Draghina GOMAN

Draghina: M-am născut în comuna Prigor, raionul Bozovici, regiunea Banat, ce astăzi suntem în Caraş-Severin, tot o bănăţeană, mai bine zis o almăjană. M-am născut în comuna Prigor pe data de 6.02.1948 alături de mine s-a născut şi fratele meu pe 5.02.’48 fiind doi (sic!) gemeni.

Provenim dintr-o familie de romi, părinţii mei, tata, unchiul şi rudeniile care eram în sat prelucram metalul cupru, făceau căldări, făceau cazane şi bătrânele noastre, femeile noastre mai lucrau pe la femei, pe la ţărănci, cu lucru mai pă la câte o doamnă, mai câte o ţâră cu cărţile care-şi câştigau şi ele existenţa. Am trecut din clasa unu-patru cu examenu’, atunci era pe vremea lu’ Dej, ca să subliniez asta, am trecut şi din cinci-şapte şi tot cu examen o fost. Mi-aş fi dorit din suflet să dau mai departe, să dau la liceu, la Bozovici era un liceu foarte bine pregătit, bun, bun de tot. Şi nu mi s-a acordat pentru că tata era un conservator sau cum să spun, şi o zis că ce caut eu la liceu şi cu două cuvinte tari o zis că : „cine te ia?” Mi-o fost ciudă şi până la urmă credeam că aşa este.

Cu decepţia asta, cu durerea asta sufletească că eu n-am dreptul la viaţă, cu complexul de culoare, puţin, vedeam toate fetele, băieţii în sat românii oricum mai băli, frumoşi; şi ziceau că nu samăn cu mama, că mama avea ochii albaştri şi era puţin mai albă.

Elisabeta Danciu: Puţin?

Draghina: Puţin mai mult. Atuncea ziceam că într-adevăr nu are nici un sens, ba are că şi azi sufăr şi mă gândesc. Na, asta-n ’62 s-o terminat clasa a şaptea, în ’65 octombrie 24 m-am măritat ş-am venit aici, în Caransebeş. Atunci când m-am măritat ş-am venit aici în Caransebeş, deci în ’64, vine bărbatu-miu ăsta care-i văr întâi cu tata că trebuia să ne căsătorim aşa ca din regate, şi neapărat trebuia să ne luăm verişori că dacă intram în alt neam ne schimbam neamu’ şi nu mai era atât de bine, aşa considerau ei. Na, până la urmă, vine bărbatu’, mă logodeşte, nu mă întreabă nimeni vrei nu vrei; şi vine cu douăzeci de galbeni mari, cu răchie, chiar era ruga-n sat la Prigor. Pe 26 septembrie 1964 aveam şaisprezece ani şi…na, la anu viitor, deci în 24 octombrie îi nunta, să face nunta la Prigor duminică; şi luni am pornit-o-ncoace.

Hm, nu mi-a fost totuna, am fost o fire foarte sensibilă pe primu’ loc, primu’ punct al meu, sensibilă şi romantică şi cu o dorinţă care nu mi s-a împlinit niciodată.

Elisabeta: Care?

Draghina: Deci dorinţa mea era asta a cărţii, să ştiu pentru ce trăiesc, să ştiu ziua de mâine cum pot s-o câştig. Mă gândeam dacă mă mărit tot o sclavă, tot o supusă socrilor, bărbatului, după aia vin copiii şi aşa s-a şi întâmplat. Vedeam lucrurile cu… io ştiu şi cu zece ani, poate şi douăzeci de ani mai înainte decât le trăiam atunci pe moment. Apoi m-am măritat, l-am născut pe Ghiţă, care el astăzi are treiştrei de ani, i-o împlinit de Crăciun. L-am născut pe al doilea copil după şapte ani, o soacră aspră, dură, care tot numa’ cu comenzile ei, cum dorea ea, ce vroia ea şi oricum cred că nu ne-am potrivit niciodată, nu-mi plăcea niciodată de ea, de felul ei de a fi. Aceeaşi ocupaţie o avut şi bărbatu-miu, neamu’ nostru a romilor, deci ocupaţia meşteşugărească în cupru, numai în cupru, nu şi-n alt metal. Alţii mai lucrau şi-n aluminiu şi am mers, am mers, am mers pe urmă am intrat şi eu la servici, ce-am intrat cu şapte clase a mele puteam şi eu ceva, dar nu m-or lăsat între oameni să lucrez, o femeie de serviciu, mai la urmă cred că m-am dus şi desculță, că mi-era urât dă lumea asta că ei scriau şi ce făceam io curăţenie ei murdăreau, ştii? Şî mă durea sufletu’ ăsta amarnic. După aceea timpul a trecut, am fost treizeci şi patru de ani, m-am cam îmbolnăvit rău de tot, tot în disciplina ortodoxă am crescut şî acasă vezi că caseta aialaltă o fost mult mai bogată decât asta, Mihaelo. Nu cred că ţ-o spun aşa de bine. Am eu…

Elisabeta: Eşti mai pesimistă decât de obicei, probabil vorbele mamei sau…

Draghina: Da, ceva m-o lovit în suflet, ştii. Am dus o viaţă tot aşa cu gându’ ăsta când vedeam că vin studenţii de la oraşe mari din Timişoara, vin din Bozovici, vin aşa, mă gândeam oare de ce n-am fost şi io printre ei, de ce? Sau am rămas cu doru-n suflet toată viaţa, de ce n-am fost şi io un cadru didactic.

Tare mult mi-ar fi plăcut să vorbesc o limbă corectă şi s-o predau. Ei, cum am ajuns să vorbesc bine româneşte, zic eu, ei acuma tu mă consulţi şi-mi spui când nu vorbesc bine româneşte. Când eram mică, la Prigor, mă-ntrebau copiii unde-i fratele tău sau unde-i cutare; ziceam: „s-o dus să mâncă” sau „s-o dus să cântă”, nu ştiam să conjug aşa bine. Şi atuncea eu mi-am zis când io o să ajung la şcoală o să învăţ bine să vorbesc şi o să vorbesc şi corect. Apropo de vorbire, am avut pe profesorul Coiculescu V. Vasile din Prigor, care astăzi îl cheamă Răduţ, este în Caransebeş, care ne preda cu foarte multă dăruire sufletească. Tot la Prigor se întâmplă lucru ăsta în clasa a cincea, ne predă limba şi literatura (română) atât. Ah, şi-n clasa a şasea dispare şi-l ia Bozoviciu, de la Bozovici prin ’64 el vine aici, în Caransebeș.

Na, ca să vezi şi tu cum îs dascălii ăştia uneori. Și răi, egoişti. Ne vine o învăţătoare, o învăţătoare, o înlocuitoare care avea numa’ liceu din Sânnicolau Mare şi o chema Bloju Stela. Bloju Stela când se apuca să ne predea o lecţie sau să ne explice şi ea o lecţie, na, să ne predea, bineînţeles, vorbea foarte mult cu nişte conjuncții şi pă mine mă enerva. Mă gândeam că niciodată la nivelul lu’ Coiculescu nu va fi şi nici nu este, normal că ăsta era bine pregătit, la cinci ani în Bucureşti, şî ea era numa’ cu liceu. Apoi în clasa a şaptea eram chiar la lecţia celor trei diateze activă, pasivă şi reflexivă. Şi ridic mâna şi spun fiecare ce determină ştii? Şi se ridică un român, un băiat, de ciudă că eu am ştiut şi spune că am copiat şi-mi dă doi.

Elisabeta: Da’ stai puţin, asta era după o lucrare sau în timpul orei? Păi de unde să copii tu dacă…

Draghina: Păi nu m-am ridicat în picioare ş-o zis: „cine ştie cele trei diateze?” Păi şi am ridicat mâna că io le ştiam din a cincea, ştii, de la Coiculescu.

Elisabeta: Păi şi tu de unde să copii, nu i-ai zis?

Draghina: Păi nu, nu, păi am spus: „uite, caietul meu este închis” şî nici nu era predat cum ne predase nouă Coiculescu, da’ mie mi-o rămas matriţat, ştii? Matriţa aia lui, deci în suflet mi-o rămas cum ne-o predat-o. Şi atuncea am spus „n-am copiat, n-am copiat şî cu asta basta” ş-îmi dă acolo un doi, mă dăruieşte. Îmi rupe sufletu’ ş-am zis nici nu mai învăţ, nici nu mai îmi trebuie şcoală şi aşa o fost. Pe urmă pentru încheierea mediei, o certat-o directorul şi i-o zis „cum ai putut să rupi sufletu’ unui copil, te-ai convins tu că Constantin Draghina, – aşa mă chema de fată, – că ea n-o copiat?” Şî nu ştiu ce-or mai discutat, ce-or vorbit ei întră ei şî ea atuncea cică: „lasă că o să să repare, că-i bună la română”. Şi ne dă analiza literară a Arendaşului român. Am făcut-o din trei puncte: introducere, cuprins şi încheiere şi atuncea ne dă o frază, să se analizeze sintactic şi morfologic, am făcut şi zice că ea mi-ar fi dat un nouă. Şi după aceea zice: „cu adevărat, măi Draghina, ea-mi spunea Draghina, zice: Draghina să ştii că ai notă bună şi eşti bună”. Eu atuncea m-am mândrit şi eu puţin şi n-am vrut să mă uit la ea mi-o fost ciudă, într-adevăr. Apoi îmi aduc aminte foarte mult când tot profesorul ăsta a nostru foarte bun de română când ceva scria pe tablă şî…

Elisabeta: Cine, Coiculescu?

Draghina: Coiculescu şi mereu scria şi zicea: Prietenul la nevoie se cunoaşte. Atunci, propoziţia asta este…, deci tot genul ăsta de proverbe. Atuncea o frază care mult dragă-mi este foarte dragă de George Coşbuc, Scrisoare (de) la Muselim Selo, o strofă care se analiza şi se făcea sintactic şi morfologic “Făcutu-i-aţi şi lui la fel/ Căciulă cum am vrut-o ?/Aveam o piele-n pod de miel / Doar nu veţi fi vândut-o ?” Îmi plăcea, ştii, să subliniez ideile principale şi spuneam ce înseamnă, cutare, cutare, deci mi s-a format logica asta. Ei, fratele meu se dăduse drept adeptul matematicii, materiei fixe. Şi totdeauna mă gândeam că oamenii ăştia care-s cu materia fixă-s mai inteligenţi ca umaniştii, vezi filologia. Şi apoi ce să mai zic… Disciplina.