Horia MUSTA

Avangărzile dacilor erau pe Vărădia, Arcidava. Primele or fost la Dunăre, după aia Panciova care o fost Serbia. O fost Răcăjdia, altă linie era Berzovici, după aceea o fost la Lugoj, Tapie, după aceea Tibiscum la Caransebeş şi după aceea a venit cetatea Sarmisegetuza. Asta a fost înşiruirea cetăţilor de apărare ale dacilor, înspre vest. Romanii ştiau că dacii sunt foarte puternici, fiindcă înainte de Traian a avut pe Diocleţian lupte cu ei şi cu Burebista şi nu i-a putut înfrânge. S-a făcut un pact atunci. Şi ce-or făcut, au atacat dinspre vest, pe teren, pe drum. A doua coloană a lui, şi el o vrut să-i înconjoare, ca strategie militară, o fost la Turnu Severin, să treacă podul Dunării pe la Turnu Severin şi să-i ia din spate pe daci. Primele lupte or fost la Arcidava, care azi e Vărădia. Sigur că cetatea Arcidava era întinsă şi pe Răcăjdia actuală. Romanii or intrat cu 170 de mii de oameni, de militari, care erau o forţă enormă, din care o parte o dat-o pe-aicea, o cohortă de romani, iar altă parte s-o dus spre Dunăre şi or făcut podul la Turnu Severin. Coloana asta a înaintat până la Tibiscum şi-atuncea s-o oprit. A aşteptat să vină de la Turnu Severin spre Caransebeş, iar la Turnu Severin s-o împărţit în două: o parte a romanilor au venit pe la Herculane (Hercules) şi Caransebeş (Tibiscum), ca să facă joncţiunea, iar altă parte, altă coloană s-o dus prin Gorj, prin munţii Sebeşului. Luptele propriu-zise s-or dat la Sarmisegetuza, la Grădişte. Există Grădiştea de munte şi acolo era centrul lor, în Sebeş. De la Orăştie în sus, la 23 de kilometri înspre munte este Grădiştea de munte. Aici s-o sinucis Decebal. Acu’ sigur că nu mai sunt izvoare. Ei or rămas şi femeile or rămas şi s-au aşezat în partea asta şi-au făcut Dacia Felix, a lui Aurelian după aceea, că or stat 300 de ani aici, până s-or retras şi în care s-o născut poporul român. Aici se poate vedea că Valea Caraşului e toată românească. Şi-acuma e cea mai curată parte românească din Banat, căi e linia dacilor. Aici, la Timişoara, e mai puţin, că or ocolit Timişoara. De-aia zic că partea românească e Caraşul şi Severinul. Dincoace o intrat cu timpul influenţa ungară. Acuma sigur că dacii s-or romanizat. În comuna Răcăjdia e un dascăl, director de şcoală, Novacovici, care o scris o monografie a comunei Răcăjdia. El spune cum a luat fiinţă Răcăjdia şi el vorbeşte doar de o documentaţie scrisă, dar sigur că până atunci nu fusese documentaţie scrisă, ci numai după timpul otomanilor o rămas ceva scris şi vorbeşte de ocupaţia otomană. Se zice că ar fi fost nişte colonişti din Oltenia, că or fost familii care au venit în Răcăjdia şi-or înfiinţat comuna Răcăjdia. Nu ştiu în ce măsură are dreptate pentru că nu vin coloniştii să stea în câmp, ci ei vin undeva unde este o aşezare oarecare, nu într-un gol. Dacă Musta înseamnă „desiş”, înseamnă că au fost pădurari, nu în sensul scolastic, ci să-i zic tăietor de lemne, în pădure, adică muncitor în pădure. Cu asta or trăit. Cu timpul au coborât din munte şi s-or dus mai spre vale şi-or dat de pajişte, de iazuri şi or devenit oieri, păstori. Şi de-aici s-or fi dus spre câmp şi or devenit crescători de vite şi muncitori agricoli. Asta-i faza de evoluţie în partea de Caraş, acolo în jos. Printre ăştia or fost şi familii de Musta. În Răcăjdia or fost patru familii de Musta şi în curtea unuia or găsit, în secolul trecut, 30 de ostaşi înmormântaţi în picioare. Un Musta o vrut să-şi facă o casă şi o dat în fundaţie de aceşti 30 de zidari, în picioare. Aici este o discuţie: ce fel de ostaşi au fost? Dacă erau daci sau romani. Dacii, în partea asta or fost ajutaţi de un trib. În orice caz, dacii nu se îngropau, ci se ardeau. Se poate să fi fost daci şi să fi fost îngropaţi de romani sau să fi fost romani îngropaţi de romani. Îngroparea or făcut-o romanii că ei o fost victorioşi. Înseamnă că în Răcăjdia or fost lupte. Răcăjdia e la 7-8 kilometri de Vărădia. Frontul se-ntinde, nu e numai atâta, mai ales dacă o fi fost atâta puhoi de armată, cu scuturi, cu suliţe.

Eu ştiu că străbunicul meu este din Răcăjdia. O parte de mustoni din Răcăjdia s-or dus gineri în casă mai spre vest, adică în Mirhovăţ, Grebenaţ care e în Banatul iugoslav, în Mărghita care e la 7 kilometri de Vârşeţ. Ei s-or dus gineri. Tată-miu o fost dat preot acolo între 1913-1919 şi-acolo m-am născut eu.

El o dat acolo de cantorul lui care o fost tot Musta şi care i-o spus lui tată-meu că-i din Răcăjdia, dar el nu ştia atunci originea lui propriu-zisă. În schimb eu căutând, am aflat că Adam Musta, străbunicul meu, adică bunicul lui tata, s-a născut în 1814 în Răcăjdia şi am „Planul Mustonilor”, cu originile şi cu ramura lui Adam Musta.

Adam Musta o făcut dăscălia, în 1914 şi-o ajuns preot la Văliug şi o avut 12 copii, din care doi or murit tineri şi-or rămas 10 până la majorat, cinci băieţi şi cinci fete. Băieţi au fost: Filaret Musta, episcop al Caransebeşului. El era, cu titlu oficial, arhiereu al Caransebeşului. Titlul de arhiereu este egal cu cel de episcop. El o fost ales episcop, dar ungurii n-au vrut să-l recunoască şi or trebuit să aleagă altul. Atunci or ales, în locul lui pe Popeea Nicolae din Braşov. Primul episcop al Caransebeşului o fost Popasu Ioan. După ce-a murit Popasu o candidat Musta ca vicar. În 1890 s-o făcut prima realegere. În 1909 moare Popeea şi iarăşi se face locul vacant. Iar candidează, iar e ales şi iar nu e recunoscut. Atuncea or venit de la Mitropolia Sibiului şi or propus, cu consimţământul lui, pe Miron Cristea, ca episcop al Caransebeşului şi Musta o prezidat şedinţa eparhială ca să fie ales Miron Cristea. Din cauza asta Miron Cristea a avut condescendenţă faţă de el. Musta o rămas vicar la Miron, mai departe. Acest Musta o fost frate cu bunicul meu Iuliu. Adam Musta a fost la Văliug popă şi de-acolo o fost mutat la Glimboca unde o stat 10 ani popă, din 1872 până în 1882, dar copiii i-o născut la Văliug, cât era tânăr.

Iuliu Musta, bunicul meu, o ajuns preot la Glimboca. El o rămas în casă cum se zice, în locul lui tată-su. Un alt frate de-al lui, Ferdinand, tot preot, iar un alt frate, Dumitru o fost economist, iar altul o fost notar, Nicolae, la Găvojdia. Surori or fost tot cinci: Iustina, născută în 1837, mai mare ca vlădica ce era născut în 1839. Iustina s-a căsătorit cu popa Nedici din Bozovici. Când o rămas văduvă o venit la frate-su şi o stat la Caransebeş. Filaret Musta o ajuns cu şcoală mare şi a făcut şcoala la Beiuş, la liceu românesc, iar de-acolo o făcut teologia şi de-acolo o făcut specialitate teologică doi ani de zile, la Lipsca. Când o venit de la Lipsca s-o înfiinţat, în 1866, Episcopia Caransebeşului. El n-o terminat, c-o început în 1871 războiul german şi-atunci o plecat şi-o venit secretar la episcopie, la Popasu, care a fost numit episcop. În 1866 s-o separat biserica ortodoxă sârbă de cea română, că noi ţineam de sârbi. Mitropolitul Şaguna o făcut-o.

A doua soră a bunicului o fost Maria. Toate fetele lui Adam Musta or fost măritate cu preoţi pentru că, Filaret fiind vicar şi profesor la teologie, pe cei mai buni teologi i-o luat şi i-o căsătorit cu surorile lui. El era tânăr, dar mai în vârstă decât ele. Altă soră a fost Rozalia, alta Sofia şi cealaltă Silvia. Pe Sofia o chemat-o Colojoară, care era la Mehadia, iar pe Silvia Anghel, în comuna Coşava. Rozalia o fost căsătorită cu preotul Dumitrescu din comuna Vârciorova, lângă Caransebeş. Maria era căsătorită cu preotul Bumbescu de la Ţerova, lângă Reșița.

Acum copiii lor… Iuliu o avut şapte copii, între care un singur băiat, tata, tot popă.

(Cum se numea tatăl dumneavoastră?) Virgil. O fost obiceiul atunci să pună nume latineşti fiindcă dacă puneau nume bisericeşti, ca Ioan, Nicolae, Mihai, ungurii le maghiarizau şi scriau Miklos, Ianoş. Atuncea li s-o pus nume latineşti. Pe mine o vrut să mă cheme Nicolae, dar n-o vrut să mi se zică Miklos şi-atuncea mi-a pus Horia. Or întrebat că ce-i Horia şi tata le-o zis că e un dans la noi şi-or acceptat. Eu de fapt sunt Horia după Horia, Cloşca şi Crişan. Atuncea era mentalitatea asta.

…Cam asta este în mare, ca origini.

(Dumneavoastră câţi fraţi aţi avut?) Patru. La tatăl meu or fost şapte, dar doi or murit de mici şi doar cinci or trăit, dintre care patru fete. Două or fost măritate cu preoţi, una la Marga. Vorbim de Iuliu. Bunicul Iuliu a avut pe Taţiana, preoteasă la Marga, căsătorită cu Nicolae Ivănescu. Apoi Eugenia, căsătorită cu preotul Nicorescu Gheorghe, preot în Iersig. Alta o fost Emilia, căsătorită cu un economist Lazăr, inspector general C.F.R. în Bucureşti, iar cea mai mică, Aurora era căsătorită cu preotul Frăţilă. Şi tatăl meu care a ajuns capelan.

Tata i-a lăsat parohia lui Frăţilă, cumnatului său și tata a trecut la Marghita.

(Pe mama dumneavoastră cum o chema?) Veturia Măran. Era fata preotului Măran din Ciclova Română, de lângă Oraviţa. De-aia o ajuns tată-miu protopop la Oraviţa, că mama o vrut să fie lângă tată-su, că era bolnav. Pe tata o vrut să-l facă protopop la Caransebeş şi l-o întrebat vlădica unde vrea să fie, că el conducea episcopia. Fiind în ’66, el o fost preot 30 de ani şi profesor la două discipline la teologie şi toţi teologii îl ştiau. El era Filaret şi era foarte dur şi când vedea viaţă uşoară nu-i plăcea şi nu-i lăsa pe teologi nici în restaurante publice să se ducă seara, şi-i controla, se ducea. Era şi cunoscut sub acest aspect.

Tată-miu, o avut cinci copii: Filaret, decedat la 18 ani, ca student la Medicină, la Cluj. Al doilea copil sunt eu, Horia, născut în 21 august 1914. Apoi a venit tot un băiat, Octavian, medic primar în Bucureşti, cel mai bun ORL-ist din ţară. N-o fost comunist. A operat în Oradea, la Budapesta, la Varşovia, în Anglia. O fost foarte bun la surzenie, cu urechea. O murit acu’ patru ani, în Bucureşti. După aia e Tațiana, căsătorită cu inginerul Vermeşan. Apoi e Veturia Virginia, ca pe mama, căsătorită cu profesorul doctor, Teodorescu Mircea, ginecolog, aici, în Timişoara. Fiul lor este tot profesor la chirurgie, la Spitalul Judeţean, tot doctor.

(Aveţi nepoţi după fraţi?) După fratele Octavian de la Bucureşti sunt două fete: una medic şi una profesoară, care sunt şi ele căsătorite. Sora mea cea mare are şi ea doi copii: o fată i-a murit, care a fost conferenţiar la Spitalul de copii şi care o murit acu’ doi ani, și băiatul este profesor plin la Ortopedie, șef de catedră la Spitalul județean, ortoped. Veturia are un băiat, pe Teodorescu. Eu am doi băieţi, Virgil, după tata, şi Ion, după bunicul şi după naş, care a fost profesorul doctor la medicină, chirurg, Danicico Ion, care o murit. De la preoţi ne-am băgat în medicină. Eu am doi copii medici, soră-mea are doi copii medici, Tațiana, iar cealaltă are profesor doctor universitar. Are doi nepoți. Eu n-am nepoţi de la copiii mei. Cam asta e soarta.

Preoţi or fost totdeauna toţi distinşi, cu brâu roşu să zic. El, Filaret, le-o căsătorit pe surori cu cei mai buni teologi, el fiind profesor şi director al învăţământului teologic din Caransebeş, din 1870 mulţi ani. Pe fraţi iară i-o făcut preoţi fruntaşi, distinși. Filaret o fost cea mai mare personalitate. În dicţionarul Minerva, al personalităţilor române, el este trecut ca mare ierarh. El o fost ales de două ori preot, episcop, dar ungurii n-au vrut să-l întărească. A cunoscut opt limbi, ceea ce era o raritate. A fost singurul ierarh care vorbea franceza perfect, în Ardeal. O vorbit şi evreieşte, greaca, slava, sârba… era mare erudit.

După el, o mare personalitate o fost tată-miu. Eu n-am reuşit să mă realizez, dar tată-miu s-o realizat într-un fel oarecare. El o ajuns vicepreşedintele Senatului. Era preşedintele organizaţiei liberale de Caraş şi o înfiinţat Partidul Liberal. El o fost din generaţia celor care or fost în tineretul partidului naţional al lui Maniu. Era tineretul din Partidul Naţional Român al lui Iuliu Maniu, fiindcă românii militau pentru unificarea României, pentru dezrobirea de Imperiul Austro-Ungar. Atunci erau trei colegi: tată-miu, unchiul mitropolitului Nicolae Corneanu, doctor Cornel Corneanu din Caransebeş. Tatăl mitropolitului Nicolae Corneanu a fost tot preot. Acest Cornel Corneanu o fost cu două luni mai tânăr ca tata, toţi născuţi în 1884. Or făcut şcoala primară în comună, în Apadia, iar tata la Glimboca, dar gimnaziul s-or dus la Școala Normală din Caransebeş şi de-atunci se cunoşteau. Or făcut liceul împreună la Braşov, s-or despărţit, că tata o trecut la Beiuş şi de-acolo s-or dus, s-or întâlnit la Teologia din Cernăuţi.

Încă din liceu, la Braşov, s-or întâlnit cu Avram Imbroane, care era mai mare cu vreo 2 ani. Din Timiş, Vasile Loichiţă. Toți au fost la Teologia din Cernăuţi. Vasile Loichiță a fost reținut la teologie şi a ajuns rectorul Universităţii din Cernăuţi, până după război. Vasile Loichiţă a fost şef de promoţie şi era cu trei ani mai mare ca tata. El o condus toată universitatea din Cernăuţi, dar era de origine din judeţul Timiş.

Cel mai bun prieten al tatălui meu a fost Cornel Corneanu, că era din Caransebeş şi au făcut şi gimnaziul împreună. Şi Avram Imbroane îi era prieten şi a ajuns preot în Iugoslavia, la Coştei, cea mai fruntaşă comună din Banatul iugoslav. Imbroane s-o căsătorit apoi şi o ajuns publicist. El o fost şi prizonier în Rusia în timpul primului război, un an de zile. Ăsta o fost Imbroane. Când o plecat, tată-miu o trebuit să fugă că or vrut să-l ridice sârbii pe tata, de la Marghita, pentru că o fost preot. A venit notarul, ungurul, care era prieten cu tată-miu şi i-a zis: „Nu sta aici că mâine vine să te ridice şi te-mpuşcă sârbii”. Era ocupaţia în 1919. Notarul o venit cu un căpitan sârb şi cu încă doi ofiţeri la tata în casă. El i-a servit cu o ţuică. Tata ştia sârbeşte, ca şi uica şi îl întreabă: „Cin’ să fie primar?” Tată-miu zice: „Păi de ce să schimbăm primarul, că de-abia anul trecut l-am ales!” Era român. „Cum măi, mai vrei tu să rămână primar român, când noi suntem acum Serbia? Nu vrei să recunoşti?” „Faceţi ce vreţi”. Şi l-or pălmuit pe tata. O rămas indignat: „N-aveți ce căuta, ieșiți afară. Am să fac o reclamație la comandament la Vârșeț” Or plecat.

Notarul a venit apoi seara şi o zis: “Părinte, pleacă că vine și te omoară, îi frică că îl pârăști.” Și tată-miu o plecat noaptea în carul cu fân, încă nu era granița aranjată, pe la Stamora şi s-o dus la Caransebeş, la uică-su. „Ce fac?” „Stai aici”. L-o numit profesor de română, că tată-miu avea şi Literele, şi Teologia la Cernăuţi. L-o făcut profesor de română şi religie la Şcoala Normală din Caransebeş şi-acolo o funcţionat trei ani până l-or ales protopop. Asta a fost prin 1920-1923, până când l-or ales protopop al Oraviţei, de Sf. Gheorghe. Cam asta e povestea lui tată-miu.

(Cum a ajuns tatăl dumneavoastră preşedinte la liberali?) În 1920 tată-miu era profesor la Caransebeş. Tot în Caransebeş Corneanu o fost secretarul lui Miron Cristea, în arhiepiscopie şi o ieşit din asta şi s-o făcut director de bancă. Pentru că a avut şi studii economice. Cornel Corneanu era unchiul lui Nicolae Corneanu. După ce-a terminat la Cernăuţi teologia s-a dus şi-o făcut studii economice la Budapesta, doi ani.

Aurel Cosma era în Timişoara şi Cosma înfiinţează Partidul Naţional Liberal Timiş, în 1920. (Dar ei până atuncea au fost la Maniu.) La Maniu au fost toţi, în Partidul Naţional. Atuncea Brătianu avea nevoie de personalităţi în Ardeal și o dat să racoleze. Şi-atuncea tată-miu, cu Cornel Corneanu, zice: „Bă Pubi – c-aşa îi zicea – hai să trecem şi noi, că au nevoie de noi! Am făcut România Mare şi nu mai are rost să mai luptăm, căci idealul nostru l-am realizat”. Tatăl meu fusese la Alba-Iulia. Dintre Mustoni, au fost la Alba Iulia: popa Nicorescu, tată-miu, vlădica, Colojoară, preotul Pincu din Ciacova, plus bunicul, popa Măran, care a venit din închisoarea Șopron. Bunicul o fost închis la Șopron, spre graniţa cu Austria.

O fost popă vestit. Când o început războiul în 1914 bunicul o zis: „Acum s-o dus naiba Franz Ioșca (Iozef) cu toată familia lui regală…” Şi l-or pârât pe bunicul şi l-or ridicat. L-or dus la Seghedin. Bunicul Măran era foarte bun prieten cu Vaida-Voievod. Erau prieteni la cataramă. I-a spus bunicul către tată-miu, că-i era ginere: „Te duci la Vaida, să mă scoţi de la închisoare!” S-o dus şi Vaida o ridicat problema în parlament. O fost condamnat nu ştiu la câţi ani şi o făcut recurs, la Budapesta, și procesul o fost tot la Budapesta.

Ungurii vroiau atunci să facă Confederaţia maghiară şi să se desprindă de Viena. Vroiau să prindă toate minorităţile: cehi, români, sârbi, ca să fie Confederaţia ungară, cum a fost Federaţia iugoslavă. S-or opus. Românii şi-au făcut independenţa, cehii or făcut independenţa, slovacii or făcut independenţa, sârbii or făcut independenţa şi n-o mai ieşit nimic. Până atunci era legea Apponyi, prin care maghiarizau, dar apoi au avut o politică mai deschisă pentru minorităţi. Apponyi a fost prim-ministru în Ungaria şi a dat legea asta prin care i-a băgat pe memorandiști la închisoare. O avut politică mai deschisă și l-o iertat pe ăsta.

În 1918, direct de la închisoare o venit bunicul la Alba Iulia şi l-o băgat Vaida în Loja oaspeţilor de cinste, alături de ăștialalți Mustoni.

(Ce partid era la putere în 1918, cine conducea?) În ’18 or fost liberalii.

(Şi Vaida era prim-ministru?) Nu, Vaida a fost prim-ministru în 1919 când Brătianu s-o retras că n-o vrut să cedeze Banatul iugoslav. Clemenceau o fost pentru sârbi, să fie al sârbilor. Ei au avut atunci un ministru de externe sau prim ministru pe Pașici. El o venit cu ideea că sârbilor trebuie să li se dea până aici graniţa pentru că ei au fost învinşi de război, căci ungurii, Austro-Ungaria făcuse război sârbilor pentru Sarajevo, atentatul de la Sarajevo şi-atunci ei au venit cu pretenţii. Dar, când noi am intrat în război, în 1916, Clemenceau, cu prim-ministrul englezilor, or avut pretenţii. Brătianu era la conducerea şi o zis: „Eu intru în război cu condiţia să-mi daţi această graniţă”. Şi or făcut protocol, ca Biserica Albă și Vârșetul să fie la noi, până la Panciova. Și Panciova să fie la noi. Și asta a venit: Stai Domnule, e lângă Belgrad. Nu putea să fie Belgrad pe graniță. Au cerut acea fâșie. Era judeţul Timiş-Torontal. Timişul o rămas la noi şi ei or vrut să ia şi Torontalul. O vrut să ia tot județul. Or împărţit: Timişul să rămână la România şi Torontalul la sârbi. Astea au fost pretenţiile sârbilor, a lui Paşici. Ei erau prieteni cu „tigrul”, căci lui Clemenceau i se zicea „tigrul”. Brătianu o dat cu pumnul în masă, la şedinţa de la Paris. N-o avut încotro. El s-o retras, şi-o dat demisia şi-o venit Vaida şi-o făcut pactul ăsta cu sârbii şi-aşa a rămas Banatul dincolo.

Ca teritoriu agricol Timișul e mai bogat decât Caraşul care-i pe dealuri şi decât Severinul. Era de două ori mai mult pământ mai bun în Torontal, pentru că era valea Dunării şi Tisei. Cu cât e mai aproape de apă cu atât pământul e mai productiv. Tată-miu o fost la Marghita unde e un pământ negru. Erau trei spăii mari, adică mari fermieri în Marghita, unde un om avea o mie şi ceva de jugăre de pământ şi sute de porci, chiar mii de porci şi sute de vite. Aveau crescătorii de animale. Sârbii or luat pământul ăla bun.

Eu sunt născut în Marghita, care acum e la sârbi. Să vezi ce comună frumoasă este Coşteiul, Alimunarul, Satu Nou. Când m-am născut eu nu era în Iugoslavia, ci era în Austro-Ungaria, că eu m-am născut în 1914. (Adică în Timoc?) Nu, că Timocul e jos, de la Turnu-Severin în jos. E dincolo de Dunăre, iar asta e de partea dincoace. Ei ne-or lăsat Clisura nouă, Clisura era săracă, pentru că erau pescari.

(Revenind la 1918…) Atuncea aveau Brătienii nevoie de personal, ca să înfiinţeze Partidul Liberal la Ardeal. Cornel Corneanu ducea tratative cu Aurel Cosma, la Timișoara. L-or făcut ministru pe Cosma şi dus tratative „Hai să înfiinţăm!” Erau două judeţe: Caraş, Severin şi Timişul. Şi-atunci pe cine să facă preşedinte în Caraş, pentru că Cosma a trecuse la Timiş. Capitala era atunci la Lugoj şi Cornel Corneanu era la Caransebeş. Atunci primul care o intrat în Partidul Liberal o fost protopopul Gheorghe Popovici, de la Lugoj, liberal, da bătrân. În februarie 1920 s-a înfiinţat Partidul Liberal în Timiş şi imediat, la o lună-două s-o făcut Partidul Liberal al judeţului Caraş-Severin, cu sediul în Caransebeş. L-or făcut pe tata membru şi vicepreşedinte. Or pus membru şi pe fiul lui Gheorghe Popovici, Titus Popovici. Atunci or intrat mai mulți.

(Erau mulţi preoţi în partid?) Sigur, erau şi mulţi preoţi, dar şi civili. O fost Nicorescu, o fost Ivănescu de la Marga, care era preot fruntaş şi a avut şi moşie la Marga. A avut exploatare de păduri şi biserica câştiga din exploatările de păduri. Aşa s-a făcut Partidul Liberal în Caraş-Severin, în 1920, cu Cornel Corneanu preşedinte şi tată-miu vicepreşedinte.

Cu timpul, după trei ani, în 1923, tată-miu a mers protopop la Oraviţa, care era plasă, nu capitală. Cornea o zis: „Mă, dacă te duci acolo, hai că venim toţi la instalare”. Or fost toţi caransebeşenii, o fost o instalare extraordinară la Oraviţa, or fost 400 de persoane. În Grădina de Tir or fost vreo 250 de cărăşeni. O fost Popa Măran, care o fost bogat, o avut luncă mare, frumoasă şi el o dat masă în Grădina de Tir, la două sute. O sută de invitaţi din alte judeţe erau la Coroana.

Deci s-a făcut o secţiune a Partidului Liberal şi în Oraviţa) O filială. La Oraviţa tată-miu o iniţiat-o şi-acolo o venit Cornel Corneanu şi o fost Avram Imbroane la instalare. Avram Imbroane o fost membru în biroul Timiş, ca vicepreşedinte la Cosma. În 1926 o fost ales preşedinte. Cosma a murit în ’31. (Când a intrat în partid Avram Imbroane?) El o fost pe vremuri la Averescu, iar după aia o trecut la Cosma, ca vicepreşedinte, în 1924. În ’26 Imbroane a luat conducerea partidului în locul lui Cosma care a trecut preşedinte de onoare, că era bătrân şi o mai trăit cinci ani apoi. Imbroane a fost preşedintele partidului liberal până târziu, când o venit Nistor, prefectul, care a fost vicepreşedinte la Imbroane. Fiecare a avut viața lor.

Tată-miu a fost preşedinte de filială, de plasă, la Oraviţa. În ’26 se face judeţul Caraş, liberalii. Ăsta a fost rolul lui tată-miu, că o făcut capitala. Duca o fost la noi în casă şi o mâncat, cu Brătianu. În ’26 eu eram elev în clasa a III-a de liceu. Şi-atunci s-a făcut capitala. Ei or vrut să vadă cum e zona, că vroiau să facă judeţul. Tată-miu o spus: E Moldova Nouă, cum se duc pân la Lugoj? După aia a fost luptă mare ca să facă capitala la Reşiţa. O câștigat tată-miu. Au făcut deci capitala la Oraviţa, în loc de Reşiţa. Lugojul s-a opus. Prefect la Lugoj era Petre Corneanu, unchiul după bunic al lui Nicolae Corneanu. Unchiul lui era Cornel Corneanu, fratele lui tată-su şi unchiul lui Cornel Corneanu era Petre, prefect liberal la Lugoj. El o fost avocat la Oraviţa şi o fost ales prefect, dar domiciliul îl avea la Oravița, director de bancă, și el, la Orăvițana. L-or pus preşedinte pe el pe judeţ şi tată-miu o fost prim-vicepreşedinte, că era preot. Şi-aşa o ajuns tată-miu prim-vicepreşedinte la Corneanu, în ’26. Din președinte de filială a trecut la județ prim-vicepreședinte. În ’28 vin ţărăniştii la putere, Maniu, cu o forţă extraordinară. Tată-miu o avut o popularitate extraordinară. Vorbea frumos, predica frumos… era cu studii. El ştia cel puţin o sută şi ceva de poezii, Eminescu, Goga. Ştia patru limbi: sârbă, ungară, germană şi română.

Partidul o căzut rău de tot. Maniu o avut 80 şi ceva la sută din Caraş şi o fost candidat de Caraş. O candidat la Alba şi la Caraş şi o câştigat în amândouă locurile. Aşa or ajuns ţărăniştii, că ei nici n-aveau organizaţii atunci. Directorul de bancă era foarte cămătar şi o început să facă executare silită în comună şi l-o citat şi pe tata. Tată-miu i-o spus: „Domnule director, nu era oportun să faceţi citaţia de executare silită. Trebuia să mai răbdaţi doi ani. Eu zic că ar fi bine, fiindcă sunteţi în vârstă (pentru că avea 80 de ani), să vă retrageţi” Şi s-o retras. O fost foarte corect. O mai trăit după aceea şi a fost biserican mare. Stătea pe primul loc la biserică şi stătea de la 10 până la 12, acest Corneanu Petre. A avut şi el doi copii: un inginer şi un avocat.

Tata era bine cu Duca, fiindcă fusese la noi în casă. Tată-miu s-o dus la Duca şi i-o spus: „Uite, am hotărât să îl retragem. Nu ştiu dacă e cazul să fiu eu preşedinte, dar trebuie să găsim pe cineva”. Şi până în ’33 tată-miu o condus organizaţia liberală a judeţului, cu Drugărin, directorul liceului, care era prim – vicepreşedinte, cu Ghiuva, viitorul prefect, ca secretar, cu profesorul avocat Lazăr, cu Mica, Ugrin. Au avut încă cinci preoţi în organizaţii. Era un ţăran fruntaş, Dumitru Brânzei, din Ciclova şi avea o bibliotecă de 15 mii de cărţi. Nu exista ceva să apară şi să nu ia el. Acest om era naţional-ţărănist, dar rămas din partidul naţional. El îl stima pe tată-miu şi pe popa lui, pe Măran. Când o venit Vaida în propagandă, i-o zis lui Brânzei Dumitru: „Votezi cu mine?” „Domnu’ Vaida, la cameră votez cu dumneata, cu ţărăniştii, dar la senat cu taica Prota”. Atunci conta mult un preot, un protopop. (Aşa-i ziceau tatălui dumneavoastră?) Da, aşa-i ziceau, taica Prota. Şi Drugărin Mihai era mâna dreaptă a lui în Oraviţa. El mi-a fost mie director. Drugărin o făcut liceul şi primele românizări în Oraviţa le-o făcut el cu elevii, ca director. În ’28 or fost alegeri parţiale şi tată-miu o fost ales, în opoziţie fiind, senator, dar n-o fost decât vreo câteva luni, dar în ’33 a fost ales. Drugărin era pus la Senat cu el. Drugărin era al doilea, iar tată-miu primul, la Senat, pe listă. Atunci or venit bucureştenii şi-or zis: „Hai să-l punem pe Furlugeanu preşedinte”. Acesta este de lângă Bocşa şi o fost ofiţer activ şi în timpul primului război mondial era aghiotantul generalului Petala, la Iaşi. Petala a avut o fiică şi o căsătorit-o cu Furlugeanu, care era bărbat bine, un ofiţer bine. Petala este rudenie cu brătienii, cu Ion Pillat. Or vorbit cu Brătianu ca să-l facă pe Furlugeanu Octavian preşedinte de partid. Tata era locţiitor şi credeau că întâmpină opoziţie din partea lui tata. Brătianu l-a chemat pe Duca: „Uite trebuie să facem alegeri în Oraviţa, pentru preşedinte”, la care Duca: „Domnule, dar avem pe părintele Musta, care are o popularitate colosală şi nu putem trece peste voinţa lui şi peste cea locală”. Atunci tată-miu o fost chemat de Duca, care-i spune: „Părinte, uite e o problemă. Noi nu ne băgăm, că alege Caraşul cum vrea, dar e domnul maior Furlugeanu Octavian, care e ginere lui Petala”. Tata a zis că abia aşteaptă, că el e provizoriu şi a fost nevoit. „Eu îs protopop şi nu vreau să mă ţin de astea”. Atunci or vorbit cu generalul Petala şi i-o spus lui Furlugeanu: „Du-te domnule şi prezintă-te la părintele Musta!” Pe urmă o venit Furlugeanu la noi acasă ca să se cunoască cu tata şi să fie de acord cu el şi o fost de acord. Drugărin îl cunoştea. Şi-aşa o ajuns Furlugeanu preşedinte şi tată-miu o trecut prim-vicepreşedinte şi o candidat ca senator. Furlugeanu o fost pe listă primul la Cameră, iar tată-miu primul pe listă la Senat. Erau doi senatori: Musta şi Drugărin.

Duca a zis: „Părinte, aş vrea şi eu să-l cunosc pe acesta, ca să ştiu cu cine sunt de acord liberalii”. Şi a doua zi dimineaţă, la ora 10, la Hotel Excelsior, la Bucureşti, tată-miu şi cu Corneanu, Lăzărescu şi eu, ca student am venit. Mă înscrisesem în anul întâi la liberali, la Duca şi m-o ştiut. M-o întrebat: „Câţi ani ai?” „18 ani, sunt anul întâi la facultate”. (Asta în ’32?) Da, în ’32. Aşa m-am făcut eu liberal. Stoicescu era vicar şi senator de Caraş. Tată-miu, până la ora 11 s-o dus la cabinet, la „Viitorul”, cu Cornel Corneanu, s-aştepte pe Duca să vină. La ora 11, eu cu Lăzărescu aşteptam telefon, în hol. Ne-au spus să venim imediat la „Viitorul”. Şi eu m-am dus cu Vasile la Duca. Era Duca, Cornel Corneanu şi tată-miu. Am intrat şi eu cu ei. Ne-a tratat rapid cu cognac şi aşa l-am cunoscut. A stat juma’ de ceas, mai mult nu, că era târziu şi era obosit Duca şi s-o retras. M-o întrebat pe mine cum merge şi cum îmi place în partid. Şi aşa a fost ales Lăzărescu, a doua zi, episcop al Caransebeşului.

(Ce s-a întâmplat cu Imbroane?) O fost la Duca, cu tata şi Cornel Corneanu. Taică-miu zice: „Domnule preşedinte (că era preşedinte de partid) Imbroane e sacrificat, la dorinţa partidului, ca să fie Vasile Lăzărescu senator de Caraş”. Asta a fost dorinţa Mitropoliei, care-l vroia pe Lăzărescu. Imbroane merită şi el pentru că a fost luptător liberal. Poziţia asta l-a făcut să aibă datorii, dar partidul le-o acoperit şi i-o dat 600 de mii. L-or făcut apoi secretar general la Ministerul Cultelor. N-o putut să-l facă ministru pentru că miniştrii erau toţi oameni vechi. Ministrul Cultelor era atunci de la Cluj, profesor academician Alexandru Lepădat şi n-aveau cum să-l scoată. Pe Imbroane l-o făcut secretar general şi el o acceptat, iar pe un prieten de-al meu, Ghiţă Gaşpar, eu l-am pus la Imbroane şef de cabinet. (Mai trăieşte?) Nu, o murit acu’ câţiva ani, bătrân, 90 şi ceva de ani. Noi tot timpul, ca studenţi, ne duceam acolo, la Ghiţă, să ne dea cafele şi un cognac. Şi Avram Imbroane întreba: „Cum vă simţiţi?” „Bine”.

(L-aţi cunoscut deci pe Avram Imbroane) Cum să nu… A fost un om deştept. A fost din elita bănăţeană. Toţi or fost unu şi unu din elita bănăţeană: Cosma, tată-miu, Cornel Corneanu, Imbroane, ăştia or făcut guvernarea cea mai bună, de-o ajuns prosperă ţara românească. Guvernarea din ’33-’37, când tată-miu o fost vicepreşedinte de Senat. Imbroane o fost şi el, cu tată-miu la Alba Iulia. Foarte frumos o vorbit Cornel Corneanu. Am avut tren la dispoziţie să mergem la serbările lui Lepădat, la Cluj, că împlinise 60 de ani. Ziceam noi că-i bătrân. Uite, eu acuma la 88 de ani zic că-s încă tânăr. Din partea Partidului Naţional Liberal a vorbit Cornel Corneanu. Or pus un bănăţean să vorbească. Tătărescu o fost atunci şi l-o pus pe Corneanu. Eu îl ştiu pe vlădica Nicolae Corneanu de când era mic. Am fost consilier bisericesc tot timpul.

Eu consider că între cele două războaie mondiale, personalităţile marcante bănăţene, în afară de profesorii aceştia care erau la Timişoara, la Politehnică, era Băran la Vaidiş, care s-o chinuit, dar care a avut un rol extraordinar în construcţia Catedralei. Un rol important o avut şi tată-miu, în construcţia Catedralei. Tată-miu s-o dus la Duca şi i-o spus: „Domnu’ preşedinte, Caraşu’ acuma-i nou, acu s-o făcut de dumneavoastră şi trebuie să-i dăm prosperitate”. Şi o fost de acord Duca. Noi aveam aicea U.D.R.-ul, în Reşiţa şi o luat averile bisericeşti, ortodoxe. U.D.R.-ul erau Uzinele Domeniilor Reşiţa şi aveau director general pe evreul Auschnitt. Atuncea tată-miu i-o spus lui Duca: „Eu vă rog, domnu’ preşedinte, să vorbiţi cu Auschnitt”. Auschnitt era liberal, iar dintre bănci era Marmorosch Blank, un evreu tot liberal. Mai era Banca Românească, tot făcută de liberali. Duca i-a spus: „Bun, să vii mâine la mine, la ora cutare”. Asta o fost înainte de ’30. L-a invitat şi pe Auschnitt şi-i spune: „Domnule director general, ăsta-i părintele protopop Musta, al Oraviţei. Este o personalitate şi politică, şi bisericească. Ce vă cere, să daţi”. Auschnitt, cum să nu, l-o ascultat. S-o dus tată-miu şi-o făcut toate bisericile. Catedrala de la Oraviţa e foarte frumoasă. Iconostasul e în aur. Reconstrucţia bisericii o costat oficial 300 de mii. S-o dus tată-miu la Auschnitt şi-o zis că nu mai sunt bani. I-o mai dat 300 de mii din protocol, dar nu a mai fost decontat. Aşa că oficial o costat 300 de mii, dar o fost 800 de mii, că o mai cerut apoi 200 de mii şi o dat. A făcut biserica din Anina. O făcut cămin cultural la Sasca. S-o dus tată-miu şi-o spus: „Uite aici trebuie cutare” şi o dat banii imediat. În toate comunele montaniste: la Sasca, la Ciclova, Oraviţa. Tată-miu o exploatat şi-o mai dat şi la comunele care n-or fost montaniste, tot din banii ăştia. O chivernisit frumos. Toate bisericile or fost reparate în timpul lui. A fost un protopop renumit. Până în ’31 o trăit şi vlădica, uică-su, care a murit la 91 de ani. Asta-i viaţa.

Tată-miu o fost o personalitate cred că mai mare decât îi Băran, care o fost şi el ministru, la Vaida, dar târziu. Lugojul avea personalităţi, Timişoara o avut, iar printre ei era şi tată-miu. (Lugojul era atunci mai puternic decât Timişoara?) Nu, nu, dar era mai românesc, ca forţă. Timişoara era oraş maghiarizat şi evreiesc şi avea mulţi nemţi. Aici au fost însă numai români.

(Ce rol a jucat Imbroane?) El o avut rolul ăsta că o fost secretar general la Culte. (Dar până atuncea?) Până atuncea o fost în Partidul Naţional, iar după aia s-o dus pe front şi-o ajuns prizonier la ruşi, un an. După prizonieratul de la ruşi s-o făcut publicist în Bucureşti şi în Timişoara, iar după aia s-o mutat în Timişoara. O făcut în Timişoara pe publicistul, pe ziaristul. O trăit bine, că o fost un om dotat. Vasile Loichiţă o fost rector la Cernăuţi, o mare personalitate bănăţeană. Ăştia or fost bănăţenii care-or condus în perioada aia, printre care era şi tata.

(A avut Imbroane un rol la Unire?) Păi a fost la Unire cu tată-miu. La Unire n-o fost episcopul Miron, reprezentantul celor două biserici, care s-a dus să predea Ardealul lui Brătianu, la Bucureşti. N-o fost Hossu şi cu Miron la Unire. Episcop la Caransebeş şi naşul lui tată-miu o fost Miron, fiindcă o prezidat şedinţa uica lui tata, Filaret, vicarul, arhiereul Musta. Pentru Filaret or avut toţi o stimă extraordinară, căci a fost o personalitate extraordinară bănăţeană înainte de secolul ăsta şi după aia o venit tată-miu, care pot să spun că a fost a doua personalitate bănăţeană, că nu-i lucru mic să fii vicepreşedinte de senat. O fost Titus Popovici, ministru, care-o fost de la Lugoj şi o fost din tinereţe un liberal.

În ’26 Avram Imbroane o devenit preşedinte de partid, cu Nistor, care-o devenit apoi prefect. În ’31 a murit Aurel Cosma. Dar Imbroane i-o luat locul din ’26. Din ’26 până în ’36 Imbroane o condus, ajutat de Nistor, care era mai mult la Bucureşti. Timişoara n-o avut aşa organizaţie. Primul pe listă la liberali o fost Richard Franasovici, care era din Turnu Severin şi care a fost Ministrul Comunicaţiilor la liberali, în perioada ’33-’37. Până în ’33 o fost deputat permanent în parlamentul ţării româneşti. Fost mare om, să zic aşa. A mai fost pe listă Brânzei, profesor de franceză.

(Şi Imbroane în ce perioadă a fost deputat?) Imbroane o fost deputat o dată, în ’20 şi ceva, cred că ’23, cu liberalii şi după aceea a fost secretarul general al partidului. Cornel Corneanu a fost şi vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, iar tată-miu vicepreşedinte de Senat.

(Pe Sofia Imbroane aţi cunoscut-o?) Cum să nu. A fost preşedinta Cercului de gospodine. Aşa a fost şi mama, preşedinta Cercului femeilor ortodoxe, că tată-miu era protopop şi de-asta, ca să mai adune oameni, să stea de vorbă cu ei. Atunci erau mai mult cercuri, decât societăţi. Erau cercuri bisericeşti, gospodăreşti. Pe vremea aceea nu făceau liceul şi şcoli universitare obişnuite toţi. Făceau vreo şase ani gimnaziul şi după gimnaziu se duceau la şcoala de menaj. Erau şcoli speciale de menaj, de doi-trei ani. Şi mama o fost la Sibiu. Acolo învăţai gospodărie. Asta erau soţiile şi după aia erau casnice.

Eu am fost prieten cu fiul lui Imbroane, cu Bujor. Cu Doru mai puţin, că n-am fost mai mult de doi ani. Pe Bujor l-or făcut liberalii director în minister şi o fost magistrat. Şi Sorin Imbroane, fratele mai mic, tot magistrat a fost, o fost judecător, dar o fost cu 4 ani mai mic ca noi.

Marghita Mare era o comună lângă Vârşeţ, în Banatul iugoslav, dar care era atunci Austro-Ungaria, până în 1919. Vatima e dincolo de Stamora Moraviţa. Stamora Moraviţa e la noi şi Vatima e la sârbi. Dincolo de Vatima, la 10 kilometri era Marghita Mare şi după aia era Vârşeţ. Tată-miu o fost preot în Marghita şi în 1919 o plecat, în carul cu fân. O plecat că s-o certat cu sârbii, căci au vrut să pună primar sârb, căi intraseră sârbii în 1918 şi în 1919 s-au făcut alegeri pentru primar. Dar şi populaţia sârbă o ţinut la tata, că vorbea frumos şi ştia şi sârbeşte. (Dumneavoastră ştiţi sârbeşte?) Am ştiut că eram cu copiii, vecini sârbi.

Tată-miu o fost apoi numit profesor de română şi religie la Caransebeş, la Şcoala Normală şi eu am făcut şcoala primară la acea şcoală. În ’23-’24 am făcut clasa a patra, la Oraviţa şi liceul tot la Oraviţa, până în ’31. Ăsta a fost parcursul meu şcolar: şcoala primară în ’20-’23 la Caransebeş, ’23-’24 la Oraviţa, liceul din ’24-’31, că atunci erau şapte clase şi în ’31 am dat bacalaureatul, iar în ’32 eram student în Bucureşti şi m-am înscris la liberali. Atunci a început viaţa politică, la 18 ani. La 1 octombrie s-o deschis anul şcolar, iar de Sfântul Dumitru, pe 24 octombrie, I.G.Duca m-o înscris la liberali. Trăia atunci, înainte de a fi împuşcat. (Cine era la putere atunci?) Vaida. Ţărăniştii erau, dar cu Vaida.

(Ce părere aveţi cu viaţa politică de-acum, comparativ cu cea de-atunci?) E mare distanţă. Asta nu-i viaţă politică. La liberali, miniştrii erau prima dată toţi boieri, adică bine aranjaţi, cu moşii. Toate veniturile de la moşie trebuiau să-i acopere cheltuielile de ministru, care erau mai mari decât salariile. (Nu-i sponsoriza statul?) Nu, statul nu dădea. La deputaţi şi senatori se dădea 1000 de lei diurnă de şedinţă, dacă se duceau. Atunci se dădeau banii, nu lunar. Dacă nu era acolo, nu lua banii. Aveau la tren gratis, dar mâncarea şi hotelul trebuiau să le plătească, de-aia li se dădea o mie de lei diurnă. Mai erau şi unii mai economicoşi care-şi aduceau mâncare de-acasă şi mâncau trei zile din traistă şi rămâneau cu banii. Veneau cu ceva bani acasă. Şi-atunci se mai făceau afaceri. Era un consiliu de administraţie, dar nu se făceau afaceri cu miliarde. Corupţia asta de-acum e colosală, la nivel central şi nu vor ei s-o curme.

(Care era impactul mass-mediei asupra maselor în perioada interbelică?) În perioada interbelică erau ziarele partidelor, însă erau destul de obiective. Ele se caracterizau prin faptul că pe pagina întâi era un articol de bază, care era al partidului, iar restul era tot ca acuma, cu reclame, cu diferite ştiri, mai importante, mai puţin importante, după cum era organizat ziarul. La Bucureşti, „Viitorul” era ziarul partidului. „Universul” era ziar independent şi era a lui Stelian Popescu, care a fost ministru şi tot liberal. Era un ziar „Dimineaţa”, care era al evreilor, ca şi „Adevărul”, a lui Hertz. După aceea o venit „Curentul”, a lui Nichifor Crainic şi apoi o fost „Cuvântul”. În Bucureşti or mai avut legionarii un ziar, „Buna Vestire”, a cărui director, Stelescu, a fost împuşcat. (L-aţi cunoscut pe Stelescu?) Cum să nu. Eu şi cu Ionel Moţa am fost prieten. El era mai mare ca mine cu doisprezece ani. Am fost în casă la el. Tata lui o fost protopop la Orăştie şi tată-miu era protopop la Oraviţa şi eram prieteni. S-or întâlnit în parlament. Eu m-am dus la ei şi era Ionel, iar când m-am dus la Bucureşti am zis să dau de el. În spatele cantinei Gutenberg era casa boierească a lui Cantacuzino şi-acolo se-ntâlneau legionarii, în curte. Era o curte cu grilaj în faţă şi-acolo se-ntâlneau. Acolo m-am dus şi-am dat de Moţa şi m-am înţeles foarte bine. El m-o prezentat la Generalu’ şi toţi erau verzi, numai eu nu şi o zis Generalu’: „Ionele, ce-i cu el aicea, că nu-i verde?” „Domnu General, e prietenul meu. Ăsta-i liberal”. […]

(Mai povestiţi-mi despre tatăl dumneavoastră) A fost făcut şi un studiu universitar. A fost o personalitate. Sub acest aspect a fost o personalitate. După un an s-o mutat. De ce? Fiindcă s-o măritat soră-sa mai mică…şi-atunci bătrânul, fratele lui vlădica, Iuliu Musta, care o fost tot popă în Glimboca. O rămas fiică-sa cu el. Şi atunci tată-miu o zis că o lasă pe soră-sa şi el se mută. Şi-atunci i-o dat o comună fruntaşă: Marghita Mare din Iugoslavia, lângă Vârşeţ. Şi Traian Oprea, care era naşul lui, era protopop. Protopopul ăsta a avut 50 de ani de protopopiat la Vârşeţ. Şi aşa a ajuns tata la Marghita. Atunci m-am născut eu, în 1914. Tată-miu o fost numit în 1913 preot în Marghita, iar eu m-am născut în 1914.

(Aţi spus că viaţa dumneavoastră are 3 părţi: una militară, una politică şi una culturală.) Eu n-am fost un om, să zic aşa, reuşit din punct de vedere profesional, decât cvasireuşit şi asta de ce… Eu m-am născut în Marghita. Când băteau clopotele, că începea războiul, în 21 august 1914, băteau clopotele în toate comunele toate că era Imperiul Austro-Ungar că începuse împăratul Franz Iozef războiul… atunci m-am născut eu. Până în 1919 tata meu a fost preot acolo, iar când a venit graniţa românească, în 1919, Marghita a rămas la sârbi, cu Vârşeţul. Şi atunci tată-miu n-o mai vrut să stea că au vrut să-l împuşte sârbii şi a plecat în carul cu fân. Şi atunci noi ne-am dus la bunicu, la tatăl mamei mele. Tată-meu s-o dus la Caransebeş, ca să-şi aranjeze ceva şi l-au făcut acolo provizoriu profesor pe tata. Şi eu am stat vreo jumătate de an la bunicu’ şi după aia ne-am mutat la Caransebeş cu toţii. Pe tata l-au numit profesor la Şcoala pedagogică. Şi eu am început şcoala primară în 1920 în Caransebeş şi 3 clase le-am făcut la Şcoala de aplicaţie din Caransebeş, care e acuma Şcoala pedagogică. Acolo am făcut eu şcoala primară, cu popa Curescu, dascăl. În 1923, tata e numit protopop la Oraviţa. Deci trebuia să ne mutăm… Şi l-au numit în mai, dar mai era şcoală încă două luni. Ne-a lăsat să terminăm acolo şi apoi eu am făcut clasa a patra primară la Oraviţa, în ’23-’24. În ’24-’31 am făcut Liceul general Dragalina, la Oraviţa. Ca activitate de elev, nu eram printre primii, dar eram printre primii 10-20, că eram două clase: A şi B. Eram cam 75-80 în clasa întâi. Eu eram bun sportiv, de mic, talentat la fotbal. Am început cu ping-pongul şi atunci nici nu se ştia acolo ce-i ăla. Eu l-am introdus acolo. Eu am văzut când m-am dus în Regat, într-o vară şi am jucat şi aşa am început. Fotbalul îmi plăcea şi făceam şi schi, de pe dealuri, cu săniuţa. Eram deci polisportiv. Plus de asta, având voce bună, eram atras de profesorul de muzică, în corul nostru şi eram tenor doi, liric. Asta e ca activitate. Îmi plăcea puţin chimia, dar îmi plăcea grozav istoria. Eram cel mai tare în clasă la istorie. Eu ştiam toţi voievozii ţării româneşti; cât or trăit şi cu cine au fost căsătoriţi. Când întreba, pe mine mă întreba. „Musta, spune-mi cine a fost cutare”. Şi de Papură Vodă şi de Ţepeş Vodă, cum o fost cutare. Mi-o plăcut istoria.

(Cum găseaţi informaţiile acestea?) Din cărţi. Am citit. (De la bibliotecă, de undeva?) De la bibliotecă, dar îmi cumpăra şi tata, căci îi plăcea. Am avut de la tata o bibliotecă despre partea de Ardeal, foarte frumoasă. Tata a avut o bibliotecă de 1500 de cărţi. Toţi clasicii… cu Alecsandri, Goga, Vlahuţă, toţi au fost, ca volume în biblioteca tatălui meu. După aceea mi-a plăcut istoria antică, greacă… Roma. Eu am ştiut pe toţi împăraţii Romei. Am ştiut plebeii când s-or ridicat; va să zică istoria Romei, cum s-a înfiinţat de la Romulus şi Remus, cu lupoaica.

Când or venit, s-or retras din Grecia şi or făcut Latium şi atunci s-a înfiinţat Roma. Mie îmi plăcea istoria şi tot ce era ca structură religios. Taică-meu mă tot lua şi la biserică, la vecernie, care se face sâmbătă seara şi mai făceam pe cantorul, că aveam voce. Le plăcea oamenilor că era voce de copil şi veneau să m-asculte şi mă felicitau şi eu eram mândru. Din cauza asta şi când mă duceam la nedee, de Sf.Ilie, la Marga, la sora lu’ tata, la popa Irivănescu de la Marga. Cât am fost în liceu toată vara mă duceam trei săptămâni în comuna Marga, care era o comună frumoasă, fruntaşă. Şi acolo pe mine mă punea popa, unchiu’, să-i cânt Preceasca în plină biserică. Într-adevăr, atrăgeam lumea, ştiu şi eu. Cam asta a fost ca viaţă de elev. Am organizat excursii, că-mi plăceau, la munte. Eu în clasa a II-a de liceu am fost deja pe Semenic, când nu era nici o vilă, ci erau numai ciobani acolo. (Vă întâlneaţi cu ciobanii?) Da, cum să nu, că stăteam la ei în stână, mâncam brânzeturi. Noi le dădeam ţigări şi ei ne dădeau brânză, urdă, tot ce vroiai din stână. Primul munte pe care l-am văzut a fost Semenic. Mergeam şi pe muntele Gheorghe, la Oraviţa şi-mi plăcea să fac excursii în jurul Oraviţei, că Oraviţa are împrejurimi frumoase. Şi nu era lună să nu mă duc la Marila, la Anina, unde într-adevăr e frumos. Sau mergeam la Cheile Nerei, pe care le-am văzut de-atâtea ori. Mergeam şi la Cheile Caraşovei. M-am dus să văd Peştera Comarnic… Îmi plăcea natura şi-mi plăcea că aduceam pietre, minerale. Aveam un album şi a fost luat de liceu, ca unul dintre cele mai frumoase albume de geologie şi de naturale, de plante… ierbar. Pe noi ne-o pus profesorul de naturale să facem ierbare şi am strâns din pădure plante. Asta a fost activitatea. Şi literatura… îmi plăcea să citesc, dar nu-mi plăcea să spun poezii, că era monoton după mine să recit. Unora le plece să recite, dar mie nu-mi place să spun acolo nişte versuri pe care le-o făcut altul. Asta e o concepţie doar…

(Cum a fost viaţa dumneavoastră studenţească?) În ’31 am terminat, iar în ’32 m-am dus la Bucureşti. Eu am vrut să fac Chimia, dar m-am îmbolnăvit şi am pierdut perioada când s-o dat examen la Bucureşti. Şi atuncea m-am dus mai târziu cu două săptămâni şi n-am mai putut să mă înscriu decât la Drept. Şi aşa am ajuns la Drept. Dar într-adevăr eu aveam ca structură corectitudinea. Am avut o structură bună… educaţia de-acasă. Tata a fost teolog bun şi vlădica Musta a vrut să mă facă episcop, că eram strănepotul lui. Şi am avut o bursă de 300.000 de lei atunci, care era cât pentru două case. Era o bursă la Oxford şi la Leipzig. Şi a zis, hai să facem pe cu unul din copii episcop, că trei copii a avut tata. Eu am zis că nu pot. Ca să vezi ce judecată am avut. De ce? Eu nu mă fac episcop, că înseamnă să nu mă însor…

Ce fac eu o viaţă întreagă fără femeie… Eu nu pot să fac asta, înseamnă să deviez de la normal. Eu aşa am sesizat că dacă sunt popă şi am femeie, înseamnă că nu sunt vlădică, atunci nu merită şi eu nu pot să fiu fals cu mine însumi şi nici cu credinţa. Eu cred în Dumnezeu, dar am concepţia vieţii. Că Dumnezeu ne-o lăsat cu femeie, să ne înmulţim, ori vlădicii nu se înmulţesc. Asta, ca idee. Şi atuncea am ajuns la Drept. M-am dus la Bucureşti, prin 1 octombrie 1932. Un an stătusem acasă că am fost bolnav, că am avut o pleurezie puternică. Am răcit la fotbal că am jucat iarna. Am făcut apă la plămâni. Şi am stat un an acasă, în ’31-’32. În timpul ăsta cât am stat acasă, până m-am vindecat, în vreo 3 luni, am pierdut înscrierile şi apoi tata meu zice: „Stai, că şi-aşa eşti tânăr!” Eu m-am născut în 21 august 1914 şi în ’31 am terminat liceul. Aveam deci 17 ani neîmpliniţi, în vară, când am terminat liceul. În timpul ăsta am făcut la Oraviţa cor, am dirijat şi am făcut puţin sport, că nu m-o mai lăsat doctorul. Am mai făcut totuşi nişte excursii… şi o trecut vara, s-o dus.

M-am dus la facultate, în ’32 şi am prins prima serie la Facultatea de drept cu patru ani, că până atunci fusese cu trei ani. Am pierdut mult că dacă începeam în ’31, în ’34 terminam. Aşa m-am dus în ’32 şi-am terminat în ’36. În timpul ăsta, ca student, s-a deschis Sala Dalles în București. Atunci s-a inaugurat Sala Dalles și curiozitate că era ceva modern. Cu asta am început activitatea mea, că m-am dus la Dalles. Cine era conferenţia la Dalles, la deschidere? I.G. Duca. I.G. Duca era atunci preşedintele Partidului Naţional Liberal, înainte de a fi asasinat. Era în ’32. Multă lume, miniştri mulţi, foşti liberali, arhiplin. Noi am prins un loc la cucurigu cum se zice, sus într-un colţ. Eram cu un grup de prieteni şi cu Moga. Moga a fost un profesor la Oraviţa, în casă la tata a crescut, din Secăşeni. Copil de țăran fruntaș liberal. Moga o fost absolvent al Liceului General Dragalina, în 1927, iar eu eram în ’31, era mai mare ca mine. Dar la tata în casă a crescut, în casa noastră. Eram cinci copii da totdeauna, în casă la tata erau 12-13 la masă, la prânz. Cu Moga m-am dus, cu Todor, prieten şi cu Sandu Bistriţeanu, copilul profesorului Bistriţeanu, de la Lugoj, profesor de limba română. Copilul lui, Sandu (Alexandru Bistriţeanu) a fost prieten cu noi. El a făcut Literele la Bucureşti şi a fost profesor de română şi latină la Bucureşti, la liceul Aurel Vlaicu din Bucureşti. Și de-acolo l-au trimis profesor de limba română în Franţa, la Lyon sau pe unde a fost. S-a căsătorit şi după aceea murit, a dat un TBC pe el. Moga a fost profesor la liceul Spiru Haret. I-a fost profesor şi pedagog lui Dan Lăzărescu, cu toată clasa lor. Ce vreau să zic? Cu Moga şi cu Sandu am fost la Dalles. După spectacol noi ne-am dus, lumea se îmbulzea, pentru că ieşeau Duca cu un sobor de viitori miniştri, de personalităţi, profesori universitari. Şi noi am aşteptat. Eu eram anul I şi ei erau anul IV-V, la licenţă cum ar fi. Moga se apleacă la Duca: „Domnule preşedinte, felicitări!”. Duca s-a oprit un moment, că era tineret studenţesc totuşi, un grup eram, ne-am adunat pe mulţi acolo… „Am vrea să fim liberali”. El o rămas așa, dar i-o plăcut grupul care-o fost. I-a zis lui Iamandi: „Ia vezi de ei”. Iamandi a fost ministru, subsecretar la interne atunci şi era preşedintele tineretului. Mai era atuncea Mihai Fărcăşanu, director la „Viitorul”, tot pentru tineret. I-a zis la Fărcășanu și Iamandi: „Ocupă-te de băieţi”. Şi ăsta o zis: Veniți la ziarul „Viitorul”, unde Fărcăşanu era director, veniți la mine. Ne-o dat o întâlnire. Ne-am dus la el, 70 de studenţi, eram atunci, mai mari, mai mici… Ne-a programat ca să ne înscrie în partid, de Sf. Dumitru, pe 26 octombrie, în ’32. Şi ne-o înscris acolo şi i-o spus lui Duca că: Uite am înscris băieţii care au fost la Dalles, și el zice: „Vreau să-i văd şi eu”. Şi-atunci seara, la ora 8 seara, la „Viitorul”, a venit Duca, înconjurat de un grup de membri din biroul central al partidului, viitori miniştri, că nu erau la putere atunci, și foşti miniştri, că şi Duca a fost ministru în primul război mondial. Şi ne-o luat. Într-adevăr, erau gustări, era cognac, ce voiai să serveşti. Erau pregătite de ei, de Fărcăşanu de la „Viitorul”, că ei câştigau ziarul şi aveau bani. Şi la un pahar, după ce a făcut solemnitatea de primire, Duca a zis: „Mă bucură faptul că v-aţi gândit, dar nu ştiu, să nu vă fi pripit ieri. Aţi reflectat bine, dacă vreţi să fiţi liberali, trebuie să ştiţi și doctrina liberală. Nu numai liberali că vreţi să fiţi liberali… Noi, partidul, nu căutăm oameni ca să fie de platformă politică, numai ca să facă platformă, ci noi vrem să fie oameni cinstiţi şi corecţi”. Duca a fost un om corect, foarte corect. Şi atunci ne-o dat izvoare de doctrină liberală, englezească… Şi ne-am apucat de citit. În facultate, eu am fost numit şeful liberalilor pe facultate. Și cum am ajuns eu şef? Tata era senator de Caraş, primul pe listă şi şeful Partidului Liberal, iar al doilea a fost decanul Facultăţii de Drept din Bucureşti şi viitorul rector: Constantin Stoicescu, profesor de Drept roman. Şi el mă ştia, că a fost în casă la noi când a fost propaganda ca să ies. Şi atunci el m-o chemat şi m-o rugat un singur lucru: „Domnu’ Musta, te rog să te ţii de carte! Pentru mine ar fi o mândrie să-ţi facem loc aici, dar numai de dumneavoastră depinde. Dacă ştiţi să vă încadraţi, bucuria mea ar fi să-mi faceţi această plăcere să rămâneţi”. Așa era atunci cu dumneavoastră. C-o vrut să mă ia și el. Şi el m-o luat în conducere. Zicea: „Faci politică, dar nu neglija învăţătura, şcoala”. Aşa am ajuns eu liberal şi în conducerea liberală. Dar nu-mi lua timp mult că o dată pe lună ne întruneam. Am făcut un colectiv al meu cu ei şi când şi când ne duceam, pe rând, la anumite manifestaţii. Erau conferinţe politice şi eu primeam programul de la Iamandi, de la secretariat, de la Mihai Fărcăşanu mai mult şi Mihai Fărcășanu mi-a dat legitimaţie de corespondent cu sportul. Eu mă duceam la ziar ca să fac cronica sportivă, la „Viitorul”. Şi aşa am ajuns eu cât de cât, că mă ştia Fărcăşanu, mă ştia Iamandi, mă ştiau o serie de personalităţi… Şi îl omoară pe Duca. L-au împuşcat legionarii, în 1933, când a fost prim-ministru. La un an de zile după moartea lui Duca i-au făcut monument în gara Sinaia, unde l-or omorât. Şi atunci m-o chemat Fărcășanu, trebuia să facă tineret să ducă cununile. A fost comemorarea, de un an de zile, cu Patriarhul, cu vlădici şi tot guvernul. Şi atunci, la monument eram noi tinerii şi dublaţi de câte un ministru. Eu am fost dublat cu Franasovici, ministrul lucrărilor publice. Eram dublaţi la serbări, ca să punem cununile, aşa am fost puşi. Richard Franasovici se numea. Tătărescu era prim ministru. Ştiu că după Duca au fost discuţii, problema cine să-i i-a locul ca prim ministru. Lupta era între Dinu Brătianu – fratele lui Ionel Brătianu. Că murise şi Vintilă, celălalt frate. Când a murit Ionel Brătianu a rămas Vintilă, iar când a murit Vintilă a rămas Duca. Şi a vrut Gheorghe Brătianu să fie, profesorul, iar Ionel i-o spus: „Dumneata eşti prea tânăr, că eşti numai de 20 şi ceva de ani, de 30 de ani. Dumneata ocupă-te mai mult de învăţământ şi când vei fi matur atunci… Stai liberal, dar stai în banca ta”. Şi l-a pus pe Duca, pentru că Duca a fost primul care a făcut cooperaţia românească, în 1904 s-a făcut cooperația în țara românească. El a fost ministru adjunct la Interne, în timpul primului război mondial, ministrul de pe timpuri. Era omul de încredere al lui Ionel Brătianu şi un om deştept. Vorbea o franceză… Cea mai impecabilă limbă franceză de-atunci au vorbit-o patru oameni: Duca, Tătărescu, Take Ionescu şi Titulescu. Ăştia vorbeau o franceză de parcă ar fi fost francezi, vorbeau perfect.

(I-aţi cunoscut pe toţi?) Pe Duca l-am ştiut, pe Tătărescu l-am ştiut bine. Pe Take Ionescu nu l-am ştiut, iar cu Titulescu o dată am stat de vorbă, căci ne-am dus la el când a ţinut o conferinţă. A fost profesor la noi, dar el nu venea să facă cursuri, numai la inaugurare venea. A fost un an în care a venit, dar n-a venit tot timpul. În ’33 sau în ’34 a venit la inaugurarea de Drept internaţional şi atuncea ne-am dus studenţii. Era aula plină, 3.000 de studenţi erau. Titulescu avea un fiu şi cu fiu-su am vorbit de vreo două-trei ori. Însă mă ştia bine Iamandi, mă ştia bine Mihai Fărcăşanu… Intram la Senat şi la Camere când voiam, cu legitimaţia de ziarist, acolo în față. Patriarhul Miron m-o cunoscut. De ce m-o cunoscut? Tatăl meu, când a ajuns senator mi-a zis: „Hai cu mine la Patriarh. Şi ne-am dus. De ce? Am spus că tată-miu era secretar în 1910, când Patriarhul era episcop la Caransebeş şi îl ştia pe tata, şi îi ştia familia. Când m-a văzut zice: „Mă, de ce nu te-ai făcut preot?” Şi atuncea el m-a rugat să vin trimestrial la Patriarhie, ca invitatul lui la masă, cu tata. Era o cinste deosebită. Tata când se mai ducea, când nu se ducea, dar eu mă duceam. Şi-i plăcea că-i spuneam despre viaţa din Bucureşti, despre Alhambra, Tănase, Teatrul Naţional, adică îi povesteam viaţa artistică şi culturală din Bucureşti. El o ştia în mare, dar tot îi plăcea. Alhambra a fost Teatru de revistă. Teatru Tănase şi teatrul Alhambra erau teatre de revistă.

(Şi mergeaţi la masă la Patriarh?) Eram trimestrial la el. Doi ani de zile m-am dus la el şi ţinea la mine foarte mult. Patriarhul mă ştia: să fii ca uică-tu. Adică Filaret. Filaret a murit în ’31, nu mai era.

Aşa am ajuns eu în lumea mai mare, mai importantă.

Totodată, la Oraviţa, cât am stat eu un an fără să mă duc la Universitate, vara am luat parte la un curs de dans, să învăţ să dansez. Hai să mă duc şi-acolo. Vara a fost şi soţia lui Svidenek, la o verişoară primară din Oraviţa, la o nemţoaică. A venit deci doamna Svidenek cu fiică-sa Maria, care era elevă. Mia era o fetiţă drăguţă, o nemţoaică drăguţă. Eu terminasem şcoala şi ea era în clasa a V-a sau a VI-a de liceu, la Bucureşti. Svidenek era primul aghiotant al reginei Maria, generalul Svidenek. S-o înscris şi ea la curs, ca elevă. Şi acolo la dans am vorbit cu ea, ne-am cunoscut. N-a fost o altă relaţie. În Oraviţa era doctor Fira, care avea o fată drăguţă, mai mică ca mine, cam ca surorile mele. După o lună de dans, s-o făcut examenul, ca să zic aşa, să dansăm cum fac dansatorii. Şi se făcea regele şi regina balului. Fira voia să scoată, cu bilete, cu tombolă, pe fiică-sa regină. Toate biletele le luase Fira, că erau scumpe. S-a pus unul, care era cu un an mai mare ca mine şi a luat un bilet din alea care s-or cumpărat, le-o multiplicat şi în jumătate de ceas a scos 5.000 de bilete… pe gratis. (Era cu voturi?) Cu bilete şi cu voturi. Şi o ieşit ăsta. Ăla s-o mirat că el cumpărase tot. Şi pe mine m-a scos rege. Şi aşa am ajuns eu rege al balului şi am dansat. Multă lume s-a retras, dar noi tinerii am mai stat şi ne-a prins ora 4-5 dimineaţa. Şi am făcut un madrigal. Am luat muzica, pe Gore şi am făcut acelei fete din Bucureşti un madrigal. (Ce era madrigalul?) O serenadă, dar dimineaţa. De fapt serenada e seara, iar noi i-am cântat dimineaţa la geam. Asta a fost arma cu care am cucerit-o. Era încântată, că era elevă, să primească aşa ceva. Şi m-or invitat la Bucureşti şi aşa am ajuns eu să-i fac vizită Generalului Svidenek. Doamna ţinea foarte mult la mine. Venea cu maşina 6, cu coroană regală, cu numărul 6 B. Şi şoferul era în uniformă militară, o uniformă de şofer albastră. Mă tot lua pe mine să mergem să facem cumpărături şi făceam cumpărături în oraş. Îmi dădea telefon şi mă duceam. M-am dus la ei un an de zile, mai mult nu m-am dus. M-or invitat să merg la Sinaia şi eu nu puteam să merg că nu aveam nimic de sport, nu aveam posibilităţi materiale să fac faţă. În jurul ei se învârteau însă o serie de ofiţeri înalţi din gardă. Era şi ea frumoasă şi erau şi ofiţerii ăia şi toţi vroiau să ia fata generalului. Mamă-sa a venit la mine şi a zis: „Horică, hai, că vreau să-ţi fac cadou un costum, că vrem să te invităm să vii cu noi de Revelion…” Era cred în ’33.

Zic: „Nu pot să vin, că trebuie să învăţ, vin examenele…” M-am eschivat că am văzut că nu pot să fac faţă… dar altul escroc, exploata această situaţie. După doi ani de zile fata a crescut 1,80 şi eu aveam 1,70. Mare distanţă. Era elegantă, înaltă, frumoasă şi nu m-am mai dus. Un coleg de clasă al meu, căruia i-am făcut cunoştinţă şi lui cu ei, tot mi-o spus că odată o dat de ea şi l-au întrebat unde sunt eu, că eu nu mai dădusem semne de viaţă. Acesta a zis că eu m-am mutat cu facultatea la Oradea şi că nu mai vin pe-acolo. Şi-aşa am ieşit eu din combinaţia asta de care eu am zis că e nenaturală, cu forţa. Nu era de mine. Plus de asta eram prea tânăr să mă gândesc la căsătorie. Generalul avea o vilă extraordinar de frumoasă la Cotroceni. Cotroceniul era al reginei Maria, căci ea stătea acolo. Şi el era aghiotantul reginei. Atâta am reuşit, că am zis că aş vrea s-o văd pe regina Maria. Generalul mi-a zis: „Cum să nu, mergeam” şi s-o dus la regină, iar regina a invitat familia Svidenek şi pe mine. Aşa am ajuns eu la regina Maria, o singură dată. Şi m-am dus odată la Balcic, într-o vară, mai târziu, cu Baldovin, artistul de la Naţional. Atunci ne-am dus că vroiam să vizităm castelul din Balcic. Şi a zis: „Cum să nu, că pentru mine e o cinste că maestrul Baldovin vrea să mă viziteze… Mai este un pahar de vin…” Şi într-adevăr, Băltăteanu, Baldovin, ăştia erau primi artişti la Teatrul Naţional din Bucureşti. Mari artişti erau. Şi-atuncea ea se uita la mine şi zice: „Musta, nu? Nu aţi fost dumneavoastră la mine, invitat cu generalul Svidenek?”. „Ba da”. M-a recunoscut regina… Era frumoasă, înaltă… Regina Maria era extraordinară. Era soţia lui Ferdinand. (Era regina mamă, cum s-ar zice) Da, regina mamă, că Ferdinand murise în ’27.

(Dar pe Carol, pe Mihai i-aţi văzut?) Pe Mihai, nu. Pe Carol l-am văzut la Oraviţa, la inaugurarea bustului lui Ferdinand.

(Ei unde stăteau în Bucureşti?) Ei stăteau la Palatul Regal, pe Calea Victoriei. Elisabeta avea vila ei, iar Elena, soţia lui Carol, grecoaica, avea o altă vilă, lângă Titulescu şi era Casa regală.

(Cum era viaţa sportivă în studenţie?) Partea sportivă… Eu citeam, învăţam şi stăteam la Izvor, lângă Alecu, care era cel mai mare teren de fotbal atuncea. Era terenul de fotbal al Republicii după aceea. Primul teren de fotbal cu gazon, unde juca naţionala. Şi sus era ANEF-ul, adică Institutul de Educaţie Fizică. Şi echipa Sportul Studenţesc juca acolo. Eu m-am uitat la ei să văd cum joacă şi când am văzut cât joacă de prost am râs. Ei mi-au zis: „Hai să joci” şi m-am băgat şi eu, ca să zic aşa, să se joace pe două porţi. Am jucat şi le-am băgat opt goluri, cu echipa de rezervă, să zic aşa. S-au mirat şi zice către mine Dincă Schilieru: „Tu unde joci?” Acesta era antrenor la Politehnica Timişoara şi a venit după aceea acolo. A venit cu Herold, care era înalt şi-atuncea toată echipa lor era: Munteanu în poartă, Mitran, arbitru fundaş, era Fănescu, centru half, Brandabura era half (adică mijlocaş), Herold inter drept, Gigă Popescu o fost extremă stângă.

Şi m-or luat la ei, la Sportul Studenţesc, dar eu am zis că nu pot să joc că mă ţin de carte. Pot să vin să joc aşa…şi un an de zile am jucat la Sportul Studenţesc. Eu de ce jucam bine fotbal? Că eram în echipa liceului Oraviţa. Încă din Oraviţa eram deci fotbalist şi natural că am fost şi în corul liceului, şi în echipa de tenis de câmp, de schi. După un an, la un meci… Atunci era aşa: patru echipe erau în divizie, din Bucureşti. Două erau din Arad, două din Timişoara, una din Oradea, două din Cluj. Din Bucureşti era Venus, Rapid, C.F.R., Iuventus şi Unirea Tricolor. (Şi Sportul nu era?) Nu. Era în divizia B, cum e acuma. Se numea „Onoarea” atunci. Erau şase echipe în divizia B: Sportul Studenţesc, Macabi era din Bucureşti (din cartierul jidovesc, că era echipă jidovească), era Turda (o echipă din cartierul Turda), era Olimpia şi Belvedere şi Voevodul Mihai. Belvedere era Camu, ăsta cu fabrica de ţigări şi tutun.

(În divizia A câte echipe erau?) În ţară a fost Timişoara cu Ripensia – campioana ţării; Ripensia şi Chinezul. Şi în „Onoare”, la Timişoara era: Iza, Temte, iar din Arad era Gloria şi A.M.F., muncitorească. De la Oradea era C.A.O., adică Clubul Atletic din Oradea. Din Cluj era U.Cluj şi Victoria. La Reşiţa era U.D.R.-ul. (Zona Moldovei nu era reprezentată?) Nu, nu aveau divizie. Ei jucau doar fotbal acolo…Parcă au mai fost, că 12 or fost.

(Şi aţi jucat un an la Sportul Studenţesc) Da, un an am stat acolo. Sportul era întotdeauna campioana, cu Macabi şi cu Voevodul… astea erau cele trei mai bune. În rest mai erau Turda, Olimpia şi Belvedere care păreau mai slabe. Erau lupte… Eu eram golgeter-ul. De ce? Eu când eram la Pitici, când era în clasa a treia, a patra şi a cincea de liceu, vara veneam la Chinezu, în Timişoara şi mergeam la Piticii Chinezu. Chinezu atunci nu era Ripensia, ci era cea mai mare, era campioana din ţară. Şi în Ungaria juca. Şi acolo erau Piticii. Acolo am învăţat eu fotbal propriu-zis, am făcut şcoală. Eu jucam aşa de grozav…

Trebuia să fiu artist… Când era mingea la mine, la 20 de metri, 16 metri, nu exista să nu dau din bară, gol, lateral. Asta a fost înălţimea cu care dădeam eu. Nu dădeam mai înalt. Cel mai periculos. Am şi ceva poze. Aşa am jucat eu fotbal. Şi la Sportul Studenţesc Tinte Schineru mi-o zic: „Tu conduci măi Horică”. (Deci eraţi vârful de atac?) Da, vârf de atac. Şi acolo mă vede unul care era preşedintele clubului Voevodul Mihai, care era altă echipă, însă era a doua. Voevodul Mihai era echipa primăriei de albastru. Acuma primăriile au numere, pe sectoare, dar atunci erau pe culori. Şi era echipa verde. Care era sectorul verde? Sectorul albastru era Elisabeta, pe stânga, când te duci în jos către Cişmigiu, pe centrul Bucureştiului, tot sectorul comercial al Bucureştiului. Lipscani şi până la Rahova, tribunalul pe chei şi treceai în sus pe Rahova şi primăria de albastru era pe Rahova. Primar era Berceanu, liberal şi mi-era profesor mie, la facultate. Constantinescu mă ştia şi îi spune primarului: „Este unu; Musta, la Sportul Studenţesc şi de ăsta avem nevoie ca să întărim echipa de fotbal”. „Caută să vezi unde-i student”. Şi-o aflat că sunt la Facultatea de Drept şi mă trezesc la secretariat, că mă cheamă profesorul Berceanu. „Domnu’ Musta, mă scuzi că te deranjez, dar noi avem nevoie de jucători”. „Domnu’ profesor, eu nu vreau să fac fotbal în viaţă, vreau să mă ţin de carte”.

„Hai cât de cât… Nu trebuie să joci, ci o dată sau de două ori pe săptămână să-i înveţi pe-ai noştri fotbal”. „Bun”. Şi mă cheamă Constantinescu după aia, că acesta era secretarul lui general la primărie. Îmi zice: „Domnu’ Musta, îţi dăm un apartament de două camere. De lemne n-ai nevoie şi tot ce vrei spune-ne. Noi avem vilă la Eforie Nord, unde poţi să mergi cu echipa, pe gratis, vara şi avem şi la Timişu de Sus vilă şi iară iarna puteţi face schi”. Timişu de Sus e între Braşov şi Predeal. M-o tentat, că mi-a plăcut şi schiul. Îl iau pe Dincă, că eu cu Dincă mă înţelegeam bine. „Mă Dincă, mă cheamă ăştia să plec”. „Mă, nu ne descoperi acuma că cu tine am putut lua campionatul…” N-aveam bani, nici ghete n-aveam, nici costume. Nici teren n-aveau, jucam pe el, dar era terenul de fotbal al ANEF-ului.

(Exista o echipă naţională a României?) Da.

Pe de altă parte pe mine voia să mă ia Iuventus în divizie. De ce? Unirea Tricolor avea ca antrenor pe Steinbach, din Timişoara. Era bănăţean şi fusese la Chinezu. La Iuventus a fost internaţionalul Foger, care a fost mulţi ani fundaşul echipei naţionale, dar la Iuventus era centru half. Antrenorul dădea tonul atunci şi jucătorul. Eu am trecut la Voevodul Mihai, antrenor, jucător, căpitan de echipă şi tot ce voiam.

(Cine conducea această echipă?) Era condusă de Constantinescu, iar primar era Berceanu. Constantinescu se ocupa cu sportul. Eu atunci zic: „Măi Dincă, hai cu mine la Constantinescu”. Şi ne-am dus la primăria de albastru, pe Rahova, cu Dincă, cu Herol şi cu Fănescu. Am spus: „Domnu’ secretar, eu nu pot să-i părăsesc pe cei de la Sportul Studenţesc… Fac sacrificii şi mă sfidează, dar să-i lăsaţi să joace pe terenurile noastre, ale Voevodului”, care erau în zona Olteniţa, a cimitirului Belu. Am căzut la o înţelegere: le dă trei rânduri de costume la Sportul şi îi lasă să joace fără bani, pe terenul pe care-l avea Voevodul. Erau totuşi studenţi, sportivi, atleţi…şi au fost bucuroşi. Şi aşa am făcut eu trecerea şi doi ani de zile am stat antrenor la Voevodul, până s-o schimbat. Nu era voie să zic că s-o schimbat România, la Cluj, fiindcă mai zicea lumea „Huo România! Huo Voevodul”. Au profitat unii, care erau împotrivă şi ungurii din Cluj ziceau „Huo, România!”. Atunci au schimbat numele din România în Victoria. (România ce era?) Echipă în Cluj. Era U şi România, dar după aia au numit-o Victoria. Echipa „Voevodul Mihai” a fost transformată în A.C.S.A., adică Asociaţia Comunală Sectorul Albastru. Şi atuncea m-am retras definitiv din sport. Am jucat campionate… (Aţi marcat multe goluri?) Eu eram golgeter şi nu exista meci să nu dau gol. Când a jucat Macabi cu Sportul şi eu eram la Voevodul, depindea de noi dacă facem meci nul, că Sportul era campion, dar dacă luam bătaie de la Macabi, Sportul era a doua, iar Macabi era primul (evreii). Juca Sportul cu Macabi, dar de noi depindea cine să fie prima. La pauză era 3-0 pentru Macabi, că o fost un vânt şi jucam pe terenul lor, pe Văcăreşti.

(Dumneavoastră unde eraţi?) Eu eram la Voevodul şi jucam pentru Sportul, ca să fie primii. Începe repriza a doua şi în trei minute am băgat un gol de la 20 de metri şi…bară. Au rămas paf. Am adus 2.000 de studenţi acolo. N-au trecut 10 minute şi primesc o minge, de la unul, Neda, student, tot bănăţean de-a meu şi o dau peste jucătorul ăla şi din 16 metri dau din bară gol şi este 2-3. Ei au luat mingea de la centru şi apoi ajunge la ai noştri, ajunge la mine şi când eram la 30-40 de metri de poartă şi în zig-zag am ajuns la 11 metri şi când a venit un fundaş să m-atace am aruncat mingea pe mână şi …11 metri, iar scorul devine 3-3. Ce-or sărit evreii din cartier… Or sărit câţiva spectatori pe mine. A fost brutal un jucător, eu i-am dat un şut în gleznă şi atunci or sărit câţiva spectatori pe mine să mă nenorocească, să mă scoată din uz, că nu erau garduri ca acum, pe terenurile de fotbal. Apoi o intrat studenţii şi s-o făcut o învălmăşeală de n-o putut nimeni să joace vreo zece minute. O venit poliţia ca să-i scoată de pe teren. Şi o rămas scorul 3-3 şi uite-aşa o ieşit Sportul într-un an.

(Povestiţi-mi despre dumneavoastră ca jucător de tenis.) Când am ajuns la Bucureşti m-am dus la secretar. Zic, domnu’ Constantinescu, eu aş vrea să deschidem aici în cartier o secţie de tenis de câmp. Nu aveam terenuri decât romcomit. Era doar clubul bogătaşilor pe nume Doherty. Aici jucau doar campionii ţării, nu erau campioni grozavi atunci. Da’ era unul din Lugoj pe nume Hamburger, un evreu şi mai era Caralulis, tânăr. Hamburger era campionul ţării şi mă invita „…hai joacă cu mine”, şi am făcut prietenie cu el şi am jucat tenis. Am fost la Berceanu şi i-am spus „domn primar n-aveţi puţin teren?” „Ba am aici pe Rahova.” Şi a făcut patru terenuri de tenis cu zgură din aia galbenă. Aşa am înfiinţat eu o secţie de tenis într-un cartier din Bucureşti. Cea mai interesantă parte a fost că eu am jucat şah. Şi îmi plăcea şahul. Vizavi de Banca Naţională era Camera de Comerţ. Şi-acolo era federaţia de şah, cu Leu preşedinte. Mergeam şi jucam acolo şi după un an de zile am ajuns în echipa naţională studenţească de şah. Iar în echipa mare a ţării, de asemenea, am jucat. Aveam grad de maestru la şah. Am fost bun jucător. Am jucat Alavegle, adică orb. Adică eu stăteam aici şi ăla cu masa dincolo, îmi spunea ce mută şi eu trebuia să mut. Şi e front am jucat aşa. Am fost în echipa naţională a armatei. Şi aici la şah, am jucat cu Erdeli, Tiroler, din Timişoara amândoi, erau campioni, din Bucureşti era unul Popa de la C.F.R., apoi Cabialia, Blasbarg evrei, ăştia erau studenţi cu mine, era Rădulescu, Şipoş. Şi o dată pe săptămână mergeam pe Corso, pe Calea Victoriei şi jucam şah cu Zaharia Boilă. Profesorul Boilă era omul lui Maniu. Jucam pe 20 de lei şi câştigam mâncarea seara. Iată că am jucat cu Boilă care era ministru la Maniu, la ţărănişti. Era un om bogat, din neamurile lui Maniu. Cam asta a fost Bucureştiul ca viaţă sportivă. Ca viaţă culturală…., noi studenţii aveam bilete gratuite la spectacol. Rectorul Stăncescu îmi spunea „Domnu Musta e o porcărie cu biletele astea gratuite, că am primit reclamaţii că sunt studenţi care nu ajung niciodată la teatru, pentru că le monopolizează o clică de studenţi. Ia-le şi te rog să faci o împărţire bună.” Eu făceam referate săptămânale la diferite subiecte de drept, mă ţineam de şcoală, şi aşa a aflat rectorul de mine că merg bine cu şcoala. Mi-a dat bilete, însă cu ele pierdeai timpul de la 5 la 7. La patru jumate trebuia să te duci să le iei de la spectacole, pentru că se dădeau doar atunci după amiază din cele care nu erau vândute. Nu ne dădea la premiere, dar la teatre, cinematografe… Eu singur nu puteam să fac faţă şi am făcut un colectiv. Îi trimiteam la teatre pe la ora 4 după ce se vindeau biletele la public şi ce rămânea împărţeam studenţilor pe la ora 5 jumătate, 6, la rectorat. Acolo era coadă că la 7 începeau spectacolele, mai puţin cele de cinematografie, care erau toată ziua. Eu mă duceam la operă şi când mă vedea intendentul, mă ştia că eu sunt cu biletele, îmi punea un scaun pe lateral la parter. Stăteam un act, două. Am văzut Traviata de atâtea ori…, cu artişti de valoare. Am fost şi la premiere. (Care erau artiştii mai importanţi?) Era Jan Atanasiu la Operă, bariton, celebru pe plan european. Tenori n-am avut mari, era Chiriceanu, sau cum îl chema, însă am avut bune artiste femei, Maria Snejina, apoi Cojocăreanu, una din cele mai bune soprane, mai era fata dirijorului Masini.

Am avut un prieten din Bozovici, copil de ţigan propriu zis, a făcut filozofia, foarte dotat, dar era sărac. El vindea bilete cu doi lei, doi lei dădeau studenţii pe bilet. Şi el mai lua doi lei pentru el. Şi s-a auzit. Mă cheamă rectorul şi îi spun: „Domnu rector îi nenorocit, îşi mai scoate şi el mâncarea.” La garderobe, la teatre, stăteau studenţi, pentru mâncare. Mâncau gratuit numai să păzească garderobele. Şi el era la cantina Gutenberg. El mai lua doi lei în plus pe bilet. Şi i-am spus: „Mă omule opreşte-te, gata.” Eu am avut biletele astea doi sau trei ani. După aia am renunţat, aveam licenţa, mă pregăteam de doctorat. M-am înscris la doctoratul oral. În ’37 am făcut armata. Cam asta e viaţa studenţească.

(Mi-aţi spus că aţi fost şi ziarist la „Viitorul”.) Am avut doar cronica sportivă, eu dădeam rezultatele sportive.

Am mers cu Gribovski la generalul Avramescu, care avea ca aghiotant pe maiorul Frumuşanu, avocat din Craiova, mai în vârstă ca mine. Am fost cu colonelul, m-am prezentat… generalului Avramescu care a fost de acord: „Cum să nu, grupul cercetare intră primul în Bucovina.” Am plecat cu Gribovski. Vânătorii de munte au avut trei divizii care trebuiau să meargă în Bucovina. La început au fost două, divizia I şi II. Divizia a II – a comandată de generalul Dumitraşcu şi divizia I de generalul Lascăr. Şi noi am fost daţi la Dumitraşcu.

(Prima oară ați fost rănit în mai?) Nu, atunci a fost a doua oară, grav. Prima oară la cucerirea Sevastopolului (Povestiţi-mi despre prima dvs. rănire.) Rănirea a fost de schijă. (La Ialta v-ați recuperat, v-ați revenit.) Toată trupa, toată unitatea a fost. (A doua oară ați fost rănit, unde?) A doua oară am fost rănit la apărarea Sevastopolului. Trebuia să evacuăm Crimeea şi erau trupe multe. Ruşii ajunseseră şi or ocupat în est Kerci, Feodosia. Au ocupat Simferopol, capitala şi au ajuns până la Sevastopol și noi trebuia să-i ţinem ca să putem evacua armata, că altcum cădeau zeci de mii, sute de mii de soldaţi. Evacuarea se făcea pe mare, că la Sevastopol e port şi se îmbarcau pe vase. Veneau vase româneşti, nemţeşti şi numai cai era zeci de mii. Noi am avut acolo… s-o împușcat vreo 40 de mii de cai, or împuşcat nemţii şi i-au aruncat în Golful Severnaia. Golful Severnaia este la nordul Sevastopolului. I-au împuşcat că să nu cadă în mâinile ruşilor. Ziceai că-s delfini, iar apa era roşie. (Nu au mai putut să-i evacueze) Da, au împuşcat caii care nu erau buni, de-abia salvat caii care erau de rasă ai ofiţerilor de cavalerie, pe ăia i-o dus. Şi trenurile regimentare, de la trei divizii au fost evacuate. Evacuarea a început din 3 februarie 1944. Eu, de exemplu pe colonelul meu, Niculescu nici nu l-am mai văzut. Unitatea noastră s-a pierdut de vânătorii de munte şi am intrat direct sub comanda diviziei 50 germană, direct, unde şeful statului major era copilul lu mareşalul Keittel, maiorul Keittel. Mareşalul Keittel era comandantul armatei germane din Berlin. Maiorul german, copilul lui Keittel a primit telegramă să vină în ţară și n-o vrut. O zis: Eu îs şeful operaţiilor şi eu trebuie să duc. (Trimisese mareșalul ca fiul lui să vină înapoi în Germania?) Da. Lu mareșalul Keittel i-au murit doi sau trei copii pe front. Nu știu câți copii o avut, toți copiii i-o murit.

(Evacuarea a început în februarie 1944. Dumneavoastră în perioada asta unde eraţi?) Eram pe poziţii să apărăm Sevastopolul, să nu intre trupele şi să se poată evacua.

(Atunci aţi fost rănit?) Atunci am fost grav rănit, la 1 mai, când deja se evacuase majoritatea armatei române şi germane. Nemţii s-au dus mulţi şi cu aviaţie. Noi eram armata de sacrificiu, așa se numea. (Dumneavoastră?) Da, din armata de sacrificiu. Și stăteam în buncăre, în adăposturile Sevastopolului făcute de ruşi împotriva nemţilor, pe care noi le-am cucerit. Am intrat noi în ele şi ruşii dădeau în noi, cu aviație. Știau toate buncărele. Eu am avut un buncăr, două încăperi mari. Într-una dormeam şi într-una am avut două trenuri cu mâncare, cu ciocolăţi, cu cogniacuri. Germanii or venit spre Sevastopol s-or retras cu un tren cu alimente şi soldații noștri le-o găsit. Nemții s-or oprit înainte de Sevastopol pentru că nu mai era drum şi trebuia ca alimentele să fie duse la trupă şi noi am umplut două camioane de ciocolată, cognacuri, caşcaval, brânzeturi. Am avut astfel mâncare, de captură, de la nemţi. Erau vraişte acolo vagoanele. Am chemat pe copilul lui Keittel, maiorul, el avea un aghiotant, un locotenent care era tot judecător ca mine. Acesta aflând că şi eu sunt judecător, richter, eu, richer el, ne-am împrietenit. Și veneau la mine şi le-am dat băutură că venise aprilie, Paştele. Eu am fost atunci propus pentru Mihai Viteazul, dar nu s-a mai dat nici o decoraţie pe frontul de est. Deja erau în Moldova ruşii. Noi am stat acolo și Moldova era ocupată.

(Cum aţi plecat și dvs. din Crimeea? Ce s-a întâmplat?) Ți-am spus că jumătate din unitate or fugit cu colonelul Niculescu. Ghengea a fugit şi el şi s-a rătăcit prin port, la sud. Cum găsea ofiţeri şi soldaţi îi lua și îmbarca, și plecau. (Cine?) Rătăciţii ăştia, fugiți. (Cine îi găsea și îmbarca, nemții?) Vasele de români cu nemţi îi îmbarcau că nu mai întreba de unde eşti. Vedeau că e om, militar şi-l lua. Așa a ajuns în ţară Ghengea, așa a ajuns în ţară Ştefănescu, ofiţerii activi. Și noi rezerviştii, Socaciu, cu mine, cu Polifronescu am stat pe front. A plecat aghiotantul Leahu cu colonelul, or fugit şi am rămas fără colonel, fără comandă şi-atunci comanda mi-au dat-o mine. A plecat şi Niculescu şi a rămas numai Voicu, comandantul escadronului doi din dreapta, ăsta dincoace, stânga şi Bănescu, locotenentul de la mitraliere, la escadronul trei. Rezerviști. Numai rezervişti.

(Cum aţi plecat şi dumneavoastră?) În ziua de 1 mai eu eram la cota 102 şi la 105, dincolo, vizavi, în faţa noastră era Valea Văcsanului, cu râu şi niște meri extraordinar de mulți. Era o vale foarte bine gospodărită. Or cules tot. Trenul regimentar s-o dus. S-o dus şi trenul de luptă. Trupele cum se găseau, fugiţi, cutare, se-mbarcau. Se băteau la vase și bombardau cu aviaţia vasele. Au fost morţi pe vase. Mulţi s-or înecat, or sărit în apă de frică şi acolo au rămas. Mulţi au căzut atunci, nu pot să descriu disperarea asta, când ştiau că vin ruşii. S-au supraîncărcat şi toate bagajele ofiţerilor care au fost în trenurile de luptă le-au aruncat în apă ca să uşureze vasul. Eu am avut n caiete, registre mari cu ordine operative, eram aghiotantul şi acolo aveam trecute toată mişcarea trupei. Şi toate astea au rămas în mare.

(Dumneavoastră aţi venit tot cu o navă din aceasta?) Eu nu. În ziua de 1 mai ruşii au dat un atac grozav, decisiv. La ora cinci dimineaţa l-au omorât pe Polifronescu, în prima linie. Au intrat şi i-au împuşcat. A murit Socaci şi toţi ofiţerii şi trupa care a fost, a fost decimată. (La Sevastopol?) La Sevastopol, la cota 101. Eu eram pe poziţie, cu doctorul din Arad, Stoenescu şi la mine a venit şi un ofiţer de vânători de munte vecin, mi-a făcut o vizită şi a rămas la mine, ca sublocotenent. Eu eram deja locotenent atunci. Eu am fost făcut locotenent înainte de Crăciun, avansat. Și deodată a fost atacul ăsta puternic, cu tancuri. Câte tancuri sovietice… Or ajuns la mine. În spatele meu, la 200 de metri era o vale, erau alte şanţuri în care stăteau nemţii pentru contraatac. Ei au ajuns pe pantă şi odată… Domnu locotenent, ruşii. Mă uit puțin și văd și eu rușii. Mergeau şi ei speriaţi că nu te duci ca la nuntă. Iese sublocotenentul ăsta de vânători cu sergentul meu Popescu şi se predau. Ruşii i-o întors şi i-o împuşcat. Ei omoară, nu există predare. Doctorul s-a băgat în camera a doua după lăzi, că aveam lăzi cu mâncare, cu băutură. (Astea erau beciuri.) Buncăre, adăposturi betonate. Doi metri era deasupra beton. Trăgeau cu aviația în beton, numa se scutura și nu pătrundea. Aşa de puternice erau. Ne scuturau puţin, momentan, dar trecea după aia. Cu câteva zile înainte cu o săptămână de 1 mai o tras în buncărul în care stătea maiorul Keittel şi locotenentul. Prin crenele, care sunt vizoarele, prin alea o tras şi o murit de la suflu şi Keittel şi locotenentul. Eu i-am îngropat. Polifronescu mi-a murit atunci. Că jumătate din ofițeri o plecat așa, ți-am spus. Eu când am văzut, am luat vreo zece grenade, că eram cu asaltul.

Eu la Cuciucuzeni am făcut 3 mii de prizonieri, la Cuciucuzeni, la mare, numai cu grenade, cu un singur mort. Generalul Mociulschi mi-o dat ordin să atac. Cum mă duc eu că erau trei mii și noi câtva sute. Era colonelul Șerbănescu, mi se pare, atunci. Zic, lași pe mine! Eu ce-am făcut, am stat până seara, acolo erau vinuri multe, eu știam asta; ruşii s-or îmbătat seara şi eu seara la opt am început atacul numai cu grenade, cu o sută de oameni. În comună am aruncat grenade şi făcea zgomot, or fugit cum or putut, și or venit să se predea. În decurs de două ceasuri am luat 3 mii de oameni prizonieri.

Cum aţi scăpat de la Sevastopol?)

Acu să spun episodul acesta. Mociulschi a plecat şi n-a ascultat. Era un nebun şi Mociulschi şi a zis că ce să se bage cu trupa, să moară. Aşa am cucerit la ora 11 noaptea şi am avut prizonieri 3 mii de soldaţi ruşi, sovietici, beţi turtă. Or stat până dimineaţa când i-am dus la şcoală şi astfel am cucerit satul. N-a fost decât un singur mort şi patru răniţi, şi un ofiţer care atunci a murit, sublocotenentul Folteanu. El a murit în atacul ăla. Trei mii. A doua zi generalul… Frumușanu: Cum e? Mi-a dat Mociulschi ordin să atac şi am atacat și uite ce-am făcut. Nu i-am spus că n-am atacat când o zis el. (Era maior Frumușanu.) Da, maior. Și Mociulschi, că a aflat și el, a rămas impresionat. Zic: Bă, trebuie să le dau de mâncare. Veniți și luați-i. Au venit camioanele să-mi ia prizonierii şi or zis prizonierii să-i lase, să nu-i dăm la nemţi. Și-atunci am zis şi eu „Mă, nu-i da la nemţi, ascultă, trimite-i în Transnistria, la noi”. Şi i-o trimis pe prizonierii ăștia în Transnistria şi după aia tot la nemţi au ajuns, în fabrici şi au murit acolo, că i-au bombardat americanii. Ăsta e un episod.

(Prizonierii aceştia au ajuns până la urmă tot la nemţi?) Da, că i-au predat românii, că n-au avut încotro şi când au venit nemţii i-au dus în fabrici, muncitori, și fabricile o fost decimate de aviaţia germană.

Eu ce-am făcut? La 20 de metri de buncărul meu era câmp, da de la douăzeci de metri era un şanţ de comunicaţie spre linia a doua, la nemţi, adânc de un metru jumate. Am scos grenadele şi mai eram cu doi soldaţi care au avut curaj să vină cu vine. Zic: „Voi vă duceţi înainte şi eu rămân înapoi, iar când zic eu o porniţi până la şanţ, 20 de metri”. Domnule am tras, am făcut praf, că face praf. Ruşii s-or pus pe burtă, ăia or sărit, or ajuns şi-am ajuns şi eu, după ei dar se luminase şi-or tras cu pistoale mitralieră, cu gloanţe dum-dum. Atunci m-or rănit grav. Am căzut în şanţ. Soldaţii m-or luat şi m-or dus încă pe şanţ vreo 60 de metri şi-or dat de alţi soldaţi de-ai noştri care stăteau ascunşi pe linie, pe şanţ. Şi-aşa am ajuns la nemţi, la Sevastopol, la linia a doua unde erau nemţii. Nemţii când or văzut că vin ruşii spre ei, or pornit un contraatac şi or recucerit buncărul meu. Doctorul îmi povestește după aia, c-am fost la el la Arad: „Mă Horică, eu am crezut că-s mort. Veniseră ruşii. Mai stau puţin în buncăr, aud nemțește. Bag nasul, văd soldați nemți. Wer ist doktor? Ich bin doktor. El știa nemțește perfect, era să-l împuşte nemţii. Aşa a scăpat doctorul şi în ziua aceea o plecat la vas, doctorul şi toţi soldaţii pe care i-am mai avut noi.

(Şi dumneavoastră?) Nu, pe mine m-or dus în spital în Sevastopol, că armata a recucerit Sevastopolul pentru o zi, două zile. În timpul acesta ultimii refugiaţi au putut să mai scape. M-au pansat şi nu ştiam unde-mi sunt mâinile, picioarele. Eu m-am aruncat şi or prins picioarele mai mult. Mi-au dat îngrijiri nemții. De-acolo, seara cu un camion… am fost 4 răniți români. Ne-au dus jos la un aeroport să vedem dacă mai vine. Norocul nostru că erau nori şi ce fulgere erau, de alea, de mai. De la ora opt seara până la două noaptea am stat pe aeroport. Trăgeau cu tunurile, cu artileria, rușii şi toţi fugeau prin pietre acolo, la mal, să se-ascundă, ca să mai prindă vapoare a doua zi dimineața. Era ora trei noaptea şi atunci a mai reuşit să mai vină un avion sanitar german. O văzut că suntem români, Unde vreți să mergem, mă întreabă pe mine. Eu, destul de pierdut zic: „În România, la Constanţa” şi aşa ne-au adus la Constanţa pe toţi care eram acolo: patru români şi vreo câţiva nemţi, o fost.

(Era în mai 1944?) Pe 3 mai eram în Constanţa. Deja în 3 mai o căzut Sevastopolul. În timpul ăsta i-o dus pe doctori şi pe care-o mai putut la vase. Şi-atunci s-au mai luptat până în 12 mai şi sudul Sevastopolului a căzut, iar aeroportul a căzut ultimul, pe 12 mai. Încă 10 zile oamenii s-au mai putut evacua de-acolo. Atunci au fost luaţi foarte mulţi prizonieri şi a căzut o divizie întreagă, Tudor Vladimirescu, unde erau mii de ostaşi. (Aștia mai erau în Sevastopol.) În Sevastopol și s-au dus la sud să-i ia şi i-au prins ruşii. Plus prizonierii dinainte care au fost, dar de-aici au luat grosul. Şi-atunci n-a mai fost nici un avion, nici un vas n-a mai fost. Noi am prins ultimul avion sanitar, n-o mai venit. Vezi, norocul. În spital am început să am temperatură, mantaua mi-era plină de sânge, în Constanța, într-o școală. Acolo a fost evacuat spitalul 7 campanie din Simferopol, unde-o fost frate-miu. Și-acolo colonel era Gafencu, medic, care era prieten cu frate-miu şi-or venit la Ialta la mine să petreacă. Stăteam pe coridor, multă lume, mulți răniți. Erau acolo mii de răniţi, și-afară. Eu eram pe coridor. Eu deja aveam temperatură 39 de grade şi începuse rana să facă cangrenă. Și văd că trece colonelul Gafencu, zic: Domn colonel Gafencu. „Cine eşti tu?” „Eu sunt Musta”. „Fratele doctorului Musta?” Da. Imediat m-a luat şi m-a pus pe masă, dacă nu era asta trebuia să-mi taie picioarele sau muream. (La picioare aţi fost rănit?) La picioare şi partea genitală aici, toată, pe lângă sciatic. Dacă-mi prindea sciaticul eram mort. Cu gloanțe dum-dum. O scos gloanțele. Aici am avut gloanțe. (Îmi arată.) (Erau mai deosebite gloanțele astea dum-dum?) Astea spărgeau şi distrugeau tot.