Valeria BOGDAN

M-am născut în comuna Foeni. Mă numesc Bogdan Valeria, dar mi s-a zis Ia. Când am fost mică nu am putut să-mi pronunţ numele Valeria şi mi-am zis Ia, şi-n sat aşa m-a cunoscut fiecare, de Ia. (Când v-aţi născut?) Data mea de naştere a fost în 25 octombrie 1921, dar au modificat-o. M-am născut în aceeaşi zi cu regele Mihai. Părinţii îmi spuneau că sunt născută în aceeaşi zi cu regele Mihai şi era un ordin atunci ca toţi născuţii care-s într-o zi cu regele pot să se ducă să facă şcoala gratuit. Dar cum să mă fi dat căci eram singurul copil rămas la părinţi. Am mai avut un frate care a fost cu 3 ani mai mare decât mine. Nu m-or dat la şcoală şi am rămas astfel la mine în sat.

Mai târziu au schimbat data din buletin, după ce am venit din Bărăgan, căci s-au făcut iarăşi buletine. A fost unul care a fost secretar la Primărie, cum era atunci, Sfat, şi probabil din greşeală, în loc de data de 25 octombrie, a pus 15 octombrie. O rămas atunci aşa şi abia când s-au făcut buletinele, după ce am venit din Bărăgan mi-au schimbat data.

(Povestiţi-mi despre satul dumneavoastră, despre copilăria dumneavoastră) Am avut o copilărie tare fericită. Am mai avut un frate mai mare decât mine, cu 3 ani, care a fost născut în 1918, dar a murit săracul, la vârsta de 40 de ani.

(Părinţii dumneavoastră cu ce se ocupau?) Părinţii mei erau agricultori. Mama mea s-a măritat în 1917. A venit din Austro-Ungaria, dintr-o comună îndepărtată de Foeniul care a fost, şi s-a căsătorit, a avut un copil în 1917, imediat după ce a venit, care a murit. Noi am fost 4 fraţi. După aia l-o avut pe frate-miu, în 1918, şi pe mine în 1921. A mai fost încă un frate, născut în 1923, dar a murit la vârsta de 4 luni. O străbunică vitregă, de-a noastră ne-a crescut. La noi se obişnuia ca în fiecare săptămâna, marţea şi joia să se facă plăcintă întinsă, ştrudel. Tatăl meu mergea la vânătoare, căci a fost vânător. (În pădure la Foeni?) Nu, că pădure o fost pe urmă, a lui Mocioni. (Unde mergea la vânătoare, pe câmp?) Da, pe câmp. Noi am avut acolo făcut un sălaş, o odaie cu 3 lanţe. Un lanţ o fost 51 de ari. Sălaşul era înconjurat cu tot felul de pomi fructiferi. Am avut 42 lanţe de pământ, căci tata lucra mult. Tare harnici or fost părinţii mei. Lucrau în arendă, căci atunci când a venit mama au avut numai 17 lanţuri de pământ, dar în timpul în care au arendat pământ, au lucrat şi cate 100 de lanţuri de pământ în arendă. Şi atunci aveau lucrători şi or cumpărat pământ, până au ajuns la 40 de lanţuri de pământ. Vara mergea bunica mea la odaia aceea şi făcea mâncare pentru zilierii care erau la lucru. Se duceau după ei cu căruţa, cu cocia, cum ziceam noi şi îi aducea în fiecare zi la ora 12 să ia masa caldă. I-o adus de pe câmp, că a fost pământul mai împrăştiat, nu era doar într-un singur loc, era în mai multe locuri. Tata avea fel de fel de lucrători acolo. (Erau mulţumiţi lucrătorii?) Au fost, căci părinţii mei au fost cinstiţi. Veneau zilieri care reveneau apoi, şi erau câte 10-12 într-o zi şi chiar până la 15 lucrători la zi. Se duceau deci la odaia aia şi mâncau mâncare caldă şi rămâneau până pe la ora două. Părinţii mei au lucrat cu lucrătorii, or arendat şi-au cumpărat pământ. Atunci s-a vândut pământul căci la noi în sat au fost Mocionii. Acuma mai văd că mai poarta numele de Mocioni liceul de la Ciacova, Alexandru Mocioni. O să vă spun cum au fost îngropaţi Mocionii toţi.

(Părinţii dumneavoastră aveau şi pomi, şi vie?) Pomi, da, dar vie nu aveau aşa multă, numai câţiva butuci. (Porumb, grâu cultivau?) Grâu, cucuruz, orz, ovăz şi tot felul de cereale. (Aveau cu ce să lucreze pământul?) Tatăl meu, în copilărie a fost dat de bunicul lui să facă şcoala de agricultură. L-o dus într-o comună vecină, căci atunci n-o fost graniţă, la Modoş. (Acuma este Banatul sârbesc?) Da, Banatul sârbesc. S-a dus acolo şi a învăţat agricultură la o familie de bulgari. Tatăl meu a ştiut să vorbească 6 limbi. În primul rând a fost limba lui maternă, româna, a doua a fost sârba, căci în sat a învăţat sârbeşte, apoi cu nemţii a lucrat că am avut în hotar pământ în satul vecin, din Banatul iugoslav, din Modoş, din Pardeni, din Şupreea. El atunci de la toţi a învăţat limba, de la nemţi a învăţat nemţeşte, şvăbeşte cum o fost, apoi de la sârbi a învăţat sârbeşte şi pentru c-o fost pe timpul Austro-Ungariei a trebuit să înveţe atunci şi maghiară, bulgăreşte şi pentru că or avut acolo şi prizonieri ruşi, o trebuit să înveţe şi ruseşte. O cunoscut 6 limbi pe care le-o vorbit la perfecţie.

(Dar mama dumneavoastră?) Mama mea a fost venită din Austro- Ungaria, dintr-un sat mare, Iecica, care acuma este în Voievodina, în Banatul iugoslav. S-o căsătorit în 1917. (Era româncă?) Româncă era. (Au fost mulţi români în zona aceea?) Cum să nu, mulţi erau. Satul acesta o avut patru biserici: a românilor, a nemţilor, a sârbilor, că or fost şi sârbi, iar la urmă şi jidani or fost. Aşa că mama mea de acolo a venit şi s-o măritat. Au fost 4 fraţi, cu mama mea, şi probabil că trăiesc din partea lor, însă din partea tatei or murit toţi la vârsta de 62 de ani. Bunica mea din partea mamei o trăit 80 de ani. Sora mamei a trăit 80 de ani, la fel şi fratele mamei şi probabil lor le semăn, de trăiesc atât. Mama o fost o femeie excepţie în sat, curată, harnică, de rar a fost aşa ceva în sat. Cum îi mama aşa-i şi fata, căci eu am moştenit-o. Bunicul meu din partea mamei a mai avut doi fraţi şi or stat toţi într-o casă, nu au fost separaţi. Atunci bunicul meu, ca să se separe de fraţii lui s-o dus să lucreze în America. Lumea n-o fost atuncea atâta de civilizată şi el n-o pus banii niciunde, i-o ţinut la el. S-o dus cu trei oameni: un sătean de-al lui o fost şi mai unul dintr-un sat vecin, că este şi acolo Sânmihai, un sat în Iugoslavia. S-o dus, o lucrat, o adunat banii şi i-o ţinut cu el. Şi el aşa a crezut, că vine acasă şi-şi cumpără casă, nu mai stă cu fraţii lui. Cei care-or fost ortacii lui, unul din sat şi unul din Sânmihaiu sârbesc, i-or scris bunicii mele, Maria: „Să ştii c-am trimis pe Pătru, l-am pus la vapor şi are să ajungă”. Nici până astăzi nu se ştie însă cum a fost. L-or aruncat în ocean şi i-or luat banii. Bunica era însărcinată, cu cel de-al patrulea copil, pe care bunicul nici nu l-a cunoscut.

(Şi ceilalţi s-au mai întors?) Da, s-au întors. Vai, ce familie or avut. Ăsta, care o fost din sat, vai şi amar de el. S-a întâmplat că nepoţii lui s-or spânzurat, s-or împuşcat, iar el s-o făcut haiduc. O dormit numai prin pădure. Asta a fost prin 1800 şi ceva. Cel care i-a luat banii, haiducul, a activat de când s-or omorât a lui. Atunci a fost Becicherecul Mare. Zdreneniu se numea atunci Becicherecul Mare. Bunica mea o rămas cu patru copii.

(Cum s-au cunoscut părinţii dumneavoastră?) S-or cunoscut că a fost din sat de la noi (pe atunci Banatul Iugoslav a fost la Austro-Ungaria) o săteancă, care avea un frate care a fost, de la vârsta de 14 ani, slugă la bunicii mei şi la străbunicii mei şi prin aia or găsit-o pe mama. Or făcut şi nuntă.

(Mama dumneavoastră tot cu agricultura s-a ocupat?) Tot cu agricultura.

(Cine vă lucra hainele?) Tot eu mi le făceam. Da, am atâtea costume lucrate numai de mâinile mele. (Cine v-a învăţat?) M-o învăţat mama mea, căci a fost tare harnică. Noi le zicem cilimuri la covoarele ţesute. Am atâtea covoare ţesute, făcute tot de mama. De la vârsta de 8 ani a început să mă pregătească mama să lucrez. Atuncea şi la şcoală a fost altfel, căci se făcea gospodărie, se făcea lucru manual. Şi de la învăţătoarea care-o fost am învăţat ceva, dar de lucrat am învăţat de la mama. Şi bunica mea a fost harnică şi am avut şi o străbunică vitregă care ne-o crescut şi de la care am şi învăţat câte ceva. Stăteam seara şi mama mea ţesea, iar atunci nu o fost lumină electrică, ci o fost lampă. Lampa de petrol numărul 11 o pus-o într-un geam, iar eu stăteam la masă şi coseam. (Lampa numărul 11?!) Da, sticla de lampă a fost de 11. Numărul mai mic era 5, apoi era de 8 şi 11 a fost cel mai mare.

(Din ce lucraţi? Din lână?) Mama da, din lână ţesea. A ţesut covoare pe care le am şi acum, iar eu coseam la masă. Bunica torcea fuior, altă dată a tors lână şi la noi nu s-or făcut şezători, cum văd că se fac în alte părţi.

(Copilăria cum a fost?) Copilăria a fost foarte fericită. Ţin minte când mergeam la şcoală. Tatăl meu s-a străduit mult să se facă grădiniţă în sat, că pe timpul pe care el era în Austro-Ungaria era grădiniţa Obodă. S-o chinuit, dar nu o reuşit să facă. Am mers la şcoală de la 7 ani. Pe timpurile mele se găsea tot ce vroiai. Au fost portocale, au fost curmale, a fost halva, dar nu ca asta de acu’, cum a fost pe vremea lui Ceauşescu, din floarea soarelui. Tot ce ai vrut ai găsit.

(Cine le aducea?) Erau comercianţi care or avut prăvălii şi în prăvălii s-au găsit. (Ce etnii aveau comercianţii?) Sârbi erau şi au avut două prăvălii, una a fost lângă casa unei rude de-a noastră şi în altă stradă or avut altă prăvălie. Şi erau sârbi tot din Banatul iugoslav. De la Parveni, căruia acuma îi zic Nincicevo, de acolo au fost sârbii ăştia. După aceea şi-au cumpărat altă prăvălie, în strada mare. Vecinii pe care i-am avut în copilărie au avut şi ei prăvălie. El a fost sârb, Radosavlovici, şi nevastă-sa a fost unguroaică. Or avut patru fete şi trei feciori. Cel mai mic a făcut şcoală, inginerie. (Unde sunt acum?) În Timişoara. Radosavlovici se cheamă. (Şi mai cum?) Eugen. (Alţi vecini mai aveaţi, în afara de Radosavlovici?) Cum să nu, în spatele casei părinteşti a fost iară o verişoară primară, a fost bătrâna cu bunicul meu, cu tata lui tata meu. Apoi o fost un loc gol, căci tatăl ei o murit în primul război mondial şi ea o rămas fată săracă.

(Ce alte etnii mai erau?) Sârbi, care au fost un sfert din sat, dar tot relaţii bune au fost. Numai două familii au fost de nemţi şi acuma mai trăiesc din familiile lor. Au fost şi unguri în satul nostru. Pot să spun că o fost o copilărie fericită.

(Tatăl dumneavoastră a fost în război?) Nu, căci pe timpul războiului se zicea că-i felmenteş, pe ungureşte, adică întreţinător de familie, pentru că tatăl lui a fost în război şi bunicul i-o fost bătrân, iar el o rămas susţinător. La socri tot aşa s-a întâmplat. Au fost vreo câţiva în sat care au fost aşa.

(Ce a urmat după copilărie?) După copilărie a urmat căsătoria, în 1939. Am fost cumva rudă cu soţul meu, dar legea ortodoxă lasă să se căsătorească şi verişori de-al doilea, însă noi am fost verişori de-a treia spiţă. (Cum de v-aţi căsătorit chiar cu vărul dumneavoastră? V-a impus cineva?) Nu, noi ne-am iubit de copii şi aşa a fost în toată căsnicia. Am trăit împreună 55 de ani. Am fost două caractere potrivite şi am fost harnici amândoi. Nunta a fost în 29 august 1939. În 1940 am avut primul copil, iar după aceea soţul meu a fost dus în război şi când s-a născut fata el era pe front, în 1942. La bărbatul meu au fost doi fraţi, unul o fost în 1918 şi bărbatul meu în 1919 a fost născut şi doar pe el l-a dat la şcoală. Fratele lui trăieşte şi astăzi, la Lugoj. Fratele meu o fost şi el la şcoală şi în timpul acela or fost şcolile destul de scumpe. Numai întreţinerea la internat o fost 11.000 de lei. (Erau bani mulţi atunci?) Păi un lanţ de pământ o fost 8000-9000 de lei. (Pe an sau pe o lună era 11.000 întreţinerea la internat?) Pe an. Frate-miu o făcut Teologia la Caransebeş şi cumnată-miu o făcut Medicina la Cluj. Dar când or luat ungurii Clujul, atunci a făcut la Sibiu. Bărbată-miu tot se ducea la el cu pachete.

(Unde a fost trimis pe front soţul dumneavoastră?) O fost şi în Rusia şi acolo a avut noroc că a scăpat, că nu l-au luat prizonier. O fost în linia întâi, curier la transmisie. (A trimis scrisori de pe front?) N-am primit. Prima scrisoare a primit-o el, când s-a născut fata noastră, Doina. Atunci i-a trimis cumnatul meu, ăsta de la Lugoj. I-a scris aşa: „Să ştii dragă Ioniţă (că Ion l-o chemat pe bărbată-miu, dar Ioniţă l-am dezmierdat) că tu ai o fetiţă şi eu o nepoţică şi o cheamă Doina”. Asta a fost în ’42, când s-a născut ea, la 16 noiembrie.

(Cum se numeau bunicii din partea mamei dumneavoastră?) Mioc Maria şi Mioc Petru. (Şi bunicii din partea tatălui?) Din partea tatei au fost Petru Martin şi Persida. (Părinţii dumneavoastră cum se numeau?) Martin Vasile, tata, şi Martin Silviana, iar după numele ei de fată, Mioc. (Fratele dumneavoastră cum se numea?) Martin Petru, ca bunicu’. (Dar soţul dumneavoastră?) Ion Bogdan.

(Şi s-a îmbolnăvit soacra dumneavoastră?) Da, s-a îmbolnăvit. Şi înainte de Crăciun au venit oile acasă. Atunci nu o fost apă în curte, dar am adus de afară apă, de la pompă şi soacra mea s-a dus să aducă apă. Asta a fost înainte de Crăciun, cu trei zile. Am avut 80 de oi. Ea s-o dus după apă şi cum venea printre oi o căzut. Şi când o căzut s-o tăiat la nas, iar când o venit înăuntru o fost plină de sânge. Şi pentru că cumnatul meu era student la Medicină am avut în casă tot felul de medicamente şi imediat am spălat-o cu rivanol. Am avut comprese sterile şi am pansat-o. Or mai fost mulţi săraci care au venit să-i ajut. O fost una săracă, o unguroaică, Vilma, şi bărbatu’ i-o murit pe front şi ea o rămas cu patru copii. O venit după lapte, că erau cu ziua la lucru. Când fusese la spital o primit tetanos. Şi o dus-o la spital cumnatul meu, că el era doctor acolo. Când o terminat Medicina specializarea lui o fost de oftalmolog, doctor de ochi. El şi acuma trăieşte, în Lugoj şi are vreo 84 de ani. O dus-o la spital pe acea femeie. Atunci nu o fost nici medicina chiar aşa de evoluată.

(În timpul acesta socrul dumneavoastră ce făcea?) Era acasă cu animalele. (Şi tatăl dumneavoastră unde era?) La casa lui.

(Povestiţi-mi despre colectivizare, cum v-au luat pământul, cine a venit, ce v-au spus? V-au chemat să vă facă propagandă?) O venit un primar atunci, căruia i-o zis preşedinte de colectiv şi or fost săteni din sat. Atuncea ştiu c-or adus pe cântăreaţa Lucreţia Ciobanu, când s-o făcut în ’50 colectivizarea la noi. Dar pe noi nu ne-o primit. Au fost iară luaţi chiaburi în Bărăgan. Copiii vecinilor care-or fost luaţi, căci erau consideraţi chiaburi nu or fost primiţi în Căminul cultural şi au fost scoşi afară de sârbi. Sârbii i-au scos afară, că sârbii au fost comunişti. Când au venit ruşii au ieşit cu steagurile înaintea lor. (Înaintea armatei?) Da, au ieşit cu pita caldă, aşa i-o primit. (Pe cine nu primeau, pe români?) Da, pe români îi scotea din Căminul cultural.

Căminul cultural, unde au fost adunaţi cei ce erau trimişi în Bărăgan, o fost înainte castel, făcut de Mocioni. Ăştia or fost veniţi din Macedonia şi au făcut în sat castel care e şi astăzi. A fost apoi Cămin cultural, dar o fost scris pe el „Casa de Educaţie Naţională „Antonio Mocioni”, din Foieni”. Şi nevasta lui a făcut biserica de la sârbi. În 1943 a fost înmormântat Antonio Mocioni, iar mama lui mai înainte.

(Ce fel de oameni erau Mocionii?) Oameni foarte buni. Antonio a fost şi ministrul vânătorii. (A fost bogat?) Atâta pământ or avut că după aia or vândut pământul şi de la ei a cumpărat şi tata meu. Şi socrii or cumpărat pământ de la Mocioni. Am făcut o copie după aceste acte, căci comuniştii or distrus foile cadastrale. Comuniştii care or fost trăiesc şi astăzi. Când aud de comunişti…nu-i pot ierta cât voi fi. Au distrus foile cadastrale, dar eu am avut copia şi chiar şi azi ţin copia de pe pământul pe care l-o avut tatăl meu. Foaia cadastrală, cu tot ce o fost de cumpărat, care o fost de moşie, de moştenit, de la părinţi, absolut tot. (Pe categorii?) Da, da. Şi ăştia au distrus tot. A venit un secretar, de fapt şi el a fost de familie. Bunicul lui o fost din Banatul iugoslav, din Voievodina. Asta a fost după ce s-o pus graniţa, în 1923, ca să rămână Jimbolia, că ar fi fost Jimbolia la sârbi. Or dat Modoşul la care acuma îi zice Tomici. L-au dat la sârbi. (Au dat Madoşul şi au luat Jimbolia?) Da, au dat Modoşul şi a rămas Jimbolia la români, în 1923.

(Îmi povestiţi de secretarul acesta? El a făcut colectivizarea? Ce rol a avut?) Nu, asta era la urmă, după ce a fost cu reciclarea la Bărăgan.

(Spuneţi-mi câte ceva de colectivizare. Se făcea propagandă la cămin? Ce se întâmpla acolo? Cine venea acolo?) Sârbii au fost. (Făceau propagandă să se facă colectivizare?) Da. Preşedinte o fost atunci din sat de la noi, când s-o făcut colectivul, în 1950. Şi trăiesc şi acuma, adică soţia lui trăieşte şi are şi strănepoţi.

(Şi cum a fost, au venit şi v-au luat pământul fără să vă întrebe?) Fără să întrebe şi or trecut pământul la I.A.S. Cum v-am spus, nouă ne-or dat apoi pământ în hotarul ăsta, la Cruceni.

(V-au pus să semnaţi ceva acte, că soţul dumneavoastră era plecat?) Socrul meu o semnat, da. Tatăl meu, săracul, nu putea face faţă. (Ei au fost de acord cu actul de vânzare? Au fost de acord să dea pământul?) Nu o vrut, forţat l-o dat şi a primit în hotarul comunei Ionel, pământ rău. Şi atunci a luat grâu împrumut ca să însămânţeze, să facă şi el faţă. O luat de la un verişor de-al lui. (Era pământ mai rău la Ionel?) Da, era pământ rău unde am avut noi. Era însă şi pământ bun acolo. (Cum era comuna Ionel atunci?) Ce să vă spun, ce comună o fost Ionelul… Avea 8 măcelării, aveau doctor pe care ei l-au plătit, avea farmacie, se făcea piaţă acolo şi ne duceam la piaţă. Târguri se făceau de câteva ori pe an. (Erau oameni bogaţi în Ionel?) Or fost. (Ce erau mai mulţi, români sau nemţi?) Or fost numai nemţi, printre care o fost unul, cel mai bogat care o avut şi moara Rijar. Era o ordine la moara lui, că în jurul Banatului n-o fost aşa o ordine. Dacă te-ai dus ţi-o dat făina din grâul tău, nu din alt grâu. Te-ai dus cu căruţa şi o avut grajduri unde ţi-o ţinut caii, dacă o fost iarnă. O fost un om care, la cântar nu te-a înşelat cu nimic, ci ţi-o dat bonurile exact cum or fost.

(Credeţi că era mai cinstită lumea atunci?) Era, mai ales în comuna Ionel, cum v-am spus. După aia or dus sârbii moara. Atunci o fost o ordine acolo şi am avut prieteni în Ionel. Acolo erau două feluri de nemţi, de şvabi. Erau cei care au fost bruneţi şi cei care au fost blonzi. Nu ştiu dacă au fost francezi sau altceva. Ăsta o fost cel lângă care am avut pământul. Am avut aparat de radio de la el şi astfel noi am fost primii care am avut radio în sat. (Şi ascultaţi la radio?) Eu atâta am ascultat Europa Liberă şi am fost atâta de documentată cu tot ce s-o întâmplat.

(Credeţi că această cinste era determinată de educaţia oamenilor, că aşa erau educaţi oamenii atunci? De ce credeţi că erau aşa de buni, de corecţi? Credeţi că asta ţinea de mentalitate, de etnie, sau de ce altceva?) Cum să spun, nu au fost toţi aşa, ci au fost anumite familii din sat aşa, care am putut „cântări” lucrurile, dar au fost şi înapoiaţi în sat.

Preşedintele cu care s-o făcut colectivizarea, or fost doi fraţi: Şojdean Iosif şi frate-su, Ionică. Şi ăştia au fost sifilitici, că ştiu de la cumnată-miu, medicul, care s-a dus la ei, că au avut nu ştiu câte cruci în sânge. Asta o fost analiza făcută şi nu ştiu câte cruci or avut. De fapt asta se zice că se moşteneşte în nu ştiu câte generaţii, nu ca şi acuma, că se vindecă, însă atuncea nu a fost aşa.

(Ce s-a întâmplat cu familia Mocioni când au venit comuniştii?) Ei au fost bogaţi şi au făcut biserica română ortodoxă în 1875. Ştiu că tot povestea bunica mea că primul botezat a fost bunicul meu, Petru Martin. Când o venit comunismul ei or murit atuncea. Antonio mi se pare că a murit după mama lui. Mai întâi mama lui o murit, în ’43 şi o fost prima pe care or înmormântat-o în capelă, că ei or avut capela făcută în 1900 de arhitecţi italieni. La nu ştiu cât timp a fost înmormântat şi Antonio. Or fost mai mulţi de fapt din familia lui, nu mai ştiu.

(Când au venit comuniştii le-au luat tot? Ce s-a întâmplat cu averea lor?) Da, au venit şi le-au luat tot. În 1928 din pământul lui Mocioni s-au dat câte 16 lanţe de pământ coloniştilor români care au venit din Ardeal, din comunele Pian şi Racoviţă. În 1929 au fost aduşi moţi de la Avram Iancu şi li s-a dat, tot din pământul lui Mocioni, câte 16 lanţe de pământ, iar la patru familii de veterani de război din Mihai Viteazu le-au dat câte 25 de lanţe de pământ. Unul dintre Mocioni, cel care o făcut biserica la români, o avut nevastă sârboaică, Laura, care o făcut biserică la sârbi şi ea a fost înmormântată în biserica sârbească. În fiecare an se făceau Rugi sfinte, la noi a fost în 15 august şi la sârbi în 28 august. Nu ştiu câţi ani sunt de când are biserica paratrăsnet, dar o trăsnit direct în coşciugul ei. Le-au luat comuniştii tot.

(Cum s-a pus graniţa la Jimbolia?) Atunci o fost, când or venit de s-a pus graniţa, atuncea au luat odaia noastră de care v-am spus că o avut-o tata. (A trecut dincolo?) Nu, a rămas la noi, dar au făcut-o pichet românii, pentru că or dat Modoşul. (Pichetul de la Foeni, nu?) Or făcut în odaia noastră pichet atuncea, în ’23. (Şi acuma nu mai este?) Nu, acuma pichetul e la Parveni şi unul e la Modoş.

(Nu au fost probleme atuncea, nu au venit sârbii, când au vrut să intre în Timişoara, să ia mai mult din Banat, de acolo? Au fost ceva probleme de acest fel?) Au fost, cum să nu. Când or venit ruşii, că am fost şi noi, când ne-au deportat în Bărăgan am fost împărţiţi în două părţi şi opt familii au fost duse la Cacomeanca. Erau trei sau patru familii de sârbi şi trei mi se pare că au şi murit în Cacomeanca. Când au venit ruşii, sârbii au ieşit cu pita caldă, cu sare şi cu steagurile i-au aşteptat. Or venit şi la noi pe zid, că şi acuma îi zicem cotarcă la porumbar, or scris „Jos chiaburii!”.

(Cine au scris, sârbii?) Da, sârbii şi am ştiut şi cine o scris. (S-au stricat atunci relaţiile dintre români şi sârbi?) Or fost care i-or susţinut, or fost care erau împotrivă. O fost scris la noi „Vrem moarte celui ce şterge!”. Or scris „Jos chiaburii!” şi „Vrem moarte celui ce şterge!” că s-o ştiut că bărbatu’ meu va şterge. La urmă am aflat cine o fost, cine o scris. Au fost duşi părinţii lui, dar şi el, în Cacomeanca, în satul ăsta.

(Povestiţi-mi cum v-au ridicat) Când i-o ridicat eu am fost în spital, căci am fost operată. În 23 martie m-o operat de chist hidatic la plămâni şi eu nu am fost acasă când i-a ridicat, ci am fost la spital. Numai bărbatul meu a fost, cu socrii şi cu bunicii. (Şi pe bunici i-a ridicat?) Da. Când au venit să îi ridice, tocmai au fost la mine la spital, înainte de Rusalii. O venit bărbatu’ meu înainte cu o săptămână. Eu mi-am pierdut cunoştinţa atunci de nu am mai ştiut cum arată copilul meu, care acum este în America, Cornel. Nu am putut să îmi imaginez cum e copilul meu. Aveam tot febră şi nu îmi scădea deloc. Nu am ştiut că o venit bărbatul meu la mine la spital. Lui i-o spus pe drum că a fost unul propus care să se ducă să-i ridice pe oameni, dar o refuzat să se ducă. I-o spus: „Mă, vezi că vă ridică!”. Fratele meu care fusese ridicat cu doi ani înainte o zis: „Voi aicea nu o să rămâneţi. Luaţi-vă din lucruri şi le daţi la o parte, că după moşieri urmaţi voi”. Atunci am luat lucruri şi am dus în altă parte ca să ni le păstreze. Am mai primit înapoi şi n-am mai primit. (Adică le-aţi dus la rude, la prieteni?) Am dus la fraţii ăştia, că or fost într-un fel buni prieteni cu noi. La fraţii ăştia, care au înfiinţat colectivul, Şojdean. Ei or fost şi cu oile, că au avut şi ei oi, iar noi am avut 80 de oi. (Şi le-aţi lăsat la ei?) Le-am adus acasă, dar le-au lăsat la un cioban cu ăştia şi cu încă un sârb, care a fost vecin cu noi la Bărăgan.

(Şi aţi lăsat lucrurile la ei şi nu le-aţi mai recuperat? Sau aţi recuperat doar o parte?) Şi ne-or dat, şi nu ne-or dat. Doar soacra mea ştia ce-o lăsat, că eu nu am fost acasă, am fost la spital. Când a venit la spital bărbatul meu, eu l-am întrebat de ce nu stă, că la Rusalii ne lasă acasă, să fim împreună. „Nu, că trebuie să se ducă, să cosească”, dar el ştia de la ăştia că îi ridică. Şi o plecat să fie acasă, iar când i-o ridicat eu nu eram.

(Existau deci zvonuri că vor fi ridicaţi? Cum v-au spus dumneavoastră, chiaburi?) Mie nu mi-au spus nimic. (De ce v-au ridicat?) De ce ne-au ridicat?! O fost o comisie în sat, care o propus, şi or fost ridicate 41 de familii, dintre care au fost şapte care or fost cetăţeni iugoslavi. Şi au fost numai ei ridicaţi, bărbaţii, dar familiile lor or rămas acasă. (Numai capul familiei?) Numai bărbaţii, şapte au fost, numai pe ei i-au ridicat, iar soţiile au rămas acasă. (De ce au ridicat aceste familii?) Ăştia au fost cetăţeni sârbi.

(Şi pe români?) Or făcut în sat, cum o fost atuncea, la sfat, o şedinţă. Unii or mers în locul altora, or fost ridicaţi. O fost o familie de pildă, familia unui verişor de-a lui tata, care o fost dus în locul altuia. Tot Martini au fost, dar diferenţa era numele soţiilor, că şi asta, care i-o ridicat o fost Martin Maria. (Pe care trebuia să o ridice?) Da, da. (Şi ce v-au zis, că sunteţi chiaburi?) Chiaburi, sigur. (Din cauza asta?) Da, din cauză că eram „chiaburi”. Or fost şi care nu erau chiaburi, ca mătuşa mea, sora lui tata, care o avut 20 de lanţuri de pământ. (Moşierii cât pământ aveau?) Or avut peste 300 de lanţuri de pământ şi or fost ridicaţi din Ghilag.

(În Foeni erau moşieri?) Nu, în Foeni nu au fost. În Foeni s-a cumpărat pământul aşa cum v-am spus înainte: au lucrat în arendă şi mulţi s-au dus în America, înainte de primul război mondial. Or fost în America şi or lucrat, şi-or cumpărat apoi pământ şi au fost ciobani acasă.

(Şi deci dumneavoastră nu v-a spus soţul nimic?) Nu, mi-o spus că se duce că are de cosit nişte trifoi şi are lucrători care să vină la el şi nu poate să rămână. Eu l-am crezut, dar totuşi am început să plâng, dar mi-o adus pe copil să îl văd, copilul care acum e în America, iar atunci o avut patru ani.

(Câţi copii aveţi?) Trei copii: doi băieţi şi o fată. (Cum se numesc?) Pe băiatul cel mare îl cheamă Bogdan Ion Titu, pe fată Doina şi pe celălalt băiat, Cornel, care e în America. Şi tot îmi povestea o mătuşă când o trecut, că încolonarea o fost la primărie şi de acolo i-o dus la gară.

(I-a lăsat să ia ceva cu ei?) Cât o pus într-o căruţă, dar o avut noroc, cum să spun, că un unchi de-a bărbatului meu, după mama lui, s-o dus şi o pus furaje pentru cai, decât să pună alimente şi lucruri.

(Şi practic cum s-a întâmplat?) Or venit acasă şi ne-or spus ca în atâtea ceasuri să fim gata. Şi nu ai avut voie să îţi iei nimic. Nu o fost voie să vină vecini, nu o fost voie să vină absolut nimeni. (A rămas cineva de pază acolo?) Or fost de pază, care or stat şi la poartă afară, dar şi înăuntru or fost. Şi cum s-a întâmplat de nu i-or luat şi pe bunici…. s-or schimbat miliţienii şi care o fost primul nu o ştiut, iar cel care o venit al doilea nu o ştiut că primul nu le-a luat buletinele la bătrâni şi ăştia au rămas cu buletinele.

(Şi pe ei nu i-a mai luat?) I-au luat dar au avut norocul că s-au întors înapoi cu buletinele. Nu le-au luat buletinele şi pe ei i-au dus la gară, i-o încolonat şi tot îmi povestea o mătuşă, sora tatălui meu, cum o fost bărbată-miu cu trei copii într-o căruţă: Titu o fost la o margine, la dreapta, tata lângă el, cu Doina şi apoi ăl mic. Când au ajuns în dreptul casei, că de la Primărie i-o dus la gară, la Cruceni şi or început să plângă Titu şi cu Doina. Apoi cel mic i-o văzut că plâng şi-o început şi el să plângă.

(Şi i-a dus la gară?) Da, i-o dus la gară şi acolo i-o încolonat, dar eu nu am ştiut nimic.
(I-a dus cu trenul?) Da, cu trenul. Au plecat din gară, de la Cruceni, şi i-a dus până în gară la Timişoara. O fost atunci, la C.F.R., casieră cumnata mea, nevasta doctorului de la Lugoj. Toţi au crezut că îi duce în Rusia, dar asta o spus că în direcţia Feteşti şi atunci bărbatul meu o ştiut, dar eu tot nu am ştiut nimic, că nu mi-or spus nimica. La spital, la Clinicile Noi, unde eram internată o venit una şi a spus că trec vagoane, că în spate la Clinicile Noi trecea calea ferată. Ea o spus că trec vagoane cu cai şi atunci eu toată noaptea nu am putut să dorm, din cauza trenurilor care fluierau. Atunci mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva aici. Atunci am dedus eu aşa, singură, că de-aia n-o stat bărbată-miu, că el o ştiut, dar nu mi-a spus.

(Cu dumneavoastră ce s-a întâmplat?) Eu am rămas în spital, că aveam temperatură şi o dat de înţeles că am ceva. (Şi v-aţi făcut bine după aceea?) După un an m-am făcut bine. (Şi v-a dus şi pe dumneavoastră în Bărăgan?) M-au căutat în sat, atâta m-au căutat ca să mă ducă în Bărăgan, dar am fost susţinută de comisie, pentru tratament, şi la poliţie am fost pusă la spital, caz de studiu, ca să nu plătesc spitalul. Am trecut prin multe.

(Dumneavoastră aţi mai ajuns în Bărăgan?) Cum să nu, am stat şi acolo. Am rămas aici şi după aia nu am mai putut să corespondez cu ei, căci pe ei i-o dus în Bărăgan şi i-o lăsat acolo. (Cam în ce an?) În ’51. I-o lăsat pe câmp liber şi a fost deja parcelat, bătuţi pari, ăsta a lu’ cutare, ăsta a lu’ cutare, căci fiecare o avut parul cu număr, şi i-o lăsat acolo în miriştea de grâu. (Şi ei ce au făcut acolo?) Căldură mare o fost când or ajuns, vânturi or fost şi praf mult. Bărbatul meu s-o dus cu bătrânii, cu părinţii şi au luat doi cai cu ei. Şi când au ajuns acolo de la gară, i-or dus căruţele şi oamenii din vecini or zis că vin coreenii, aşa le-or spus localnicii. Dar ştiu româneşte, cum sunt coreeni?! Şi făceau vorbe ăştia, care erau veniţi de la Burduşani, că întâi şi-ntâi s-o numit comuna noastră Burduşanii Noi, iar după aia i-a spus Lăteşti. (Acolo unde au fost duşi?) Da, da. Şi asta a fost la Făcăieni, unde s-a întâmplat. (Când au ajuns acolo, au început să intre în legătură cu localnicii?) Da, chiar s-or împrietenit, or zis că nu sunt coreeni, ca ştiu româneşte.

(Autorităţile au spus că sunt coreeni?) Da. (Li se dădea voie să meargă să vorbească cu ei?) Da, dar i-a separat. Opt familii au fost duse în alta parte, şi ăştia şapte cetăţeni care erau iugoslavi au fost la noi aici în comună.

(Deci comuna unde i-a dus pe cei deportaţi a fost numită Burduşanii Noi?) Da. (Şi ce au făcut prima dată oamenii când au ajuns acolo?) Când au ajuns în câmpul liber şi era numai mirişte.

(Ce au făcut acolo prima dată, cum au început să se descurce?) Întâi şi-ntâi şi-au făcut colibe, din ce or adus de acasă. Au luat de la secerătoare obiectul care duce grâul, adică ponevile. Cu ponevile s-or făcut. Nu au luat de-acasă nimic, numai patru scaune şi altceva nu or luat. Totul a rămas acasă. A rămas casa mobilată. În Bărăgan o tras care cum o putut. Ei s-or dus şi or stat acolo în câmpul liber.

(Coliba au făcut-o din pământ?) Asta la urmă au făcut, căci mai întâi şi-au făcut din ce or avut, din mobile, dar ai noştri n-or avut mobilă şi după aia or săpat bordeie în pământ şi tot îi forţa să-şi facă casă. Şi o venit o ploaie mare, torenţială, o rupere de nori a fost, la câteva zile, şi pe cei care s-or aşezat într-o vale i-o inundat. Or fost nu ştiu câte familii de sârbi pe care i-o inundat atunci, dar şi români or fost. Şi-au venit lipoveni din Burduşani şi i-or scos de-acolo. Or fost toţi aceştia cu lucrurile ude şi au suferit mult.

(Îşi făcuse o casă?) O făcut casă, o fost acoperita cu stuf. Or fost şi care erau acoperite cu paie, dar a noastră casă o fost cu stuf. S-o făcut apoi un drum care o venit de la gara Feteşti, drept peste holde şi ăsta a fost „drumul bănătenilor”. O fost o secţie acolo şi de la secţie casa noastră a fost a cincea. (Din ce era făcută casa?) Din zid bătut cu maiul, cu scânduri, că aşa or făcut. Or făcut casele în nu ştiu câte zile, că o fost ruperea asta de nori. Când o făcut casa un unchi de-a bărbatului meu o făcut-o dublă, că au fost două familii care au stat acolo. Şi a trebuit să care apă, au adus din Borcea, cu vase. În două zile i-o luat să lucreze cu ziua pe ăştia care au fost cetăţeni iugoslavi şi or bătut cu maiul, iar într-o zi o făcut casa lui tata meu şi a doua zi a noastră, iar a treia zi a unui vecin sârb, care o fost cu noi. (S-au organizat şi împreună au făcut tot?) Da, pentru toată lumea. (Câte o cameră sau două camere făceau?) Nu, o singură camera o fost, o bucătărie şi atunci o fost urcarea la pod, scara, a fost ca un coridor.

Să vă spun ce inspiraţie o avut bărbatul meu, cum o făcut să se deschidă uşa înăuntru. Pe coridor s-a deschis, nu în afară. Toţi care au făcut însă uşa să se deschidă înafară. Şi când a venit viscolul în ’53, un viscol atât de mare şi de năprasnic, bărbatu’ meu o reuşit să îi deszăpezească pe toţi. Pentru că el a putut să deschidă uşa. Aşa i-o deszăpezit pe tata meu, pe vecinu’ care o fost înzăpezit, apoi au făcut şi scut în spatele casei. Or adus şi or prelungit cu lemne şi or pus papura mai lungă, ca să ferească zidurile de umezeală.

(Cu ce se ocupau acolo, ce făceau?) Au lucrat la fermă. A fost stabilizarea şi după stabilizare căpătau câte un leu la zi, pentru ce au lucrat. Şi eu am lucrat. Ne duceam în baltă, pe podul care era făcut din plute. (Şi ce aţi lucrat?) Am adunat cartofi, că se făceau cartofii. De cate ori am aruncat cartofi, că veneau şi ne spuneau că-i control, că venea miliţia să controleze. Or fost şi trădători care au spus ce fac oamenii. Am avut unul care a fost din sat, dintre ăştia şapte care au fost. (Iugoslavii?) Da. S-o dus şi o ridicat bani de la Bucureşti, o sumă de nu ştiu cât, că i-o plătit statul iugoslav şi el a ridicat banii, dar la ceilalţi nu le-o dat nimica. (Erau un fel de turnători?) Da, a fost unul care nici nu a stat în sat, un pârâtor. Spunea la miliţie minciuni. (Ce spunea?) Spunea că ai fost cu tare, că ai făcut cutare, ca să fii asuprit de ei. Ăsta a fost, Panta Cicală. El nici nu o mai stat că l-or mânat de aici din sat şi i-o fost frică că o să răscoale ceilalţi. Şi o făcut la Belinţ, ca deportat. (Adică în Banat?) Da, în Banat. (Şi erau şi bălţi în Bărăgan?) Era o baltă, Balta Brăilei, după Borcea, şi acolo s-au semănat cartofi şi tot acolo ne duceam la lucru.

(Aveaţi ce să mâncaţi?) Cum să nu, că nu ne-au lăsat fără aprovizionare. Veneau şi din sat, din Făcăieni, veneau oamenii cu carne, cu miei şi bănăţenii au fost învăţaţi să mânce bine. Şi când un verişor de-al tatălui meu o mâncat brânză, ceilalţi săteni l-or întrebat: „Da tu Ionică, de unde ai brânza?” „Eeh, la omu’ bun şi cocia fată”. O dat clisă la ăştia ca să-i dea brânză. Lui de brânză i-o fost. Şi atuncea am început să lucram, să ne ducem la lucru, dar între timp, când am ajuns şi eu or venit nemţii din comuna Ghera. Au venit ca să-şi ducă părinţii, care erau în vârstă. (Le-a dat voie?) S-au strecurat că nu au avut voie, că de la Bucureşti când te-or văzut or venit cu miliţia. Destul ca socrul meu să audă, şi se duce la ăia şi zice: „Uite că am şi eu părinţi care au venit aici”. Am şi eu, părinţii, mama şi tata care au venit aici. Vreţi să îi duceţi până la Bucureşti, şi să-i puneţi de la Bucureşti în tren spre Timişoara?

(Cine?) Bunicul lu’ bărbată-miu. (Erau şi bunicii acolo?) Cum să nu. (Deci au fost părinţii şi socrii acolo? Familia dumneavoastră şi bunicii din partea bărbatului dumneavoastră?) Da.

(Şi cine a mers la nemţi să le zică?) Socrul meu s-o dus la nemţi, ca să îi trimită înapoi pe bătrâni, să îi ducă până la Bucureşti, iar de la Bucureşti să îi pună în tren spre Timişoara şi acolo să se descurce. (Se putea?) Aşa o reuşit să-i trimită. (Nu le-o simţit nimeni lipsa acolo?) Nu, nu. (Nu eraţi controlaţi, câte familii au venit?) Nu prea.

(În ’53 a fost deci o iarnă grea) Of, ce iarnă grea o fost în ’53 şi am spus ce inspiraţie o avut bărbatu’ meu de-o făcut la acest coridor să se deschidă înăuntru uşa. (Apă de unde luaţi?) O fost doar o fântână, la secţia care era în drumul bănăţenilor, secţie unde se ţineau evidenţele celor care lucrau la fermă.

(Cum se înţelegeau acolo oamenii între ei?) Bine, bănăţenii au fost legaţi unii de alţii. Atunci vezi i-or dus pe bătrâni şi noi am rămas mai departe. Am început să lucrez şi eu la tăiat tulei, la cules porumb. La ei aşa o fost că s-o tăiat porumbul cu tot cu tulei, cu tot cu ştiulete.

(Până când aţi stat în Bărăgan?) Până în ’56. (Cinci ani de zile?) Fără o săptămână n-au fost cinci ani. Am venit în ziua de Crăciun.

(Ce s-a întâmplat în ’56? Au zis că puteţi pleca?) Or venit şi ni s-o ridicat domiciliul obligatoriu, că am avut trecut pe buletine domiciliu obligatoriu (D.O.). Am avut în sat oameni, cum a fost Paul Goma, doamna Zelea Codreanu, doamna Antonescu, care şi-or găsit în Bărăgan, la Burduşani, ordonanţa lor, care o venit şi le-o adus mâncare.

(Şi erau acolo, în acelaşi loc cu dumneavoastră?) Da, în comună cu noi au fost. (Ce fel de oameni au fost? Povestiţi-mi cum a fost) Bine, bine. (Cum au supravieţuit? Au muncit şi ei alături de alţii?) Sigur. Soţia lui Zelea Codreanu o profesoară de franceză şi i-a predat franceză lui Titu. Ordonanţa spunea despre Antonescu că aşa om bun a fost, că atunci când venea seara acasă, porumbeii se aşezau pe tresele lui, şi îi iubea. Dar doamna Antonescu a fost rea. Dar cel care a fost ordonanţă tot venea şi o ajuta pe doamna Antonescu. (Cum arăta doamna Antonescu?) Era o persoană mai îmbătrânită.

(Şi Paul Goma?) Era şi Paul Goma, dar eu nu l-am cunoscut. Şi Ticu Dumitrescu o fost, dar ăsta o fost ultimul care a plecat, că o fost nu ştiu câţi ani în Bărăgan.

(Deci aceştia au fost oamenii politici?) Da, oamenii politici. (Povestiţi-mi câte ceva despre aceşti oameni politici. De ce au fost duşi acolo?) Au fost cei şapte cetăţeni iugoslavi care au fost duşi la Canal. Îmi povestea bărbatul unei verişoare a bărbatului meu, cu cine o fost la Canal, cu un Mocioni. (Deci şi Mocionii au fost la Canal?) Un nepot de-a lui Mocioni a fost, iar mama lui a fost măritată cu prinţul Teleghi, din Ungaria. Şi când a auzit el că e din Foeni… Dar el nu l-a cunoscut, dar eu l-am cunoscut de când a fost copil, că-l aducea mamă-sa pe la pomeni. O ajuns săracul până la urmă la spital şi spunea acolo că el îi fiu de prinţ, însă nu-l credeau, până când Doina s-o dus şi le-o spus că îi adevărat, că tata lui o fost prinţ.

Şi-atunci am mers la lucru, căci o fost o fermă, „Sârboaia”, care o avut 2000 de hectare de pământ şi acolo ne duceam de lunea şi nu veneam până sâmbăta. Lucram la ce o fost, un fel de ciumiză, un fel de piriană. (Ce înseamnă ciumiză?) Aşa se chema, un fel de pir. (Şi asta ce era? Un fel de iarbă?) Da, iarbă şi am săpat la ea. (Trebuia să o scoateţi, să prăşiţi?) Da, la prăşit de porumb. Şi-atunci se făceau arii de grâu, care se rădea. Ai ras toată miriştea şi ai bătut-o, şi acolo se ducea grâul pe care îl recolta. Am lucrat şi la combină, la recoltat de grâu. Când ne-am dus am lucrat împreună cu nevasta unui verişor. Am avut un tractorist, Chiţu se numea. Înainte cu o noapte ne-am dus în recunoaştere, să facem cunoştinţă cu ăştia din Basarabia. Le-or dat să semene puieţi la pădure. (Ei puneau pădure? Acolo în zonă?) Nu, în Sârboaia. (Altă localitate?) Da. O fost moşia fermei, că am spus că era de 2000 de hectare. Basarabenii ăştia or semănat pădure şi până atunci au recoltat pepeni: lubeniţă şi pepene galben. Ca să ne împrietenim cu ei ne-am dus noaptea cu straiţele cu grâu, ca să le ducem grâu, iar ei să ne dea pepeni. După aia am ajuns să lucrăm cu combina în sectorul lor acolo şi cu verişoara şi cu tractoristul care-o fost am dar un buncher de grâu la basarabeni, ca ei să ne dea pepeni. Ei, în schimb, au venit a doua zi cu o căruţă plină cu pepeni verzi şi galbeni. Au fost arii atât de mari de grâu, şi veneau ploi, deşi nu vedeai nori, dar nu se uda grâul decât de două degete şi imediat se usca după aia. Or venit ăştia şi or adus cu căruţa pepeni, şi toată lumea mânca, dar nimeni nu o ştiut că noi am dat buncherul de grâu pentru pepeni.

(V-aţi înţeles bine cu basarabenii acolo?) Da. Şi basarabenii au fost mulţi ridicaţi. Şi din comuna vecină au fost ridicaţi. Acum trăiau liniştiţi că au plecat chiaburii. Tot un basarabean, Demian, care era venit din Biled, o fost întâi la „ridicat” în Bărăgan, iar după aia or venit şi la el să-l ridice.

(Exista o şcoală în satul din Bărăgan?) La noi da, s-o făcut şcoală. S-a făcut dispensar, s-a făcut şcoală, dar tot prin muncă voluntară, căci oamenii or lucrat.

(Şi în ’56 cum s-a întâmplat?) În ’56, în ziua de Crăciun, mai întâi au fost eliberaţi sârbii. A fost o familie de sârbi care au plecat mai întâi. A fost şi un bulgar, Donea, care o fost din Banatul iugoslav. (Cum de l-au luat şi pe el? L-au găsit pe acolo şi l-au luat?) Da. M-am întâlnit cu el la câţiva ani după ce ne-am eliberat. S-a făcut şi cimitir acolo. Au decedat şapte mi se pare. Unul dintre ei o fost primul care o murit, dintre cei şapte cetăţeni iugoslavi.

(Cine îi înmormânta? Exista un preot?) Da. (Dintre cei deportaţi?) Da, dintre ei. Tatăl meu a fost crâsnic doi ani, adică un fel de cantor.

(S-au înregistrat şi naşteri acolo?) Cum să nu. Eu mă duceam la control, la dispensar, şi am mers la control acolo pentru că am fost operată de plămâni.

(Deci în ziua de Crăciun ce s-a întâmplat?) În ziua de Crăciun le-o dat liber prima oară la sârbii care-au fost, şi la o familie, Romulus Bogdan şi Ida, din satul Şuştra. De câte ori trec şi mă duc la Lugoj văd acest sat, Şuştra. Moşu’ o murit în Bărăgan, moşul Matei.

(A venit cineva şi a spus că puteţi pleca?) Da, a venit şi ne-a spus că ni-s liberi, şi atunci bărbatu-meu s-o dus acasă, o luat bani împrumut şi o cumpărat grâu de-aicea. (V-aţi întors în casa din care aţi plecat?) Nu, că nu ne-or lăsat doi ani şi jumătate. Nici pe bătrâni, pe străbunicu’, când s-o dus înapoi, cum l-or dus nemţii, or stat în casă la tatăl meu. (Nu v-au lăsat să veniţi în casă? De ce?) A fost colectivul în casa noastră. (Şi unde aţi stat?) În casa părintească. Şi acolo nu ne-or primit iară. Dar nu am spus cum s-a întâmplat în Bărăgan, că i-o prins că or furat oamenii. O fost o familie de sârbi pe care i-o prins. Bărbatu-meu le-o spus însă dinainte: „Mă, aveţi grijă că vine controlul de la fermă şi daţi la o parte ce aveţi”. Şi iaca vine controlul de la fermă… Între timp soacră-mea a paralizat de necăjită ce era şi a stat la pat. A venit controlul… Am ascuns grâul sub pat la soacră-mea. Am spus că noi am lucrat trei inşi la I.A.S.: bărbată-miu, socrul şi cu mine şi am primit 200 de kilograme de fiecare, deci în total 600 de kilograme de grâu. Am spus că i-aş ruga să iasă fără scandal, fiindcă am pe soacră-mea bolnavă şi nu vreau scandal. „Vă rog să poftiţi şi să vă uitaţi în pod”. S-or uitat în pod şi au căutat cu suliţa, dar socrul meu le-a spus aşa: „Vă dau voie!” Am avut tulei şi floarea soarelui, că ne-am aprovizionat pentru foc, căci cu asta ne-am încălzit. „Vă dau cuvântul meu că dacă găsiţi ceva, cu suliţele, mă dau împuşcat şi daca nu găsiţi nimic să îmi puneţi la loc aşa cum găsiţi şirurile de floarea soarelui”. Văzând atâta sinceritate nu or mai căutat. Şi în pod s-or dus şi au văzut că într-adevăr atâta grâu îi şi aşa am scăpat de controlul care a fost.

(În schimb ceilalţi ce au păţit?) Au făcut închisoare. (I-a prins cu grâu mai mult?) Da, au avut grâu mai mult. Pe o familie de sârbi care-o fost din Denta, unde-or avut moară şi or fost bogaţi… i-o prins odată pe drum, la un control.

Am lucrat aici, cât am stat în satul din Bărăgan, am tăiat, am cosit la grâu şi a fost aşa o mirare că am cosit la grâu şi am luat cu hectarul. Am făcut o echipă cu bărbatu-meu, cu tata meu şi cu fata şi coseam la grâu. Or avut cârlig la coasă şi atunci una dintre noi făceam funiile, că ei n-or ştiut să facă funii. Am smuls grâu şi am ştiut de l-am înnodat. Funiile se purtau la spate, că aşa o fost în Banat. Noi nu am lucrat asta, în copilăria mea, că noi am avut legătoare. Una purta funiile, a doua punea pe polog, al doilea cosaş punea pe polog şi cel din urmă o legat. (Dumneavoastră aveaţi funiile cu care trebuia să fie legat?) Da, da. (Polog ce înseamnă?) A doua cositură a fost pologul. O cosit primul cosaş, după care o făcut una din noi funiile, o cosit apoi al doilea cosaş şi a doua punea încă o dată. (Primul cosea şi făcea funii?) Bărbatul cosea doar. Femeia cu funiile purta funia şi punea pe funie. Al doilea cosaş aduna şi cea de-a doua femeie punea şi ea pe funie şi o fost snopul întreg. Atuncea, la urmă, cel care o fost la urmă, o legat şi o şi adunat snopii. Am avut greblă mare, adusă din Banat şi veneau şi ne rugau de n-am putut lucra. (Localnicii vă rugau?) Da, să ne dea cu hectarul, să cosim, şi ei ne plătesc. Ne-au plătit, că or fost oameni cinstiţi în Burduşani. (Deci mergeaţi şi lucraţi cu hectarul la alţii?) Da, şi ne-au plătit, şi aşa am avut boabe când am plecat.

(Şi după ce aţi plecat de-acolo nu ştiţi ce s-a mai întâmplat cu casele acelea?) După ce-am plecat o rămas o familie din Oradea, Moş Ambrozie ştiu că îi ziceau. A fost de la Oradea şi a avut 80 de lanţuri de pământ şi ştiu că nu i-or dat liber. Se ducea săracul tot cu cocoşul la piaţă, din Feteşti şi tot nu-l vindea, că a fost un om zgârcit. Şi au mai rămas basarabeni acolo.

(Cu casele nu ştiţi ce s-a întâmplat? Au rămas sau le-au dărâmat? Mai sunt şi acum?) Or căzut. Doi ani să fie de când a fost acolo Titu cu copilul lui să vadă şi numai muşuroaiele au fost din case, căci e vie pusă acum acolo. (Au fost deci ca să vadă locul?) Da, să vadă locul.

(Şi doi ani de zile nu aţi putut să intraţi în casă? După aceea aţi reuşit?) După doi ani de zile am reuşit, dar până atunci nu ne-or lăsat. Nici pe bătrân nu l-or lăsat, cum v-am spus. El s-a dus să îşi adune din lucruri, dar nu a mai găsit, că le-au luat. O găsit el ce-o găsit, o lampă, care a fost a noastră, şi mobila ce a rămas. O rămas toată casa plină. Şi eu am văzut la urmă, căci am venit odată şi am trecut pe lângă casa celei care ne-a luat mobila şi una a zis: „Vrei să îţi vezi mobila?” „Nu vreau nici să o văd” Ştiu că a fost de culoare deschisă, crem şi cu garnitură maro”. (Şi casa, mobila dumneavoastră au fost date cuiva?) O furat-o. (Şi ştiaţi cine a furat?) Am ştiut cine a fost.

Ne-au dat după aia două hectare. O venit bărbată-miu şi o luat bani împrumut şi o cumpărat grâu, pe lângă ce-am câştigat noi, şi ne-am dus cu mult grâu acasă. Când ne-am întors o plătit vagonul. Am mai rămas căci copiii or avut examene. O avut Titu de dat examen la Cernavodă şi trebuia să stăm. În februarie or plecat bunicii, părinţii noştri, dar noi până în martie nu ne-am dus, pentru că Titu trebuia să dea examenele.

(După ce aţi ajuns în Banat cum v-aţi continuat viaţa?) După ce am ajuns în Banat… (Aţi mai avut şi alte probleme cu comuniştii?) Nu. (V-au lăsat în pace?) Da, că după ce ne-au sărăcit şi ne-au făcut câte ne-au făcut ce mai era să facă. Şi sârbii…or fost ridicate cele opt familii şi acolo au murit nu ştiu câţi. Au fost ridicate 8 familii de sârbi şi au fost trimişi. Din fiecare sat în două părţi au fost împărţiţi. Fiecare comună a fost împărţită în două părţi. (Cum de erau acei cetăţeni iugoslavi în România?) Erau în România, dar sârbii ăştia au plătit, şi ăl mai escroc dintre ei le-o luat banii la toţi şi or făcut săracii la Canal. Acum am auzit că-şi revendică ăsta, Mociorniţa, care o fost din familia lui Mocioni. (Dar se numeşte Mociorniţa?) Mociorniţa, da. Tot acolo aud acum că îşi revendică, că o avut fabrică de pantofi. (Aţi cunoscut macedoneni?) Macedoneni da, am cunoscut. A fost familia Chita şi Trakalţi. Ştiu că veneau de luau lapte de la noi.

(Ce simţiţi acum faţă de comunişti, faţă de regimul comunist?) Eu?! O ură de moarte, să nu aud că-i comunist cineva, că prea mult am suferit din cauza lor. Am suferit mult şi, cum v-am spus, doi ani şi jumate nu ne-au primit în casă.

(Soţul dumneavoastră cu ce s-a ocupat după aceea? Tot cu agricultura?) Tot cu agricultura. (Până când a trăit?) Până în ’96. Am trăit împreună 55 de ani şi cu soacra 23 de ani. Soacra mea o fost paralizată. (De când sunteţi în Giarmata?) Din ’80.

(Şi cum e cu fiul din America? Vine să vă viziteze?) O fost în iarna asta. (În ce oraş din America este?) Ţine de Detroit. O fost în iarna asta şi atâta ştie de bine Bărăganul şi el… Şi cum o fost săracu’, bolnav, că o avut febră tifoidă când o avut patru ani, şi atâta de bine cunoaşte satul, că acuma când o fost atâta am stat de vorbă cu el, că şi el are o memorie aşa ca mine. Numai Doina nu ţine minte aşa, însă Titu are memorie bună.

(Mai vreţi să îmi spuneţi ceva? Mai aveţi să adăugaţi ceva, ca o concluzie?) Urăsc comuniştii!!!