migrație

Sergiu Flondor poartă numele unui neam vechi, şi va duce mai departe numele şi povestea sa, răsfoindu-ne din paginile amintirilor un timp al său cu prea multe şi diverse schimbări din copilăria şi tinereţea-i tumultoasă. A prins războiul II Mondial, refugiile din locul natal, luptele legionarilor, cutremurul din 1940 din Bucureşti, însă rămâne cu un echilibru ce-l caracterizează şi cu bucuria retrăită, integrată în povestea familiei istorice.

Sergiu Flondor este unul dintre urmaşii ce fac parte din marele arbore genealogic al marii familii a Flondorilor.

Ezra Bergler un foarte bun povestitor şi, aşa cum afirmă el însuşi, are un talent înnăscut de pedagog.

La vârsta de 15 ani a venit din comuna natală, Rona de Jos, din Maramureş, în Timişoara, pentru a se înscrie la Liceul israelit.

În 1936 a obţinut licenţa în Drept, la Cluj, şi a dat examenul de doctorat, însă nu a fost primit în Baroul avocaţilor din Timişoara datorită faptului că era evreu. Revine, mai târziu în Timișoara, și practică profesia de pedagog toată viața.
Nu îi este ușor în viață fiindcă este evreu, însă reușește să înainteze cu răbdare, perseverență, muncă și dragostea față de elevii săi.

Profesorul Bergler cunoaşte foarte bine 7 limbi: ebraica, idiş, rusa, româna, franceza, maghiara şi germana. La cei 87 de ani, Ezra Bergler merge la Sinagogă şi este un om destul de activ.

Talentul de povestitor, memoria deosebit de bună, inteligenţa şi calmul sunt caracteristicile definitorii ale profesorului Ezra Bergler.
La cei 87 de ani, Ezra Bergler merge la Sinagogă şi este un om destul de activ.

Magdalena, se trage dintr-o familie cu origini de pe lângă Viena, ea își petrecea copilăria la bunica din partea tatălui, în Austria, o doamnă cultivată și citită.

După o copilăria îndestulată / cu de toate, Magdalena are o tinerețe cu multe greutăți, odată cu legea, și-a auzit de multe ori toţi chiaburii şi fii de chiaburi, afară, însă rezistă, învață să se descurce și să meargă mai departe, mai ales că avea un fundament primit de la părinţi.

Este o femeie luptătoare, nu are nici o frică, în afară de cea pentru fiul ei, Şi eu nici nu aveam frică. Eu numai pentru băiatul meu aveam frică de când s-a născut.

Vasile Fantaziu, zis și „Ceacea” la Școala pedagogică din Timișoara, este o personalitate puternică, un supraviețuitor al deportării, al Securității. Povestea lui, cu multă concentrare pe tărâmul Bărăganului, ne duce cu gândul la un film, al cărui regizor este Vasile Fantaziu, din dorința de a face cunoscută povestea generațiilor urmașe, fiindcă Nimeni nu crede că am trecut prin toate astea.

Viaţa celui care povesteşte se întinde ca un fir – de in, de cânepă, de bumbac sau de mătase – între două amintiri-reper: cea în care „Il bambino piccolino dorme…”şi cea în care, întinde mâna şi înţelege că soţia iubită a plecat la cer, în timp ce dormea, lăsându-l singur după 57 de ani de bună convieţuire. Andrei Spira s-a născut deci sub soarele Italiei, aşadar este italian, fapt care poate fi dovedit oricând prin documente unde scrie asta negru pe alb. Numele, nici el nu îi trădează identitatea evreiască, cea care i-a adus de-a lungul vieţii atâtea de îndurat. Şi-a dorit să fie mereu mai mult, să fie exemplar. A studiat mai mult, a cercetat şi a pus în aplicare, a găsit soluţii acolo unde alţii s-au dat bătuţi. A onorat tradiţia de textilişti a familiei şi a predat lecţii de măiestrie în ale ţesutului. Dar lecţia cea mai vibrantă o derulează chiar cu ocazia interviului. Ea ne arată cum se ţese propriul destin în con-textul istoriei mari. Lecţia despre războiul mic pe care poţi să îl construieşti şi războiul mare care te prinde înăuntru şi te striveşte.

Domnul Ioan Mănescu este un bănăţean imigrant. Sau un american emigrant. Ca să îi definească statutul şi pentru vinovăţia de a avea o soţie basarabeancă, autorităţile comuniste îl înscriu pe lista deportaţilor în Bărăgan. S-a născut în orașul Bethlehem, statul Pennsylvania, într-o familie de bănăţeni hotărâţi să îşi înveţe copiii numai cu limba americanilor. Viaţa îi aduce însă, în 1930, din nou în România, unde cei mici încep să se deprindă cu vorbirea şi cu obiceiurile de pe aici. Dar, după încheierea războiului, vremurile se schimbă brusc şi, într-o noapte, « li se cer buletinele », « sunt ridicaţi », sunt « îmbarcaţi » apoi « debarcaţi » în plin câmp în altă parte a ţării, unde vor fi nevoiţi să înveţe cu totul alte obiceiuri. Vor construi acolo bordeie şi case fără fundaţie, dar, mai ales, se vor intersecta cu alte destine marcate de ruptură: deportaţi în Siberia, foşti prizonieri, repatriaţi, fugari, « oameni cu antecedente ». Câteodată, oameni.

Amalia, fiică de negustori prosperi din Comloş şi absolventă a Şcolii Comerciale, ar fi putut avea o existenţă asigurată şi liniştită, chiar ternă. Iar dacă vreodată ceva pulsiuni aventuroase ar fi smuls-o din obişnuit, ar fi putut deveni eroină de roman asemenea verişoarei ei, Ana Suciu, cea care a luat drumul Americii şi pe cel al literaturii. Prin căsătoria cu băiatul lui Gheorghe Sarafolean, comloşan de vază, cărţile păreau să se fi aşezat cum trebuie şi tânăra familie să se fi aşezat şi ea la casa ce promitea să fie tot mai mare. De aici începe însă deturnarea firului existenţei, astfel că tânăra soţie şi deja mamă a doi copii începe să înveţe un vocabular, necunoscut până atunci: persecuţii, percheziţii, ordine de sus, punere sub urmărire, martori, uneltire contra statului, evacuare şi, în final muncă silnică într-un loc necomunicat, pentru soţul ei. Casa urmează să devină sediul CAP, copiii se vor obişnui să le vină seara sub fereastră tractoarele cu tractorişti, iar mama va urma să îşi împartă timpul între fabrica de cărămizi şi alte munci sezoniere prestate în vederea supravieţuirii. Dar asta doar până la întoarcerea soţului, pentru că atunci lucrurile se schimbă total, familia se reuneşte. Urmează ca, de data aceasta împreună, să fie deportaţi în Bărăgan pentru alţi cinci ani. Când bănăţenii se întorc din Bărăgan şi încep să îşi caute casele lor, acum batjocorite, capul familiei Sarafolean este din nou arestat pentru încă zece ani. Victimă colaterală a detenţei soţului şi tatălui copiilor, intervievata nu se foloseşte de ocazie pentru a-şi expune suferinţa. Ea pune un ecran dincolo de care parcă s-au întâmplat toate. Copiii însă au fost martorii care nu pot să tacă. Silviu Sarafolean a fost preşedintele Asociaţiei Deportaţilor în Bărăgan, iar vocea lui s-a făcut auzită. Fiica, Dora, descrie într-un interviu, după 50 de ani, momentul părăsirii casei: „Am părăsit casa şi vecinii înconjurau casa şi… lacrimi şi jale, nu se poate reda în cuvinte nici după 50 de ani sentimentul acela foarte dureros. Că ne-am dat seama că nu ne mai întoarcem curând şi că se rupe ceva în viaţa noastră.» (interviu cu Dora Sarafoleanu realizat de Cristina Mincu la 22 februarie 2005, AIOCIMS interviu nr. 2060)

Heinrich, numit în manieră kafkiană de cea care l-a intervievat, K., este născut în Timișoara, cu aproape un secol în urmă, într-o familie care a cunoscut Istoria mare ce a lăsat traume nu doar la nivel personal, ci și colectiv. Dintr-un mediu asutro-ungar, cu ramificații egale spre Novi Sad și Timișoara, părinții lui H. ajung în Timișoara unde, în anii ’30, îl au pe H., apoi parcurg un drum greu prin istorie – marcat de legile rasiale, interdecțiile impuse comunității evreiești, rudele pierdute la Auschwitz, sau în masacrul de la Novi Sad. După război, Heinrich își încheie studiile, se căsătorește, se gândește să emigreze, devine tată, devine bunic… apoi, după ’90, devine povestitor și unul dintre purtătorii și transmițătorii memoriei.

Richard e un Călător dintr-o familie de călători, care au parcurs spații ale Europei: „Regensburg-Şopron-Panciova şi Turnu Severin” aparent la fel de simplu cum am parcurge câteva stații de tren. Averi făcute și pierdute, case construite și bombardate, adăposturi ocupate și lăsate, limbi învățate și vorbite perfect, șantiere comuniste parcurse la pas – despre toate povestește sine ira et studio.

Petru este un supraviețuitor. Al războiului, al deportării, al Securității, al închisorilor. Povestea lui și a familiei ne duce de la Comloșu Mare în America, la Detroit, apoi din nou la Comloș, apoi pe Bărăgan, la Vădeni, apoi din nou la Comloș, apoi în închisori, la Jilava, în Bălțile Brăilei. Reper permanent, implicit, loc de reîntoarcere și restabilizare e Comloșul, un spațiu în care țăranii pot deveni domni, apoi pot pierde statutul, apoi pot deveni rezilienți în fața vremurilor mult prea dinamice, care rup destine.