Persida JULAN

(S.T. : Care ar fi prima amintire despre Comloş ?)

S.J.: O fost extraordinar de frumos Comloşu. Tata meu o fost primar în ’24 şi a canalizat tot satul. Şi satul a fost canalizat şi au fost timpuri că au fost ani de ploi, au fost numai ploi. Acuma nu mai este canalizat. Şi casele erau atâta de frumoase şi de îngrijite, că aicea a fost regele. A fost şi regele Ferdinand, a fost şi Carol aicea…, ce să spun, a fost un sat cum nu se mai poate…

(S.T. : Şi oamenii ?)

S.J.: Şi oamenii erau foarte buni, foarte buni, dar după comunism au (de)venit răi ( puţin stânjenită ). Că am venit eu în sat şi cei care am fost pretenă cu ei, cei care s-or hrănit la noi în casă – că noi am avut livezi de meri, livezi de cireşi, fetele toate le duceam acolo – alea mi-au întors spatele şi-a devenit o ură ( îi tremură vocea ). Pentru că s-a furat unul de la altul. M-am rugat de vecinu’ meu, …pentru că noi am avut rude în America şi o venit în vizită şi ce să-mi aducă, atunci a venit, n-a fost radio, mi-a adus un patefon şi avea două sute de plăci şi mă durea inima, că noi n-am luat absolut nimic de-acasă, noi am venit să ne întâlnim cu părinţii noşti, când am ştiut că ei trebuie să plece. Că el o fost la gară (soţul, G.J. ) şi am ştiut.

(M.G. : Unde să plece ?)

S.J.: Păi, la Bărăgan. Când a fost să-i ridice. Şi n-am luat nimic, decât o cutie, şi nu mi-am luat albumul de fotografii, că eu am avut foarte multe fotografii, decât o cutie, că aia am găsit-o, că trebuia să plecăm repede, pentru că era aşa o durată scurtă, nu puteai…şi m-am dus şi i-am tot spus la mama mea,zic, „Să ştiţi că vă ridică, vă duce”. Tăticu’ o fost dus afară la câmp. Ei n-or crezut. Or fost oameni care n-au crezut, că dacă duc nemţii, ce să ne ducă pe noi, că noi am muncit.

G.J. : Şi era zvonul că numai până la şaizeci de ani. Şi socru-meu o fost la vârsta de şaizeci şi doi.

(S.T. : Dar înainte de deportare…, oamenii erau buni, erau harnici ?)

S.J.: Oamenii erau harnici, muncitori. Ai putut să te duci şi să laşi. Spunea tata meu că a trăit foarte bine. N-au fost impozite mari. Cine şi-a căutat de lucru, cine a muncit, a trăit bine, şi ai putut să-ţi laşi punga de bani în stradă că nu ţi-a luat-o nimeni. Nu s-a furat, nu s-a batjocorit. A fost cinste şi omenie. A fost extrordinar de bună viaţa. Şi mai târziu când am fost eu puteai să-ţi laşi bicicleta afară… Am avut patruzeci şi trei de lanţe de pământ. Am muncit cu toţii. De la vârsta de şase ani. Să vă explic viaţa mea. La trei luni de zile m-a dus bunica, că bunicu’ a murit, la ea şi m-a crescut. Mama lu’ mama mea. M-a crescut de la vârsta de trei luni. Casa ei era unde-i brutăria. Ajungem şi acolo. Vă spun eu tot. Şi m-a crescut şi lângă ea a locuit o învăţătoare. La vârsta de cinci ani eu ştiam toată şcoala şi tot, eram o fiinţă aşa , iute tare, şi am prins totul, să scriu, să citesc. La vârsta de 6 ani mămica m-a luat acasă că trebuia să fiu şi eu ceva de folos, fiindcă înainte aveam crescătorie de porci şi nu erau maşini din astea, ci aveam un cal ce învârtea toată ziua uruiala. Eu, aşa am fost crescută. Am plecat la şcoală, m-am îmbrăcat, n-o venit mama mea să mă îmbrace, la vârsta de 6 ani, copiii astăzi nu mai fac lucru ăsta. Când am venit de la şcoală am ştiut să mă îmbrac (dezbrac), că pe timpurile noastre n-or fost atâtea dulapuri şi atâta lux, aveam un cuier şi puneam pe umeraş rochiţa şi tot, aveam doar atâta: pâinea tăiată pe masă, aveam numai şase ani, trebuie să ştiţi. Mâncarea era pe masă. Luam farfuria, îmi puneam mâncare, mâncam, după ce am mâncat, am spălat farfuria şi am pus-o la loc şi m-am uitat jos dacă a rămas ceva murdărie. Trebuia să strâng şi să rămână curat şi eu să fiu îmbrăcată pentru treabă. La vârsta de şase ani mama mă urca pe o scăruţă şi acolo era aşa un scaun şi trebuia să stau, calul, dacă nu era nimeni acolo, nu mergea, nu mergea.

G.J. : Făcea roata.

S.J. : Şi trebuia să fiu şi atentă că dacă se umple coşul cu porumb, că aveau şi câte 30 de porci la îngrăşat, trebuia să fiu atentă să nu curgă jos. Atunci opream calul şi strigam. Venea dinapoi. Câte două, trei ore mă întorceam roată acolo. Îmi luam şi cartea. Aveam orarul pus pe perete şi mă uitam ce am mâine de învăţat. Şi m-am uitat dacă am avut ceva de învăţat atuncea mi-am luat cartea şi citeam. Nu aveam prietene, nu aveam pe nimeni, că nu i-a plăcut ( mamei ) să vină încoace să facă gălăgie. Gata. „Tu trebuie să faci asta”. „Asta trebuie să facem”. Nu am spus la mama mea niciodată că nu.

(S.T. : Şi părinţii cum lucrau ?)

S.J.: Mergeau la câmp. Da’ aveam şi ajutor, pentru că nu se putea. Şi de multe ori era aşa timpul că mama mea mergea cu unii muncitori la o parte şi tata mergea cu alţi muncitori în altă parte.

(M.G. : Şi dumneavoastră rămâneaţi singură acasă ?)

S.J. : Nu, cu bunica. Mama lu’ tata. Şi mai venea cineva şi ajuta.

(M.G. : Aveaţi oameni plătiţi ?)

S.J.: Da, şi trebuia multă mâncare. Mâncarea se caştiga în felul ăsta, fiindcă nu erau frigidere: dădeai la măcelar o vacă, un porc, toate animalele şi atuncea primeai un carnet, şi pe carnet primeai carnea…, că trebuia să se gătească mâncări bune, pentru că cine n-a gătit mâncăruri bune, n-a avut muncitori buni. Şi-apoi erau şi câte zece şi câte doisprezece muncitori. Şi veneau şi lucrau. Şi aveam şi ţigani. Dar erau foarte muncitori. Dar erau foarte puţini. Acum este o lume aicea !

(M.G. : Şi atunci veneau oameni la muncă din alte părţi ?)

S.J. : Veneau la lucru. Era zăpadă. Ierni grele. Apă multă. Cum să spun, timpuri cu ploi. Şi era zăpadă multă şi toată lumea avea sanie, ştiţi. Sanie trasă de cai. Şi mergeau, prietenie unii la alţii, cu sticlă de ţuică, de vin, de prietenie, o iubire de oameni a fost. N-a fost ură, nu s-a existat să fie ură între oameni.

(S.T. : Erau jocuri, dansuri ?)

S.J.: Da, jocuri, la jocuri am mers şi eu, am jucat cu toată lumea. Nu am făcut nici o diferenţă.

(S.T. : Era vreo regulă la ce vârstă se putea merge la joc ?)

S.J.: Da, sigur că era o regulă. La şaptesprezece, optsprezece ani mergeam, fetiţe mici nu. Era şi dans…

(S.T. : …Mă refeream la treisprezece, paisprezece ani…)

S.J. : Nu, nu.

(S.T. : Astăzi se merge la discotecă la vârsta asta)

S.J. : Da ( ezitant ), astăzi e o porcărie. Mă aude aici…( râde încurcată )

(S.T. : Cum se îmbrăcau oamenii ?)

(M.G. : În port popular sau haine nemţeşti ?)

S.J.: În haine nemţeşti, da’ cum să vă spun… Bunica mea nu făcea altceva toată ziua decât ţesea. Ştiţi cu ce se îmbrăcau ? Cu cânepă şi in lucrat de ei. Aveam oi multe, lână…

(M.G. : Ţeseau pânza în casă, şi cine o croia ? Tot ei ?)

S.J.: Tot ei. Nu făcea aşa lux. Nu era lux. Dacă aveau copii, fete, primeau o haină de sărbătoare, da’aşa nu era lumea în lux.

(S.T. : La şcoală în ce limbă s-a învăţat ?)

S.J.: S-a învăţat limba ungară şi pe urmă a fost un fel de repetiţie. S-a dat voie ca să-nveţe şi limba română.

(S.T. : Înainte de 1918 ?)

S.J.: Da, da. Am avut Notre-Dame, călugăriţe. A fost toată şcoala la Notre-Dame. Şi pe urmă s-a făcut şcoală românească, aşa-i spunea, repetiţie, ca să poată să-şi repete limba, să-şi cunoască limba, dar n-a fost şcoală separată, decât o repetiţie.

(M.G. : La călugăriţe ce se învăţa ?)

S.J. : La călugăriţe am fost şi eu ( cu mândrie ).

(M.G. : Era şcoală numai de fete ?)

S.J.: Numai de fete. O şcoală foarte bună. Eu am cunoscut limba germană şi ca să-mi perfecţionez germana a fost dorinţa şi-a lui tata şi-a lui mama mea. M-a dat la internat. A fost o şcoală foarte bună.

(M.G.: Şi numai nemţeşte se preda ?)

S.J. : Numai nemţeşte. Dar am învăţat şi am primit şi o adeverinţă de traducătoare.

(M.G. : Ce fel de copii urmau şcoala asta ?)

S.J. : Numai copii bogaţi, din satele din jur. Şi din sat, dar aceştia n-au fost în internat. Dar copiii bogaţilor nemţi din toate satele au venit, toate fetele făceau şcoala asta, pentru că era o şcoală educativă pentru fete. Pe mine mă iubeau tare mult ( călugăriţele ). Eu mai ştiam ( limba germană ) şi totdeauna mă puneau să spun câte o poezie în limba germană.

(M.G. : Era obligatoriu să ştii limba germană de la început ?)

S.J. : Nuuu, nu era obligatoriu, dar era dorinţa tatălui meu. Ce dorinţă a avut tata meu ? Tata meu a avut dorinţa asta: să cunosc o limbă străină şi să cunosc o meserie, că omu’ în viaţă nu se ştie ce va putea să ajungă… Şi am învăţat şi am cunoscut. Am cunoscut şi limba germană, am cunoscut şi croitoria. …. Toată viaţa mea m-am îmbrăcat. Asta a fost.

Tata meu a fost foarte deştept om. Păcat că nu am, că am avut o ladă, că făcea corespondenţă cu Şcoala de Ştiinţe Oculte din judeţul Ismail, tata meu, şi ne-a prezis şi viitorul acolo.

(S.T. : Era pasionat de ştiinţele oculte ?)

S.J. : Daaa, daa. Avea trei ziare şi era un om aşa care tare mult îl interesa. Era un om inteligent tata meu, în gândire, şi pentru asta el a fost iubit de popor, şi de nemţi.

(M.G.: Era abonat la trei ziare ?)

S.J. : Da… nu mai îmi amintesc. Şi-i plăcea tare mult să citească.

(M.G.: Ce studii avea ?)

S.J. : Nu avea decât şapte clase primare… aicea la şcoala ungară. El a fost un om foarte deştept. Foarte deştept… A fost un om inteligent, ţi-a făcut o socoteală la moment. Aşa a fost un om aparte.

(S.T. : Cum de l-au interesat ştiinţele oculte, şi ce fel de ştiinţe oculte ?)

S.J. : Ce fel ? Prezicea viitorul omului… Daa, şi vă spun… după un timp a cerut de la noi să trimitem data naşterii şi amprentele de la mâna stângă.

(S.T. : Se ocupau cu astrologia ?)

S.J. : Probabil, nu ştiu. Atâta ştiu că eu mă duceam la poştă şi le duceam şi scria tata meu să-i mai trimită cărţi. Era o ladă plină. Numa’ o dus-o bunica în pod. Nu mai ştiu. Şi zicea (bunica), „Lasă-te de alea”. Da’ să ştiţi că le-a prezis viitorul. Mi-a prezis şi mie…Da’ mie, cum mi-a prezis ? Mi-a prezis că am un suflet bun, sunt o fiinţă bună, dar căsătoria mea nu se va face din dragoste, aşa mi-au spus. Şi dacă încerc, poate să-mi fie fatală.

(S.T. : Câţi ani aţi avut ?)

S.J. : Câţi ani am avut… vreo zece, doişpe ani… Şi cine mă va lua în căsătorie ? Pe mine mă va salva un băiat care va veni dintr-un foc mare. Îmi aduc aminte ca acuma. Dintr-un foc mare şi…

G.J. : ( intervine ) Eu atuncea am venit de pe front.

S.J. : El a venit de pe front. Ăsta va fi destinul meu. Va veni dintr-un foc mare şi mă va salva dintr-o nenorocire mare. Pentru că eu n-am fost la Bărăgan. Eu am fost căsătorită şi plecată, altfel mergeam în Bărăgan. Da’ eu nu ştiam cu cine mă voi căsători. La părinţii mei , ce le-a spus ? Veţi fi toţi … Eu provin dintr-o familie de oameni foarte sănătoşi. Toată viaţa voastră veţi fi sănătoşi. Bucuraţi-vă de sănătate, dar va veni un timp foarte greu unde de toată munca vă veţi despărţi şi vă…

(S.T. : În ce an spunea asta ?)

S.J. : În ce an ?… poate prin ’20 sau aşa ceva. Da’ ce i-o spus lu’ bunica ? Lu’ bunica i-a spus ( Maica, a lu’ tata meu ), o, vei trăi peste 80 de ani şi vei rămâne singură. Şi aşa a fost. Ai mei au fost duşi şi ea a rămas singură. Da. Şi părinţilor mei… Se râdea bunica şi zicea, „Lasă-i încolo”. Aşa mi-a spus. Că vor veni vremuri grele, dar soarta nu vă va lăsa şi tot aici veţi muri în pământul vostru. Atâta pot să vă spun. … Ce mai doriţi să ştiţi ? De tata meu ?

(M.G.: În 1918, ce ştiţi, şi-au dorit Unirea ?)

S.J. : Daa, tata meu a fost ( mândră ) şi la Unire. Cum a fost … Aici a fost aşa. Ştiţi, la Unire or mai fost încă aicea din Austro-Ungaria, tot ei erau în conducere şi , s-au dus numai trei de-aicea din sat, i-au lăsat aşa mai pe şest; şi-or făcut autorizaţie că merge să aducă, de dincolo, muncitori. Ca să meargă. Da’ el o fost la Unire, a fost şi când s-a făcut la Alba-Iulia încoronarea. Erau numai câţiva în sat care au fost oameni mai…

(M.G.: Cine erau fruntaşii satului în acele vremuri ?)

S.J. : Cine a fost ? … A fost unul Palcu.

(M.G.: Nu. Ce funcţii aveau, cu ce se ocupau ?)

S.J. : Nu erau… , nu se ocupau… Primarii nu primeau nimica, era onorific.

G.J. : ( intervine ) Şi cum a fost tati. El nu avea salariu. Onorific. Mai era un notar public care era notar public la Sfat. Ăla făcea toate hârţogăriile, un singur om, şi-atuncea primarul venea o dată în săptămână…

S.J. : …de două ori pe săptămână mergea primarul şi mai era un subprimar…. şi, era ales primarul onorific, şi primarul trebuia să aibă voturile aproape întregului sat.

(S.T. : Nu era în partide ?)

S.J. : Ba era. Era. Că pentru asta a căpătat tata meu bătaie.

(M.G., S.T. : În ce partid era ?)

S.J. : Liberal.

(S.T. : Dar altceva e interesant. Întreba Mirela de 1918. Cum au primit nemţii de aici, de exemplu,vestea că nu mai fac parte din Imperiul Austro-Ungar ci fac parte din România?)

S.J. : A ! Nemţii de aicea nu au primit rău…, pentru că nemţii de aici au fost uniţi cu românii bine. Da. Nu era rău.

(S.T. : Şi, tatăl dumneavoastră, de exemplu. Era interesant că dintr-o dată aveau graniţa la capătul grădinii, să zicem. Era altă ţară dincolo. Până atunci a fost aceeaşi ţară… foarte interesant.)

S.J. : Da, da. Aveam muncitori de-acolo. Mai veneau, mai treceau din Iugoslavia. Pentru asta a învăţat tata meu limba sârbă. Cu timpul noi am avut carnet de trecere în Iugoslavia. Mergeam şi făceam cumpărături în Iugoslavia. Cu timpul, cu timpul. Da’ tata meu a fost primar la început, ştiţi, atunci când a început, prin anii ’20.

(M.G.: Câţi ani a fost ( primar ) ? Patru ani, mai mulţi ?)

S.J. : Ba, de două ori, opt ani a fost.

(S.T. : Partidul liberal a fost la conducere atunci ?)

S.J. : Da, a fost la conducere şi a fost partidul cel mai bun, pe timpul ăla. Ţărăniştii vineau numa’ şi umpleau satul de bere şi dădeau, da’ degeaba pentru că în faţă spuneau, beau, mâncau, da’ nu îi votau, tot numai la liberali votau.

(S.T. : Păi dacă era omul bun de la liberali, îl votau pe el.)

S.J. : Da. A fost bun. A fost bun. Da’ pe urmă au venit greutăţi mari.

(M.G.: Şi, după ce aţi urmat şcoala aici la Notre-Dame, ce aţi făcut mai departe ?)

S.J. : Am învăţat croitoria, da’ să vă spun de la întâi. De la paişpe la cinşpe ani am fost dusă afară la câmp ca să cunosc toată munca câmpului. Nu chiar în fiecare zi şi chiar la lucru greu, dar la-ncărcatul carului de grâu m-a dus tăticu că a trebuit să ştiu şi eu, şi la cărat.

(M.G.: Deci şi femeile ştiau munca câmpului.)

S.J.: Da, trebuia să ştiu şi trebuia să cunosc şi spunea că eu aici voi rămâne… Spunea tăticu, „Aici rămâi, ai atâta !” Eu m-am născut târziu, mămica s-a căsătorit la cinsprezece ani, era tânără, numai după război m-am născut io. Şi tăticu era deja în vârstă, ei erau oameni în vârstă, nu erau aşa tineri… Şi eu aş fi dorit, că bunicu’ a avut un frate medic la cefereu. El o făcut studiile în Ungaria, şi tot zicea, da’ el a murit, a murit tânăr, „Nu lăsa fata să lucre, fiindcă e greu, munca ţăranului e grea, măcar să nu trebuie să facă acasă, dă-o la liceu să înveţe şi fă-i…. farmacie… învaţ-o de farmacistă că fata e deşteaptă şi … şi ştie toată cartea !” Aşa ştiam toată cartea din cap. Zice, „E inteligentă şi nu se poate…”. Aicea era un băiat şi zicea părinţii mei, „Nu se poate, ea se căsătoreşte cu băiatu’ ăsta ca să fie ai mai bogaţi din sat”. Avea pretenţii să fim ăi mai bogaţi din sat. Da’ eram mici, eram copii de şcoală, nu era…

(M.G.: Dar înainte aşa era ? Părinţii organizau nunta ? Ei alegeau ?)

S.J. : Păi nu organizau părinţii, dar nu lăsau să te căsătoreşti cu unu’ sărac. Nu era voie să te căsătoreşti… decât cu unu’ bogat

G.J. : În Sânnicolau era jocul paurilor şi jocul bogaţilor. În Sânnicolau. Era jocul săracilor unde juca toată lumea şi jocul paurilor, al bogaţilor era în altă sală.
(M.G.: Nu se amestecau unii cu alţii ?)

G.J. : Se duceau ei aşa… Dar aşa a fost legea, o lege nescrisă, dar care o respectat-o.

(M.G.: Dar se întâmpla din când în când să se amestece bogat cu sărac ?)

S.J. : Păi se întâmpla, că şi eu am plecat cu geamantanu’ ( uşor amuzată ), vă spun eu toată socoteala. …

Da, am fost la câmp. M-a dus. Am ştiut tot felul de lucruri. Am fost bine dispusă. Am fost sănătoasă. Am fost plină de viaţă. Am lucrat. Cu toţi, acolo. Tot mi-a plăcut.

(M.G.: V-a plăcut la munca câmpului sau aţi mers din obligaţie ?)

S.J. : Da. Mi-a plăcut. Mi-a plăcut. Mă mai punea tăticu sus pe maşina de tăiat grâul, da’ îmi spunea aşa, dacă nu te uiţi şi nu eşti atentă şi nu manipulezi când se întoarce, vin snopii dezlegaţi ; tu te dai jos şi tu-i legi şi toţi te zgârie … zicea către mine (râde). ( schimbă tonul, serioasă ) Eram atentă, da’ era căldură dragii mei, trizeci şi cinci de grade, nu puteam suporta ochelari sau aşa ceva. Aşa căldură mare era… nu ştiu, dar soarele era altfel, nu ne îmbolnăvea, nu aveam nici o durere, cum e soarele acuma. Acuma nu e bun… Nu ne durea capul. Ne băgam în butoaie, ne spălam bine sara şi s-o terminat.

După asta am intrat la Notre-Dame la şcoală de m-am perfecţionat limba germană şi am învăţat aicea, pentru fete a fost foarte bine. Ne învăţa cum să pregătim o masă, cum să ne pregătim pentru viaţă, cum să ne prezentăm într-o societate, dacă cineva îţi vine, dacă mergi într-o vizită undeva. Ele or fost călugăriţe toate. Călugăriţe…nu…(râde )

(M.G.: Ele de unde erau ?)

S.J. : De unde ? … Aicea a fost o ducesă, ducesa de San Marco.

(S.T. : Mileva de San Marco.)

S.J. : …da’ ştiţi ce bună a fost la suflet ? Şi era bătrână… parcă o văd cu din asta albă pe cap… şi mergea în căruţă, că înainte nu era maşini… mergea înainte cu caleşca şi în urma ei venea carul încărcat cu de toate bunătăţile de ducea la săraci. Ca să ajute pe cei săraci. Atâta pot să vă spun că ea a avut inimă bună. Şi ea a făcut biserica…

(M.G.: Care biserică ?)

S.J. : Biserica nemţească. Şi ea a făcut Closterul, că aşa-i spune… aicea unde-i şcoala. Pe banii ei s-a făcut…. clădirea aceea

(M.G.: Şi ea a adus călugăriţele ?)

S.J. : A adus călugăriţele. Şi era o curăţenie extraordinară. O şcoală… ce să vă mai spun !

(S.T. : Călugăriţele erau catolice, nu ?)

S.J. : Da, catolice.

(S.T. : Dumneavoastră eraţi ortodoxă ?)

S.J. : Da… mergeam la biserică. Cu ele. Nu era nimica. Mergeam la biserica lor.

(S.T. : Nu au încercat să vă facă să treceţi la catolicism ?)

S.J. : Nu, nu, nu. Mă iubeau cu toţi fiindcă eram singura româncă, între ele.

(M.G.: Restul erau…)

S.J.: …numai nemţoici or fost. Şi-or fost fete prea dezmierdate, fete…, cum să spun…, cam nesimţite, săreau pe bănci, făceau scăndălărai. Dar eu eram o fiinţă liniştită şi-aşa mă iubea, că aveam oarele noastre… după ce se termina cursul, după ce făceam cina, ne lăsa puţin la liber, era un parc aicea, în parc, la liber, făceam o horă, o cântare şi-atuncea meream la învăţat. Aveam o profesoară care era cu noi, pentru lecţiile de mâine, trebuia să răspundem..

(M.G.: Şi dormeaţi acolo ?)

S.J. : Daa. Câteodată mai fugeam acasă şi mă duceam şi mamă-mea mă ducea înapoi, „Haida, haida, că noi avem lucru“.

(M.G.: Şi părinţilor nu le era dor ? Nu veneau să vă vadă ?)

S.J. : Mai veneau… Aveau lucru. Nu se ocupau atâta de mine… Aveau lucru, n-aveau timp de mine că era culesu’ porumbului… La culesu’ porumbului, o căruţă mergea cu tăticu, la o căruţă mergeam eu; la caii cei care or fost răi mergea tăticu. La opşpe ani m-am înscris la Şcoala de menaj la Timişoara. Asta a fost plăcerea mea şi dorinţa mea fiindcă zicea mămica, „Da’ ce-ţi trăbă!”, nu vroia să mă lase să mă duc mai departe din Timişoara şi-n Arad să nu fac cunoştinţă cu… că ea vroia să rămân acasă, i-era frică să nu mă duc.

(M.G.: Şi unde era această Şcoală de menaj ?)

S.J. : Unde este magazinul Bega. Şcoala s-a demolat pentru că s-a desfiinţat… când a venit comunismul s-a desfiinţat şcoala de menaj. Era o şcoală particulară. Aveam o sută cincizeci de abonaţi. Şi noi eram până la patruzeci de fete.

(M.G.: V-aţi plătit şcoala ?)

S.J. : A fost scumpă. A fost foarte scumpă. Acolo au fost fete de medici, fete să se pregătească pentru căsătorie. Am făcut doi ani de zile practică. Da’ a fost şcoală de patru ani teoretică, pentru fetele care doreau ca să fie maestre să înveţe ceva, însă mamă-mea n-a vrut atâta şcoală, „Ce-ţi trăbă atâta şcoală, lasă că ai tu destulă, ştii tu să faci mâncare!” Da’ nu era una şi aceeaşi. Pentru că găteam pentru restaurant şi nu pentru cofetărie.Era o şcoală foarte bună. Da’ a fost foarte greu. Foarte greu.

(S.T. : Şi în ce consta şcoala ? Ce trebuia practic să faceţi ?)

S.J. : Găteam. Făceam mâncare. Aveam restaurant şi aveam abonaţi. Meniurile… Aveam o tablă mare, dacă cineva o fost abonat o dorit să mănânce, în toată seara mergeam să lucrăm, că aveam şi înainte de masă şi după masă şcoală. Era scris pe tablă cu cretă…. Dacă cineva a dorit numai meniu, atunci zicea: astăzi îl faci tu, meniu ăsta îl faci tu, spunea cât, trebuia să ştiu câte persoane, câtă apă trebuie…cantităţile, tot ce trebuia.

(M.G.: Şi făceaţi numai ce ştiaţi sau atuncea învăţaţi ?)

S.J. : Nu, ne-nvăţa, ne-nvăţa… aveam oare, câte două oare după mâncare şi-atunci trebuia să le scriem acasă. Şi acum îmi aduc aminte de toate prăjiturile pe care le făceam, toate omletele, făceam omlete din spanac şi diferite, diferite mâncări… şi cum să nu-mi aduc aminte… Savarine, indiene, doboş, tot felul de prăjituri ce se găsesc şi-acuma. Că mergeam la Violeta când eram la Timişoara şi mă uitam la prăjituri; toate prăjiturile le cunoşteam, le ştiam cum se gătesc … Erau banchete unde eram invitate ca să facem mese … . Era o şcoală particulară, ţinută de o directoare, nu era căsătorită; era o şcoală românească, numai românce erau mai mult, şi erau mai mult fetele astea de-avocat. Serveam la masă… era cu schimbul. Asta nu mi-a plăcut. Schimbam cu fetele. Asta nu mi-o plăcut pentru că erau toţi băieţi tineri care veneau să se căsătorească.

(S.T. : Doi ani aţi stat ?)

S.J. : Doi ani.

(S.T. : În ce ani era asta ?)

S.J.: … prin ‘35.

(S.T. : Cum era Timişoara în 1935 ?)

S.J. : Foarte curat, foarte frumos, ai putut să umbli la oara douăşpe pe stradă, nu ţi-a avut nimeni de grijă, n-ai avut cu nimeni-n lume…, curat, o minune! O frumuseţe rară !… O frumuseţe rară…. Era minunat… nu era voie să fie vreo hârtie pe jos în parcuri, venea imediat cu amenda…. o curăţenie! …şi se uda tot cu caii, vara era o maşină ce uda cu caii… A fost o şcoală minunată, nu pot să spun, nu mi-a părut rău, a fost foarte scumpă, să ştiţi.

(M.G.: Şi unde aţi stat ?)

S.J. : Am stat în gazdă la o fină de-a mea. Acolo mergeam. Ea mergea la servici că deja terminase liceul.

(M.G.: În tinereţe aţi avut ocazia să mergeţi în străinătate ?)

S.J. : Nuu. Aş fi avut. Am avut ocazie că or venit să mă ducă. O venit mătuşa şi cu fata. Da’ nu m-o lăsat mămica, ce, să mă-nec?!

(M.G.: Unde ?)

S.J. : În America… , nu-ţi spun !?

(M.G.: Dar prin Europa, aşa, să circulaţi ?)

S.J. : N-am fost niciunde, niciunde. Atuncea cu Bărăganu’ numa’ m-am dus.

(S.T. : Ce posibilităţi de distracţie aveau tinerii în Timişoara în 1935 ? Erau filme, spectacole de teatru ?)

S.J. : Erau filme…. Erau şi spectacole mai târziu când am mers eu, erau spectacole. Dar, ce să-ţi spun, toate corurile veneau în Comloş că erau bani şi câştigau…. veneau aici şi dădeau spectacole. Lugojul venea.Aradul venea. Teatru. Venea mult, că erau bani atuncea, pe timpurile alea. Nu pot să spun, şcoala de menaj a fost potrivită pentru o femeie, pentru o fată. Înainte n-o fost fetele să meargă la servici. Cine-a fost în servici a fost plătit, şi n-a fost nevoie ca să mergi în servici. Şi pentru asta s-o făcut şcoala de menaj.

(S.T. : Tramvai era la Timişoara ?)

S.J. : Da, era tramvai atunci.

(S.T. : Electric ?)

S.J. : Electric. Era tramvai. Era. Aveam tramvai… Că eu în Fabric locuiam, „La şase case”. În Fabric, că acolo locuia familia asta.

(M.G.: Şi după şcoala asta ce-aţi făcut ?)

S.J. : După şcoală am vint acasă.

(M.G.: Nu v-a părut rău să lăsaţi Timişoara ?)

S.J. : Nu, nu, n-am avut dragoste pentru Timişoara fiindcă eu eram foarte ocupată acolo. Era un băiat care-i plăcea de mine ( i se schimbă vocea, mai caldă ). Venea şi mânca la restaurant şi-i plăcea de mine. Îi plăcea. Zicea, pentru ce nu-mi place să servesc la masă. Totdeauna mă trimitea să mai aduc un bocal de apă rece, că vroia. Şi totdeauna vroia să vorbească cu mine ( Este vorba de fapt de iubirea vieţii ei, ofiţerul mort înainte de căsătorie. G.J., soţul, este de faţă în acest moment ). Şi i-am spus, „Te rog foarte mult, eu n-am venit aici pentru băieţi, numa’ să mă laşi în pace”. Doi ani de zile m-a urmărit băiatu’. Doi ani de zile m-a urmărit băiatu’.

(S.T. : Era îndrăgostit.)

S.J. : Era… , da’ nu era. Eu nu eram pentru îndrăgostit. Că eu nu eram cu dragostea atâta. Nu, nu mă ocupam. Trebuia sara să fac, îmi dădea mai mult mie, mie îmi dădea să fac meniu. Şi ce crezi, că de multe ori până pe la douăsprezece făceam meniurile. Era o şcoală grea. O şcoală grea.

(S.T. : Erau fete care ieşeau cu băieţii ?)

S.J. : Erau…. Nu, nu, n-o fost voie, dacă, imediat te-o dat afară din şcoală… Ai mers cu numărul pe braţ, ţi-o luat cineva numărul şi nu te-o cunoscut ş-o făcut numa’ anonim, gata, mâne zi numai…

(M.G.: Dar numai în uniformă se circula ?)

S.J. : Numai în uniformă, da, uniforma era neagră şi cu guleraş alb şi aici ( la gât ) aveam o fontă roşie, bordo, bordo. Şcoala „Regina Maria”. Aşa aveam. Aveam băşti negre.

(S.T. : Rochiţa era lungă ?)

S.J. : Nu, nu, potrivită, potrivită, … nu lungă tare. Era frumos, era frumos. O fost bine. O fost, ce să spun…. Şi după şcoală, io nu aveam băieţi, aşa, să am curtezani. N-am vrut. Eu nu am vrut să mă căsătoresc tânără.

(S.T. : Şi atunci v-aţi întors la Comloş …)

S.J. : Da, şi m-am întors la Comloş, ş-am mai mers, o fost dans, sâmbătă seara mergeam la dans, tăticu era cavalerul nost… eram domnişoară şi tare-mi plăcea să fiu elegantă… elegantă. Şi primeam atâtea haine din America… Atâtea mi se trimitea….

(S.T. : Pe cine aveaţi în America ?)

S.J. : Bunica mea a crescut un copil a lu’ sora ei – i-a murit şi tata şi mama – şi l-a crescut de la vârsta de tri ani până l-a făcut mare. Şi a învăţat măcelar şi s-a dus în America şi a fost un băiat foarte bun, foarte cumsecade şi… patronul acela…

(S.T. : Cam prin ce an a plecat ? Tot anii ’20 sau mai înainte ?)

S.J. : Mai-nainte, mai-nainte că eu nu l-am cunoscut. Mai-nainte. Probabil că eu am fost micuţă tare. Da. Mai-nainte. I-a murit familia într-un accident. Şi el lucra la abator şi erau foarte bogaţi. La Mississippi, că acolo le scriam io. Şi în mai multe oraşe era desfacere de carne.

(S.T. : Şi atunci a dus-o şi pe bunica dumneavoastră ?)

S.J. : Nu, bunica a murit. A venit pentru ca să mă ducă şi să aranjeze toate actele. A venit soţia lui uica meu cu fata ca să aranjeze că a aranjat şi acolo şi a spus că trăbă să meargă numa’ la consulat să facă tot ca să mă duc în vizită. Da’ mamă-mea nu m-a lăsat. „Ce, mere cu vaporu’… să se-nece cu vaporu’ ?….” Nu, nu m-a lăsat.

(S.T. : Vă trimitea pachete ?)

S.J. : Trimitea când venea cineva. Când venea cineva trimitea multe, multe şi nu mai mult rochii făcute, ( cât ) materiale, materiale. Foarte multe lucruri şi foarte frumoase erau.

(M.G.: Le-aţi cusut dumneavoastră ?)

S.J. : Păi sigur.

(S.T. : Şi după ce modele ?)

S.J. : Aşa, vedeam eu, găseam eu…. După reviste…Erau reviste… Că tata meu,… la noi aşa a fost obiceiul, de Paşti, de Rusalii, de Sântă Mărie, totdeauna să ai haină nouă, da’ de Paşti tata meu totdeauna umfla geanta de bani, „Na, acuma mergem la Timişoara”, mergem, şi zicea mamă-mea, era puţin mai zgârcită, aşa, să nu deie atâta, „Bine, cumpără-i tot ce vede în vitrină”; un pardesiu sau mai multe lucruri, ce este. (Ton vehement ) Da’ să ştiţi un singur lucru. Am fost aşa crescută, niciodată să nu cer ceva. Nu am cerut, da’ cum să ceri ceva când era de toate. Am crescut ( cu) grefuite, banane…Da’ tăticu avea destui bani. Şi zicea, „Na, acuma uită-te şi ce-ţi place tot să-ţi cumperi”, da. Îmi cumpăram câte o rochie mai, mai un pardesiu, mai ăsta. Mergem noi să cumpărăm pantofi mai, şi totdeauna zicea că, mergeam şi o geantă să ia. „Atuncea mergem la Lloyd şi mâncăm peşte cu lămâie şi tu bei o ţitro şi … bem o bere, beau o bere”, mie bere nu mi-a plăcut. Da’ să vă spun cum este. În familia noastră femeile n-or băut deloc alcohol. Noi aveam vie multă şi se făcea un butoi de cinci-şase sute ( de ) litri de must. În must se punea benzoat de sodiu şi se astupa cu ceară. Şi când trăcea un timp, dădeam drumu’ la slăvină şi era minunat… Tăticu mi-a cumpărat un radio… şi toţi se duceau să se culce. Spuneau că ei la ora patru se scoală. Nu-i părea rău lu’ mămica de mine niciodată. Niciodată. Stăteam şi spălam vase. La ora cinci era scularea mea. Că dacă nu mă trezeam la cinci, eu eram cu porcii. Porcii mergeau afară. Bunica era cu vacile. Ea trebuia să fie cu vacile, să scoată vacile afară.

(M.G.: Deci, indiferent la ce oră vă culcaţi, vă trezeaţi la ora cinci dimineaţa)

S.J. : La cinci mă sculam dimineaţa.

( M.G.: Şi pe la ce oră vă culcaţi atunci ?)

S.J. : ….De multe ori pe la unşpe… pentru asta nu dorm eu nici acuma…. Şi zicea de mine, eu aşa era de felul meu, nu dormeam mult, zicea mamă-mea că eu sunt miez de noapte… că eu la orice oră eram sculată.

(M.G.: Şi ei, cei care mergeau la câmp, la ce oră se culcau ?)

S.J. : La patru. Ei se culcau după zece, cam pe la zece, aşa se culcau, pe la zece. Pe la zece. Mamă-mea dormea afară, era… , înainte aşa a fost, ştiţi, dormea afară, ea-i zicea zăncălău, ştiţi, era un pat aşa acoperit ca să nu vină ţânţarii, ştiţi dacă aţi văzut pe la filme paturi din alea… Na, aşa era pe coridor… Ei dormeau acolo. Daa, şi eu dormeam cu bunica în altă cameră. Bunica ştergând vasele începea să doarmă. Zic, „Du-te şi te culcă, lasă că fac io”. … Făceam. Ea se ducea şi se culca. Am lucrat, vă spun, de la vârsta de şase ani. Am fost folositoare. Şi-am lucrat. Şi o fost muncă.

(S.T. : Spuneaţi că aţi primit un radio. Ce-ascultaţi la radio ?)

S.J. : Româneşte a fost până la ora zece. Actualităţi, asta ce-a fost, puţină muzică, dar ascultam limba germană că eu cunoşteam limba germană. Ascultam limba germană, aia o fost toată noaptea. Până la ora unsprezece. Da’ ce radio aveam ? Aveam radio cu baterii. La baterie. Şi aveam acumulator. Trebuia să-l ducem la moară să-l umple. Daa…, nu era…, aveam douăzeci de baterii şi un acumulator.

(S.T. : Şi muzică v-a plăcut ? Ascultaţi ?)

S.J. : Daa… mi-o plăcut muzica, mi-o plăcut să dansez ( ton nostalgic )… Mă duceam la horă ( ton vioi ), mă duceam şi la dans. Sâmbătă seara mergeam la dans cu fetele, împreună. Tăticu, el venea la oara zece să ne ia. În timpul nost n-or mers fetele cu băieţi. Pe timpu’ nost aşa a fost: a venit tăticu şi ne-a dus acasă. Băieţii nu veneau (să ne conducă).

(M.G.: Şi dansul tot la şcoală aţi învăţat ?)

S.J. : Nuuu…., nu, la şcoală nu se învăţa. La şcoală s-a învăţat munca. Dragii mei, dacă eu vă arăt vouă ce-am lucrat eu, ce lucruri frumoase şi cât am lucrat eu, feţe de mese şi ştergare şi lucruri, Hora Unirii lucrată numai în fire, fetele înainte au lucrat. Şcoala primară când am făcut-o s-a făcut expoziţie să vadă care lucrează mai frumos. Fel de fel de lucruri de mână am lucrat, acum fetele nu ştiu, nu lucrează.

(S.T. : Şi patefonul când l-aţi primit ?)

S.J. : Păi, l-am primit în … douăzeci şi opt, cred.

(S.T. : Deci aveaţi unsprezece ani.)

S.J. : Da.

(S.T. : Două sute de plăci aveaţi ?)

S.J. : Două sute.

(S.T. : Ce muzică era ? De la rudele din America le-aţi primit ?)

S.J. : De la americani. Era muzică englezească, muzică românească, şi am cumpărat şi eu plăci, da’ mi l-a luat vecinu’…

(S.T. : Dar, până vi l-a luat, aţi ascultat ?)

S.J. : Am ascultat. Vineau fetele… era patefon, cutie, avea o cutie verde… n-avea pâlnie, era cutie… Şi mergeam la bunica, bunica avea o casă, o cameră mare. Şi mergeam cu fete şi băieţi mai mulţi şi dădeam drumu’ la patefon şi mai ne jucam. … Mergeam la horă şi-mi plăcea că la horă cânta fanfara…. Şi-mi plăcea să joc cu toţi băieţii care au fost la şcoala primară cu mine… Şi întotdeauna îi invitam pe toţi să meargă, că aveam livadă de cireşi. Atâta cireşi au fost şi atâta a fost trunchiul cireşilor că… Atâta cireşe, s-a mâncat mult, o fost lumea sănătoasă, nu ca acuma…

(M.G.: Şi la horă mergeaţi îmbrăcată în port popular, sau nu se obişnuia ?)

S.J. : Nuu…, mă îmbrăcam cu haine aşa, da’ luam salba de galbeni a lu’ mămica şi, nu v-am spus, eu purtam codiţe, aveam un păr foarte frumos. La şcoala de menaj nu puteam să… că aveam un păr foarte bogat şi trebuia să mi le tai pentru că nu mai puteam, lucram, trebuia să mă spăl în fiecare seară şi…. Am venit cu părul scurt şi mi-am cumpărat o pălărie bolero.

(S.T. : Şi spuneaţi de fanfară… Era fanfară aici în Comloş ?)

S.J. : Era fanfara de-aici din Comloş.

(S.T. : Era şi taraful ţiganilor ?)

S.J. : Daa, da, ăla cânta duminica… şi de multe ori se rânduia, o dată cânta fanfara, o dată cântau ţiganii, şi ţiganii aveau muzică foarte bună, foarte bună. Băieţii noşti au fost mulţi, da’ n-au fost nici unu’ bun, pentru că au fost bogaţi, au avut cultură, … dar n-au lucrat nimic, n-or muncit şi s-au făcut nişte beţivani…

(S.T. : Din Comloş ? Băieţii din Comloş ?)

S.J. : Din Comloş. Băieţii noşti n-au fost băieţi buni. Au fost cu facultate, da’ n-au lucrat nici la câmp, numa’ …. la restaurant, şi…

(S.T. : Dar totuşi aţi fost curtată !?)

S.J. : Am fost curtată de o lume întreagă, o lume întreagă de băieţi.

(S.T. : Câţi ani aveaţi ?)

S.J. : Douăzeci de ani, douăzeci în douăzeci şi unu. Nu m-am…, n-am vrut să mă căsătoresc, pentru că vedeam că nu mă vroiau pe mine, ci vreau situaţia mea şi mi-era scârbă, io vă spun drept.

(S.T. : Dar totuşi eraţi, am înţeles, o domnişoară elegantă, frumoasă.)

S.J. : Aveam pe acel…., aveam pe acel băiat care venea după mine să mă vadă, se îmbrăca civil şi se punea la capătul celălalt de tramvai ( amuzată ) şi se dădea jos şi se uita după mine că nu-l primeam să vină să stea de vorbă.

(S.T. : La Timişoara ?)

S.J. : Era la Timişoara; la vânători de munte… Şi a venit cu părinţii la mine şi .. m-a cerut…Era ofiţer. Nu era aşa frumos, da’ avea un suflet bun şi era un băiat cinstit. Un băiat cinstit. Şi mie asta… nu era aşa frumos.

(S.T. : Şi vă simţeaţi atrasă din punctul acesta de vedere ?)

S.J. : Din cauză că o avut suflet bun şi o fost un băiat cinstit. Nu umbla cu oricine. Şi tot aşa zicea, „Da’ ce, eu mă leg de orice zdranţă să… eu vreau să am familie şi copii… îmi trăbă orice zdranţă ?!”. Nu. El mai mult se ocupa cu altele, cu cititul, cu altele. Mama mea i-o spus, „În Timişoara ea nu se căsătoreşte”. Între timp el a făcut schimb cu un alt băiat care a venit în locu’ lui…, să-l schimbe, şi el a trecut la grăniceri, să treacă la grăniceri, să vină… aicea în… juru’ nostru că dacă mă căsătoresc numa’ aşa mă căsătoresc, dacă vine în partea asta, da’ aşa nu mă duc la oraş. Şi s-a dus ultima dată. L-a cerut căpitanul să se ducă cu el că a fost prieten foarte bun, „Haida”, zice, era o iarnă foarte geroasă, „haida, şi arată-le tu ce ştii tu”, că era un băiat de prin sibieni, de prin colo, de la munte, era obişnuit cu schiurile. Şi ce-a făcut ?! O avalanşă l-a înecat, da’ a ieşit din avalanşă, dar i-a inundat rinichii… şi… în douăzeci şi patru de ore a murit. … Avea un inel şi l-a dat la mama lui şi a zis că să mi-l dea mie, să-l dau soţului meu să mă iubească cum m-a iubit el şi să mă facă fericită…Mama lui vinea la noi deseori, da. … ( schimbă tonul). Da’ io eram tânără, io nu ştiam ce-i iubirea… ah, eu râdeam. Zicea, io nu ştiu când…. io nu pot să te-nţeleg.

(S.T. : Dar totuşi aţi suferit…)

S.J. : Mi-a părut rău de el, mi-a părut rău de el. Că el a vrut să vină aicea şi-i plăcea munca câmpului, şi zicea că vine la muncă şi o să muncească. Aşa a fost destinu’ meu. Ce să fi făcut ? Aşa a fost destinu’. Da. Şi a murit…

(S.T. : Nu era el cel care a venit dintr-un foc mare.)

S.J. : Da. … El a fost ( arată spre soţ, G.J. ) cel care a venit dintr-un foc mare şi m-a salvat…, că dacă rămâneam io, când s-a făcut tabelul [ pentru Bărăgan ], io deja când s-a făcut tabelu’ pentru ridicare n-am mai fost în sat, că dacă se făcea tabelu’ şi eram în tabel el nu mă putea scoate.

G.J. : Eram căsătoriţi atunci când au venit…

(M.G.: Când v-aţi căsătorit ?)

S.J. : În ’45.

(M.G.: Aţi apucat să veniţi de pe front…)

G.J. : În ‘44-’43 am venit după front.

S.J. : Eu să vă spun a doua, că n-am terminat-o… Am avut o prietenă foarte bună în Timişoara… era fiica unui bogătan de avea o fabrică de lanţuri chiar aicea cum vii din Iosefin era o fabrică mare şi aia era a lor fabrică. Şi fratele ei a fost inginer, inginer chimist. Şi a făcut studiile la Paris. Şi eu m-am fotografiat cu ea împreună şi ea o trimis fotografia. Şi el a mers, că acolo o fost la internat, din cameră în cameră şi a spus: „Mi-a venit soţia în vizită!”

(S.T. : Cu poza dumneavoastră ?)

S.J. : Cu fotografia mea ( râde ).

(S.T. : La Paris fiind ?)

S.J. : La Paris. Zicea, „Îmi era scârbă”, zice, „că parisiencele sunt ordinare”, zice, „şi io scuipam după ele. Io doream să am familie şi copii, nu-mi trebuia pe ele toate goale”, zicea. El era timişorean, da’ nu era timişorean că…, erau şi ei veniţi. Mama lui a fost evreică şi tata lui nu ştiu, că a zis că a fost oltean, da’ de ce a fost oltean şi a avut numele Orban ?!

(S.T. : Era frumos ?)

S.J. : Foarte frumos băiat. Era înalt, era brunet, cu părul creţ şi avea ochi verzi. Era frumos, da’ era înalt şi eu eram mică până aici la el ( arată ). Eram numa’ un pic de mică. Când s-a apropiat de mine m-a luat în braţă; (într-un crescendo; râde amuzată, bate din palme ).

(S.T. : Prima oară ?)

S.J. : Prima oară. Că era un băiat, ce mai, dacă a fost aşa un bogătan, ce să zic, na. „Iacă”, zice, „că mi-a sosit soţia”.

(M.G.: El vă cunoştea. Dumneavoastră nu-l cunoşteaţi ?)

S.J. : Da, el m-a cunoscut. M-a cunoscut sora lui, fiindcă ea a fost cea mai bună prietenă a mea şi … m-a cunoscut. Şi … drept să vă spun, nu mi-a prea plăcut de el că el avea unele apucături aşa, intra, când vinea la noi, intra înuntru şi începea să cânte cântecele din operă, să facă… ( ton ridicat, imită ).

(S.T. : Avea voce ?)

S.J. : Avea voce. Avea voce bună. Da.

(S.T. : Aşa îl apuca şi cânta?)

S.J. : Da….( amuzată ) când intra pe uşă. Bunica când… l-a văzut… ( se întrerupe din cauza râsului ), a zis către mine, „Da’ ce, tu cu nebunu’ ăsta vrei să te….” Da, nu, să vă spun. După aia zicea să ne logodim. Pă’ cum să ( râde ) ne logodim că nu ne cunoaştem. Zic, trăbă să ne cunoaştem. Păi cum…

(S.T. : El câţi ani avea ? Tot aşa ca dumneavoastră ?)

S.J. : El avea cu vreo doi, trei ani mai mult. Eu aveam, cât aveam atunci…?! Că atunci, după aia… m-am căsătorit. Eu aveam douăşapte, douăşopt. Şi zicea către mine, „Am venit cu tata şi cu mama şi cu… să facem logodna”. A întrebat pe tăticu că-i de părere…

(S.T. : Şi părinţii dumneavoastră ?)

S.J. : Părinţii or fost de părere. … ( râde ) îi săruta, îi îmbrăţişa. A venit tată-su, a venit mamă-sa, pă ştii cum sunt evreii, s-o băgat sub piele ( cu voce tainică ). Ne-am logodit. Na, am făcut logodna. N-am vorbit de câteva ori cu el, şi-am făcut logodna, cum să te căsătoreşti, nu cunoşti pe nime’. Zic, da’ vezi că noi doi nu ne potrivim. Uite ce mică sunt eu, şi în primu’ rând eu n-am atâta cultură. Ce vei zice la urmă ? Io am fost pregătită numa’ pentru sat, şi nu pentru oraş. Ce vei spune, ai atâta cultură, toţi sunt ingineri, toţi din familie, toţi erau… Zic, eu n-am ce…, ce să spună ? „Dacă ai un material, aşa zicea, un material… fin, şi-l dai la un croitor bun, o să iasă o rochie minunată”( accentuează ). „Dar dacă ai un material rău şi-l dai la un croitor bun nu va ieşi niciodată cât îi lumea, aşa că nu te speria de nimic, numa’ să ştii să găteşti, de prezentat ştii să te prezinţi, în servici nu te duc. Ce vrei ? Îmi placi şi vreau să am familie şi copii sănătoşi”.

(S.T. : Era război atunci ?)

S.J. : Era război, început de război, da’ n-a ajuns la noi. Deja era început de război. …

Băiatu’ a mai venit pe la noi şi mie nu-mi prea plăcea să…Zic, „Mie nu-mi place să mă săruţi, atunci mă săruţi, când ne căsătorim.” (râde)

(M.G. : Dar căsătoria era deja fixată !?)

S.J. : Da, da. „Na, bine, lasă că nu te sărut dacă nu vrei”. Zic, aşa am fost io. Dar a venit mama lui. Mama lui a venit şi a spus că trăbă să mă botez pentru că dacă se vor naşte copiii nu se botează la ortodocşi şi trebuia să trec la…să merg la legea evreică, ebraică.

(S.T. : Deci v-a cerut să vă schimbaţi religia.)

S.J.: Da, fiindcă ea, a spus că ea, ea era evreică…. Şi soţul ei a trecut.

(S.T. : Da, da. Şi copiii ca să fie înregistraţi ca şi evrei trebuie ca mama să fie evreică, nu tatăl. Şi când aţi auzit ?!)

S.J. : Şi când am auzit bunica a zis, „Pă’ tu să schimbi legea…. ca a lu’ Iisus Cristos”. Tăticu a zis că, „Ce, asta nu-i nimica, tot un Dumnezeu avem !”

(S.T. : Şi mama ?)

S.J. : Şi mama nu era contra, să zic că a fost contra.

(S.T. : Deci n-a fost un şoc aşa mare !)

S.J. : Nu. Da’ a fost bunica. Bunica a aranjat căsătoria cu el ( G.J., soţul ). Servitoarea a luat geamantanul cu haine şi l-a adus la bunica. Şi el a venit şi a luat geamantanul.

(S.T. : Dar staţi un pic, să ajungem şi aici, să ne povestiţi cum intră domnul în scenă. Şi atunci cum aţi reacţionat, care a fost răspunsul dumneavoastră ?)

S.J. : I-am spus că nu.

(S.T. : Şi părinţii ?)

S.J. : Părinţii au spus să mai vedem. Să vorbim cu băiatu’. Şi până să vină băiatu’ să vină să vorbească, io deja am fost plecată. Pe el îl cunoşteam, între timp.

(S.T. : Îl cunoşteaţi deja ?)

S.J. : Îl cunoşteam între timp. Dar îl cunoşteam foarte puţin, şi pe el îl cunoşteam foarte puţin. Puţin de tot. Însă el era, avea o mătuşe aproape, vecină cu noi, aia a fost… a spus, „Îi băiat bun, îi din casă bună, îi băiat sărac… şi ia-l pe el”. Bunica, care a fost contra

(căsătoriei cu evreul ), bunica a făcut căsătoria noastră, a fost contra. Băiatu’ între timp ar fi venit şi băiatu’ a spus că nu-l interesează de părinţi…Nuu, el n-a vrut, numa’ mama lui a vrut. A spus că şi chiar dacă se face căsătoria, nu va veni la căsătorie…. pentru că ea nu vrea nici la un caz, şi bunica, când a auzit lucrul ăsta, nu i-a plăcut. A zis, „Aşa ceva…, să devină familia noastră evreică !” Atunci deja a început cu evreii. Ş-apăi după ce-am plecat eu cu el. (cu soţul actual). Ei au plecat. Ei au plecat în America.

(S.T. : Era în anii ’40 deja ?)

S.J. : Da. Da’ el mi-a spus mie, „Nu rămânem în Timişoara, nici la un caz…. plecăm”.

(M.G.: Părinţii dumneavoastră ştiau dinainte că n-aţi fi rămas ?)

S.J. : N-or ştiut, n-or ştiut, n-or ştiut nimic. Da’ el mi-a spus… „Nu putem să rămânem nici la un caz. Totul este aranjat. … După ce ne căsătorim plecăm. Imediat”. A avut un unchi în America.

(M.G.: Deci aţi fugit de acasă, cum s-ar spune !)

S.J. : Îhâm. Şi-atunci ca să nu mă duc cu ăsta în America m-am căsătorit. A fost o căsătorie atâta de secretă că nimeni, nimeni, nimeni n-a ştiut nimic ! Când ne-am dus, ne-am dus împreună. Nu ştiu, ne-am urcat în acelaşi vagon ? Cred că nu.

G.J. : La Oraviţa…… din Timişoara.

S.J. : Da ! Nu ne-am urcat în acelaşi vagon. El a mers cu geamantanu’… La bunica s-a făcut aranjatul. La bunica a dus noaptea servitoarea geamantanu’ cu haine şi…

(S.T. : Şi unde s-a făcut căsătoria ?)

S.J. : La Oraviţa, da, da.

G.J. : Oraviţa.

(S.T. : Şi cine a participat la…?)

S.J. : Nimeni. ( i-a pierit entuziasmul ).

(S.T. : Dar trebuia un martor !?)

S.J. : A fost un martor. Da’ staţi să vă mai spun. N-a fost naşi, n-a fost nimic, să vă spun cum a mers cu plecarea ( îi revine entuziasmul povestirii ), câtă frică am purtat ! Unde să pun geamantanu’ ? Geamantanu’ l-am pus la servitoare în cameră sub pat. Ce să iau ? Am luat nişte schimburi, nişte hăinuţe ceva de îmbrăcat, zicea bunica, „Nu tră să iei aşa multe”.

(S.T. : Părinţii ştiau că vă pregătiţi ?)

S.J. : Nuuu… Părinţii nu ştiau nimica. Că între timp băiatu’ o venit, între timp ce eu am plecat băiatu’ a venit şi a spus, „Nu trăbuie să se facă nimic că io am…, nu sunt minor, io fac ăsta, nu trăbuie, merge cu mine împreună, io primesc servici şi merge cu mine împreună şi lasă să… ducă-se mama cu tata, s-au căsătorit cu cine au vrut ei, io mă căsătoresc cu cine vreau eu”. Da’ până băiatu’ a venit, io am fost deja plecată.

(M.G.: Şi părinţii dumneavoastră ce i-au spus atunci ?)

S.J. : Or zis că nu ştiu unde sunt. Ei n-au ştiut, n-au ştiut până noi ne-am căsătorit… Da’ trei luni de zile părinţii n-or vorbit cu mine. Nu.

(M.G.: Erau supăraţi ?!)

S.J. : Da. Mi-era frică, mi-era frică că vine după mine. Tare mi-era frică că vine după mine. Mi-era frică că… Ce-am făcut ? Aveam un căţeluş mare aşa, cu bani înuntru. L-am spart ! Am luat o pungă mare de bani. N-am luat din bani nimic. De-acasă n-am luat de la părinţi absolut nimica.

(S.T. : Banii dumneavoastră…)

S.J. : Banii mei… Şi bunica mi-a mai dat o pungă de două kilograme de zahăr, aşa cum era, cu bani. Mai aveam bani. El avea servici, avea salar, …dar mi-a fost frică (cu glas de taină). Atunci, atuncea mi-a fost frică şi când i-a ridicat pe-ai noşti mi-a fost frică. Tot aşa frică am dus până m-am văzut la Oraviţa-nuntru. Acasă, nu mai ştiam nimic. Nu mai ştiam nimica. În timpul ăla nu mai ştiam nimica. … Da’, după aceea, am dat o telegramă la…la tata meu, că-s grav bolnavă. Tăticu o primit sara telegrama, dimineaţa o venit. Ş-o venit la noi…

(S.T. : Şi tatăl dumneavoastră, care înţeleg că v-a iubit mult, v-a respins la început ?)

S.J. : Daa….

(S.T. : Nici el n-a vrut să vă…)

S.J. : El n-a să mă căsătoresc. El a spus că mai sunt băieţi. Io n-am fost iubitoare de băieţi. Nu, nu eram. Tot credeam…Nu vroiam să mă căsătoresc, şi dacă nu vroiam să mă căsătoresc am spus că mie nu-mi trăbă curtezani, să meargă coadă nimeni după mine, atuncea am să iubesc pe cineva când vreau să mă căsătoresc. Dorinţa mea o fost aşa: ca să mă căsătoresc ( coboară vocea ), să nu mă căsătoresc pe cine nu cunosc, şi m-am căsătorit ( din nou voce joasă, să nu o audă soţul, G.J. ) şi am făcut…la tri săptămâni

(bate cu degetul în masă, pentru a sublinia ) m-a lăsat singură, s-a dus cu alta, s-a distrat

( soţul e plecat în curte ). Da. Aşa o făcut. Am trimis ( ridică vocea ) după tata meu şi am vrut să mă duc înăpoi şi tata meu n-a vrut. A spus: „Nu, cine n-ascultă, suferă. Tu ţi-ai ales, tu trăieşti”. Mi-a adus o geantă plină de bani…Vă duceţi şi vă cumpăraţi haine noi şi puteţi veni acasă, amândoi. Ş-am venit acasă. Da. A primit cadouri de la tata meu. N-a vrut să poarte nimic. Verighetă n-a vrut să poarte. N-a vrut să poarte. Ce să fi făcut ?

(S.T. : V-aţi căsătorit în ’45 şi au trecut deja şase ani, până în ’51, când s-au făcut ridicările)

S.J. : Da, da. Cu şase ani (înainte) a fost tabelu’ făcut.

(S.T. : Cu şase ani ?!)

S.J. : Pă’ sigur că da. Da’ noi am ştiut.

(S.T. : Aţi ştiut ?)

S.J. : Sigur c-am ştiut. Tata meu avea oamenii lui. Şi zicea, „Lasă, s-o salvăm pe ea. Pentru că au fost prea buni şi aţi făcut prea mult bine şi aţi iubit…”

(S.T. : Şi nu s-a putut face ceva ?!)

S.J. : Nu, nu s-a putut. Nu s-a putut. Pentru că tata meu fusese primar, era cu partidul liberal, era bogat, s-a luat cine au fost bogaţi, după pământ. Eu nu aveam nimica. Dar am muncit. Dragii mei, atâta am muncit io că nu vă puteţi închipui, dar am fost crescută şi nu mi-a fost greu. Sute de păsări am ţinut şi…în şaisprezece ani… În ’51, ne-am mutat în Sânandrei. Atunci, eu eram aşa de fericită că mi-am făcut gospodărie… Când strigam păsările după câmp, albea câmpu’…Aveam capre, nu mâncau altceva numai flori. Era un aer acolo, sănătate, era o apă ce trecea pe lângă casă…Îmi plăcea să muncesc. Şi tot timpul eram ocupată. Şi…nu mă mai interesa nimica. Dar părinţii mei or suferit mult. Nu le-o rămas nimica. Au avut noroc că o vie am scos-o afară şi aveam butoaie cu uşă…şi le-au umplut de grâu. Şi au avut pâine trei ani de zile. Că grâul s-a dus afară, la câmp, nu s-a mai adus acasă la om. Şi omu’ n-a primit numa’ paiele. Şi impozitele erau îngrozitoare…

Când i-a rădicat, a venit, s-a făcut o comisie şi i-a întrebat şi a spus, „Dumneata ai fost primar atâţia, atâţia ani”, dup cu…un fier aşa lung şi zicea că a avut o gumă. I-a rupt o parte din dinţi. A doua, „Ai fost liberal ?” A doua lovitură, a triia lovitură, „De ce-ai fost bogat şi de ce-ai avut sluji”. Da. (Revine soţul, G.J. ) Io am mers la ei; au ajuns ei în Bărăgan. Şi am făcut cunoştinţă cu şefu’ de gară de-acolo…de la ….Vădeni.

G.J. : Erau dintr-ăştia…cum să spun, un fel de…nu profesionişti…nişte prizonieri aşa…ei mergeau şi noaptea şi păzeau să nu plece oamenii din sat.

S.J. : Io am scăpat. Am scăpat. Mă duceam des la ei. Mă duceam des de-i mângâiam…Şi lumea era foarte bună. Şi io mă duceam de multe ori la început şi-o sută de kilograme duceam cu mine şi n-am pus mâna pe nimic, toţi m-ajutau. Aşa lume bună a fost!

G.J. : Eu am dus-o la gară, am pus-o în tren…

S.J. : Apăi ajungeam la ei, când ajungeam stăteam peste noapte, dimineaţa am plecat. Nu puteam să stau!…că acolo umblau şi….da’am avut noroc, nu m-a prins niciodată, da’ pe care le-a prins, vai de capul lor. Le ducea miliţienii de făceau curăţenie şi-şi băteau joc de ele şi le chinuiau şi…Tata meu a fost paznic, da’ a fost greu că a fost paznic la patrusprezece kilometri.

G.J. : Trebuia să meargă la paişpe kilometri de la Vădeni.

S.J. : Da’ el o fost aproape la şaptezeci de ani, da’ era un om solid, tare…şi acolo au avut…nu…( ezitări ), la urmă au avut de toate, nu le-a trebuit de la noi mai nimica…Da’ au chinuit mult când au făcut casa. Casa a fost de văiugă şi n-a fost voie să plătească, numa’ a trăbuit s-o facă ei, şi douăzeci şi cinci de kilograme a fost o văiugă …

G.J. : Ştiţi ce-i vaiuga ? Vaiuga-i un fel de imală amestecată cu paie şi-i douăzeci şi cinci de kilograme.

S.J.:…Erau ierni foarte grele şi-i ningea în cap!…Că erau acoperite cu paie…casele…şi-i…aşa zăpadă a fost de mare de de multe ori veneau alţii de, de deschideau că nu puteau să ieşe afară pe uşă. Atâta era zăpada de mare…Îi astupau…A fost greu, a fost foarte greu…Foarte greu.

(M.G.: Şi când s-au întors …?)

S.J. : Când au venit aicea tata meu o mai trăit un an de zile, că el a venit cu cancer în gât, că cum a răsuflat i-a ars gâtu’.

Înainte de a muri el i-am zis, „O”, zic, „şi noi o să murim tot în asta, tot în frică”, că-mi era frică, să ştiţi că-mi era frică.

G.J. : Erai nesigur de azi pe mâine

S.J. : Mi-era frică. „Nici să nu te gândeşti”.Zic, „Am să arunc contractele ( de la pământ), o să le bag pe foc”. „Să nu faci lucru ăsta, să nu gândeşti să arunci, pentru că asta nu rămâne aşa. Asta nu va rămâne aşa. Tu vei trăi şi trăbă să trăieşti ca să vezi libertatea”. Şi voi ( ni se adresează nouă, M.G., S.T. ) trăbă să trăiţi. Deocamdată este greu pentru voi, numa’ război să nu vină. Asta să vă gândiţi. Treceţi prin greu’ ăsta, pentru că deocamdată bine nu va fi… Şi tata meu mi-a spus că nu va rămâne aşa, va veni, dar uşor nu va fi, aşa a zis tata meu către mine. Da, libertatea va veni. Da’ trăbă să trăieşti şi să vezi pentru că am chinuit ( şopteşte ), am chinuit. Eram necăjită şi io. Nu eram cu ei, da’ când mă duceam mi-era frică. Când mă duceam, tot frică am mâncat.

(M.G.: Şi în ’89 ? Ce-aţi zis că se întâmplă în ’89 ?)

S.J. : Ce să mai zic ?! … Am spus, „Iacă-tă adevăru’ lu’ tata meu, de-aia a trebuit să trăiesc”; eram scârbită de lucru, scârbită de tot şi vroiam să mor. Au murit părinţii mei, i-am înmormântat, zic, „Ce să mai trăiesc atâta ? Am trăit destul, am văzut destule”. N-am mai vrut să mai am un copil, să nu mai chinuie, să nu mai trăiască viaţa mea, pentru că a fost foarte, foarte, foarte grea ( accentuează ). …..Şi de ce să mai am, să mai dai viaţă unui om ca să mai chinuiască pe pământ ! Nu-mi pare rău de nimic ce rămâne, fiindcă la toată lumea rămâne şi tot se duce. Nu-mi pare rău de nimica. Îmi pare rău de tinereţea mea…că…am fost aşa de elegantă, aşa de frumos îmbrăcată, … şi-a fost plin sufletu’ meu, a fost plin de durere. Nu l-am arătat nimănui, pentru că dacă vrem să trăim trăbă să primim viaţa cum vine, nu cum vrem.

(S.T. : Ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi venit comunismul ?)

S.J. : Dacă n-ar fi fost, ar fi fost paradisul pământului Comloşu. Ştiţi ce-ar fi fost ? Paradisul Pământului ! …Ce-a fost! Ce bogăţie!…Ce curăţenie!…Când ai intrat în casă la un chiabur, aşa curăţenie a fost, lux! N-o fost cu ciment, n-a fost ciment, cărămidă. Apa toată a mers la stradă…Satu’ tot canalizat. N-o fost noroi. Au fost poteci peste drum, aşa dacă ai vrut să treci; ăla o fost obligat să cureţe, ai putut să mergi pe orice anotimp în pantofi, nu te-ai murdărit. Iarna, toate străzile curăţate, ce să spun !… O fost …un rai pe pământ…Şi deci am văzut şi raiu’ am văzut şi iadu’ şi le-am văzut pe toate !…