comunism

„A gândi, a simţi şi a voi”… Cu un ton apăsat și sigur pe sine, Jivoin Forga pare că relatează de la început până la sfârșit „legea lumii”. Născut în 1914, e martor tăcut al războaielor, în cel de-al Doilea Război Mondial fiind și foarte aproape de a-și pierde viața. Regalist convins, dar membru al corului legionarilor, fără a fi simpatizant, având părinții deportați în Bărăgan, Forga rămâne mereu cu ochii îndreptați spre cer. Un cer foarte personal totuși, căci cum se împacă încercarea de a concilia ortodocșii cu uniții, cu observațiile despre prezența lui Antonescu ori a lui Zelea Codreanu în politica românească?

Secoşianu Liviu avocat, om de cultură, prin povestea sa retrăieşte viața frumoasă, cu amintiri înrădăcinate ale copilăriei din Oraviţa, apoi adaptarea la oraşul Timişoara, cu toate elementele specifice locului și timpului: locuri, oameni, meserii și sentimente. Stilul său, foarte elevat, elocvența și tonul așezat, ne bucură auzul, ascultând povestea vieții sale. Tot el ne va face și o radiografie a profesiei de avocat, cu toate segmentele încrucișate existente în vremea aceea.

Doamna Stela Simon s-a născut în 1938 şi a crescut la umbra unei ascendenţe faţă de care s-a simţit obligată. Tatăl, Emil Botiş, a studiat Dreptul la Paris şi a obţinut doctoratul la Sorbona. El provine, la rândul său, dintr-o familie de militanţi şi scriitori, mama sa fiind Maria Ciobanu, prima scriitoare din Ardeal, iar tatăl Teodor Botiş, colaborator al lui Vasile Goldiş şi militant memorandist. Mama intervievatei, născută Baciu, a purtat şi a ascuns ani de zile frica. Puteau oricând să apară urmările faptului de a fi avut un tată omorât în bătaie la Sighet. Poveşti şi rădăcini care nu pot fi rupte. În ciuda standardelor de educaţie familială şi a rigorilor care trebuiau să modeleze spre fragilitate o existenţă feminină, Stela preferă ridicării pe poante căţăratul în copaci. Chinuie de complezenţă clapele unui pian, dar învaţă, fără să recunoască, limba franceză în vorbele căreia reuşeşte să se ascundă, când nimeni nu s-ar mai fi aşteptat. Cu alte cuvinte, copilul are personalitate şi va deveni un adult aprig, „o fire mai nărăvaşă”, ca toţi înaintaşii. Din înregistrări ne convinge vorbirea tăioasă, iar verdictele sunt spuse fără menajamente. Din când în când, printre relatări, perspectiva se întunecă. Apare presupunerea că au existat şi compromisuri acceptate de teamă. Dar şi bucuria că fiul a reuşit, în urma unor frământări, dar şi cercetări pe cont propriu, să înţeleagă, să accepte, să ierte şi să îşi onoreze rădăcinile. Este cel care îşi susţine mama în efortul de redactare şi de publicare a memoriilor.

Sergiu Flondor poartă numele unui neam vechi, şi va duce mai departe numele şi povestea sa, răsfoindu-ne din paginile amintirilor un timp al său cu prea multe şi diverse schimbări din copilăria şi tinereţea-i tumultoasă. A prins războiul II Mondial, refugiile din locul natal, luptele legionarilor, cutremurul din 1940 din Bucureşti, însă rămâne cu un echilibru ce-l caracterizează şi cu bucuria retrăită, integrată în povestea familiei istorice.

Sergiu Flondor este unul dintre urmaşii ce fac parte din marele arbore genealogic al marii familii a Flondorilor.

Magdalena, se trage dintr-o familie cu origini de pe lângă Viena, ea își petrecea copilăria la bunica din partea tatălui, în Austria, o doamnă cultivată și citită.

După o copilăria îndestulată / cu de toate, Magdalena are o tinerețe cu multe greutăți, odată cu legea, și-a auzit de multe ori toţi chiaburii şi fii de chiaburi, afară, însă rezistă, învață să se descurce și să meargă mai departe, mai ales că avea un fundament primit de la părinţi.

Este o femeie luptătoare, nu are nici o frică, în afară de cea pentru fiul ei, Şi eu nici nu aveam frică. Eu numai pentru băiatul meu aveam frică de când s-a născut.

Vasile Fantaziu, zis și „Ceacea” la Școala pedagogică din Timișoara, este o personalitate puternică, un supraviețuitor al deportării, al Securității. Povestea lui, cu multă concentrare pe tărâmul Bărăganului, ne duce cu gândul la un film, al cărui regizor este Vasile Fantaziu, din dorința de a face cunoscută povestea generațiilor urmașe, fiindcă Nimeni nu crede că am trecut prin toate astea.

Născută în 1918, într-o cameră a portarului Fabricii de Tutun din Timişoara, Maria Anderwald, provine dintr-o familie germano-maghiaro-slovacă. Bunicul patern a fost învăţător, iar tatăl – obligat să îţi schimbe numele din Spielmann în Szego – a fost un ilustru profesor de muzică la Liceul Piarist, organist şi dirijor al orchestrei şi corului Bisericii din Iosefin. Interviul ne duce pe urmele întâmplărilor care au schimbat faţa oraşului şi care au obligat familia să se refugieze la Cluj sau în Ungaria. Chiar căsătoria părinţilor fusese urmată de plecarea proaspătului mire în Galiţia, pe front. Soţia îşi caută soţul, ofiţer înrolat: “maică-mea s-a dus acolo să facă luna de miere şi o venit cu mine înapoi”. Aşa este convertită o dramă familială într-o anecdotă dulce-amară. După căsătoria Mariei, soţul Anderwald este deportat în Rusia doar pentru că avea nume cu sonoritate germană. Intervievata face mereu un joc şi o selecţie între cele uitate şi cele ţinute minte şi, cum adesea se întâmplă, dă vina pe trecerea timpului şi pe anii adăugaţi la vârstă. “tot am zis că şi eu, dac-am îmbătrânit… multe aş întreba acuma, să ştiu… dar când eşti tânără, habar n-ai, nu te interesează nimica…şi-acuma îmi pare rău că nu ştiu…” Relatările sunt uneori dramatice şi, chiar dacă personale, ele sunt puse în rama consecinţelor războiului. Alteori, cu un umor nedisimulat, aflăm despre şcolile din Timişoara, despre învăţământul multietnic, despre uniforme. Cu abilitate, nonagenara, insinuează că nu are de gând să spună chiar totul, că sunt mici secrete din viaţa personală pe care le va duce cu ea. În relaţia de putere cu cea care realizează interviul, Maria cea trecută prin atâtea, îşi apără teritoriul preţios al propriilor amintiri. Alteori se dezlănţuie şi pare de neoprit. Totul într-o frumoasă limbă română, limbă pe care, ca şi alte intervievate, Maria Anderwald a învăţat-o abia la liceu.

Viaţa celui care povesteşte se întinde ca un fir – de in, de cânepă, de bumbac sau de mătase – între două amintiri-reper: cea în care „Il bambino piccolino dorme…”şi cea în care, întinde mâna şi înţelege că soţia iubită a plecat la cer, în timp ce dormea, lăsându-l singur după 57 de ani de bună convieţuire. Andrei Spira s-a născut deci sub soarele Italiei, aşadar este italian, fapt care poate fi dovedit oricând prin documente unde scrie asta negru pe alb. Numele, nici el nu îi trădează identitatea evreiască, cea care i-a adus de-a lungul vieţii atâtea de îndurat. Şi-a dorit să fie mereu mai mult, să fie exemplar. A studiat mai mult, a cercetat şi a pus în aplicare, a găsit soluţii acolo unde alţii s-au dat bătuţi. A onorat tradiţia de textilişti a familiei şi a predat lecţii de măiestrie în ale ţesutului. Dar lecţia cea mai vibrantă o derulează chiar cu ocazia interviului. Ea ne arată cum se ţese propriul destin în con-textul istoriei mari. Lecţia despre războiul mic pe care poţi să îl construieşti şi războiul mare care te prinde înăuntru şi te striveşte.

Daniel Vighi nu este un simplu scriitor timișorean. Pierdut între veșnicia Timișoarei și a Lipovei, Vighi reușește să dezlege misterul unicității orașului bănățean. Cu luciditate, candoare și multă poezie reface traseul de la Lipova la Timișoara unde dezgroapă comorile unei lumi multiculturale. Aflăm despre atracția Occidentului, a lumii libere, despre guma de mestecat și filmele americane. Descoperim generația 80, pleiada de scriitori boemi și dorința de libertate, lupta cu cenzura și întâlnirea memorabilă cu Nichita Stănescu. Nu mai puțin importantă este participarea la Revoluție și implicarea în scrierea Proclamației de la Timișoara, lupta pentru democrație și presă liberă. Toate evenimentele sunt acompaniate de o poezie a bucuriei, a exaltării, Vighi, ca un adevărat povestitor, știind să găsească fiecăruia corespondentul din firescul omenesc, din sentimentul ființei.