Cornelia FIAT

(Ce vă amintiți din noaptea aceea?) O, îmi amintesc dinainte, din ziua de dinaintea ridicării. Îmi amintesc ziua de Rusalii. Știu exact și cum am fost îmbrăcată. Copiii au amintiri, totuși, sau… mă rog, amintirile din copilărie nu se șterg. Am avut o rochiță… croitoreasa mi-a făcut o rochiță pepit, din stofuliță, cu guler și cu manșete, plisată, rochiță de marinar, cu gulerul tipic de marinar, cu fundă, cu beretă. Îmi aduc aminte că înainte de a mă îmbrăca mama a fost mare necaz, totuși eram copil și pe atunci se purta scurt, și croitoreasa mi-o făcut-o puțin mai lungă și mama nu o vrut să mă îmbrace, dar bunica o zis… „nu, este rochița nouă și fetița se duce la biserică cu tata și cu bunicul în rochița nouă”. Și am fost la biserică și știu că, și ăsta o fost obicei totdeauna după sărbătorile mari, de la biserică, după slujbă, toată lumea ieșea și făceau promenada, cine cunoaște Ciacova știe că există o piațetă turcească în pătrat cu ieșiri în toate colțurile, toate cele patru colțuri, ei, acolo se făcea promenada, toată lumea ieșea la plimbare, făcea un tur și apoi mergeau acasă la prânz. Și eu știu că eram între bunicul și tata, făcusem promenada, turul pieței, dar lumea fremăta. Era o atmosferă încordată, oamenii știau că se petrece ceva, pentru că în gară erau deja parcate garnituri de tren, garnituri cu vagoane de marfă și satul era înconjurat de armată și de miliție. Deci era clar că ceva se întâmplă, însă erau zvonuri că vor merge… pe cine cade pocinogu’ (necazul)… în Rusia, știți dumneavoastră cum se întâmplă în asemenea situații. Centrul este foarte aproape de gară, și din centru se vedea gara, și atuncea bunicul o zis lu’ tata: „mă, care o fi vagonul nostru?” și o zis așa… „uite, ăla al treilea”, asta o fost în glumă, dar întâmplarea face că chiar în vagonul al treilea am fost repartizați. Deci există și niște coincidențe.

Știau că ar fi și ei luați?

E posibil, fiecare era cu sabia deasupra capului, nimeni n-o fost liniștit, și nimeni n-o… nu se știa ce se poate întâmpla, nu se știa dacă… Înainte a fost creat precedentul, or fost duși nemții în Rusia… nu se știa, în Rusia duc numai animale, nu se știa absolut nimica… numai că lumea fremăta și fiecare avea o anumită părere.

Și atuncea, în sfârșit, noi ne-am dus acasă, am mâncat, seara ne-am culcat și ne-am trezit, era ora două noaptea, vă dați seama, eram copii, am dormit adânc, nu știu, cei bătrâni or fi dormit, n-or fi dormit, noi, copiii, am dormit, ne-am trezit cu bătăi în poartă. Mama a deschis ușa, tata era speriat, în spate era bunica cu bunicul, și au intrat trei persoane: un militar, un milițian și o persoană civilă, au cerut actele de identitate și ni s-a pus în vedere ca în decurs de două ore să împachetăm ce se poate pune într-o căruță cu un cal și poți să iei și o vacă. Mai iei un cal și o vacă, ce pui în căruță, pui mâncare pentru animale, pui mânare pentru oameni, pentru că am fost șase persoane, fie pui haine. Și atuncea o început, noi, săracii copii, am stat în vârful patului, nu se ocupa nimeni de noi, fratele meu plângea, nu știu, s-a speriat, și fiecare încerca să facă ceva. Bunicul o fost cel mai echilibrat și cel mai lucid, fiecare a încercat să adune ceva și o încercat să pună în căruță mama mea a vrut ceva haine și mâncare, bunica o vrut ceva lucrușoare, tata nu știu ce, bunicul a așezat toate în căruță.

La un moment dat ne-au îmbrăcat și pe noi, am vrut să ies afară, am vrut să ies în curte, în curtea casei lângă fântână noi am avut un dud mare, mare, dude mari din alea roz, dulci, și sub dud am avut trântit jos un nuc și pe lemnul ăla noi ne făceam veacul. Noi ne-am dus la locul nostru de joacă și am vrut să ies, nu mă întrebați de ce. Dar am vrut să ies în curte, probabil la dude, nu știu, nu îmi dau seama de ce am vrut să ies, și soldatul a pus arma în dreptul meu și nu m-o lăsat să ies afară.

Până nu am plecat definitiv din casă nu am putut ieși în curte, bunicul și tata or putut să meargă să ducă la căruță lucrurile, dar noi n-am mai putut ieși. Le-o fi fost frică că atentăm la nu știu ce siguranță, ce putea face un copil de cinci ani. Și în sfârșit, după trei ore am ieșit din casă, bunicul a dat drumul la animalele din grajd, a dat drumul la porci, o dat drumul la vaci și la cai, și le-a dat apă, o pus în jgheaburi apă și în curte o deșertat doi saci de porumb, nu știau ce se întâmplă sau cum va fi, să aibă animalele de mâncare. Și am ieșit pe poartă, și acum chiar nu vreau să lovesc în nimeni, dar exact ca și țiganii lăieți, noi în Bărăgan am trăit alături de ei, erau nomazi, care erau în vârful căruței și bulibașa în față alături de car… așa am ieșit noi, tata o ținut calul, în spate mergea bunicul, mama pe jos, și în vârful căruței bunica și noi, doi copii. Așa am ieșit noi din casă și nu ne-am mai întors decât în 1956, în martie. Numai că nu am mai venit în căruță, am venit pe jos, nu mai aveam nici cal, nici căruță, nici vacă, ăsta o fost mijlocul nostru de trai câteva luni.

Ați avut restricții asupra cantității de lucruri pe care puteați să le luați?

Nu am avut restricții, puteam să luăm orice din casă, dar ce puteai să pui într-o căruță?! Să vă spun ce am pus, ce am avut noi la șase persoane: un dulap, în care au băgat tot felul de haine și de lucruri, o măsuță cu două scaune și un pat, și bunicul a desfăcut și a pus un pat așa pe margine, astea au fost toate lucrurile, și cred că vreo două-trei perne, cred că o plapumă, o dună și ceva pături și haine, haine de îmbrăcat, dar nu prea multe.

Știați încotro vă îndreptați?

Nu, nu știam, și toată lumea vorbea că ne vor duce în Rusia, deci ăsta era curentul, asta era ideea, că ne vor duce în Rusia, nimeni nu ne-a spus nici că este adevărat, nici că nu este adevărat. Absolut nimic, nimic, nimic. În gara din Timișoara am aflat, părinții mei au aflat de la un impiegat de mișcare ai cărui părinți erau în tren, o reușit să ajungă până la tren și atât o reușit să le șoptească: rămâneți în România. Și atunci am fost oarecum mai liniștiți, dar mai mult nu a reușit să ne spună. După ce am trecut de București am luat-o în jos spre Călărași, spre Slobozia, atunci toată lumea, tot felul de zvonuri se răspândiseră, că ne vor da drumul cu vagoane cu tot pe Dunăre, alții – că de la Constanța o s-o luăm în sus pe Prut și ne vor duce în Rusia. Nimeni nu a știut absolut nimica. În momentul în care de la Slobozia am luat-o spre Bucu, abia atuncea, când în Gara Bucu, seara pe la șase, garnitura de tren s-a oprit, atuncea s-a spus: „no, aici vă dați jos și aicea rămâneți”. Atuncea ne-am dat seama că am rămas în România și că suntem pe teritoriul românesc. Însă ideea asta o fost că ne vor duce în Rusia.

Cât a durat călătoria?

O! cred că cinci zile. Știți ce s-a întâmplat în prima fază: ne-au scos din casă și am cantonat în incinta terenului de fotbal, unde am mai stat până a doua zi, deci asta a fost luni dimineața, iar marți am pornit și cred că sâmbăta am ajuns la Bucu, am descărcat și am trecut Ialomița, numai că nu pe pod, nu pe poduri, erau bacuri, pod plutitor, și de acolo am mai mers vreo cinci sau șase kilometri și, la un moment dat, am ajuns într-un câmp cu iarbă de Sudan, până atunci nu am văzut și nici de-atunci nu am văzut iarbă de Sudan, nici acum nu știu la ce s-o folosit, dar știu cum a arătat, destul de înaltă și frunza ca și la trestie, tăioasă, dacă nu ai avut grijă te-a rănit. Și ne-o dus în câmp și ne-o arătat patru pari: „aici vă este casa”.

Cum s-au comportat cu voi cei care însoțeau transportul?

Să știți că unii au fost răi, alții buni. Milițianul și soldatul care au intrat în casă au fost duri și răi, dar în vagon a mers cu noi un soldat înarmat, o stat în ușă, acel soldat a fost un om extraordinar, de treabă, ne-a lăsat să deschidem ușa în timpul mersului, el o stat în ușă, dar ne-a lăsat s-o deschidem și ne-a și ajutat, o luat găleata și el s-a dus pe peronul gării. Gară, de fapt în triajul unde am fost opriți, că nu ne-a prea oprit în gară, numai în triaj, și ne-a adus apă pentru animale și pentru noi.

Setea a început de la plecare, până am ajuns acolo tot sete am îndurat. Până în ziua de astăzi am rămas cu trauma, în momentul când se oprește apa la robinet intru în panică, nu suport ideea de a nu avea apă. Se pare că în subconștientul meu setea și-a spus cuvântul. Locuind aici, în Timișoara, am întâlnit un vecin cu care am avut o relație deosebită, și, din vorbă în vorbă, am povestit că am fost în Bărăgan, și el o zis „mă, da’ eu am fost militar, și noi am fost duși în zona Sloboziei și am fost mobilizați ca să vă păzim”. Și zice: „Eu am dus foarte multă apă la oameni și la animale.” Am făcut așa un pic de legătură, între soldații care au fost acolo, că au fost foarte multe unități mobilizate, au fost oameni între oameni, acolo, când am ajuns, satul a fost împresurat de militari, și se vedea o localitate, și atuncea bieții părinții noștri ce au făcut? au luat câte o căruță, bidoane și recipiente pentru apă și au încercat să se ducă în prima localitate după apă. Și în primă fază soldații au tras după ei, pe urmă li s-a permis să meargă, numai că după două sau trei zile localnicii nu au permis să mai ieie apă. Deci noi am avut o oarecare problemă cu rezerva de apă. După două sau trei zile ne-au adus bidoane mari, cu apă, puse în anumite părți, împrejurul așa-zisului sat. Numai că era soare și cald și bidoanele erau de motorină, și atunci nu am putut să bem apă, degeaba au adus-o… și după două trei zile, apa a făcut viermișori mici, mormoloci, a fost problema noastră cea mai grea, lipsa apei. Îți este foame, înduri foamea, când îți este sete ce faci? Eu știu că toți am plâns, „vrem apă”, plângea fratele meu, și mama o zis „avem vaca”, i-a dat lapte, dar el refuza, „nu vreau lapte, vreau apă”. Ce simte un părinte, mă întreb acuma, ce simte atunci când copilul lui, absolut nevinovat, vine și îi cere apă și îi spui „n-am”, și vezi că plânge și nu poți să-l împaci. Oare există pedeapsă mai mare și pentru părinte, și pentru copil?! Cred că nu.

Câți erați într-un vagon? Câte persoane?

Într-un vagon de marfă am fost așa: bunicul, bunica, tata, mama, fratele și eu cu căruța, calul și cu vaca, și a mai fost repartizată mătușa mea cu unchiul meu și cu vara mea, și tot așa cu căruță, cu cal și cu o vacă. Deci nouă persoane, doi cai, două vaci, două căruțe, plus soldatul care ne păzea.

Din localitatea unde erați câți au mai fost duși? De câți știați că au fost ridicați?

Vreo 70 de familii, încă 70 de familii au fost deportate. Am fost mulți din Ciacova, localitate mare, am fost foarte mulți, aproape toți nemții, refugiații din Basarabia și Bucovina toți au fost duși, și atunci bănățenii, localnicii, au fost aleși, nu știu pe ce criterii. Noi am avut oarecum noroc pentru că a rămas fratele bunicului cu soția lui. La Voiteni era bunica mea dinspre mamă cu unchiul meu dinspre mamă. N-am știut dacă ei au rămas sau nu, dar am aflat acolo că și ei au fost ridicați și sunt la Luciu-Georgeni; și atuncea, cu aprobări speciale, tata o reușit să se ducă și să-i aducă și pe ei la Viișoara. Așa că am fost în final opt persoane și am avut casele așa: în față bunicul, am fost noi și, undeva în lateral, a fost bunica dinspre mama.

Câte familii erau în sat?

Cred că patru sute, nu știu, sat mare oricum. După numărul de elevi, că s-a construit școală, școală generală clasele I-VII și secție germană I-IV, deci foarte mulți copii, dar nu știu câți am fost.

Ce vă amintiți din prima zi la școală?

În 1951 ne-am dus în Bărăgan. În 1952, în septembrie, m-am dus la școală, nu aveau ce face cu noi, nu aveam grădiniță; pe parcurs o fost și grădiniță, dar la început nu. Și am mers la școală, nu am avut caiete, nu am avut nimica, am fost niște copii săraci, neîmbrăcați, vai de capul nostru, dar am mers la școală și am nimerit în clasa condusă de un dascăl din Banloc mai în vârstă, mai deosebit. În toată sărăcia și în tot necazul, domnul învățător o reușit să își ducă vioara. Am să vă arăt că am primit ceva de la familia domnului învățător, Iosif Chivu s-a numit. Ne-a învățat foarte multe, printre altele și religie, era voie, nu era voie, dar el ne-a învățat și religie.

Ce religie?

Ortodoxă, toți am fost ortodocși… Și o venit o doamnă și ne-o arătat, este a domnului învățător, prohodul este cântecul care se cântă în biserică în Vinerea Mare la slujba de înmormântare a lui Iisus. Și scrie acolo 1955, o păstrez aicea și am să v-o arăt, este tot ce mai am și o poză pe care am făcut-o, cred, în 1953 la școală cu domnul învățător. Astea sunt singurele lucruri pe care le mai am de la școală.

Pe urmă am început să avem și cărți, și caiete, băncile erau foarte, foarte vechi, nu știu de unde le-au adus, dar erau niște bănci vechi care se ridicau.

În momentul când ni s-au bătut parii și ne-a fixat locul unde să ne construim casa, în prima fază, nimeni nu credea că o să rămânem acolo… dar când au văzut că nu au încotro și că trebuie să-și construiască casa și-au construit-o. Însă vreau să vă spun ceva, așa o solidaritate și o înțelegere între oameni nu am întâlnit și nici nu voi mai întâlni niciodată. Era fixată strada și toată strada a mers pe următorul principiu: ajutăm să se construiască case familiilor cu copii, pe urmă bătrânii și pe urmă restul. Și atuncea am avut norocul că au fost ajutați părinții mei și au construit casa: o bucătărie și o cameră, fără fundație, fără nimic, doar au fost niște ziduri, și înainte de Crăciun, în anul 1951, am intrat în casă, în seara de Ajun am intrat în casă.

Nu aveam geamuri, nu aveam uși, dar am avut pături. Până atunci am stat în bordei, în pământ, vă dați seama cât frig am îndurat. În momentul când am intrat în casă mi s-a părut că este foarte cald, era cu totul altceva, nu era foc, dar era cald. Când au început construcțiile caselor, în fiecare lună cinci zile trebuia să se facă muncă voluntară la construcția școlii, spitalului-dispensar, miliției și coperativei, și atunci în câteva luni s-au ridicat aceste clădiri. Așa că oamenii au construit case pentru ei, dar au construit și aceste clădiri, că nu era nimic, era numai iarbă și undeva în depărtare salcâmi, în rest nimic, un pom nu era. Vreau să vă spun că în toată perioada cât am stat acolo, fructul național a fost corcodușul, din corcodușe nu am ieșit, când și când zarzăr – caisele acelea mici de tot, alte fructe nu. Asta am mâncat.

La ce distanță se afla cea mai apropiată localitate?

Cred că între patru și cinci kilometri, pentru că s-a întâmplat să ne ducem în anul următor, în 1952, la Înviere, nu puteam să mergem pe o distanță mai mare de 15 kilometri, dar fiind patru-cinci kilometri ne-am dus pe jos la Mărculești în noaptea de Înviere. Am stat la slujbă și atuncea am avut din nou un șoc, oamenii deja au început să ne privească altfel. Și după slujba de Înviere am ieșit din biserică, era un obicei al locului, fiecare și-o adus coșul de acasă cu mâncare, cu merindele de Paști pentru sfințire, acestea se dădeau de pomană. Și atuncia, când am ieșit toți deportații, am primit ouă, pască și carne. N-am avut în ce le pune, că noi nu am știut, în primă fază nu am vrut, dar ne-au spus să nu ne supăram. Nu aveam în ce pune, și atunci m-am gândit ori pun în poala rochiței, ori pun în basma. Și am luat basmaua de pe cap și acolo am pus tot ce am primit.

Dar nici nu vroiam să renunț, eram și bucuroasă pentru că multe lucruri până atunci nu am mai mâncat. Și acum în ultima perioadă am mers de Paști la cimitir și am văzut cam ce fac țiganii, cum adună, și atunci m-am gândit că poate și noi am făcut așa și am adunat, numai că țiganii din ziua de azi nu mănâncă ei, ci dau la porci, noi chiar am mâncat, ne-o prins bine, chiar nu am aruncat nimic. Să știți că am trăit foarte greu, până am venit acasă eu am uitat gustul ciocolatei, gustul, poate, și al bomboanelor. Singurul dulce, singurul răsfăț a fost halvaua, ăsta o fost singurul lucru pe care l-am primit și părinții și-au permis.

De unde aveau bani?

Când am plecat, sigur că și-au luat toți banii existenți în casă, dar banii s-au terminat și atuncea au început să vândă din lucruri, mai întâi căruța, apoi calul, pe urmă vaca, numai bine că în 1952 tata a început să lucreze, dar și bunicul și bunica. La un moment dat, mama a stat acasă cu noi, pe urmă a început să lucreze și ea. Și în 1952 a venit schimbarea, stabilizarea banilor, și banii pe care i-am avut, și pe- aceia i-am pierdut, a fost a doua lovitură. În primă fază, bunicul cu tata au lucrat la… nu mai știu la care IAS, cred că la Ograda, au scos rădăcini de copaci, o defrișat un loc și trebuiau scoase acele rădăcini și numai bine erau și lemne de foc, au primit o parte din cele scoase. Mama, la început, a lucrat în orezărie, iar bunica când-cum, pentru că nu puteam fi lăsați singuri acasă, mai mergea la fermă, tot la Ograda. Am mai fost și eu cu ea la cules de prune.

Am mers pentru că s-au gândit ca măcar câteva prune să mănânc. Fratele meu era mult prea mic să poată merge, dar eu am mers. Într-una din zile (eu am avut un sfetăraș), am legat mânecile și în mâneci am băgat prune ca să-i duc fratelui meu acasă, dar paznicul mi-a luat sfetărașul și mi-o golit prunele și nu m-a lăsat să aduc nicio prună. Tot drumul am plâns, eu am mâncat, dar voiam să duc fratelui meu câteva prune, câte am putut pune într-un sfetăraș, 10 prune. De asta vă spun că au fost oameni și oameni, și oameni buni, și oameni răi. Asta a fost în primă fază, 1951-1952. În vara lui 1952, bunicul meu a mers la… pe atunci nu se treierea grâul așa cum se lucrează acuma, ci cu coasa. Bunicul a cosit grâul, mama a făcut snopi și eu, copil de șase anișori, trebuia să leg snopii cu funii. Funiile s-au făcut din paiele, eu trebuia să le port în brâu și în fața mamei să întind funia. Există o mișcare anume pe care o știu și astăzi, în așa fel ca să poată pune paiele și să poată să lege snopii. Închipuiți-vă, soare, cald, eu într-o biată rochiță subțire, încinsă cu funiile la brâu… Seara am fost carne vie pe mijloc, un copil de șase ani! Dar am fost la lucru și am ajutat. Și răsplata că i-am ajutat: venind acasă tot de la Ograda spre Viișoara, la poarta unei case din Ograda mi-au cumpărat un pumn de corcodușe. Asta a fost răsplata mea că am fost o zi la lucru!

Cum erau plătiți părinții dumneavoastră?

Erau plătiți cu ziua, câțiva lei care îți ajungeau de o pâine și de un kilogram de lapte. Foarte puțin, în bătaie de joc, intenția a fost efectiv să ne distrugă, să ne termine. Știți, Dumnezeu a ținut mâna asupra noastră și parcă, într-un fel, ne-a pedepsit, dar, într-un alt fel, ne-a și ocrotit.

În anul următor, pentru că s-au mai relaxat treburile, tata a găsit de lucru la IAS Ograda și până am plecat tot acolo a lucrat. Era o fermă mare, construită pe moșia dirijorului Ionel Perlea. Atunci au angajat-o și pe mama ca bucătăreasă și așa am început să ne mai mișcăm. Bunicul a lucrat și el tot acolo, iar bunica cu noi acasă în timpul școlii. În vacanță am stat cu mama și cu tata la Ograda, era fermă, o clădire unde puteam sta, plus că în incinta fermei era un lac, Strachina, și acolo ne-am făcut veacul, pe malul apei. Astea sunt amintirile mele, frumoase, foarte frumoase. Acuma câțiva ani am fost cu nepotul meu la mare și ne-am abătut pe la Ograda, ne-am dus să vedem. Este privat, ferma este retrocedată familiei Perlea, dar i-am rugat să ne lase, așa că am intrat și am văzut. Îmi aminteam brazii argintii, foarte mari, în fața clădirii, doi mai există. Am cerut voie unui localnic să luăm apă dintr-o fântână de lângă stradă. Am scos apă, iar nepotul meu a gustat-o și a zis: „dar asta nu se poate bea”. Zic eu: „dar noi asta am băut-o, încearcă să bei, e foarte rece”, dar e rea, apă care îți strânge gura. Pentru noi a fost bună și asta.

Și în sat cum s-a rezolvat problema apei?

În câteva zile au început să sape fântâni oamenii; au fost oameni de diferite categorii, fiecare ce a știut, aia o făcut. Și atunci au săpat în câteva părți ale satului câte o fântână și au avut fântână. Să nu credeți că a fost mare, a fost, de fapt, o groapă… dar a fost apă; trebuia să avem apă pentru că era nevoie în construcția casei, trebuia să facem chirpici făcut din pământ frământat cu paie. Noroi frământat. Noi, în joaca noastră, eram toate noroi pe picioare, ne-am jucat, dar în realitate am frământat noroiul pentru chirpici. Ăsta a fost locul nostru de joacă, nu am avut nicio jucărie, cine știe care părinte o fi pus jucării în bagaj, că nimănui nu i-a fost gândul la jucării. Generații întregi care nu am avut o jucărie. Au apărut mingile din cârpă, cârpe înnodate, legate, și asta o fost mingea. Și fetele am avut păpuși din porumb sau din florile de mac. Noi nu ne-am jucat, ca toți copiii, cu jucării, noi ne-am jucat cu ce-o dat Dumnezeu. Ne-am făcut patine… Știți cum au fost patinele noastre? Nu am avut bocanci, nu am avut pantofi, nu am avut cizme, ci am avut șoșoni din cauciuc, și pe talpa șoșonului am legat un băț de floarea-soarelui. Cu asta ne-am dat pe gheță. Copiii sunt inventivi și își fac tot felul… numai că am avut o singură pereche de șoșoni, și dimineața mă sculam mai repede ca să ajung eu să iau șoșonii, și nu fratele meu. Primul care se scula se încălța. Sunt fragmente pe care mi le amintesc, mi le derulez și le văd, dar nu înseamnă că nu am avut și momente frumoase. Părinții, sigur, nu au avut momente frumoase, dar noi, copiii, am trecut peste toate și ne-am comportat ca atare. Nu am să uit niciodată bătaia cu bețele de floarea-soarelui. Părinții au adunat bețe de floarea-soarelui pentru foc, iar noi, copiii, ne-am luat la harță și toată strada s-a umplut de bețe, iar în curte niciun băț. Pentru noi a fost distracție și după aia – o mamă de bătaie, de nu e adevărat.

Ne-am dat pe zăpadă foarte mult, era zăpada foarte mare, troiene cât casa, noi eram cei mai fericiți că ne putem da pe acele troiene… Dar am și lucrat. N-am să uit niciodată degețelele înțepate și rănite de florile de bumbac, am avut normă, în prima parte am primit fiecare copil câte o bucățică, pâinea era neagră de 1 kg și asta era împărțită în patru, fiecare am primit un coltuc de un sfert de kilogram de pâine, cu un cub de marmeladă și o cană de lapte, dar laptele nu mai era lapte, că se acrise. Ca să primești asta trebuia să muncești, trebuia să culegi bumbac, toți aveam trăistuța la gât și te-ai dus și ai cules, floarea de bumbac este într-o bacă și se desface, în vârf este un spin și acolo când ai pus mâna, te-ai și înțepat… dar asta a fost mai târziu. Primul lucru pe care l-am făcut, copii fiind, a fost să asigurăm materialul pentru foc. Am avut vaci cu noi, toți am avut, și atuncea am umblat după balega de vacă și le-am întors turtele de pe o parte pe alta, le-am uscat și le-am adunat, ăsta a fost primul combustibil pe care l-am folosit… era întrecere între copii care adunăm mai multă balegă de vacă. Din prima zi ne-au angrenat părinții și a trebuit să lucrăm.

Pe parcursul deportării, care era hrana voastră?

În primul an a fost foarte greu, în anul al doilea am avut grădini. Bănățenii au fost gospodari.

De unde ați făcut rost de semințe?

Și de la localnici. Apoi au început să vină pachete de acasă, nu foarte multe, erau restricționate. Și au mai încercat să vină rude, de exemplu mătușa mea, a stat o zi și după aceea a trebuit să plece; ea ne-o mai adus, ne-o mai trimis. De la localnici am mai primit, și așa, pe parcurs, am avut niște grădini de nu este adevărat.

Cum v-au primit la început localnicii?

…să se ferească de noi că avem ciumă și că se îmbolnăvesc și ei, că suntem tâlhari. Tot felul de zvonuri… Venind de la gară, unii ne-am cărat noi bagajele, mulți nu au avut căruță, și atunci au intervenit localnicii; văzând ei că vorbim românește, ne-au întrebat: „Cum de vorbiți voi românește? Păi dacă suntem români… păi nu, că voi sunteți coreeni? Păi cum să fim coreeni.” În primele zile s-au dus ai noștri după apă în sat, li s-a dat voie să ia de la fântână, dar după o săptămână nu i-au mai lăsat. Deci vă dați seama că au fost așa niște lucruri cumplite, să te duci la ușa omului și să nu îți dea voie.

Sigur că noi am fost mulți, totuși să nu le dai voie să ia o găleată de apă pentru că ți s-a spus… ce? că sunt răi? După un timp s-au dezmeticit, așa că am avut relații foarte bune, și ne-au ajutat. Când ne-am întors acasă (ne-am întors în martie, acolo încă era frig și era Ialomița înghețată, iar bacul, dacă erau sloiuri, nu circula; cu barca a trebuit să ne treacă), am stat la o familie trei sau patru zile până au reușit să spargă gheața și să ne treacă spre gară cu barca. Ne-au ajutat în final, numai că la început, când a fost mai greu, nu am putut să comunicăm și nu ne-a ajutat nimeni.

În satul pe care l-ați format erau veniți și oameni din alte locuri?

În primă fază, satul s-a numit Mărculeștii Noi, apoi s-a transformat în Viișoara. Cea mai apropiată localitate a fost Mărculeștiul. Din Banat au fost așa: din Ciacova cei mai mulți, din Banloc, Gherman, Jamu Mare și cam atâta. Obad, Macedonia, deci au fost din mai multe localități.

Și ca etnie?

Am fost de-a valma, majoritatea români, au fost sârbi, au fost nemți, au fost și unguri. umblând în documente și citind, am văzut că am avut și vreo două familii de țigani și o singură familie de evrei din Timișoara. Nu pot să spun că a fost o etnie scutită sau sărită, nimeni nu a ținut seama că ești român, că ești neamț, că ești sârb.

Și ca ocupații?

De la medici la avocați, toate meseriile, singurul lucru pe care nu l-am avut de la început au fost preoții. Dar în 1953 au venit și preoții, a venit preotul Fleșeriu, pe care l-am întâlnit după 20 de ani în Timișoara, în Calea Lipovei. Până în 1953 nu am avut preot, mergeam în satele vecine la slujbă; în 1953, când a venit preotul Fleșeriu, prima slujbă s-a ținut în casa unui deportat, apoi, în câteva luni, au ridicat oamenii biserica, așa că am avut și biserică în Viișoara.

Pentru ei care au murit în primele luni de la deportare ce slujbe s-au oficiat?

Au fost înmormântați fără slujbă.

Cimitirul era în apropiere?

La început am dus morții în Mărculești, îmi amintesc de vecinul din spatele casei noastre, a murit de plămâni, era bolnav de acasă, dar bolnav l-au luat. A murit și l-au îngropat la Mărculești, în ziua de Sfinții Petru și Pavel a fost îngropat; ne-am dus cu căruța și o venit un potop de ploaie, dar îmi aduc aminte că în tot răul a fost și un bine, lângă poarta cimitirului a fost un măr din ăsta dulce și, fiind furtună și ploaie, au căzut merele, iar noi, copiii, ne-am bucurat că am mâncat mere. Am știut să legăm răul de bine.

Pentru cei care se îmbolnăveau le era permis medicilor să-i îngrijească?

Foarte puțin. Au fost medici, nu mai știu cum l-a chemat, era unul bătrân, neamț, dar nu avea medicamente. Din anul următor am putut să mergem la dispensar, dar oricum a fost greu.

În cazul în care o femeie năștea ce se întâmpla?

Vecina mea din spatele casei a născut a doua zi după ce am ajuns, o cheamă Florica Chifu, băiatul ei este Ilie Chifu; au săpat o groapă, au pus iarbă și acolo a născut, fără ajutor, soțul a ajutat-o, atât.

Și cei care se nășteau, unde erau înregistrați?

Pentru că noi eram controlați, în fiecare noapte intra în colibă milițianul și verifica dacă suntem toți. Deci în momentul în care se năștea cineva era luat în evidență, în Mărculești a fost înregistrată nașterea. Știți, tratamentul la care ne-au supus a fost mult mai rău decât al animalelor, absolut inuman. Asta încerc să spun și cred că, atunci când am să mă sfârșesc, am să sfârșesc și eu de spus. Au fost 40.000 de persoane, au fost zece mii de copii, o armată întreagă de copii, cum este posibil ca o nație să-și condamne viitorul? Pentru ce să condamni un copil? Înțeleg condamni un părinte pentru o vină mai mult sau mai puțin reală, poți să o faci, dar cum poți să condamni un copil la sete, la foame, la frig, la boli? Cum poți să condamni?

Spre cine îndreptați vina și atunci la cine vă gândeați?

Atunci nu ne-am gândit, noi am fost mult prea mici ca să ne gândim, dar după aceea… sigur că legiuitorii, sigur că statul… a fost un procedeu importat din Rusia. În Rusia, și pe vremea țarului s-au făcut depotări în Siberia, iar sovieticii au preluat procedura. Am văzut documentele, cele semnate de Nikolski, cele semnate de Vasile Luca, Alexandru Drăghici, deci nu pot să mă îndrept împotriva altora, decât împotriva celor care au ordonat și au coordonat toată acțiunea.

Au fost persoane din cei deportați care s-au împotrivit, care au încercat să lupte?

Nu să lupte, că nu aveau cu ce lupta. Am fost apropiată de familia Dula din Giulvăz. Poate l-ați cunoscut pe Ion Dula Giulvăzan de la Radio Timișoara. Din familia Dula au fost bunicii, părinții și copiii; bunicul a prins un moment de neatenție și a ieșit din cameră, a urcat în pod și s-a spânzurat. Nu a vrut să plece din casă și s-a spânzurat. Familia a plecat în Bărăgan și bătrânul a rămas mort în casă. Apoi neamurile l-au îngropat. Au încercat fel de fel, să fugă, să se ascundă. Au fost pedepsiți cei care au fugit. Ce ai putut să faci în momentul în care ți-a luat copilul? Nu v-ați duce după copil fără să murmurați? Deci au făcut-o cu cap, ca lumea să nu se împotrivească. Au încercat să vină unele rude și să ieie copiii, să-i ducă acasă, dar aceștia au fost luați și aduși din post în post înapoi în Bărăgan. Atunci sigur că te-ai speriat, mai bine stăm cu toții împreună, ne-am zis. Asta a fost, a fost greu și a fost urât. În 1990 am încercat o discuție cu foștii deținuți politici. Există între deținuții politici ideea: ce mai vreți, că voi nu ați suferit atâta, că noi am suferit mai mult. Nu faci comparație, rău a fost și acolo, rău a fost și aici. Și noi am fost tot pușcăriași, dar sub cerul liber. Ei au primit un pahar cu apă la două zile, dar l-au primit, noi nu l-am primit, ei au fost singuri, noi – familia cu copiii. Disputa asta pe mine mă amărăște.

Ce interdicții aveați acolo?

În primă fază nu puteam părăsi locul, nu puteai să treci de 15 km. Localitatea cea mai apropiată în care am mers, chiar până să ne întoarcem, a fost Slobozia, pentru că era la 12 km. Neputând să mergi, nu găseai de lucru. Nu puteai ține legătura cu neamurile, nu aveau voie să te caute, nu puteai să mergi nicăieri, aveam domiciliu obligatoriu. Noi nu aveam buletin, dar părinții noștri aveau pe buletin ștampila cu D.O. (domiciliu obligatoriu), și asta cine a văzut-o te considera paria.

Părinții dumneavoastră au încercat să scrie rudeniilor? Care a fost relația cu ele?

Dar ce rudenii mai aveam, că toată familia era deportată?! Rămăsese acasă fratele bunicului cu soția lui, astea erau singurele rude pe care le mai aveam aicea; după câteva luni, în primăvara lui 1952, mătușa a venit la noi. Era înăuntru, era închisă ușa și puse pături în geamuri să nu se vadă nimica, mătușa a stat la noi o zi, cât o fi stat, dar nu a ieșit din casă și noi nu am spus că o venit mătușa. Eram bucuroși că a venit mătușa, ne băteam care să stăm în brațele ei; ne-a adus cârnați si am fost cei mai fericiți copii, dar a doua zi a plecat. Și a mai venit o dată spre sfârșit. Au fost persoane care au fost prinse și întoarse din gară. Eu zic că ea totuși a avut noroc că a putut să ajungă la noi. Știu că atuncea ne-a adus ceva fasole, untură, mâncare ce a ținut.

Ați mai primit pachete?

Am mai primit, dar nu foarte multe, că și bunicii din partea mamei o duceau greu, ce puteau trimite la trei familii? Erau bătrâni și ei, străbunicul trăia, era în casă cu fratele bunicului, străbunica trăia, străbunicul a avut o soră surdo-mută care stătea cu ei, și ei erau țărani, iar situația lor a devenit din ce în ce mai grea. Când ne-am întors nu am putut intra în casă pentru că era ocupată, și atunci am stat la ei până când au reușit ai mei să intre și să-și aranjeze cât de cât casa. Deci ne-au ajutat și când ne-am întors.

Ce s-a întâmplat cu casa după ce ați plecat voi?

După ce am plecat, în casă a intrat armata și, vă dați seama, casa era cu toată curtea pietruită, din cauza mașinilor grele ale armatei toată piatra a fost jale. Și după armată au intrat ceva activiști. În fața casei am avut trei caiși mari, care erau în floare, au tăiat de la suprafața pământului caișii. După ce ne-am întors, nu am putut intra în față, ci numai în spate, într-o cameră, și pe parcurs au renovat, deoarece casa a fost o ruină. Am reparat-o, dar au început altele, bunica a murit la o lună, vă dați seama, săraca de ea, era foarte bolnavă, dar își dorea să ajungă acasă, își dorea să moară acasă și acasă o murit, ce a mai trăit? De la 1 aprilie până la 1 mai… pe urmă l-au legat pe tata, asta a fost.

Cum ați primit vestea că trebuie să vă întoarceți?

Prima ridicare de restricții a fost în 1955, în 12 iulie, atunci au fost eliberați, dați-mi voie să vă spun așa, au fost eliberați, atunci au fost eliberați sârbii. Am înțeles că a fost o ameliorare a relațiilor dintre Rusia și Serbia, Iugoslavia, că atunci era Iugoslavia, și între Iugoslavia și România, între Gheorghiu-Dej și Tito. Au plecat sârbii primii și după aceea am fost chemați la postul de miliție: ți s-a luat din nou buletinul și ți s-a dat un altul fără D.O.

Și ați decis imediat să vă întoarceți?

Am fost eliberați în 20 decembrie 1955 și ne-am întors în 30 martie 1956, nu am venit degrabă acasă, pentru că tata lucra la IAS și avea de luat salariu, nu atâta bani, cât porumb și grâu, la fel și bunicul. Deja se punea problema vagoanelor de întors acasă. Toată lumea dorea să se reîntoarcă acasă, și așa cum ai avut bani, așa ai putut să îți achiți transportul; noi am reușit să ajungem în 30 martie acasă, în gara din Ciacova.

Și pământul ați reușit să îl obțineți?

Pământul nu. Eu am fost bătăioasă și după ’90 am reușit să-l iau, să-l recuperez tot, tatăl meu a murit înainte de a-l recupera în întregime, dar mama mea a trăit. Am fost foarte fericită că am reușit. Cel care m-a ajutat și a înțeles situația a fost primarul de la Voiteni. Am avut ajutor din partea prefectului Ciocârlie, al cărui tată, la un moment dat, mi-a fost dascăl și ne cunoșteam de mult. Am reușit să recuperez totul, nu am lăsat statului absolut nimica. Am lăsat copilăria, tinerețea și sănătatea și mi-am zis ca măcar pământul să-l recuperez. Cum să nu fim plini de reumatism și tot felul de boli?! Într-un an, mama mea a lucrat la orezărie, care se afla în capătul satului. Asta a însemnat să stai până la recoltare numai în apă. Femeile plantau și noi stăteam pe mal… Dar cine să stea pe mal? Veneam după mama și intram în apa rece ca gheața. Singurul lucru care ne-a scos din apă au fost lipitorile, dar lipitorile au înviat atunci când s-a făcut cald.

Cum erați priviți după întoarcere?

Depinde, oameni și oameni. Haideți să vă povestesc o întâmplare care cred că este cât de cât concludentă. Cam la o săptămână de cum am venit acasă, eram cu mama, cu tata, cu bunicul, bunica era la spital… noi am venit ziua, dar seara mergeam și dormeam la unchiul meu… și eram încă acasă, și a intrat un cetățean, eu îl văd și acum, știu și cum îl cheamă, cu opinci de gumă, a dat bună seara și primul lucru: „cine e gazda casei?” Și bunicul meu, care a fost primar, a spus: „Eu!” „Sunt noul secretar și noul conducător al satului și am venit să vă cunosc și să vă știu”, se numea Deblea, chiar nu pot să-i uit numele. Dar bunicul meu avea așa o mândrie în el și până nu a murit, nu l-a părăsit. Eram în Bărăgan, a lucrat la fermă, era la cai, era căruțaș, dar avea demnitate și îl salutau cunoștințele: „Să trăiți, domn primar!” Știți cum a răspuns? „Fost și viitoriu.”

Ați reușit să continuați școala?

Greu. În 1956, când am venit, și în anul următor am fost dată acasă, pentru că tata era închis, iar mama nu a intrat la colectiv. Și atunci bunicul și mama au intrat la colectiv ca să pot să merg în continuare la șoală. Veșnic noi am avut o problemă, am intrat în alte categorii, țărani, muncitori, intelectuali și altele, totdeauna intram la altele.

Cine făcea parte din altele?

Preoții, condamnații, noi niciodată nu am avut loc.

Toate s-au îndreptat și, după o vreme, toate forurile s-au înțeles să nu se mai știe, să nu mai vorbească despre deportări, despre deținuți. În 1964 nu a mai fost urmă de sat pe locurile deportării, toate casele au fost dărâmate și terenul a fost arat. În 1996 am fost la sfințire la Rubla, Rubla era singurul sat existent cu 12 case și 12 familii de bătrâni. Și acum doi ani am fost din nou la Rubla și am avut supriza să văd un sat cu o casă și un locuitor. Deci nu mai există nimic, mai există deportați rămași, dar în localitățile din împrejurimi, dar acolo nu mai există, totul a fost șters, de parcă acest fenomen nu a existat. Când am ajuns acasă, o vecină cu care ne-am înțeles bine, noi îi spuneam tanti Florica, într-o seară a venit la noi cu un pachet, nu știam noi ce aduce, pe urmă am văzut noi ce era. Femeia asta, cum a reușit să intre în casă noi nu știm, bunicul nostru, care a fost un om meticulos, toate documentele le-a legat, și ea a adunat tot ce a fost document și act, și după ce ne-am reîntors ni le-a adus, acte pentru pământ, acte pentru moară, și cu ajutorul lor am recuperat pământul. În coșul casei, în pod, bunicul a ascuns o pendulă, un tablou și niște bănuți; la întoarcere am găsit aceste trei lucruri pe care le mai am și acuma. Tabloul nu a fost mare lucru, un tablou din 1918, de la sfârșitul primului război mondial, o pendulă veche de lemn care are valoare și banii care nu mai au nici o valoare. Și o fotografie cu regele Mihai.

În perioada când ați fost în Bărăgan ați avut fotografii?

Puține de tot. Odată, când eram la școală, a venit cineva în vizită de acasă și ne-a făcut o fotografie mie, mamei mele, mătușii în fața casei; și mai o dată am fost în vizită la Slobozia, iar atunci mătușa ne-a făcut fotografii mie, fratelui mei și verișoarei mele. Astea sunt toate fotografiile pe care le-am făcut, nu aveam aparat, nu ne ardea de fotografii, totuși am avut fotografii, fiecare a avut câte una-două. Fiecare familie are câteva.

După reîntoarcere cum a decurs viața dumneavoastră?

Când am venit, tot săraci am fost, casa dărâmată, noi nu aveam bani… am venit cu ceva grâu și porumb, dar nu foarte mult, însă nu am avut animale și atuncea l-am vândut. Dar s-a întâmplat nenorocirea că după o lună a murit bunica și ne-au trebuit bani de înmormântare. Apoi l-a luat pe tata Securitatea, vecina care ne-a adus documentele și un coleg de clasă l-au reclamat că ar fi făcut parte din (organizația) Sumanele negre, formată din ofițeri de aviație; tatăl meu nu a fost ofițer de aviație, aș fi fost foarte mândră dacă tatăl meu ar fi făcut parte din Sumanele negre, dar nu a fost să fie… l-au luat și l-au anchetat, până la urmă au văzut că nu a făcut parte. Am știut cine l-a reclamat. Și tata o știut.

Și cât a stat?

Numai în anchetă a stat câteva luni, dar destul de mult ca să ne fie greu. Când a venit acasă, s-a ambiționat și și-a căutat de lucru. S-a luat și s-a urcat pe tren cu toată sărăcia, a mers la București și a fost primit în audiență la Gheorghiu-Dej. A venit acasă și după trei zile a primit de lucru, a fost angajat la SMT; mama a mers la colectiv, bunicul a fost căruțaș tot la colectiv. Dar am dus-o greu câțiva ani până ne-am reparat casa; ne-am pus în grădină, am lucrat. Așa ne-am pus pe picioare.

Și pe parcurs v-ați întemeiat o familie?

Eu nu m-am măritat, dar fratele meu s-a căsătorit, are trei băieți, iar eu l-am crescut pe băiatul cel mare, pe urmă nepoțelele.

Și ca ocupație, ca muncă?

Am lucrat contabil o perioadă la ILSA. După Revoluție, în 1990, am rămas la aceeași fabrică, dar am lucrat și în comisia de aplicare a decretului 118. În 1996 am fost la Camera Deputaților, la cabinetul domnului Stanca, iar acuma m-am pensionat. Din 1990 până în 2004 am lucrat ca secretară a Partidului Național Țărănesc și a domnului Ciuhandu. Am fost implicată în tot felul de activități.

Cum ați perceput revoluția în 1989?

În 1989 s-a tras în blocul nostru și băiatul vecinilor noștri a murit la mine în brațe, împușcat. Da, am fost pe stradă, nu m-am mai dus la muncă. În 24 dimineața s-a tras tare, că am fi ieșit și am fi plecat, dar atunci a murit vecinul meu, student de vreo 20 de ani. Până atunci am tot urmărit la televizor și mi se părea Iliescu grozav, dar tatăl meu tot timpul mi-a spus: „Deschideți ochii, că nu e așa…”. Abia atunci ne-am întors puțin gândirea.

Dar după ce v-ați întors din Bărăgan, cum vedeați regimul comunist?

În ultimii ani de liceu am văzut cu adevărat ce este, noi am fost obișnuiți până în 1964 să vedem istoria prin prisma marelui conducător și a Uniunii Sovietice. Îmi aduc aminte de profesorul meu de socialism, de fapt profesor de istorie, Marincu îl chema, înainte de bacalaureat, a venit și a zis: „Știți ceva? Terminați cu Uniunea Sovietică!” Atunci s-a rupt firul și am văzut altfel, dar am fost obișnuiți să nu comentăm, să fim cu gura închisă. Singurul lucru pe care ni-l permiteam erau bancurile, dar și asta cu foarte mare atenție. Știam că nu e bine, dar nu aveam ce alege.

Ați povestit prin ce ați trecut?

Nu prea am pomenit… Trebuia să ținem ascuns pentru noi, celor care știau nu le spuneam, iar cei care nu știau nu trebuiau să afle. Asta a fost gândirea noastră. Și acuma mai am suprize când întâlnesc persoane pe care le-am cunoscut, cu care am fost în Bărăgan, dar cu care nu am vorbit despre asta, abia după 1990…

Ar fi primit pedepse cei care ar fi vorbit?

Nu știu, dar ne temeam, și așa eram priviți ciudat că proveneam dintr-o anumită familie, dacă ai mai fi spus că ai fost și în Bărăgan…

După 1989 v-a fost mai ușor?

Da, îmi aduc aminte că prima întâlnire a avut-o la Universitate, a venit tata și a spus că trebuie să ne întâlnim cu foștii bărăgăniști. Eu am răspuns „nu știu, eu nu m-aș duce”; „nu, o să vii”, a spus tata, așa, cu hotărâre. Când am văzut câți erau, m-am speriat și am zis: „Doamne, dar câți am fost…” Și atunci m-am antrenat, în primă fază am lucrat la întocmirea documentelor și nu a mai fost niciun fel de problemă. Totuși, în prima fază am evitat să povestim, ce să povestesc? și ce să spun? asta a fost ideea. De ce să povestesc?

Ați mai ținut legătura cu cei care au fost în Bărăgan cu dumneavoastră?

Da, și acuma ne întâlnim colegii de clasă. Știți, noi ne-am despărțit copii. În 1956, clasa a IV-a, eram mici, eram amărâți, prost hrăniți, prost îmbrăcați, săraci, iar acuma ne întâlnim bunici, dar bucuria este… nici nu știu să vă spun cum este când ne întâlnim la 18 iunie la Monumentul Foștilor Deportați în Bărăgan. Unii plecați în Germania, în America, noi ne bucurăm că ne vedem și că suntem sănătoși și sperăm să ne întâlnim și în anul următor. Și lucrând aicea (la sediu) am ocazia să mă întâlnesc cu mult mai mulți și mult mai des. Sunt mulți care vin și pe care nu îi mai cunosc, vin și plătesc cotizația și atunci îmi spun de unde sunt, îi întreb unde au stat și încep să fac legătura cu perioada aceea.

Cum priviți deportarea după atâți ani?

O privesc cu multă detașare, dar nu pot să neg că persistă un dram de amărăciune și amintiri care dor. Încerc să fiu detașată și să văd toate evenimentele așa cum s-au petrecut.