deportare

Amalia, fiică de negustori prosperi din Comloş şi absolventă a Şcolii Comerciale, ar fi putut avea o existenţă asigurată şi liniştită, chiar ternă. Iar dacă vreodată ceva pulsiuni aventuroase ar fi smuls-o din obişnuit, ar fi putut deveni eroină de roman asemenea verişoarei ei, Ana Suciu, cea care a luat drumul Americii şi pe cel al literaturii. Prin căsătoria cu băiatul lui Gheorghe Sarafolean, comloşan de vază, cărţile păreau să se fi aşezat cum trebuie şi tânăra familie să se fi aşezat şi ea la casa ce promitea să fie tot mai mare. De aici începe însă deturnarea firului existenţei, astfel că tânăra soţie şi deja mamă a doi copii începe să înveţe un vocabular, necunoscut până atunci: persecuţii, percheziţii, ordine de sus, punere sub urmărire, martori, uneltire contra statului, evacuare şi, în final muncă silnică într-un loc necomunicat, pentru soţul ei. Casa urmează să devină sediul CAP, copiii se vor obişnui să le vină seara sub fereastră tractoarele cu tractorişti, iar mama va urma să îşi împartă timpul între fabrica de cărămizi şi alte munci sezoniere prestate în vederea supravieţuirii. Dar asta doar până la întoarcerea soţului, pentru că atunci lucrurile se schimbă total, familia se reuneşte. Urmează ca, de data aceasta împreună, să fie deportaţi în Bărăgan pentru alţi cinci ani. Când bănăţenii se întorc din Bărăgan şi încep să îşi caute casele lor, acum batjocorite, capul familiei Sarafolean este din nou arestat pentru încă zece ani. Victimă colaterală a detenţei soţului şi tatălui copiilor, intervievata nu se foloseşte de ocazie pentru a-şi expune suferinţa. Ea pune un ecran dincolo de care parcă s-au întâmplat toate. Copiii însă au fost martorii care nu pot să tacă. Silviu Sarafolean a fost preşedintele Asociaţiei Deportaţilor în Bărăgan, iar vocea lui s-a făcut auzită. Fiica, Dora, descrie într-un interviu, după 50 de ani, momentul părăsirii casei: „Am părăsit casa şi vecinii înconjurau casa şi… lacrimi şi jale, nu se poate reda în cuvinte nici după 50 de ani sentimentul acela foarte dureros. Că ne-am dat seama că nu ne mai întoarcem curând şi că se rupe ceva în viaţa noastră.» (interviu cu Dora Sarafoleanu realizat de Cristina Mincu la 22 februarie 2005, AIOCIMS interviu nr. 2060)

Bogdan Valeria, cu o memorie extraordinară a lucrurilor, retrăiește, prin povestea interviului, copilăria și, în special, perioada tinereții. Cele mai importante etape ale vieţii, inclusiv deportarea în Bărăgan, revenirea acasă, sunt înşiruite cu detalii care nu te plictisesc, ci te fac să asculţi, iar pe alocuri să te întristezi, cum o face ea, când emoţiile puternice o fac chiar să plângă. Toate acestea adunate în povestea ei de viaţă cu multă suferinţă.

Pe Anuţa Radoslau o vedem în fotografiile alb-negru, în faţa casei de chirpici din Bărăgan. Are, cum altfel?, trăsături aspre de femeie trudită. Nişte schiţe în cărbune sunt mâinile ei osoase în lanul de bumbac „ca şi nins”. Din documentele audio însă, vorbirea e dulce, dulşe ca la Nicolinţ sau ca la Ciuchici, în Căraş. Givăneşce, adică povesteşte cu bucuria de a avea interlocutor. După 46 ani de la Rusaliile Negre, nu a încetat să fie contrariată. Pare să nu creadă nici acum când ne proiectează, printr-o oralitate spumoasă, întâmplările. Nimeni nu i-a spus vreodată de ce. În ziua celor mai grele presimţiri, ea, familia ei, neamul ei, casa, rostul ei au fost spulberate, mânate spre necunoscut asemenea marvelor spre tăiere. „Veţi părăsi locaşul” a fost singura explicaţie. Că socrul ducea şi vindea vin la Anina, „o espoatat!”. Povestea Anuţei ne arată cum, în ciuda vieţii vijelioase ca apele Dunării, s-a dodat, s-a adaptat, a ţinut capul sus. „O ţânut Dumnezău cu noi, bag sama, că am fi murit, cine ştie? Ne-nvăţaţi, pră-acolo.” De remarcat efectul trist dar de un comic involuntar apărut prin alăturarea toponimelor perioadei dejiste cu realitatea de fapt: “…am pus poneava la uşă că veneau cânii de la ciobani de la Libertatea. Libertatea o fost aproape acia, se băgau pe sub poneavă cânii.”

Heinrich, numit în manieră kafkiană de cea care l-a intervievat, K., este născut în Timișoara, cu aproape un secol în urmă, într-o familie care a cunoscut Istoria mare ce a lăsat traume nu doar la nivel personal, ci și colectiv. Dintr-un mediu asutro-ungar, cu ramificații egale spre Novi Sad și Timișoara, părinții lui H. ajung în Timișoara unde, în anii ’30, îl au pe H., apoi parcurg un drum greu prin istorie – marcat de legile rasiale, interdecțiile impuse comunității evreiești, rudele pierdute la Auschwitz, sau în masacrul de la Novi Sad. După război, Heinrich își încheie studiile, se căsătorește, se gândește să emigreze, devine tată, devine bunic… apoi, după ’90, devine povestitor și unul dintre purtătorii și transmițătorii memoriei.

Richard e un Călător dintr-o familie de călători, care au parcurs spații ale Europei: „Regensburg-Şopron-Panciova şi Turnu Severin” aparent la fel de simplu cum am parcurge câteva stații de tren. Averi făcute și pierdute, case construite și bombardate, adăposturi ocupate și lăsate, limbi învățate și vorbite perfect, șantiere comuniste parcurse la pas – despre toate povestește sine ira et studio.

Amintiri din copilărie cu Cornelia. Doar că nu ascultăm povești despre copilăria copilului universal. Ci a copilului bărăgănist. Care la cinci ani se trezește în câmp, în mijlocul pustietății, care jinduiește după corcodușe, merge la școală, merge cu mama la orezărie și stă cu orele în apă, își găsește joacă în nămol și mizerie, în praf și scaieți. Revine din Bărăgan și, decenii peste timp, recuperează ce e de recuperat. Pământ, amintiri, viață…

Aflat în dialog cu un tânăr cercetător, Iosif retrăiește prin poveste copilăria și, în special, perioada tinereții. Războiul, instrucțiile din Croația, asediul Leningradului, revenirea acasă, apoi deportarea în Bărăgan marchează tot atâtea momente memorabile.
Un Crăciun – petrecut în plin război, în Viena, – e prilej de a decora camera și de a fi premiat pentru design.
O nuntă – a surorii – îl face să revină clandestin, pe tren (!) din Bărăgan.
O întâlnire într-o livadă – cea cu viitoarea soție – îl determină să se îndrăgostească la prima vedere.
O viață – patru casete audio.

Petru este un supraviețuitor. Al războiului, al deportării, al Securității, al închisorilor. Povestea lui și a familiei ne duce de la Comloșu Mare în America, la Detroit, apoi din nou la Comloș, apoi pe Bărăgan, la Vădeni, apoi din nou la Comloș, apoi în închisori, la Jilava, în Bălțile Brăilei. Reper permanent, implicit, loc de reîntoarcere și restabilizare e Comloșul, un spațiu în care țăranii pot deveni domni, apoi pot pierde statutul, apoi pot deveni rezilienți în fața vremurilor mult prea dinamice, care rup destine.

Iacob aduce poveștile despre munca în familie, despre cum se învață și se transmite meșteșugul din tată-n-fiu, despre cum își ține fiii aproape, asigurându-se că preiau din moștenirea lui. Nunțile romilor, veștmintele femeilor, portul bărbaților, plecările și venirile dintr-un loc în altul, alegerile pe care a trebuit să le facă în viață întregesc biografia.

Elena a fost profesoară. Nu oriunde și nu oricând. În Bărăgan, câmp al ciulinilor, în deceniul negru al represiunilor și repoziționărilor istorice, ideologice, sociale… În vremuri de răsturnări, Elena preda. Ce, cum, când și cui a putut. Română, franceză, istorie, desen uneori. Iar când nu preda, punea în scenă piese de teatru. Scene din Bărăgan suprapuse cu scene teatrale. Aproape ca o bună lecție de istorie trăită.