Vasile Fantaziu, zis și „Ceacea” la Școala pedagogică din Timișoara, este o personalitate puternică, un supraviețuitor al deportării, al Securității. Povestea lui, cu multă concentrare pe tărâmul Bărăganului, ne duce cu gândul la un film, al cărui regizor este Vasile Fantaziu, din dorința de a face cunoscută povestea generațiilor urmașe, fiindcă Nimeni nu crede că am trecut prin toate astea.
Născută în 1918, într-o cameră a portarului Fabricii de Tutun din Timişoara, Maria Anderwald, provine dintr-o familie germano-maghiaro-slovacă. Bunicul patern a fost învăţător, iar tatăl – obligat să îţi schimbe numele din Spielmann în Szego – a fost un ilustru profesor de muzică la Liceul Piarist, organist şi dirijor al orchestrei şi corului Bisericii din Iosefin. Interviul ne duce pe urmele întâmplărilor care au schimbat faţa oraşului şi care au obligat familia să se refugieze la Cluj sau în Ungaria. Chiar căsătoria părinţilor fusese urmată de plecarea proaspătului mire în Galiţia, pe front. Soţia îşi caută soţul, ofiţer înrolat: “maică-mea s-a dus acolo să facă luna de miere şi o venit cu mine înapoi”. Aşa este convertită o dramă familială într-o anecdotă dulce-amară. După căsătoria Mariei, soţul Anderwald este deportat în Rusia doar pentru că avea nume cu sonoritate germană. Intervievata face mereu un joc şi o selecţie între cele uitate şi cele ţinute minte şi, cum adesea se întâmplă, dă vina pe trecerea timpului şi pe anii adăugaţi la vârstă. “tot am zis că şi eu, dac-am îmbătrânit… multe aş întreba acuma, să ştiu… dar când eşti tânără, habar n-ai, nu te interesează nimica…şi-acuma îmi pare rău că nu ştiu…” Relatările sunt uneori dramatice şi, chiar dacă personale, ele sunt puse în rama consecinţelor războiului. Alteori, cu un umor nedisimulat, aflăm despre şcolile din Timişoara, despre învăţământul multietnic, despre uniforme. Cu abilitate, nonagenara, insinuează că nu are de gând să spună chiar totul, că sunt mici secrete din viaţa personală pe care le va duce cu ea. În relaţia de putere cu cea care realizează interviul, Maria cea trecută prin atâtea, îşi apără teritoriul preţios al propriilor amintiri. Alteori se dezlănţuie şi pare de neoprit. Totul într-o frumoasă limbă română, limbă pe care, ca şi alte intervievate, Maria Anderwald a învăţat-o abia la liceu.
Viaţa celui care povesteşte se întinde ca un fir – de in, de cânepă, de bumbac sau de mătase – între două amintiri-reper: cea în care „Il bambino piccolino dorme…”şi cea în care, întinde mâna şi înţelege că soţia iubită a plecat la cer, în timp ce dormea, lăsându-l singur după 57 de ani de bună convieţuire. Andrei Spira s-a născut deci sub soarele Italiei, aşadar este italian, fapt care poate fi dovedit oricând prin documente unde scrie asta negru pe alb. Numele, nici el nu îi trădează identitatea evreiască, cea care i-a adus de-a lungul vieţii atâtea de îndurat. Şi-a dorit să fie mereu mai mult, să fie exemplar. A studiat mai mult, a cercetat şi a pus în aplicare, a găsit soluţii acolo unde alţii s-au dat bătuţi. A onorat tradiţia de textilişti a familiei şi a predat lecţii de măiestrie în ale ţesutului. Dar lecţia cea mai vibrantă o derulează chiar cu ocazia interviului. Ea ne arată cum se ţese propriul destin în con-textul istoriei mari. Lecţia despre războiul mic pe care poţi să îl construieşti şi războiul mare care te prinde înăuntru şi te striveşte.
Daniel Vighi nu este un simplu scriitor timișorean. Pierdut între veșnicia Timișoarei și a Lipovei, Vighi reușește să dezlege misterul unicității orașului bănățean. Cu luciditate, candoare și multă poezie reface traseul de la Lipova la Timișoara unde dezgroapă comorile unei lumi multiculturale. Aflăm despre atracția Occidentului, a lumii libere, despre guma de mestecat și filmele americane. Descoperim generația 80, pleiada de scriitori boemi și dorința de libertate, lupta cu cenzura și întâlnirea memorabilă cu Nichita Stănescu. Nu mai puțin importantă este participarea la Revoluție și implicarea în scrierea Proclamației de la Timișoara, lupta pentru democrație și presă liberă. Toate evenimentele sunt acompaniate de o poezie a bucuriei, a exaltării, Vighi, ca un adevărat povestitor, știind să găsească fiecăruia corespondentul din firescul omenesc, din sentimentul ființei.
Else (Elisabeta) vorbește clar, rar, cu dicție perfectă, organizând informația în funcție de întrebările care i se adresează. Fascinată de Anina ei, de care nu credea că se va despărți vreodată, trăind o copilărie minunată, Else pleacă la Notre-Dame, la Timișoara, unde învață disciplina. Să coși impecabil o șosetă este o mare realizare în epocă. Să mergi cuminte la plimbare, sub supravegherea unei maici este semn de bună-cuviință. Peste această ordine, aparent perfectă, vine războiu, care aruncă lumea în haos. Despărțirea de familie, mâncare precară, încercările eșuate de a găsi un loc de muncă – toate probe pe care Else le trece, pentru a închide cercul. Regăsirea familiei și revenirea în România par că reordonează viața, care nu curge întotdeauna tocmai lin.
Kathe (Katherina) cum i se spune în lagăr, la Ienachievo, este o croitoreasă vrednică din Variaș, care a fost deportată în fosta U.R.S.S., a trăit cinci ani în condiții mizere, mâncând sfeclă și muncind în fabrică, dar și făcând sarafane pentru rusoaice, pentru ca la întoarcerea acasă să descopere că greul nu a trecut. Mamă singură, care a reușit să-și crească fiul și să recupereze casa familiei, dar și să construiască mai departe, Kathe are o privire îngăduitoare asupra ultimilor cinci decenii din existența care a fost provocatoare uneori.
Reziliență și demnitate sunt termenii-cheie în jurul cărora pare să graviteze viața lui Vladimir Nenadovici, care-și poartă cititorul sau ascultătorul din magazinul alimentar al familiei, situat în Piața Traian, prin cinematografe și până la cofetării. Cu descrieri extrem de vizuale, cu un simț al (re)construcțiilor genealogice individuale și cultural-colective, Nenadovici devine o cameră de filmat ce înregistrează mitralierele de care scapă ascunzându-se între șinele de cale ferată, dar și defilările studențești de la Cluj sau demolările din timpul comunismului. Vocea lui se distinge prin claritate și o memorie excepțională, trecând fluid de la evenimentele personale la cele istorice. Fără sentimentalism, dar cu o precizie remarcabilă, Vladimir Nenadovici reușește să evoce epoci și locuri care au dispărut, dar care continuă să trăiască prin poveștile sale.
„Teico, mai spune-ne cum a fost!” şi aşa începe să se deruleze o altă poveste despre deportarea în Bărăgan, o altă istorie despre supravieţuire. Aceeaşi dramă? Nu, pentru că, relatările nu sunt nicidecum trase la indigo. Fiecare destin deturnat de la rostul său are felul propriu de a pune cap la cap cele întâmplate, de a se revolta, de a ierta. Şi, nu în ultimul rând, are modul personal, intim şi responsabil de a spune cum a fost. Mărilă Maria din Ciuchici se simte datoare. Ea pune în pământul povestirii sămânţa continuităţii şi are orgoliul autorului. În plus, scrisoarea ei este pre versuri tocmită. Şi oricât de neverosimilă şi de contrastantă ar putea să pară asocierea dintre adâncimea dramei trăite şi fragilitatea compunerii de poezii, recunoaştem incontestabil tabloul unei epopei scrise în metru popular.
Constantin Flondor s-a născut în 1936 la Cernăuți, dar a fost nevoit să părăsească orașul din cauza celui de-al Doilea Război Mondial. De-a lungul interviului, el povestește despre perioada petrecută în diverse orașe, printre care București, Craiova și, în cele din urmă, Timișoara. Aici și-a descoperit talentul pentru artă și a început o carieră ce avea să devină relevantă în peisajul artistic românesc.
La Timișoara, a fost inspirat de profesorul Iulius Podlipny, un mentor exigent care a influențat decisiv evoluția lui Flondor ca artist. După liceu, Flondor a urmat Institutul de Arte din București între 1954-1960, unde a început să experimenteze cu noi forme și metode în artele plastice, atrăgându-l mai ales arta Bauhaus. Un punct central al interviului este descrierea grupului „111”, pe care l-a fondat împreună cu Ștefan Bertalan și Roman Cotoșman în 1966, axat pe experimentare și apropierea dintre artă și știință. În continuare, grupul s-a extins în „Sigma 1”, explorând interdisciplinaritatea, folosind elemente din matematică, geometrie și științe, dar și noțiuni avangardiste, cum ar fi arta cinetică. Activitatea acestor grupuri a avut o influență semnificativă în Timișoara și a fost recunoscută internațional la bienala de artă de la Nürnberg în 1969. După o perioadă de experimentare în care a renunțat la pictura în ulei, Flondor s-a întors la această tehnică în anii ’80, considerând-o o reîntoarcere la surse esențiale, după o lungă călătorie interioară. În această perioadă, pictura sa a devenit mai profund legată de natură, pe care o consideră un dar divin, lucrând cu simboluri religioase și motive naturale. Constantin Flondor subliniază importanța familiei în viața sa, contrar ideilor profesorului Podlipny care considera familia o piedică. Soția sa, Sanda, l-a sprijinit și i-a fost un înger păzitor, iar fiica lor, Andreea, a devenit și ea cadru didactic în domeniul artelor.
Interviu oferă, deci, o privire cvasi-intimă asupra vieții și carierei unui artist care a îmbinat arta cu știința și care a jucat un rol central în dezvoltarea artei contemporane în România.
Domnul Ioan Mănescu este un bănăţean imigrant. Sau un american emigrant. Ca să îi definească statutul şi pentru vinovăţia de a avea o soţie basarabeancă, autorităţile comuniste îl înscriu pe lista deportaţilor în Bărăgan. S-a născut în orașul Bethlehem, statul Pennsylvania, într-o familie de bănăţeni hotărâţi să îşi înveţe copiii numai cu limba americanilor. Viaţa îi aduce însă, în 1930, din nou în România, unde cei mici încep să se deprindă cu vorbirea şi cu obiceiurile de pe aici. Dar, după încheierea războiului, vremurile se schimbă brusc şi, într-o noapte, « li se cer buletinele », « sunt ridicaţi », sunt « îmbarcaţi » apoi « debarcaţi » în plin câmp în altă parte a ţării, unde vor fi nevoiţi să înveţe cu totul alte obiceiuri. Vor construi acolo bordeie şi case fără fundaţie, dar, mai ales, se vor intersecta cu alte destine marcate de ruptură: deportaţi în Siberia, foşti prizonieri, repatriaţi, fugari, « oameni cu antecedente ». Câteodată, oameni.
