familie

Pe Anuţa Radoslau o vedem în fotografiile alb-negru, în faţa casei de chirpici din Bărăgan. Are, cum altfel?, trăsături aspre de femeie trudită. Nişte schiţe în cărbune sunt mâinile ei osoase în lanul de bumbac „ca şi nins”. Din documentele audio însă, vorbirea e dulce, dulşe ca la Nicolinţ sau ca la Ciuchici, în Căraş. Givăneşce, adică povesteşte cu bucuria de a avea interlocutor. După 46 ani de la Rusaliile Negre, nu a încetat să fie contrariată. Pare să nu creadă nici acum când ne proiectează, printr-o oralitate spumoasă, întâmplările. Nimeni nu i-a spus vreodată de ce. În ziua celor mai grele presimţiri, ea, familia ei, neamul ei, casa, rostul ei au fost spulberate, mânate spre necunoscut asemenea marvelor spre tăiere. „Veţi părăsi locaşul” a fost singura explicaţie. Că socrul ducea şi vindea vin la Anina, „o espoatat!”. Povestea Anuţei ne arată cum, în ciuda vieţii vijelioase ca apele Dunării, s-a dodat, s-a adaptat, a ţinut capul sus. „O ţânut Dumnezău cu noi, bag sama, că am fi murit, cine ştie? Ne-nvăţaţi, pră-acolo.” De remarcat efectul trist dar de un comic involuntar apărut prin alăturarea toponimelor perioadei dejiste cu realitatea de fapt: “…am pus poneava la uşă că veneau cânii de la ciobani de la Libertatea. Libertatea o fost aproape acia, se băgau pe sub poneavă cânii.”

Cu o memorie extraordinară a lucrurilor, Gabriela Murgu retrăiește, prin povestea interviului, copilăria și tinerețea sa.

Copilăria “unde veneau vulpi, şi iepuri, şi căprioare, de la pădure, … cu multă naturaleţe, cu multă.., „bio”, am iubit animalele…, am iubit şi munca…”, prevesteşte o tinereţe tumultoasă din cauza refuzului tatălui de a intra în colectiv, dar munceşte mult şi răzbeşte în viaţă.

Pasionată de “cercetarea istoriei familiei”, moştenire din familie, de a cunoaşte anumite lucruri “poate unele sunt nimicuri, sau… dar pentru mine şi pentru familia noastră au fost interesante, drăguţe, memorabile …”, Gabriela Murgu face un istoric interesant al satului Waldau, infiinţat de bunicul ei, păstrând amintirile cu drag în memoria ei, fiindcă “acolo ne-am născut toţi.”

Horia este: jurist, șahist, liberal, voleibalist, corist, bănățean, orăvițean, central-european, futbolist, luptător pe front, interesat de cultură, montaniard, tată de medici, figură importantă a lumii bănățene de secol XX. Trăind o viață cât un secol, povestind o existență perfect suprapusă peste Marea, dar și mica istorie, și geografiile locale, cu genealogii ce trec spațiul Banatului, cu legături în diverse medii, diverse locuri, cu pasiuni și interese dintre cele mai variate, povestind cu calm, așezat, zile în șir și făcând o radiografie a societății românești de secol XX, Horia este nu doar un personaj sfătos cu tânărul căruia îi povestește, ci și, poate, un model de reușită în viață.

Heinrich, numit în manieră kafkiană de cea care l-a intervievat, K., este născut în Timișoara, cu aproape un secol în urmă, într-o familie care a cunoscut Istoria mare ce a lăsat traume nu doar la nivel personal, ci și colectiv. Dintr-un mediu asutro-ungar, cu ramificații egale spre Novi Sad și Timișoara, părinții lui H. ajung în Timișoara unde, în anii ’30, îl au pe H., apoi parcurg un drum greu prin istorie – marcat de legile rasiale, interdecțiile impuse comunității evreiești, rudele pierdute la Auschwitz, sau în masacrul de la Novi Sad. După război, Heinrich își încheie studiile, se căsătorește, se gândește să emigreze, devine tată, devine bunic… apoi, după ’90, devine povestitor și unul dintre purtătorii și transmițătorii memoriei.

Richard e un Călător dintr-o familie de călători, care au parcurs spații ale Europei: „Regensburg-Şopron-Panciova şi Turnu Severin” aparent la fel de simplu cum am parcurge câteva stații de tren. Averi făcute și pierdute, case construite și bombardate, adăposturi ocupate și lăsate, limbi învățate și vorbite perfect, șantiere comuniste parcurse la pas – despre toate povestește sine ira et studio.

Amintiri din copilărie cu Cornelia. Doar că nu ascultăm povești despre copilăria copilului universal. Ci a copilului bărăgănist. Care la cinci ani se trezește în câmp, în mijlocul pustietății, care jinduiește după corcodușe, merge la școală, merge cu mama la orezărie și stă cu orele în apă, își găsește joacă în nămol și mizerie, în praf și scaieți. Revine din Bărăgan și, decenii peste timp, recuperează ce e de recuperat. Pământ, amintiri, viață…

Aflat în dialog cu un tânăr cercetător, Iosif retrăiește prin poveste copilăria și, în special, perioada tinereții. Războiul, instrucțiile din Croația, asediul Leningradului, revenirea acasă, apoi deportarea în Bărăgan marchează tot atâtea momente memorabile.
Un Crăciun – petrecut în plin război, în Viena, – e prilej de a decora camera și de a fi premiat pentru design.
O nuntă – a surorii – îl face să revină clandestin, pe tren (!) din Bărăgan.
O întâlnire într-o livadă – cea cu viitoarea soție – îl determină să se îndrăgostească la prima vedere.
O viață – patru casete audio.

Petru este un supraviețuitor. Al războiului, al deportării, al Securității, al închisorilor. Povestea lui și a familiei ne duce de la Comloșu Mare în America, la Detroit, apoi din nou la Comloș, apoi pe Bărăgan, la Vădeni, apoi din nou la Comloș, apoi în închisori, la Jilava, în Bălțile Brăilei. Reper permanent, implicit, loc de reîntoarcere și restabilizare e Comloșul, un spațiu în care țăranii pot deveni domni, apoi pot pierde statutul, apoi pot deveni rezilienți în fața vremurilor mult prea dinamice, care rup destine.

Iacob aduce poveștile despre munca în familie, despre cum se învață și se transmite meșteșugul din tată-n-fiu, despre cum își ține fiii aproape, asigurându-se că preiau din moștenirea lui. Nunțile romilor, veștmintele femeilor, portul bărbaților, plecările și venirile dintr-un loc în altul, alegerile pe care a trebuit să le facă în viață întregesc biografia.

…iar Draghina vine cu neîmplinirile ei, cu visul de a deveni profesoară de română, cu dorința de a vorbi corect limba și cu amintiri de când era elevă, asupra cărora se apleacă cu regret-nostalgic.