emoții

„A gândi, a simţi şi a voi”… Cu un ton apăsat și sigur pe sine, Jivoin Forga pare că relatează de la început până la sfârșit „legea lumii”. Născut în 1914, e martor tăcut al războaielor, în cel de-al Doilea Război Mondial fiind și foarte aproape de a-și pierde viața. Regalist convins, dar membru al corului legionarilor, fără a fi simpatizant, având părinții deportați în Bărăgan, Forga rămâne mereu cu ochii îndreptați spre cer. Un cer foarte personal totuși, căci cum se împacă încercarea de a concilia ortodocșii cu uniții, cu observațiile despre prezența lui Antonescu ori a lui Zelea Codreanu în politica românească?

Secoşianu Liviu avocat, om de cultură, prin povestea sa retrăieşte viața frumoasă, cu amintiri înrădăcinate ale copilăriei din Oraviţa, apoi adaptarea la oraşul Timişoara, cu toate elementele specifice locului și timpului: locuri, oameni, meserii și sentimente. Stilul său, foarte elevat, elocvența și tonul așezat, ne bucură auzul, ascultând povestea vieții sale. Tot el ne va face și o radiografie a profesiei de avocat, cu toate segmentele încrucișate existente în vremea aceea.

Sergiu Flondor poartă numele unui neam vechi, şi va duce mai departe numele şi povestea sa, răsfoindu-ne din paginile amintirilor un timp al său cu prea multe şi diverse schimbări din copilăria şi tinereţea-i tumultoasă. A prins războiul II Mondial, refugiile din locul natal, luptele legionarilor, cutremurul din 1940 din Bucureşti, însă rămâne cu un echilibru ce-l caracterizează şi cu bucuria retrăită, integrată în povestea familiei istorice.

Sergiu Flondor este unul dintre urmaşii ce fac parte din marele arbore genealogic al marii familii a Flondorilor.

Ezra Bergler un foarte bun povestitor şi, aşa cum afirmă el însuşi, are un talent înnăscut de pedagog.

La vârsta de 15 ani a venit din comuna natală, Rona de Jos, din Maramureş, în Timişoara, pentru a se înscrie la Liceul israelit.

În 1936 a obţinut licenţa în Drept, la Cluj, şi a dat examenul de doctorat, însă nu a fost primit în Baroul avocaţilor din Timişoara datorită faptului că era evreu. Revine, mai târziu în Timișoara, și practică profesia de pedagog toată viața.
Nu îi este ușor în viață fiindcă este evreu, însă reușește să înainteze cu răbdare, perseverență, muncă și dragostea față de elevii săi.

Profesorul Bergler cunoaşte foarte bine 7 limbi: ebraica, idiş, rusa, româna, franceza, maghiara şi germana. La cei 87 de ani, Ezra Bergler merge la Sinagogă şi este un om destul de activ.

Talentul de povestitor, memoria deosebit de bună, inteligenţa şi calmul sunt caracteristicile definitorii ale profesorului Ezra Bergler.
La cei 87 de ani, Ezra Bergler merge la Sinagogă şi este un om destul de activ.

Magdalena, se trage dintr-o familie cu origini de pe lângă Viena, ea își petrecea copilăria la bunica din partea tatălui, în Austria, o doamnă cultivată și citită.

După o copilăria îndestulată / cu de toate, Magdalena are o tinerețe cu multe greutăți, odată cu legea, și-a auzit de multe ori toţi chiaburii şi fii de chiaburi, afară, însă rezistă, învață să se descurce și să meargă mai departe, mai ales că avea un fundament primit de la părinţi.

Este o femeie luptătoare, nu are nici o frică, în afară de cea pentru fiul ei, Şi eu nici nu aveam frică. Eu numai pentru băiatul meu aveam frică de când s-a născut.

Vasile Fantaziu, zis și „Ceacea” la Școala pedagogică din Timișoara, este o personalitate puternică, un supraviețuitor al deportării, al Securității. Povestea lui, cu multă concentrare pe tărâmul Bărăganului, ne duce cu gândul la un film, al cărui regizor este Vasile Fantaziu, din dorința de a face cunoscută povestea generațiilor urmașe, fiindcă Nimeni nu crede că am trecut prin toate astea.

Daniel Vighi nu este un simplu scriitor timișorean. Pierdut între veșnicia Timișoarei și a Lipovei, Vighi reușește să dezlege misterul unicității orașului bănățean. Cu luciditate, candoare și multă poezie reface traseul de la Lipova la Timișoara unde dezgroapă comorile unei lumi multiculturale. Aflăm despre atracția Occidentului, a lumii libere, despre guma de mestecat și filmele americane. Descoperim generația 80, pleiada de scriitori boemi și dorința de libertate, lupta cu cenzura și întâlnirea memorabilă cu Nichita Stănescu. Nu mai puțin importantă este participarea la Revoluție și implicarea în scrierea Proclamației de la Timișoara, lupta pentru democrație și presă liberă. Toate evenimentele sunt acompaniate de o poezie a bucuriei, a exaltării, Vighi, ca un adevărat povestitor, știind să găsească fiecăruia corespondentul din firescul omenesc, din sentimentul ființei.

„Teico, mai spune-ne cum a fost!” şi aşa începe să se deruleze o altă poveste despre deportarea în Bărăgan, o altă istorie despre supravieţuire. Aceeaşi dramă? Nu, pentru că, relatările nu sunt nicidecum trase la indigo. Fiecare destin deturnat de la rostul său are felul propriu de a pune cap la cap cele întâmplate, de a se revolta, de a ierta. Şi, nu în ultimul rând, are modul personal, intim şi responsabil de a spune cum a fost. Mărilă Maria din Ciuchici se simte datoare. Ea pune în pământul povestirii sămânţa continuităţii şi are orgoliul autorului. În plus, scrisoarea ei este pre versuri tocmită. Şi oricât de neverosimilă şi de contrastantă ar putea să pară asocierea dintre adâncimea dramei trăite şi fragilitatea compunerii de poezii, recunoaştem incontestabil tabloul unei epopei scrise în metru popular.

Constantin Flondor s-a născut în 1936 la Cernăuți, dar a fost nevoit să părăsească orașul din cauza celui de-al Doilea Război Mondial. De-a lungul interviului, el povestește despre perioada petrecută în diverse orașe, printre care București, Craiova și, în cele din urmă, Timișoara. Aici și-a descoperit talentul pentru artă și a început o carieră ce avea să devină relevantă în peisajul artistic românesc.

La Timișoara, a fost inspirat de profesorul Iulius Podlipny, un mentor exigent care a influențat decisiv evoluția lui Flondor ca artist. După liceu, Flondor a urmat Institutul de Arte din București între 1954-1960, unde a început să experimenteze cu noi forme și metode în artele plastice, atrăgându-l mai ales arta Bauhaus. Un punct central al interviului este descrierea grupului „111”, pe care l-a fondat împreună cu Ștefan Bertalan și Roman Cotoșman în 1966, axat pe experimentare și apropierea dintre artă și știință. În continuare, grupul s-a extins în „Sigma 1”, explorând interdisciplinaritatea, folosind elemente din matematică, geometrie și științe, dar și noțiuni avangardiste, cum ar fi arta cinetică. Activitatea acestor grupuri a avut o influență semnificativă în Timișoara și a fost recunoscută internațional la bienala de artă de la Nürnberg în 1969. După o perioadă de experimentare în care a renunțat la pictura în ulei, Flondor s-a întors la această tehnică în anii ’80, considerând-o o reîntoarcere la surse esențiale, după o lungă călătorie interioară. În această perioadă, pictura sa a devenit mai profund legată de natură, pe care o consideră un dar divin, lucrând cu simboluri religioase și motive naturale. Constantin Flondor subliniază importanța familiei în viața sa, contrar ideilor profesorului Podlipny care considera familia o piedică. Soția sa, Sanda, l-a sprijinit și i-a fost un înger păzitor, iar fiica lor, Andreea, a devenit și ea cadru didactic în domeniul artelor.

Interviu oferă, deci, o privire cvasi-intimă asupra vieții și carierei unui artist care a îmbinat arta cu știința și care a jucat un rol central în dezvoltarea artei contemporane în România​.

Kapeți Elisabeta, un personaj interesant, o femeie simplă, cu povestea vieții sale concentrată pe meseria de croitoreasă, ea pune foarte mult accentul pe calitatea lucrului, nu ca celelalte care “nu erau croitorese ci amatoare”. Sau prin “Trebuie să-ţi placă o meserie”, ne face să ne gândim că alegerile din viață contează și trebuie cântărite foarte bine.