deportare

„A gândi, a simţi şi a voi”… Cu un ton apăsat și sigur pe sine, Jivoin Forga pare că relatează de la început până la sfârșit „legea lumii”. Născut în 1914, e martor tăcut al războaielor, în cel de-al Doilea Război Mondial fiind și foarte aproape de a-și pierde viața. Regalist convins, dar membru al corului legionarilor, fără a fi simpatizant, având părinții deportați în Bărăgan, Forga rămâne mereu cu ochii îndreptați spre cer. Un cer foarte personal totuși, căci cum se împacă încercarea de a concilia ortodocșii cu uniții, cu observațiile despre prezența lui Antonescu ori a lui Zelea Codreanu în politica românească?

Zoia este o transhumantă prin povestea de viață a familiei (armâni ajunși în România în urma schimbului de populații), raportându-se când la papu (bunicul său), când la tati, ca la figuri emblematice aflate mereu în situația de a face alegeri – atât pentru ei, cât și pentru ai lor. Aparent, întrebările la care trebuie să răspundă sunt plec sau rămân, chiar și atunci când nu li se oferă posibilitatea de a alege. Venirea în România, bunăstarea din Dobrogea, bunăstarea din Tomnatic (aproape paradisiac, în povestea Zoiei) sunt întrerupte brusc de deportarea în Bărăgan. Trebuia să lupți să supraviețuiești, mărturisește Zoia. De la preaplin la supraviețuire trecerea e fără vreun anunț. Nu știe nimeni… când i se poate întâmpla să trebuiască să se reașeze în viață.

De la franceză la germană la română, ba chiar și la rusă – câte limbi, atâtea povești și tot atâtea nedreptăți suferite de-a lungul vieții are Cristina Renard. Obișnuită cu un anumit stil de viață, cu servitoare în casă și plimbări cu calul, Cristina a văzut cu ochii ei sărăcirea familiei, deportarea tatălui în Rusia și a bunicilor în Bărăgan, degradarea familiei care cu greutate a părăsit România. Câteva anecdote – călugărițele de la Notre-Dame sau ofițerul rus care o ducea la patinoar – mai înveselesc puțin discursul care altfel pare plin de amărăciune: „Eram tot timpul traumatizată. Și-atunci uiți anumite lucruri.” În încercarea de a recupera domeniile din Tomnatic, Cristina pare să își recupereze trecutul și să își aducă aminte despre viața din Tomnatic, cu teatru, orchestră, tenis, „țâmpi de broaște” sau recitările de poezii.

Sergiu Flondor poartă numele unui neam vechi, şi va duce mai departe numele şi povestea sa, răsfoindu-ne din paginile amintirilor un timp al său cu prea multe şi diverse schimbări din copilăria şi tinereţea-i tumultoasă. A prins războiul II Mondial, refugiile din locul natal, luptele legionarilor, cutremurul din 1940 din Bucureşti, însă rămâne cu un echilibru ce-l caracterizează şi cu bucuria retrăită, integrată în povestea familiei istorice.

Sergiu Flondor este unul dintre urmaşii ce fac parte din marele arbore genealogic al marii familii a Flondorilor.

Ezra Bergler un foarte bun povestitor şi, aşa cum afirmă el însuşi, are un talent înnăscut de pedagog.

La vârsta de 15 ani a venit din comuna natală, Rona de Jos, din Maramureş, în Timişoara, pentru a se înscrie la Liceul israelit.

În 1936 a obţinut licenţa în Drept, la Cluj, şi a dat examenul de doctorat, însă nu a fost primit în Baroul avocaţilor din Timişoara datorită faptului că era evreu. Revine, mai târziu în Timișoara, și practică profesia de pedagog toată viața.
Nu îi este ușor în viață fiindcă este evreu, însă reușește să înainteze cu răbdare, perseverență, muncă și dragostea față de elevii săi.

Profesorul Bergler cunoaşte foarte bine 7 limbi: ebraica, idiş, rusa, româna, franceza, maghiara şi germana. La cei 87 de ani, Ezra Bergler merge la Sinagogă şi este un om destul de activ.

Talentul de povestitor, memoria deosebit de bună, inteligenţa şi calmul sunt caracteristicile definitorii ale profesorului Ezra Bergler.
La cei 87 de ani, Ezra Bergler merge la Sinagogă şi este un om destul de activ.

Vasile Fantaziu, zis și „Ceacea” la Școala pedagogică din Timișoara, este o personalitate puternică, un supraviețuitor al deportării, al Securității. Povestea lui, cu multă concentrare pe tărâmul Bărăganului, ne duce cu gândul la un film, al cărui regizor este Vasile Fantaziu, din dorința de a face cunoscută povestea generațiilor urmașe, fiindcă Nimeni nu crede că am trecut prin toate astea.

Născută în 1918, într-o cameră a portarului Fabricii de Tutun din Timişoara, Maria Anderwald, provine dintr-o familie germano-maghiaro-slovacă. Bunicul patern a fost învăţător, iar tatăl – obligat să îţi schimbe numele din Spielmann în Szego – a fost un ilustru profesor de muzică la Liceul Piarist, organist şi dirijor al orchestrei şi corului Bisericii din Iosefin. Interviul ne duce pe urmele întâmplărilor care au schimbat faţa oraşului şi care au obligat familia să se refugieze la Cluj sau în Ungaria. Chiar căsătoria părinţilor fusese urmată de plecarea proaspătului mire în Galiţia, pe front. Soţia îşi caută soţul, ofiţer înrolat: “maică-mea s-a dus acolo să facă luna de miere şi o venit cu mine înapoi”. Aşa este convertită o dramă familială într-o anecdotă dulce-amară. După căsătoria Mariei, soţul Anderwald este deportat în Rusia doar pentru că avea nume cu sonoritate germană. Intervievata face mereu un joc şi o selecţie între cele uitate şi cele ţinute minte şi, cum adesea se întâmplă, dă vina pe trecerea timpului şi pe anii adăugaţi la vârstă. “tot am zis că şi eu, dac-am îmbătrânit… multe aş întreba acuma, să ştiu… dar când eşti tânără, habar n-ai, nu te interesează nimica…şi-acuma îmi pare rău că nu ştiu…” Relatările sunt uneori dramatice şi, chiar dacă personale, ele sunt puse în rama consecinţelor războiului. Alteori, cu un umor nedisimulat, aflăm despre şcolile din Timişoara, despre învăţământul multietnic, despre uniforme. Cu abilitate, nonagenara, insinuează că nu are de gând să spună chiar totul, că sunt mici secrete din viaţa personală pe care le va duce cu ea. În relaţia de putere cu cea care realizează interviul, Maria cea trecută prin atâtea, îşi apără teritoriul preţios al propriilor amintiri. Alteori se dezlănţuie şi pare de neoprit. Totul într-o frumoasă limbă română, limbă pe care, ca şi alte intervievate, Maria Anderwald a învăţat-o abia la liceu.

Viaţa celui care povesteşte se întinde ca un fir – de in, de cânepă, de bumbac sau de mătase – între două amintiri-reper: cea în care „Il bambino piccolino dorme…”şi cea în care, întinde mâna şi înţelege că soţia iubită a plecat la cer, în timp ce dormea, lăsându-l singur după 57 de ani de bună convieţuire. Andrei Spira s-a născut deci sub soarele Italiei, aşadar este italian, fapt care poate fi dovedit oricând prin documente unde scrie asta negru pe alb. Numele, nici el nu îi trădează identitatea evreiască, cea care i-a adus de-a lungul vieţii atâtea de îndurat. Şi-a dorit să fie mereu mai mult, să fie exemplar. A studiat mai mult, a cercetat şi a pus în aplicare, a găsit soluţii acolo unde alţii s-au dat bătuţi. A onorat tradiţia de textilişti a familiei şi a predat lecţii de măiestrie în ale ţesutului. Dar lecţia cea mai vibrantă o derulează chiar cu ocazia interviului. Ea ne arată cum se ţese propriul destin în con-textul istoriei mari. Lecţia despre războiul mic pe care poţi să îl construieşti şi războiul mare care te prinde înăuntru şi te striveşte.

Daniel Vighi nu este un simplu scriitor timișorean. Pierdut între veșnicia Timișoarei și a Lipovei, Vighi reușește să dezlege misterul unicității orașului bănățean. Cu luciditate, candoare și multă poezie reface traseul de la Lipova la Timișoara unde dezgroapă comorile unei lumi multiculturale. Aflăm despre atracția Occidentului, a lumii libere, despre guma de mestecat și filmele americane. Descoperim generația 80, pleiada de scriitori boemi și dorința de libertate, lupta cu cenzura și întâlnirea memorabilă cu Nichita Stănescu. Nu mai puțin importantă este participarea la Revoluție și implicarea în scrierea Proclamației de la Timișoara, lupta pentru democrație și presă liberă. Toate evenimentele sunt acompaniate de o poezie a bucuriei, a exaltării, Vighi, ca un adevărat povestitor, știind să găsească fiecăruia corespondentul din firescul omenesc, din sentimentul ființei.