familie

Ioan Jurchescu n. 7 august 1921, fiu de învăţător din satul Petnic, comuna Iablaniţa, judeţul Caraş-Severin, a fost unul din cei 12 elevi ”aleşi” pentru clasa viitorului rege Mihai I. Soarta i-a schimbat destinul, de la Iablaniţa la Palatul Regal, unde făceau orele de curs, se ocupau cu sportul şi vedeau multe filme.
Copilăria lui Ioan a fost marcată de această scenă parcă dintr-un film, cei 5 ani de şcoală, din „Clasa Marelui Voevod Mihai”, unde prinţului Mihai I i se adresau cu „Măria Ta” sau „Măria Voastră”, iar Ioan J. era Jurchi.
După această perioadă viaţa a avut un curs obişnuit, Ioan Jurchescu a devenit avocat, în Banat, n-a fost ferit de deportare, de urmărirea regimului comunist, însă nimic din toate acestea nu i-a şters din memoria intervievatului amintirile “vremurilor regale” din care a făcut parte.
După 1989 s-au reîntâlnit, Regele Mihai I şi Ioan Jurchescu, s-au bucurat, şi-au amintit de vremurile bune, de clasa palatină, de prietenia lor.

Ascultându-i povestea, Sidy Julan îţi aminteşte de un personaj de film ce trăieşte nenumărate aventuri într-o singură viaţă. Şi totuşi, în ciuda încercărilor destinului, a reuşit să-şi păstreze energia, tinereţea sufletească şi mai ales umorul, toate acestea întrupate într-o fiinţă mică şi fragilă pe care bătrâneţea a încununat-o cu înţelepciunea vieţii şi a transformat-o într-un martor important al vremurilor de altădată.

Scriitoare, filozof, cunoscut om de cultură, nonagenara Mariana Şora, dezvăluie în interviu o latură mai puţin cunoscută. Se lasă purtată de amintiri şi de nostalgie pe străzile Timişoarei de altădată, cade în admiraţie faţă de o clădire-palat şi face precizări necesare, evident cu o anumită ţintă: „pe vremea aceea casele se identificau după proprietar”. Lumea descrisă este animată: acum trece tramvaiul 4, femeile se salută „visonlataş”, caii fac trap-trap când treci pe lângă Şcoala de Călărie, castanele se rostogolesc zgomotos pentru că, da, e vremea bătăilor cu castane. Dintr-un caier de întâmplări trecute, scriitoarea răsuceşte cu îndemânare un fir şi un sens. Pune rame în jurul unor tablouri în care personajele sunt aşezate cu simpatie şi îngăduinţă. Contextul multietnic toceşte asperităţile, exersează toleranţa şi acceptarea, iar Celălalt se încadrează până la urmă în conturul aceluiaşi portret. Dar când, după Unire, în oraş apar funcţionarii din „Regat”, lumea ridică din sprâncene, fals scandalizată: „Închipuiţi-vă că ordonanţa trebuie în fiecare dimineaţă să-l ajute să tragă şnururile de la corset, că ăsta poartă corset! Era ceva de pomină! Şi altceva de pomină era… bineînţeles că se şi pudra ofiţerul. Şi alt lucru absolut de scandal erau ofiţăresele, care stăteau la cafenea şi la cofetărie la palavre şi, eventual, cred că şi fumau şi ordonanţele plimbau copiii în cărucior. Scandal nemaipomenit ! » Interviul este, în ansamblu, un exerciţiu de admiraţie faţă de o lume căreia autoarea pare să nu îi afle, în prezent, elementele de continuitate.

Pornind de la povestea familiei, Veronica ne invită într-o călătorie neașteptată. Născută în 1927 într-o familie de evrei, este martoră la evenimentele marcante ale istoriei recente românești despre care vorbește cu oarecare detașare. De la legionari la evacuarea evreilor din timpul războiului la ocupația rusă și venirea comuniștilor, Veronica le poate asocia cu anii de școală, cu primele locuri de muncă sau cu venirea pe lume a copiilor. De o cultură impresionantă, ea reface pe scurt istoria evreilor și prezintă obiceiuri specifice. Mutându-se în Israel, are ocazia de a vizita țara și de a aprofunda cultura, însă conflictele cu palestinienii și nenumăratele atentate fac ca viața acolo să fie trăită în frică.

Chiriţescu Petre, aduce poveștile despre tradiția de farmacist în familie, chiar de când s-a născut în farmacie, de-atunci și toată viața va duce din moștenirea familiei mai departe. Împrejurimile Oraviței, viața culturală, regimul comunist, alegerile pe care a trebuit să le facă în viață întregesc povestea vieții lui.

Povestea deportării în Bărăgan spusă cu tandrețe de către Vasile pentru că tinerețea și-a petrecut-o acolo. Pe cât de mare a fost spaima că vor fi duși în Siberia, pe atât de mare bucuria că se află tot în România. Pe cât de grele au fost condițiile, pe atât de dulci au fost dansurile sâmbata cu prietenii. Înfricoșătoare deportarea, dureroasă despărțirea de cei cu care și-au împărtășit suferințele. Poveștii domnului Docea nu-i lipsește nimic : de la mânzul separat de mama urcată în tren la fuga la Buzău după o haină din păr de cămilă. Înțepătoarea ironie este și ea prezentă : deși erau liberi, au amânat întoarcerea acasă „aproape un an ca să moară bunicu, să nu moară pe drum”.

Amalia, fiică de negustori prosperi din Comloş şi absolventă a Şcolii Comerciale, ar fi putut avea o existenţă asigurată şi liniştită, chiar ternă. Iar dacă vreodată ceva pulsiuni aventuroase ar fi smuls-o din obişnuit, ar fi putut deveni eroină de roman asemenea verişoarei ei, Ana Suciu, cea care a luat drumul Americii şi pe cel al literaturii. Prin căsătoria cu băiatul lui Gheorghe Sarafolean, comloşan de vază, cărţile păreau să se fi aşezat cum trebuie şi tânăra familie să se fi aşezat şi ea la casa ce promitea să fie tot mai mare. De aici începe însă deturnarea firului existenţei, astfel că tânăra soţie şi deja mamă a doi copii începe să înveţe un vocabular, necunoscut până atunci: persecuţii, percheziţii, ordine de sus, punere sub urmărire, martori, uneltire contra statului, evacuare şi, în final muncă silnică într-un loc necomunicat, pentru soţul ei. Casa urmează să devină sediul CAP, copiii se vor obişnui să le vină seara sub fereastră tractoarele cu tractorişti, iar mama va urma să îşi împartă timpul între fabrica de cărămizi şi alte munci sezoniere prestate în vederea supravieţuirii. Dar asta doar până la întoarcerea soţului, pentru că atunci lucrurile se schimbă total, familia se reuneşte. Urmează ca, de data aceasta împreună, să fie deportaţi în Bărăgan pentru alţi cinci ani. Când bănăţenii se întorc din Bărăgan şi încep să îşi caute casele lor, acum batjocorite, capul familiei Sarafolean este din nou arestat pentru încă zece ani. Victimă colaterală a detenţei soţului şi tatălui copiilor, intervievata nu se foloseşte de ocazie pentru a-şi expune suferinţa. Ea pune un ecran dincolo de care parcă s-au întâmplat toate. Copiii însă au fost martorii care nu pot să tacă. Silviu Sarafolean a fost preşedintele Asociaţiei Deportaţilor în Bărăgan, iar vocea lui s-a făcut auzită. Fiica, Dora, descrie într-un interviu, după 50 de ani, momentul părăsirii casei: „Am părăsit casa şi vecinii înconjurau casa şi… lacrimi şi jale, nu se poate reda în cuvinte nici după 50 de ani sentimentul acela foarte dureros. Că ne-am dat seama că nu ne mai întoarcem curând şi că se rupe ceva în viaţa noastră.» (interviu cu Dora Sarafoleanu realizat de Cristina Mincu la 22 februarie 2005, AIOCIMS interviu nr. 2060)

Bogdan Valeria, cu o memorie extraordinară a lucrurilor, retrăiește, prin povestea interviului, copilăria și, în special, perioada tinereții. Cele mai importante etape ale vieţii, inclusiv deportarea în Bărăgan, revenirea acasă, sunt înşiruite cu detalii care nu te plictisesc, ci te fac să asculţi, iar pe alocuri să te întristezi, cum o face ea, când emoţiile puternice o fac chiar să plângă. Toate acestea adunate în povestea ei de viaţă cu multă suferinţă.

Pe Anuţa Radoslau o vedem în fotografiile alb-negru, în faţa casei de chirpici din Bărăgan. Are, cum altfel?, trăsături aspre de femeie trudită. Nişte schiţe în cărbune sunt mâinile ei osoase în lanul de bumbac „ca şi nins”. Din documentele audio însă, vorbirea e dulce, dulşe ca la Nicolinţ sau ca la Ciuchici, în Căraş. Givăneşce, adică povesteşte cu bucuria de a avea interlocutor. După 46 ani de la Rusaliile Negre, nu a încetat să fie contrariată. Pare să nu creadă nici acum când ne proiectează, printr-o oralitate spumoasă, întâmplările. Nimeni nu i-a spus vreodată de ce. În ziua celor mai grele presimţiri, ea, familia ei, neamul ei, casa, rostul ei au fost spulberate, mânate spre necunoscut asemenea marvelor spre tăiere. „Veţi părăsi locaşul” a fost singura explicaţie. Că socrul ducea şi vindea vin la Anina, „o espoatat!”. Povestea Anuţei ne arată cum, în ciuda vieţii vijelioase ca apele Dunării, s-a dodat, s-a adaptat, a ţinut capul sus. „O ţânut Dumnezău cu noi, bag sama, că am fi murit, cine ştie? Ne-nvăţaţi, pră-acolo.” De remarcat efectul trist dar de un comic involuntar apărut prin alăturarea toponimelor perioadei dejiste cu realitatea de fapt: “…am pus poneava la uşă că veneau cânii de la ciobani de la Libertatea. Libertatea o fost aproape acia, se băgau pe sub poneavă cânii.”