deportare

Kathe (Katherina) cum i se spune în lagăr, la Ienachievo, este o croitoreasă vrednică din Variaș, care a fost deportată în fosta U.R.S.S., a trăit cinci ani în condiții mizere, mâncând sfeclă și muncind în fabrică, dar și făcând sarafane pentru rusoaice, pentru ca la întoarcerea acasă să descopere că greul nu a trecut. Mamă singură, care a reușit să-și crească fiul și să recupereze casa familiei, dar și să construiască mai departe, Kathe are o privire îngăduitoare asupra ultimilor cinci decenii din existența care a fost provocatoare uneori.

Reziliență și demnitate sunt termenii-cheie în jurul cărora pare să graviteze viața lui Vladimir Nenadovici, care-și poartă cititorul sau ascultătorul din magazinul alimentar al familiei, situat în Piața Traian, prin cinematografe și până la cofetării. Cu descrieri extrem de vizuale, cu un simț al (re)construcțiilor genealogice individuale și cultural-colective, Nenadovici devine o cameră de filmat ce înregistrează mitralierele de care scapă ascunzându-se între șinele de cale ferată, dar și defilările studențești de la Cluj sau demolările din timpul comunismului. Vocea lui se distinge prin claritate și o memorie excepțională, trecând fluid de la evenimentele personale la cele istorice. Fără sentimentalism, dar cu o precizie remarcabilă, Vladimir Nenadovici reușește să evoce epoci și locuri care au dispărut, dar care continuă să trăiască prin poveștile sale.

„Teico, mai spune-ne cum a fost!” şi aşa începe să se deruleze o altă poveste despre deportarea în Bărăgan, o altă istorie despre supravieţuire. Aceeaşi dramă? Nu, pentru că, relatările nu sunt nicidecum trase la indigo. Fiecare destin deturnat de la rostul său are felul propriu de a pune cap la cap cele întâmplate, de a se revolta, de a ierta. Şi, nu în ultimul rând, are modul personal, intim şi responsabil de a spune cum a fost. Mărilă Maria din Ciuchici se simte datoare. Ea pune în pământul povestirii sămânţa continuităţii şi are orgoliul autorului. În plus, scrisoarea ei este pre versuri tocmită. Şi oricât de neverosimilă şi de contrastantă ar putea să pară asocierea dintre adâncimea dramei trăite şi fragilitatea compunerii de poezii, recunoaştem incontestabil tabloul unei epopei scrise în metru popular.

Domnul Ioan Mănescu este un bănăţean imigrant. Sau un american emigrant. Ca să îi definească statutul şi pentru vinovăţia de a avea o soţie basarabeancă, autorităţile comuniste îl înscriu pe lista deportaţilor în Bărăgan. S-a născut în orașul Bethlehem, statul Pennsylvania, într-o familie de bănăţeni hotărâţi să îşi înveţe copiii numai cu limba americanilor. Viaţa îi aduce însă, în 1930, din nou în România, unde cei mici încep să se deprindă cu vorbirea şi cu obiceiurile de pe aici. Dar, după încheierea războiului, vremurile se schimbă brusc şi, într-o noapte, « li se cer buletinele », « sunt ridicaţi », sunt « îmbarcaţi » apoi « debarcaţi » în plin câmp în altă parte a ţării, unde vor fi nevoiţi să înveţe cu totul alte obiceiuri. Vor construi acolo bordeie şi case fără fundaţie, dar, mai ales, se vor intersecta cu alte destine marcate de ruptură: deportaţi în Siberia, foşti prizonieri, repatriaţi, fugari, « oameni cu antecedente ». Câteodată, oameni.

Ioan Jurchescu n. 7 august 1921, fiu de învăţător din satul Petnic, comuna Iablaniţa, judeţul Caraş-Severin, a fost unul din cei 12 elevi ”aleşi” pentru clasa viitorului rege Mihai I. Soarta i-a schimbat destinul, de la Iablaniţa la Palatul Regal, unde făceau orele de curs, se ocupau cu sportul şi vedeau multe filme.
Copilăria lui Ioan a fost marcată de această scenă parcă dintr-un film, cei 5 ani de şcoală, din „Clasa Marelui Voevod Mihai”, unde prinţului Mihai I i se adresau cu „Măria Ta” sau „Măria Voastră”, iar Ioan J. era Jurchi.
După această perioadă viaţa a avut un curs obişnuit, Ioan Jurchescu a devenit avocat, în Banat, n-a fost ferit de deportare, de urmărirea regimului comunist, însă nimic din toate acestea nu i-a şters din memoria intervievatului amintirile “vremurilor regale” din care a făcut parte.
După 1989 s-au reîntâlnit, Regele Mihai I şi Ioan Jurchescu, s-au bucurat, şi-au amintit de vremurile bune, de clasa palatină, de prietenia lor.

Kapeți Elisabeta, un personaj interesant, o femeie simplă, cu povestea vieții sale concentrată pe meseria de croitoreasă, ea pune foarte mult accentul pe calitatea lucrului, nu ca celelalte care “nu erau croitorese ci amatoare”. Sau prin “Trebuie să-ţi placă o meserie”, ne face să ne gândim că alegerile din viață contează și trebuie cântărite foarte bine.

Chiriţescu Petre, aduce poveștile despre tradiția de farmacist în familie, chiar de când s-a născut în farmacie, de-atunci și toată viața va duce din moștenirea familiei mai departe. Împrejurimile Oraviței, viața culturală, regimul comunist, alegerile pe care a trebuit să le facă în viață întregesc povestea vieții lui.

Povestea deportării în Bărăgan spusă cu tandrețe de către Vasile pentru că tinerețea și-a petrecut-o acolo. Pe cât de mare a fost spaima că vor fi duși în Siberia, pe atât de mare bucuria că se află tot în România. Pe cât de grele au fost condițiile, pe atât de dulci au fost dansurile sâmbata cu prietenii. Înfricoșătoare deportarea, dureroasă despărțirea de cei cu care și-au împărtășit suferințele. Poveștii domnului Docea nu-i lipsește nimic : de la mânzul separat de mama urcată în tren la fuga la Buzău după o haină din păr de cămilă. Înțepătoarea ironie este și ea prezentă : deși erau liberi, au amânat întoarcerea acasă „aproape un an ca să moară bunicu, să nu moară pe drum”.

Frederig König este german crescut în Timișoara într-un cartier multicultural, educat la Liceul Piarist. Cu aceeași curiozitate cu care în copilărie prindea fluturi, explorează muzeele din localitățile străine în care pășește (și nu sunt puține). Cum reușește el să ajungă în Europa în timpul comunismului ? „Norocul” (sau contextul, sau oamenii) îi surâde. Convins că „nu există un guvern bun.”, se consideră un om care evită cu nonșalanță extremele politice (refuză să fie atât nazist, cât și stahanovist). Interviul lui König are o alură de excepționalitate – căci toată lumea întoarce capul pe stradă când apare într-un Mercedes negru venit de la ambasada chineză din Bucureşti. Dar, în străfunduri, Frederic rămâne un spirit tânăr pasionat de fluturi și efemer… străbătând lumea într-o skodiță.