educație

„A gândi, a simţi şi a voi”… Cu un ton apăsat și sigur pe sine, Jivoin Forga pare că relatează de la început până la sfârșit „legea lumii”. Născut în 1914, e martor tăcut al războaielor, în cel de-al Doilea Război Mondial fiind și foarte aproape de a-și pierde viața. Regalist convins, dar membru al corului legionarilor, fără a fi simpatizant, având părinții deportați în Bărăgan, Forga rămâne mereu cu ochii îndreptați spre cer. Un cer foarte personal totuși, căci cum se împacă încercarea de a concilia ortodocșii cu uniții, cu observațiile despre prezența lui Antonescu ori a lui Zelea Codreanu în politica românească?

Zoia este o transhumantă prin povestea de viață a familiei (armâni ajunși în România în urma schimbului de populații), raportându-se când la papu (bunicul său), când la tati, ca la figuri emblematice aflate mereu în situația de a face alegeri – atât pentru ei, cât și pentru ai lor. Aparent, întrebările la care trebuie să răspundă sunt plec sau rămân, chiar și atunci când nu li se oferă posibilitatea de a alege. Venirea în România, bunăstarea din Dobrogea, bunăstarea din Tomnatic (aproape paradisiac, în povestea Zoiei) sunt întrerupte brusc de deportarea în Bărăgan. Trebuia să lupți să supraviețuiești, mărturisește Zoia. De la preaplin la supraviețuire trecerea e fără vreun anunț. Nu știe nimeni… când i se poate întâmpla să trebuiască să se reașeze în viață.

Secoşianu Liviu avocat, om de cultură, prin povestea sa retrăieşte viața frumoasă, cu amintiri înrădăcinate ale copilăriei din Oraviţa, apoi adaptarea la oraşul Timişoara, cu toate elementele specifice locului și timpului: locuri, oameni, meserii și sentimente. Stilul său, foarte elevat, elocvența și tonul așezat, ne bucură auzul, ascultând povestea vieții sale. Tot el ne va face și o radiografie a profesiei de avocat, cu toate segmentele încrucișate existente în vremea aceea.

De la franceză la germană la română, ba chiar și la rusă – câte limbi, atâtea povești și tot atâtea nedreptăți suferite de-a lungul vieții are Cristina Renard. Obișnuită cu un anumit stil de viață, cu servitoare în casă și plimbări cu calul, Cristina a văzut cu ochii ei sărăcirea familiei, deportarea tatălui în Rusia și a bunicilor în Bărăgan, degradarea familiei care cu greutate a părăsit România. Câteva anecdote – călugărițele de la Notre-Dame sau ofițerul rus care o ducea la patinoar – mai înveselesc puțin discursul care altfel pare plin de amărăciune: „Eram tot timpul traumatizată. Și-atunci uiți anumite lucruri.” În încercarea de a recupera domeniile din Tomnatic, Cristina pare să își recupereze trecutul și să își aducă aminte despre viața din Tomnatic, cu teatru, orchestră, tenis, „țâmpi de broaște” sau recitările de poezii.

Doamna Stela Simon s-a născut în 1938 şi a crescut la umbra unei ascendenţe faţă de care s-a simţit obligată. Tatăl, Emil Botiş, a studiat Dreptul la Paris şi a obţinut doctoratul la Sorbona. El provine, la rândul său, dintr-o familie de militanţi şi scriitori, mama sa fiind Maria Ciobanu, prima scriitoare din Ardeal, iar tatăl Teodor Botiş, colaborator al lui Vasile Goldiş şi militant memorandist. Mama intervievatei, născută Baciu, a purtat şi a ascuns ani de zile frica. Puteau oricând să apară urmările faptului de a fi avut un tată omorât în bătaie la Sighet. Poveşti şi rădăcini care nu pot fi rupte. În ciuda standardelor de educaţie familială şi a rigorilor care trebuiau să modeleze spre fragilitate o existenţă feminină, Stela preferă ridicării pe poante căţăratul în copaci. Chinuie de complezenţă clapele unui pian, dar învaţă, fără să recunoască, limba franceză în vorbele căreia reuşeşte să se ascundă, când nimeni nu s-ar mai fi aşteptat. Cu alte cuvinte, copilul are personalitate şi va deveni un adult aprig, „o fire mai nărăvaşă”, ca toţi înaintaşii. Din înregistrări ne convinge vorbirea tăioasă, iar verdictele sunt spuse fără menajamente. Din când în când, printre relatări, perspectiva se întunecă. Apare presupunerea că au existat şi compromisuri acceptate de teamă. Dar şi bucuria că fiul a reuşit, în urma unor frământări, dar şi cercetări pe cont propriu, să înţeleagă, să accepte, să ierte şi să îşi onoreze rădăcinile. Este cel care îşi susţine mama în efortul de redactare şi de publicare a memoriilor.

„Messer se ţine ungur-evreu, nu poţi să ştii de la el ce-i şi cum. Muller îi evreu-neamţ, mă rog, nu ştii cum. Şi de-aia zic, ei îs foarte comici când vorbesc împreună, acum vorbesc ebraica, continuă în ungureşte discuţia, continuă în nemţeşte şi termină în româneşte”, cam așa începe povestea lui Judith, ea însăși de origine maghiară, dar bună cunoscătoare a obiceiurilor evreiești din cartierul Fabric. O conviețuire pașnică și armonioasă dar multiculturală și multilingvistică. Amintirile despre grădiniță din incinta fabricii fac ca locul să fie de-a dreptul de invidiat pentru zilele noastre, la fel ca mâncărurile pregătite de mama ei pe vremea când era bucătăreasă. Multă duioșie și veselie reies din mărturiile lui Judith și cu greu te abții să nu râzi la anecdota despre „tăierea dresului” de baie sau arderea casei de rugăciuni probabil de către Rabbi, orb, care „o fi uitat lumânarea aprinsă”.

Sergiu Flondor poartă numele unui neam vechi, şi va duce mai departe numele şi povestea sa, răsfoindu-ne din paginile amintirilor un timp al său cu prea multe şi diverse schimbări din copilăria şi tinereţea-i tumultoasă. A prins războiul II Mondial, refugiile din locul natal, luptele legionarilor, cutremurul din 1940 din Bucureşti, însă rămâne cu un echilibru ce-l caracterizează şi cu bucuria retrăită, integrată în povestea familiei istorice.

Sergiu Flondor este unul dintre urmaşii ce fac parte din marele arbore genealogic al marii familii a Flondorilor.

Ezra Bergler un foarte bun povestitor şi, aşa cum afirmă el însuşi, are un talent înnăscut de pedagog.

La vârsta de 15 ani a venit din comuna natală, Rona de Jos, din Maramureş, în Timişoara, pentru a se înscrie la Liceul israelit.

În 1936 a obţinut licenţa în Drept, la Cluj, şi a dat examenul de doctorat, însă nu a fost primit în Baroul avocaţilor din Timişoara datorită faptului că era evreu. Revine, mai târziu în Timișoara, și practică profesia de pedagog toată viața.
Nu îi este ușor în viață fiindcă este evreu, însă reușește să înainteze cu răbdare, perseverență, muncă și dragostea față de elevii săi.

Profesorul Bergler cunoaşte foarte bine 7 limbi: ebraica, idiş, rusa, româna, franceza, maghiara şi germana. La cei 87 de ani, Ezra Bergler merge la Sinagogă şi este un om destul de activ.

Talentul de povestitor, memoria deosebit de bună, inteligenţa şi calmul sunt caracteristicile definitorii ale profesorului Ezra Bergler.
La cei 87 de ani, Ezra Bergler merge la Sinagogă şi este un om destul de activ.

Vasile Fantaziu, zis și „Ceacea” la Școala pedagogică din Timișoara, este o personalitate puternică, un supraviețuitor al deportării, al Securității. Povestea lui, cu multă concentrare pe tărâmul Bărăganului, ne duce cu gândul la un film, al cărui regizor este Vasile Fantaziu, din dorința de a face cunoscută povestea generațiilor urmașe, fiindcă Nimeni nu crede că am trecut prin toate astea.