Iosif ZEMAN
(n. 1924)
Este de origine cehă, strămoşii domniei sale fiind colonizaţi în timpul Imperiului Austro-Ungar.
Prima parte a povestirii se axează pe deportarea în Bărăgan. Intervievatul dă dovadă de o bună memorie. În general, e bine dispus, dar pe măsură ce evenimentele pe care le relatează l-au afectat într-o anumită măsură, tonul vocii povestitorului capătă accente grave, el ajungând la un moment dat să plângă. Vorbeşte cu accent bănăţenesc. Pune mult suflet şi energie în tot ceea ce spune.
A avut o viaţă foarte zbuciumată, plină de evenimente neplăcute, dar a trecut prin toate cu fruntea sus, dând dovadă de o puternică forţă interioară. A fost nevoit să divorţeze de soţie, pe când era în Bărăgan, pentru că altfel, şi-ar fi pierdut serviciul şi ar fi trebuit să meargă şi ea în Bărăgan.
În cadrul povestirii intervievatul răspunde la întrebări menite să pună în lumină anumite aspecte ce pot întregii povestea începută.
A doua parte a povestirii urmează firul evenimentelor participării la cel de-al doilea război mondial. Povestitorul relatează într-o ordine cronologică faptele, urmărind pas cu pas momentele mai importante. Nu părea deloc intimidat de aparatul de înregistrare. În finalul povestirii mi-a vorbit de meseria pe care a practicat-o de-a lungul anilor. Personal, mi-a făcut o impresie foarte plăcută.
După ce-am terminat interviul, domnul Zeman mi-a arătat nişte lucrări personale din fier, una dintre ele fiind realizată în timpul războiului, într-un atelier din Viena.
Adrian ONICA
Mă numesc Zeman Iosif, locuiesc în localitatea Jimbolia str. Liviu Rebreanu nr. 47, m-am născut la data de 29 iunie 1924 în comuna Surducul Mare, sunt de religie romano-catolică, pregătire profesională şapte clase primare şi ucenicia la un fierar, etnia română, stagiul militar satisfăcut. Despre ascendenţi pot să vă spun că erau de origine cehă, bunica mea a fost născută în 1860, eu aveam 19 ani când ea a decedat la vârsta de 73 de ani, se numea Ebedö şi era din Oraviţa. A fost căsătorită în comuna Surducul Mare cu Ribarik. O avut patru sau cinci copii, nici nu mai ştiu. Cel mai în vârstă se numea Ribarik Iosif, al doilea Ribarik Francisc, cel de-al treilea Ribarik Ioan şi mama mea Ribarik Hermina. Părinţii mei au decedat când eram eu pe Bărăgan în ’53, ’54. Am mai avut doi fraţi, un frate care a decedat în ’94 şi o soră care trăieşte în Oraviţa. E necăsătorită, a fost căsătorită, dar a divorţat. Am un fiu, Robert şi doi nepoţi: Dan şi Robert. Copilăria am petrecut-o în Surducul Mare, în Caraş-Severin, am făcut până în ’38 școala primară, ucenicia trei ani în Bocşa Montană la un anumit fierar Cazan Ion ce avea o firmă particulară. Apoi am început să lucrez în Reşiţa din ’41 până-n ’43 la fabrica de poduri, secţia sculărie. Aciia mi-a mers tare bine. Am câştigat foarte frumos. Ei, pe urmă în ’43 când o fost treaba cu nemţii n-am avut ce face, am plecat în Germania ca voluntar. Asta a fost toată tinereţea mea. Cât am fost acasă am fost cu părinţii la câmp. În ’45, după ce-am venit acas’, în mai, m-am căsătorit. Fiind într-un lagăr la Cercul teritorial din Oraviţa, c-aşa s-o numit atuncea, şi-acolo m-am cunoscut cu soţia, Emilia, născută Gavrilovici. Ne-am cunoscut în iunie şi-n 26 decembrie ne-am căsătorit. De când am venit acasă de pe Bărăgan, am intrat în servici c-am fost luat în ’51 singur pe Bărăgan, familia mi-o rămas, din fericire, acasă. Eu am fost urmărit de nişte prieteni, înainte de a pleca în Germania am copilărit împreună, când m-am întors înapoi ăştia au fost deja mari grandomani comunişti, activişti p-acia şi m-or trimis în lagăr în Oraviţa, după aia am fost trimis în lagărul de prizonieri din Ghencea. În Oraviţa în lagăr am stat şase săptămâni, după aia am fost expediat la Turnu Măgurele într-un lagăr internațional de civili şi militari. Între timp până am ajuns noi acolo s-a desfiinţat lagărul militar şi-o rămas numai civili , adică arestaţi politici. Am fost mai mulţi care-am plecat din Oraviţa şi-am stat acolo. În Ghencea am stat iară din mai, iunie vreo şase luni, în ’45 după ce-am venit din Germania. După aia ne-o eliberat în sfârşit.
Când o fost deportată prima serie în mai, iunie ’51, pe mine m-o căutat miliţia din Surduc, din satul meu natal. Ori noi eram deja de câţiva ani în Oraviţa şi aveam armata satisfăcută în timpul ăsta. Cineva de-acolo din Surduc o trimis miliţia să mă ridice în Oraviţa, ştiam eu. Pe drum mă întâlnesc cu miliţianul “Tu eşti Zeman?”, zic “Da”. “Ştii ceva? Hai să mergem până la comandantul miliţiei că avem ceva de rezolvat. Mergem”. Am intrat înăuntru la comandant, m-am cunoscut tare bine cu el, tot băiat tânăr, şi comandantul când m-o văzut o zis “Da’ ce-i cu dumneata aici? ”. Îi spune imediat lu’ miliţianu’ ăsta care m-o adus acolo “Domnule, ce-aveţi cu ei? Omul ăsta-i de-acia, e căsătorit, ce-aveţi voi de la Surduc cu ei? Fă-ţi bagajul şi pleacă înapoi”. Mi-o dat drumul ăsta. Ca în septembrie când s-o făcut a doua serie de deportări să mă trezesc noaptea “tronc-tronc” la uşă. “Imediat să fii gata. Nu stăm de vorbă. Îţi iei ce-ai nevoie şi vii cu noi. Şi ce face familia?”, am întrebat eu. “Nu ne priveşte ce face familia, familia nu-i pe listă”. Deci m-o ridicat numa’ pe mine şi m-o trimis la gară.
(De ce credeţi că aţi fost deportat?) Pentru că am fost în Germania.
La gară am fost înghesuit cu mai multe familii într-un vagon de tren. O închis vagonul şi-am plecat. Ne-o dus până-n Călăraşi. Am ajuns în Călăraşi după câteva zile. Ne-o dat jos şi ne-o dus cu maşinile, după aprecierea mea vreo 5-6 km, într-un câmp. Ne-o dat jos şi cu asta, basta. Era noaptea şi m-am culcat, aveam o pătură la mine. Dimineaţă am auzit vocea la un coleg de-al meu, chiar vecin, Spengel, era frizer de meserie. Când m-o văzut mi-o zis “Ce-i cu tine aicea?”.
Lumea s-a adunat ca la urs, să vadă cine-o mai venit. Mie mi-or dat ordin să mă duc la Sfat (Sfatul Popular – autoritate administrativă locală), o să primesc lemne (corni, grinzi) să m-apuc să fac casă. Vecinul meu, frizerul, o avut începută casă, din pământ bătut (cârpici). El a fost cu soţia şi doi copii şi o reuşit să expedieze copiii la Oraviţa, ca după câteva luni să-i aducă miliţia înapoi. Eu am hotărât cu el, atuncea, să-l ajut la casă şi, după ce-o terminăm, să mă lase şi pe mine să stau în bucătărie. Bun. Am fost la adunat stufuri pentru acoperiş şi-am terminat casa. După ce-am terminat casa trebuia să mă duc să lucrez, că bani n-am mai avut, mâncare nu, nu puteam să am pretenţii la ăla să-mi aducă el de mâncat. Ca până la urmă întreabă el pe cineva de la G.A.S. (Gospodăria Agricolă de Stat) din Călărași, dacă n-au nevoie de meseriaşi. Ba da. Na, uite, este un băiat care stă cu mine, fierar. “Să vină imediat!” Imediat m-am dus şi-am căpătat de lucru într-un atelier de fierărie. Dar în acest atelier se făceau mai mult căruţe, se potcoveau cai pentru că avea G.A.S.-ul o grămadă de cai. Eu eram obişnuit cu altfel de lucru, am făcut forjăria în sector mecanic. Am stat acolo cu încă alţi doi fierari, pe mine m-or prins acolo, eu nu ştiu, fiecare-şi punea fierul lui în foc, îl încălzea şi eu am stat numai la baros timp de câteva luni. În luna mai a anului următor am vrut să plec, n-am mai putut să rezist. Între timp se întâmplă filieră de înfiletat osii. Eu, fiind obişnuit cu forjăria, am zis că mă ocup eu. “Cum? Ce? Tu te-apuci să faci?” Ei m-au considerat că dacă eu stau numai la baros, nu pot să fac. Am ales nişte oţel bun, şi-am început să fac filiera asta. “Da’ de unde ştii?”, m-or întrebat. “Păi m-ați întrebat pe mine dacă sunt capabil de ceva?” Din momentul ăla am spus ”Atât mai lucrez, am terminat”.
M-am dus la director, direcţiunea era în comuna Roșeți, nu în Călăraşi şi îi spun “Domnule, vreţi să mai lucrez aicea? Dacă da, pe mine mă daţi la atelierul mecanic”. Exista în Călăraşi un atelier de reparații capitale: tractoare, motoare, maşini agricole şi eu acolo am vrut s-ajung. Domnule, și m-or aprobat. Mi-or dat o notă cu care am mers la şeful de atelier şi imediat m-or primit. Le-am spus că eu în oţeluri sunt specializat. Mi-or dat să fac nişte cuţite de strung. Am făcut. Da’ n-or avut nici forjă bună, nicovala or avut-o pusă pe-un stâlp cu trei crăcane. Imediat am aruncat tot, am luat un butoi de carbid, l-am umplut cu nisip şi-am pus nicovala acolo. Mi-am aranjat forja acolo şi-am început să lucrez. În atelier lucrau 25 de strungari. Erau acolo strunguri, raboteze. Şi mi-or făcut pe urmă un atelier mai mic, un şopron, pe care mi l-am închis cu scânduri şi-acolo am stat. Mi-am făcut acolo şi-un dormitor. Or fost şi alţi deportaţi din alte sate, mecanici angajați acolo. Ăia în fiecare sâmbătă se duceau acasă. Eu neavând pe nimeni am stat în atelier şi iarnă, şi vară toţi aproape 5 ani cât am stat acolo. De două ori am fugit de-acolo. Am primit telegramă c-o murit taică-miu şi m-am dus la şef şi i-am spus “Nea Gheorghe, eu aş vrea să mă duc până acasă. Măi, Zeman, o să te prindă şi dacă te-o prins ai să faci doi ani de puşcărie. Nea Gheorghe, eu mă duc. E tatăl meu, mă duc”.
M-am pus pe tren din Călăraşi şi până-n Oraviţa tot pe-acoperiş am fost. Poţi să-ţi închipui ce frumoasă distracţie. Nu m-a prins nimeni. Din Oraviţa am luat-o peste deal şi-am coborât aproape de locuinţa mea. Când m-o văzut nevasta o rămas uimită. M-am întors înapoi tot aşa cum am venit, pe acoperiş, pe sub tren. Cel mai frică mi-o fost când am trecut din Caransebeş încolo. Pe acoperişul trenului era un frig groaznic. Ce să fac trebuia să ajung înapoi. În ’54 primesc o telegramă, soră-mea vrea să se mărite. Iar am fugit, tot pe acoperiş. Mama mea era bolnavă, avea cancer. Am dus-o cu mine în Tirol, la doctor, unde nu mă cunoştea nimeni. În Oraviţa şi Surduc m-am ferit. A venit şi soţia, ea lucra într-un laborator farmaceutic. În Tirol s-a căsătorit soră-mea cu un băiat Stick. Când am plecat, am spus la nişte colegi că dacă cumva mă caută cineva, să spună că am plecat la un coleg, tot fierar într-o comună Roșeți. Cu ăla am vorbit: dacă cineva mă caută, spui că până acuma am fost aciia şi-am plecat nici tu nu ştii unde. Aşa a fost, m-a căutat miliţia pentru că trebuia ca în fiecare săptămână să ne prezentăm la miliţie în Satul Nou, la 6 km distanţă de Călăraşi.
Am primit o telegramă pe care scria “Vino urgent!”. M-or căutat ăştia peste tot. A doua zi eu am ajuns şi m-am dus direct în atelier. M-am trezit cu miliţia pe cap. M-or întrebat pe unde-am fost, păi să vezi c-am fost acolo, m-am îmbătat, m-am dus nu stiu pe unde şi m-am culcat, m-am trezit şi-acuma am venit la lucru. I-am minţit aşa cum am putut eu. M-or crezut până la urmă, nu mi-or făcut nimica. Şi-apoi am scăpat până când am fost eliberat. Când eram în Bărăgan, am primit o scrisoare de la soţie, că o dă afară din servici pentru că eu îs în Bărăgan.
Lucra în laboratorul de igienă la Sanipid. Ori merge pe Bărăgan cu mine, ori o dă afară din servici. Imediat i-am dat telefon, am reuşit să obţin telefon, și i-am spus ”Fă orice numa’ să nu vii aici. I-ati avocat, i-aţi orice, numa’ să nu vii aici!”. Şi aşa o şi făcut. O înaintat pentru divorţ, eu nu m-am prezentat fiind pe Bărăgan, eram “deocheat”, şi i-au aprobat divorţul. Mi-o rămas familia acasă. Apoi ne-am recăsătorit în ’56 şi ne-am continuat fiecare treburile lui.
(În ce an aţi divorţat?) În ’53 sau în ’54 nu mai ştiu sigur.
Apoi am venit acasă. Acasă din nou o început hârâiala. O intrat în chirie cineva într-o cameră care a fost a noastră, de fapt. Când am venit acasă i-am spus chiriaşului să elibereze casa. Ştii ce-mi spune chiriasul “Dacă ai nevoie de locuinţă, caută-ţi, eu sunt mulţumit cu locuinţa mea”. M-am dus atunci la primărie. Nici nu m-au băgat în seamă. M-am luat rău de el şi-a plecat. Apoi am început să-mi fac reparații la casă, că era în paragină. Ca să nu-mi mai bage chiriaşi am făcut din patru camere două, am făcut un garaj separat, am făcut o bucătărie de vară, baie. După aia am lucrat 14 ani din ’70 până în ’84 la I.M.B. (Întreprinderea Minieră Banat) Oraviţa ca fochist, mecanic. În ’84 m-am hotărât cu soţia să ne ducem la copil în Jimbolia, care era profesor la Şcoala Agricolă.
(Vă mai amintiţi ce-aţi luat cu dvs. când aţi fost deportat în Băragan?) Când am plecat am avut o valiză cu care am făcut şi armata, era din nuiele, nişte haine, am avut o haină mai lungă de primăvară, un toporaş, un ciocan, cleşte, fierăstrău mic, asta n-o avut voie să lipsească de la mine, o pernă mică, o pătură, cam atât. Am locuit în Călărași, după ce n-o mai trebuit să mă duc în sat. La început trebuia să mă duc în fiecare zi în sat. (Cum se numea satul?) Satul se numea Vasilescu Vasea la început, da’ pe urmă l-o transformat în Borcea. Era la 4 km distanţă de Călăraşi, la nord de Călăraşi. Când am primit ordinul de eliberare, şefu’, nea Gheorghe, mi-o zis “Zeman nu pleca, aici o să se transforme”, şi-ar fi fost bine dacă n-aş fi plecat, că scurt timp după asta o-nceput să facă fabrică acolo. Am mai fost acolo într-o excursie cu circuit închis, trebuia să facem cel puţin patru opriri, şi-atuncea am fost în Călăraşi. Am întâlnit şi câţiva foşti colegi de-ai mei acolo. O rămas uimiţi când m-o văzut. Am avut mulţi prieteni, foarte mulţi. Foarte bine m-am simţit acolo. Am mai fost odată cu motocicleta, mi-am cumpărat un BMW cu ataş şi am plecat cu soţia şi copilul la mare. Ne-am oprit în câmp, nu ne-am dus la hotel, unde am văzut o claie de fân acolo am tras, am făcut ca un fel de cort şi acolo am dormit. Dimineaţa am plecat mai departe. Am umblat peste tot cu motocicleta. Până acum am ţinut-o, până acum 2-3 ani şi am vândut-o. Îmi pare tare rău după ea.
Am fost doi ani în război. De-aciia am plecat în 23 iulie, în ’43. Am plecat cu ultimul transport din Lugoj. Am ajuns în Germania, în Viena, acolo am stat câteva zile şi pe urmă ne-o repartizat într-o localitate Grafenwoehr. Acolo ne-o îmbrăcat în haine militare şi-am început instrucţia. Dar n-am stat decât două săptămâni şi-am fost mutaţi în zona Thuringen, oraşul Sonneberg. Acolo am făcut vreo şase săptămâni instrucţie militară. De-acolo am plecat cu tot regimentul, eu am fost repartizat într-un regiment olandez Niederland zwei, în Croaţia. Asta a fost încă în ’43 prin octombrie.
(În ce localitate aţi fost în Croaţia?) În Croaţia am fost în Stubičke Toplice apoi în Oroslavje, acolo era o baie de apă minerală. Ne-o trimis în Croaţia că nu era linişte cu sârbii, cu partizanii. Noi n-am luptat, am fost numa’ trupă de ocupaţie acolo, noi am făcut instrucţie, am fost pregătiţi pentru război. Stăteam în locuinţe care au fost părăsite şi-acolo am fost cazaţi. Am fost atacaţi de multe ori de partizani, noaptea. Într-o noapte am fost atacaţi, împuşcături din toate părţile, da’ rafale puţine. Am fost împărţiţi pe plutoane, aicea era plutonul cutare, dincolo altul. S-a dat alarma, sigur am ieșit afară şi n-am găsit pe nimeni. Pe urmă, a doua zi, or organizat germanii nişte cercetări. Apoi am fost selecţionaţi. Am fost selecţionat şi-am picat la o unitate de recunoaştere. Acolo am făcut alte exerciţii cu maşinile astea amfibii şi cu motociclete BMW-uri. Acolo numa’ instrucție am făcut, de dimineaţă până la amiază, două ore odihnă şi după aia iară instrucţie până seara.
(În ce consta instrucţia?) Instrucţia era: mânuiri de armă, atacuri, tragere, apărare, să mergi în recunoaştere pe timpul nopţii, târâş prin pădure, adus rapoarte, ce-ai văzut, ce-ai observat. Din Croaţia am plecat în Rusia. Chiar în seara de ajunul Crăciunului primim ordin să ne îmbarcăm. În Zagreb a fost îmbarcarea. S-a format un transport care mergea direct în Rusia. Am ajuns în Rusia, în Cupoaie (?) la 40 de km sud-est de Leningrad în seara de ajun a Anului Nou. Am mers mult cu trenul. Acolo deja am auzit tunuri adevărate, am văzut rachete zburând şi ne-am dat seama că nu mai e glumă ca în Croaţia. Acolo am stat în bunkere. În pământ îngropate. Pe astea le-am găsit făcute în câmp. N-am stat mult timp, doar o lună, ianuarie. Era foarte frig. Zăpada era mare. Săpam tranşee, în pământul îngheţat, aruncam câteva grenade pe-acolo, sfărâmau la suprafaţă şi după aia cu cazmaua. N-am terminat că pe 30 ianuarie am primit ordin de retragere.
Trebuia să ne retragem până la Narva. Acolo am găsit poziţii militare făcute şi a trebuit să luăm poziţie ca să oprim invazia ruşilor. Numai că eu în noaptea de doi spre trei februarie am fost rănit. Am fost trimis în recunoaştere şi acolo am fost împuşcat în picior de un rus. Apoi am rămas pe loc. Nimeni n-o mişcat. Noi n-am apucat să anunţăm compania şi ruşii o trecut peste noi, majoritatea o fost morţi, din câţi am fost acolo, am fost 36 de persoane, foarte puţini au scăpat. Am fost transportat de echipele de Cruce Roşie germane în Iamburg (actual Kinghisepp), acolo am primit primul ajutor, apoi am fost transportat în Rastenburg în Germania. Acolo am fost operat la picior. În Rastenburg am stat două luni. În Iamburg or oprit pentru un timp frontu’, însă or fost mulţi răniţi ce trebuiau internaţi. Pe noi ce-am fost mai bine ne-or luat şi ne-or transportat mai departe. Apoi am ajuns într-un orăşel Arenzein, în regiunea Altmark. Acolo am fost din nou operat, mi s-o infectat piciorul şi am stat până în iunie-iulie. Deci, patru luni şi jumătate am fost spitalizat. (În ce an?) În ’44. După aia m-am cerut voluntar să ies afară, decât să stau în spital, mă duc mai bine pe front ca nu mai pot să suport să stau în spital. În spital mi-or făcut tratament, curăţat, pansat. Care s-o simţit mai bine putea să se ducă să lucreze la particulari. Şi eu mi-am găsit de lucru la un fierar. Mi-o fost urât să stau în spital. Prima dată m-am dus şi i-am săpat toată grădina cu cazmaua. Fierarul ăsta o mai avut un fiu, ăsta a fost pe front plecat. Când o venit ceva de lucru am lucrat în fierărie acolo, când nu, am săpat în grădină, numa’ să-mi treacă timpul. La un moment dat vine ăsta, fiul, în concediu, și-am început să lucrăm, să facem diferite treburi, să strângem roţi la căruţă, ba chiar să potcovim cai. Au fost foarte mulţumiţi. Mi-o fost dor de casă, groaznic ce mi-o fost dor. Pentru noi ieşirea în altă ţară era interzisă, mai ales în România, că a trecut de partea ruşilor la 23 august. N-am mai avut cum să vin. Mi-or dat un concediu. Am cunoscut o fată în Germania şi m-am dus în concediu la ea. Și-am stat două săptămâni, în Repn lângă Frankfurt (Oder), cam 9 km de Frankfurt.
Apoi am primit ordin să nu mă mai întorc înapoi la unitate, ci să mă prezint în Berlin la o cazarmă, Elaha (Leibstandarte SS Adolf Hitler – LSSAH). La cazarma asta s-or adunat din mai multe părţi, meseriaşi, fierari, şi-or format acolo o unitate care o fost trimisă la Viena, la reparaţii de tancuri. Deci, acolo am plecat după câteva săptămâni, timp în care s-or adunat toţi, şi ne-or trimis la Viena la KTL (reparații de tancuri/ Kraftfahrtechnischen Lehranstalt). Acolo am făcut şcoala de reparaţii tancuri timp de trei luni. Am căpătat şi liber acolo. Am avut acolo de Crăciun trei zile libere şi zece mărci pe zi pentru că am fost premiaţi ca fiind camera cea mai frumos aranjată de sărbători. Camerele erau formate din şase persoane şi erau într-un pod. Am umblat în alea trei zile prin Viena, cu tramvaiul. Oraşul n-o fost aşa distrus, doar parţial. Berlinul a fost foarte distrus. În şcoala asta, am făcut în fiecare zi teoretic şi practic, într-un atelier de reparaţii. Acolo am găsit o fierărie, fierarul era un berlinez detaşat şi făcea lucrări de artă. Nu m-o mai interesat tancurile, nu m-o mai interesat nimic, toată ziua cu el. M-o cerut de la şeful companiei să fiu repartizat la fierărie să lucrez cu el. Nu s-a acceptat. Mi-o spus că are doi copii şi că sunt căzuţi pe front, că sunt morţi.
După ce-am terminat școala, ne-am întors în Berlin şi-acolo am fost împărţiţi pe regimente. Eu am fost repartizat pentru reparaţii de tancuri. Acest regiment se numea “Das Reich” şi era în localitatea Gratz. De acolo am făcut iară o plimbare pe la Viena, pe la Praga unde am tras chiulul câteva zile. Traseul era Berlin-Praga-Viena-Gratz. Aşa am ajuns în Gratz, unde era regimentul “Das Reich”. În Praga o fost o cantină pentru soldaţi, aflaţi în trecere. Acolo m-am dus şi eu. Vreo două zile am stat în Praga. Peste tot m-am uitat. M-am dus la Gratz; între timp unitatea o fost mutată de-acolo în Dresda. Deci, din Gratz iară-napoi spre Dresda cu trenul. Într-o gară unde-o stat trenul cam mult, deodată difuzoarele au anunţat că Hitler ar fi dispărut “Unsere Führer existiere nicht”. Am ajuns în Dresda trecând prin Praga, unde-am stat două zile. În ziua în care am ajuns în Dresda m-am prezentat la unitate şi ea era în pregătire de retragere. O început să împacheteze.
Repede m-o trimis într-un loc unde erau nişte maşini să le-ajut la ăia la încărcat. Deja au ajuns ruşii aproape de Dresda. Am plecat de-acolo cu maşinile unităţii militare. Am ajuns în Cehoslovacia într-un sătuleţ unde ne-au înconjurat ruşii. Fiecare s-a dat jos din maşini ca să fugă să scape. S-or împrăştiat toţi, or fugit. Eu m-am dus într-un sat. Ştiam limba cehă, că eu de fapt sunt ceh, strămoşii mei provin din Cehoslovacia, eu cu părinţii am vorbit limba cehă acasă, cehă, germană şi română. Știind limba cehă m-am dus în sat, acolo am întâlnit nişte oameni, imediat le-am spus care-i situaţia, toată coloana de regiment, unde o fost şi alimente şi de toate, dacă vor alimente sau vor altceva, eu îi duc la coloană, că vin ruşii şi dacă vin ruşii o să ia tot. Le-o fost frică să meargă cu mine. Le-am spus câtorva tineri şi ăia or spus în tot satul că a venit un ceh din România cu alimente. Toţi s-au adunat şi le-am spus că sunt maşini cu saci cu făină, cu zahăr, cu încălţăminte. Am mers cu ei până acolo, ei n-or îndrăznit să se apropie, pentru se-auzea cum trăgeau ruşii cu mitralierele, dar mai departe. Când or văzut oamenii că unul o luat, s-or urcat toti şi-or golit tot. Aciia am stat vreo două zile, am dormit la primărie cu încă un căpitan din coloană care tot o rămas acolo. Ăia care or fugit or avut vreo 25 de km de-acolo până la Passau. În Passau puteau să treacă în partea de vest. Ruşii or ajuns acolo şi imediat or format graniţă. N-o mai avut voie să treacă nimeni în partea de vest. Unii care s-o dus i-o împuşcat. Mi-or dat oamenii din sat nişte haine civile. În sat s-o mai adunat multă armată, civili refugiaţi. S-o completat maşinile să mergem înspre Passau, poate reuşim totuşi să trecem.
Când am ajuns în orăşelul Slam eu nu m-am urcat în maşină, am găsit o bicicletă care a fost lăsată de refugiaţi şi-am mers pe bicicletă pe lângă coloană. Şi mergând pe bicicletă am dat de o coloană de ruşi care deja o venit dinspre Passau încoace. Or oprit maşinile, eu ştiind ceheşte le-am spus “Nu aveţi voie să vă atingeţi de oamenii ăştia“. Am reuşit să scăpăm de ei, toată coloana, ne-au lăsat în pace. Cehii s-au purtat foarte urât cu refugiaţii. Au golit toate camioanele. Eu am căutat şi-am găsit un centru de Cruce Roşie. Acolo le-am explicat situaţia mea, nu m-or prea crezut, au tras de mine, până la urmă mi-or dat o notă să mă duc la Praga. Mi-or dat ceva scris, să mă prezint în Praga la Comitetul Naţional şi de aicea voi primi instrucțiuni cum pot să ajung acasă. Aşa am făcut. Am fost la Praga cu nişte ruşi cu maşina.
În Praga am ştiut unde e Comitetul Naţional, m-am dus şi m-am prezentat. Acolo se dădea mâncare pentru refugiaţi. Pe nemţi i-o adunat acolo şi şi-au bătut joc de ei urât de tot. I-o bătut, nu le-o dat de mâncare, o fost închişi în cuşti afară în mizerie. Eu le-am spus că vin din lagărul Oranenburg din Berlin. Mi-or spus să vin a doua zi acolo, să fac o declaraţie, să-mi deie un act ca s-ajung în România. Am mâncat, am dormit bine acolo şi mi-or dat o notă că m-am prezentat la Centru’ ăsta şi mi-or făcut un act, ca pe tot parcursul drumului până acasă să mi se dea alimente şi cazare. Cu ăsta m-am dus în Praga la tren, de-acolo mi-am ales o bicicletă, am luat-o-n tren cu mine şi-am plecat. La 40 de km de Viena n-o mai fost linie, o fost dărâmată. De-acolo am plecat cu bicicleta. Am ajuns în Viena, în Viena am ştiut locurile, dar n-am mai avut cum să stau acolo c-o fost dărâmat şi n-am avut cunoştinţe mai apropiate. Am plecat de-acolo înspre Budapesta. Două zile am mers cu bicicleta până am dat iară de un tren pe undeva prin Ungaria. Cu trenul ăla am mers până în Budapesta. Am mers mult de-acolo. În total am făcut vreo 80 de km cu bicicletă. Din Budapesta am găsit trenul înspre Szolnok. Am legat bicicleta de un tampon cu o sârmă, da’ mi-or luat-o ruşii. Din Szolnok am găsit un transport care mergea în România, ăla a fost majoritatea cu refugiaţi ruşi şi m-am urcat într-un vagon de ăsta, am aflat că merge în România prin Timişoara. M-am culcat jos, n-am avut nici pătură, n-am avut nimica. Cu două conserve am venit din Praga până în România. În Timişoara m-am dat jos şi-am găsit garnitura de Oraviţa şi cu conductorii ăştia m-am cunoscut din perioada în care am lucrat în Reşiţa în ’43. Le-am spus că eu n-am bani de bilet. Or zis: “Bine, vino aici”. Mi-or dat un compartiment unde o stat cfr-iştii mai mult. Am dormit în compartiment şi eu în Surduc, m-am dat jos.
Am avut un căţel înainte de a pleca, când am ajuns acasă, căţelul m-o cunoscut. O sărit pe mine şi-o-nceput să scheaune, o fugit înainte în curte şi iară-napoi la mine. S-or sculat părinţii şi s-or bucurat c-am venit acasă. O lună de zile am stat acasă. Am mers la câmp cu ei, i-am ajutat, după o lună de zile m-or umflat “prietenii ăştia” şi m-or trimis la Oraviţa la Cercul Teritorial, în lagăr. Acolo am fost trimis pentru că au ştiut toţi că am fost în armata germană şi trebuia să fiu arestat. Am avut noroc că s-au purtat frumos cu noi. Ne-o dat de mâncare, ne-o trimis la lucru, ba la cosât fân pentru Cerc, ba la săpat în grădină, până când o primit ordin să ne trimită în lagăr la Turnu Măgurele. În Turnu Măgurele am stat trei zile. Am cerut să ne împuşte să facă ce vor, ne-or ţinut şi în carceră, nişte derbedei acolo. Rău, a fost rău acolo. Ne-njurau, mâncare n-am primit, seara ne-or băgat în carceră, în loc să ne lase liberi.
Ziua am stat în închisoare pe-o căldură groaznică, în iulie era asta, apă nu ne-or dat numa’ cu rația. După trei zile ne-or luat şi ne-or trimis în Ghencea, în lagăr. Acolo a fost ceva mai bine. Toată ziua n-am făcut nimic, mâncare am primit foarte puţină; am stat şase săptămâni. Eu m-am îmbolnăvit acolo. Am primit dezinterie roşie şi malarie. Fiind cunoscut cu soţia mea şi ea ştiind că plec în lagăr, mi-o dat nişte medicamente. Am arătat medicului din infirmerie medicamentele şi ăsta o zis “Domnule, dumneata eşti salvat“. Am luat medicamente şi m-am vindecat. Când m-am eliberat am plecat acasă la părinţi.
După aia m-am căsătorit ş-o urmat altă perioadă. Cât timp am fost în Bărăgan n-am ştiut ce se întâmplă acasă. Din când în când mai primeam câte o scrisoare, dar mi-or oprit-o.
Am un singur copil, era de trei ani când m-or ridicat pentru Bărăgan.
Cu soţia mea m-am cunoscut în lagăr. Trebuia să cosâm fân pentru Cercul Teritorial şi am fost vreo cinci persoane. Cercu’ Teritorial o cosât fânul pentru animalele lor de acolo. Noi ca deţinuţi trebuia să lucrăm acolo. Coasele nu tăiau. Eu m-am apucat să bat coasele. Am spus că mă pricep la bătut coase. Ei o cosât la soare fân, eu am stat sub pom la umbră şi-am bătut coasa. Intr-o zi o prietenă a neveste-mii o anunţat toate prietenele ei că sunt câţiva care o fost în Germania. Noi n-am ştiut nimica. Eu m-am urcat într-un vişin să iau nişte vişine de-acolo. Odată mă trezesc cu vreo patru fete. Nevastă-mea o fost cea mai guralivă. M-am coborât şi-am dat la toate nişte vişine şi aciia ne-am cunoscut. Ea guralivă, eu iară bun de gură.
(Ce origine aveţi?) Părinţii mei au venit din Cehia în România. Au fost colonizaţi. Majoritatea cehilor s-au stabilit în partea deluroasă ca să se ocupe cu creşterea vitelor.
Eu m-am angajat la o secţie de fierărie. Acolo am lucrat şase luni. După şase luni am trecut iară în servici la o gestiune de restaurant. Am stat doi ani acolo la Restaurantul Central din Oraviţa. Ulterior am intrat în servici la cinematografie ca mecanic de întreţinere. Am lucrat acolo şapte ani, din ’63 până-n ’70. În ’70 am trecut la Întreprinderea Minieră din Banat (I.M.B.) şi am lucrat un timp în garaj la tinichigerie auto. După aia s-o construit o centrală pentru încălzit în cantină şi la Fabrica de bolţari pentru mină. Eu am intrat la centrala asta ca fochist. Din ’70 până-n ’84 am lucrat numai la centrala asta termică. În ăştia 14 ani n-am intrat niciodată în mină. N-am vrut să intru. În ’84 m-am pensionat.
După ce m-am căsătorit o umblat poliţia să mă închidă. Dar n-or putut că eu tot m-am ascuns. În curte am avut o ladă pentru găini. Am dat-o la o parte, am săpat acolo o groapă şi la nevoie am ridicat capacul şi m-am băgat înăuntru, m-am culcat acolo şi-am stat până o trecut pericolul. În ’46 am primit din nou ordin de chemare în armată. Am făcut armata din nou în România, în Ineu la artilerie, încă doi ani.
Cam asta o fost tot.