Katerina KUHN

Eu m-am născut la Variaş, acolo am făcut şi şcoala. Am avut un frate care a căzut pe front. Mama mea de atâtea necazuri ce a avut, (şi-a pierdut şi un copil- fratele meu, 18 ani a avut când a căzut pe front) s-a îmbolnăvit şi la 44 de ani a murit.

Eu o copilărie am avut destul de frumoasă, că părinţii mei au căutat să ne ofere totul, după posibilitatea lor. Nu am fost bogaţi, dar am trăit bine. Au muncit mult şi am avut de toate, nu am trăit în nici o lipsă.

(Mama dumneavoastră cum s-a numit?) Katerina Durst şi ca nume de fată era Westein. (Aţi cunoscut bunicii din partea mamei?) Sigur că da. Bunica mea a trăit mai mult decât mama. Bunica a împlinit 87 de ani şi bunicul a trăit tot peste 85 de ani. Mama bunicului se numea Pffaf. Mama erau patru fraţi, ea era cea mai mare. Părinţii mei au murit la Variaş, unde m-am născut eu. Toţi erau de naţionalitate germană, din amândouă părţile.

Noi am trăit bine cu celelalte naţionalităţi. Variaş era un sat jumătate cu nemţi, jumătate cu sârbi. În 1940 au venit mulţi refugiaţi din Basarabia, dar mai mult intelectuali. De exemplu, directorul Şcolii din Variaş era un român, care a venit de acolo, el nu a vrut să rămână sub ruşi. Este şi o poveste cum am ajuns noi nemţii aici în România. Strămoşii noştri au fost aduşi aici în timpul împărătesei Maria Terezia. Aici au fost turci. În fruntea ostaşilor nemţi a fost un ofiţer neamţ, Graff Mercy. Atunci Austria era mai mare decât Germania. Armata austriacă a eliberat Banatul din România şi a adus popor din Germania. Au colonizat nemţi aici. Aici erau mlaştini şi păduri, nu era civilizaţie deloc. Au dat la fiecare 30 de hectare de pământ pentru a-l lucra. Aici erau sate foarte frumoase, ca în Eden era. Când am fost eu tânără aici oamenii au avut de toate. Noi, nemţii, suntem de 200 de ani în Banat.

Eu am avut o tinereţe foarte frumoasă. În Variaş jumătate de sat erau nemţi şi era o stradă unde erau şi nemţi şi sârbi. În partea cealaltă erau numai sârbi. Ei au avut partea lor, acolo s-au distrat şi au făcut ce au vrut. Germanul cu un sârb nu s-a căsătorit. (Din ce cauză?) Aşa am fost crescuţi, nici nu ne-am uitat la ei şi nici ei la noi. Eu am avut o prietenă sârbă. Ea a venit la mine, eu am mers la ea, dar la distracţie şi la sărbători ei au fost altundeva şi noi altundeva.

(Cum s-a numit prietena dumneavoastră?) Jelena, era de vârstă cu mine, a murit săraca. A avut un băiat. Soţul ei era învăţător sârb din Iugoslavia. În război când nemţii au ocupat Iugoslavia, el a trebuit să meargă, că era ofițer în armata Iugoslavă. A mers acolo şi a început cu o altă fată cu toate că era căsătorit şi a avut şi un băiat. Băiatul lor e de vârstă cu băiatul meu. Când s-a putut trece graniţa ea a mers la el. A crezut că merge la soţ şi văd ei unde vor trăi în continuare. Când a aflat că are pe altcineva s-a otrăvit. Aşa a fost soarta ei. ] (Între nemţi şi sârbi ce limbă se vorbea?) Româneşte. La şcoală toată lumea a învăţat limba română, că era România. Asta era limba în care puteam să ne înţelegem şi cu ungurii şi cu românii şi cu sârbii.

(Cum l-aţi cunoscut pe soţul dumneavoastră?) Să vă spun unde. Tot la Timişoara la un Schwab-bal. În fiecare iarnă erau baluri. Era frumos. Când l-am cunoscut eram îmbrăcată cu eine Tracht şvăbesc, cum s-au îmbrăcat șvabii în timp ce au venit aici în Banat, cu fustă lungă şi bluză. Vă arăt fotografii dacă doriţi. Am dansat la Schwab-bal şi el m-a cerut la dans. Am vorbit ca tinerii.

Tatăl meu a lucrat pământul, dar a avut şi un servici la stat Gemeindehaus, la birou. Primarul şi notarul erau români, ei nu au cunoscut oamenii din sat.
Atunci el a fost un mic funcţionar, a avut un salar acolo şi pe el l-au trimis la oameni dacă au avut ceva de comunicat. Era ca un Dolmetscher (traducător). Am învăţat croitorie la Variaş prima dată. Am învăţat croitorie acolo la sat. Mama mea m-a dus la croitorie să învăţ să nu mă ducă tatăl meu la câmp. Ca toate mamele a avut grijă să nu păţesc nimic, să nu muncesc aşa mult şi greu la pământ. Eu am mers la biserică, aşa am fost crescută cu religie. Am avut la sat călugăriţe şi eu am fost favorita lor. Ele au ajutat la mama să mă crească, să mă ţină.

Părinţii mei s-au gândit să fac un curs de croi la Timişoara. Am venit la Timişoara şi am făcut cursul de croi la o croitoreasă particulară. (Cum se numea?) Nina Schield, nu mai trăieşte.

Într-o duminică am mers la biserică şi cum am ieşit din biserică m-am întâlnit întâmplător cu fostul meu soţ. Atunci toată lumea a mers duminica la biserică şi după aceea s-a plimbat pe Corso. Eu am locuit la croitoreasa aceea, unde este un pod pentru pietoni peste Bega. M-a condus acasă. Ne-am mai întâlnit şi aşa am ajuns să discutăm. Desigur că şi duminica viitoare a venit la biserică. M-a invitat la un film. Aşa l-am cunoscut pe fostul meu soţ, dar ne-am văzut foarte puţin. Dar o dată a venit cineva la mine să vin imediat acasă că era mobilizare şi toţi bărbaţii trebuiau să meargă la armată. Şcolile au fost închise. Asta a fost atuncea când nemţii au intrat în Austria. La toată lumea îi era frică că vine război. Am mers acasă. Eu am fost la Variaş, el la Timişoara, dar totuşi o dată mi-a scris şi m-a cerut în căsătorie. Asta a fost în 1939 în primăvară. Părinţii mei nu prea au fost de acord că el era cu 12 ani şi jumătate mai mare decât mine, dar era rafinat. Cu atâta diferenţă de vârstă a ştiut cum să se poarte cu o fată tânără şi am spus: “Mă căsătoresc cu el, dacă tot vreţi să mă căsătoresc. Trebuie să mă căsătoresc, cu el mă căsătoresc.” Cu altcineva nu am fost hotărâtă. Şi aşa s-a întâmplat, ne-am logodit în primăvară în 1939. A venit mama lui la părinţii mei, au vorbit ce şi cum şi au stabilit ziua de nuntă. Era totul hotărât. La sfârşitul lui august trebuia să fie nunta. Două săptămâni mai repede a venit ordin de chemare. Atunci nu am mai făcut nunta, că el trebuia să meargă la armată. A mers la armată, a venit înapoi, a primit un concediu de la armată, Unbestimmte Zeit, nehotărât, până când, până va fi chemat din nou. Mama lui era mai grăbită să ne căsătorim, că el avea peste 30 de ani. Pe tatăl lui nu l-am cunoscut, că era deja mort.

Când a venit acasă ne-am mutat la Timişoara, dar la o locuinţă că a spus să lăsăm chiriaşii în casă până se termină războiul. Am luat o locuinţă nouă în strada Budai Deleanu. Avea o cameră, o bucătărie şi şpais şi am spus: “Pentru deocamdată până se termină războiul şi atunci îi dăm pe chiriaşi afară, rămâne casa noastră.” Când noi ne-am căsătorit, timp de 12 zile el a venit acasă. Șase zile am pregătit nunta. Ne-am căsătorit şi şase zile am fost împreună. Şi a plecat înapoi la armată. Până la Odesa a fost. Pe urmă a venit înapoi acasă. Dar, copilul era deja născut în 1940.

Am rămas imediat gravidă şi am stat la părinţi Dar războiul a ţinut mult mai mult decât am crezut noi. Am mers înapoi la părinţi.

Mobila au adu-o acolo. (Mobila era de la părinţii dumneavoastră? Era zestre?) Da, eu am primit mobilă şi haine de paturi, zestre serioasă. Au cheltuit mulţi bani părinţii mei pentru asta.

Am rămas la părinţi până am fost dusă în Rusia. Am fost cinci ani în Rusia deportată. De fapt nici nu am fost căutată la Variaş, că am avut buletin de Timişoara. Am spus că nu mă duc până nu mă caută. Au căutat pe tatăl meu dar pe mine nu, fiindcă nu am avut buletin de Variaş. Mama mea a spus să mă duc totuşi. (Cine a căutat oamenii?) Jandarmii. (Sub ce motiv?) Toţi nemţii au fost deportaţi. Femeile de la 18 ani până la 30 şi bărbaţii de la 18 până la 45, toţi fără nici un motiv au fost deportaţi. Restul au rămas acasă. Aşa că tatăl meu a căzut în vârsta asta şi eu. Şi mama mea a spus: “Nu, tu te duci împreună cu tatăl tău.“ Ca să fim cel puţin împreună. Mama a avut 38 de ani de aceea nu s-a dus. Tatăl meu era un om voinic dar nu a rezistat ca mine, eu am fost tânără. El era voinic şi repede s-a slăbit, repede s-a îmbolnăvit acolo.

Trebuia să ne prezentăm la şcolă. Jandarmii erau obligaţi să meargă din casă în casă să ne anunţe să venim la şcoală cu valize, cu haine cu alimente, cât putem duce. Atât ne-au spus, dar noi nu am stat acasă, ne-am ascuns pe câmp. Am avut pe noi haine groase ca să nu îngheţăm acolo. A venit la noi, ba bunicul meu, ba bunicul unei vecine şi au spus că trece, dar nu a trecut. În urmă a venit soacra mea. Ea a locuit în satul vecin la Totina, Sânpetru-Mic. La ei deja erau plecaţi toţi cu vârsta asta şi a spus să mergem noi acolo, tatăl meu şi cu mine, că acolo nu ne caută. Am fost două sau trei zile acolo. Acolo am dormit, am mâncat şi am aşteptat să treacă să venim iarăşi înapoi la Variaş. Dimineaţa vine bunicul meu şi a spus să mergem la Variaş. Trebuia să meargă el în Rusia dacă nu apare tatăl meu. Acesta a fost tatăl de la mama mea. Am spus că eu nu merg, că rămân aicea. Dar mama a trimis vorbă să merg şi eu. Am mers pe jos şapte kilometri şi am aşteptat în afara satului să meargă bunicul şi cu tata acasă şi să vină mama să vorbesc cu ea. Mama nu a venit. Atunci bunicul a ieşit pe stradă şi m-a chemat. Am mers acasă. Mama mi-a vorbit frumos: “Du-te, ca să fiţi cel puţin împreună!” Ea mi-a făcut valiza. (Ce a pus în valiză?) Haine călduroase. Era o valiză destul de mare. Tatăl meu a avut valiza lui şi eu valiza mea şi fiecare am avut un sac sau doi cu alimente, cu cârnaţ, cu şuncă, cu ouă. Am avut şi o dună şi o pernă.

Ne-au dus la Periam, un sat vecin cu Variaş. Acolo a fost o şcoală mare. Ne-au dus cu sania, că era iarnă. Am avut fiecare un pat de fier. Au adus oameni din diferite sate: de la Bulgăruş, de la Cărpiniş, de la Săcălaz, de la Variaş, Periam şi Timişoara, numai pe motivul că eram nemţi.

ar noi nu am fost de vină ce au făcut nemţii lui Hitler cu evreii, nici nu am ştiut ce se întâmplă. Câte unul a avut radio şi ne-a spus ce se întâmplă cu evreii, dar noi am fost nevinovaţi. Atunci am stat acolo până ne adună pe toţi şi într-o zi au spus că o să plecăm, să ne îmbarcăm. Ne-au pus în vagoane de marfă cu gemuleţul mic cu gratii. Când au fost bagajele noaste înăuntru, vagonul era plin. Erau soldaţi ruşi care ne-au supravegheat. Ei au strigat: “Hai repede intraţi, mai repede!”

Mama era şi ea acolo. O văd şi acuma după atâţia ani cum a stat acolo şi a plâns. Mama a rămas singură cu băiatul meu, care a avut patru ani atunci. Pe soţul ei, pe tata şi pe mine ne-au dus ruşii. Asta a fost. Când am intrat în vagoane au închis uşile şi au plecat. Cel puţin ca să plece lumea de afară acasă.

Am fost pe drum 17 zile, dar să nu credeţi că am plâns în vagon. Am început să cântăm. (Câte persoane erau în vagon?) Vreo 40, mai multe, una peste alta îmbarcate. Timp de 17 zile nu ne-am dat jos nici pantofii că nu am avut unde să îi punem. Am stat peste saci, peste valize înghesuiţi. În vagon jos s-a făcut gaură pentru lipsă. (Cine a făcut acea gaură?) Nu mai ştiu, cred că fiecare vagon a avut o gaură. Foc nu era în vagon şi era frig, dar ne-am încălzit una de alta. Primul sat a fost Variaş. Acolo am cântat: “Adio ţara mea, draga mea ţară” Am cântat tot ce am învăţat prin şcoală, când am fost fete. (Eraţi împreună bărbaţi şi femei?) Da, dar la o parte am stat fetele, iar de cealaltă parte bărbaţii. Aşa am trecut prin toată ţara. Prin Transilvania am mers spre graniţă. Am întâlnit diferiţi oameni. Credeam că Hitler are armament şi nemţii ne vor apăra, nu ne vor lăsa la ruşi. Mie îmi era frică că o să trecem Nistrul şi se dărâmă podul şi o să cădem cu pod cu tot acolo. Dar ruşii nu au avut intenţia asta, ne-au dus la lucru. Când am ajuns la graniţă s-a oprit trenul şi ne-au golit din vagon.

Ce a fost fenomenal: într-o dimineaţă, când am fost acasă am povestit mamei ce am visat. Am fost undeva, într-o localitate ca New York-ul, că atunci nu erau blocuri cum sunt în ziua de astăzi. Eu am visat blocuri înalte. Cum am sosit în Rusia direct m-am speriat când am văzut peisajul. Am văzut visul în faţa mea.

Au stat ruşii cu arma în mână şi ne-au pus în alte vagoane. Au pus bărbaţii separat şi pe femeile separat. Ne-am uitat prin geam şi am spus ce oare au. Când eram în staţie erau femei îmbrăcate diferit de noi. Peste cap aveau aşa şal de lână că era frig, au avut coşuleţ în faţa lor şi au vândut seminţe de floarea-soarelui. Noi nu am ştiut până atunci ce e asta şi că se poate mânca. În gară trebuia să ieşim să ne plimbăm puţin. Eu nu mi-am mai simţit picioarele, aşa au fost toţi.

După 17 zile ne-au dat afară din vagoane. Era zăpadă mare acolo până peste glezne. Noi nu am avut cizme, eram în pantofii de acasă. Ne-au dus la o clădire mare cu etaj, asta cred cazarma a fost. (În ce localitate?) Ienachievo a fost localitatea. Au fost între 800 şi 900 de persoane. Ăsta a fost lagărul nostru. Fiecare a avut o dună şi o pernă. Le-am pus pe jos şi acolo ne-am culcat noaptea. A doua zi ne-au trimis la un colhoz să ne aducem paie. Acolo ne-au pus într-un sac paie şi aşa am mers înapoi la lagăr. Era departe. Am mers prin zăpadă, pe câmp. Doi bărbaţi au murit atunci că erau bolnavi de inimă. Nu au suportat oboseala asta. Unul a murit pe loc, iar celălalt a ajuns să meargă până acasă. Pe jos trebuia să meargem că nu era maşină sau căruţă. A mai trăit trei zile şi a murit.

Pe toţi ne-au lăsat la acelaşi lagăr. Ne-au pus la lucru. Au spus că vor să facă un atelier de croitorie la lagăr. Ne-au scos în curte şi ne-au pus în rând în curte. Au spus să iasă din rând cine e croitoreasă. Era un Dolmetscher, translator. Era tot neamţ, dar din Basarabia. El a ştiut limba rusă. Eu am fost mai timidă, nu am vrut să ies. M-am gândit să lucrez unde lucrează toată lumea şi atunci tatăl meu şi încă un prieten care stătea lângă el m-au strigat pe nume. Atunci am ieşit şi am avut aşa un noroc mare, că mai mult de un an de zile am lucrat la croitorie. Era o croitorie în lagăr şi ofiţerii au adus costumele lor să le reparăm, să le călcăm. Era un croitor de la Timişoara, Printz l-a chemat. Era şeful nostru. El a avut un atelier la Timişoara înainte de război şi mai erau încă doi bărbaţi croitori. Mai era o fată de la Bulgăruş, care a învăţat croitorie, am fost eu şi încă două care au avut inele şi lanţuri, care le-au făcut cadou la ofiţeri pentru ca să le ia la croitorie, dar nu au ştiut să ţină un ac în mână. Ele au făcut mâncare pentru şef, pentru Printz. Am lucrat mai mult de un an la croitoria asta. Ofiţerii au profitat de orice. Erau opt sau nouă ofiţeri. Și să vă spun cum au profitat ofiţerii de orice.

Era un ofiţer care a venit în atelier şi m-a întrebat dacă ştiu să fac rochiţe. Am spus: “Da, asta făceam acasă”. El a spus că are o prietenă şi dacă vreau să merg la prietena lui să-i fac un sarafan. Sarafanele erau la modă la ei. Zic: “Merg cu plăcere”. M-am gândit că stau la căldură, primesc ceva de mâncare. Şi am mers cu el a doua zi la prietena lui. Când am ieşit a doua zi din lagăr parcă vântul m-a zăpăcit, nu am mai avut putere. Vîntul era aşa de tare şi noi am fost slăbite. Am avut atunci încă mâncare de acasă, dar nu era ca acasă. Am mers la fata asta şi i-am făcut sarafanul. Ofiţerul care m-a dus prima dată la o fată rusă era de la GPU, deci un ofiţer politic şi a încercat să mă întrebe despre oameni, dacă ştiu ce au făcut acasă politic. Eu nu am ştiut nimic de politică, nici nu m-a interesat. Am spus că eu am învăţat croitorie, am un copil mic care a rămas la mama mea. Fata asta m-a predat la prietenele ei după ce i-am terminat ei sarafanul. Aşa am ieşit din lagăr, pe ascuns, căci ofiţerii se fereau unul de altul. Şeful nu a avut încotro, că şi el a vrut să fie văzut bine de ofiţerul care m-a luat. Era un mare avantaj pentru mine. Am mâncat acolo, am stat la căldură.

Erau fete care au mers cu unii ofiţeri de acolo. Lor le-a mers bine. Într-o seară a venit neamţul din Basarabia şi a spus: “Tovarăşă Kathe, hai cu mine.“ M-am sculat din pat şi am mers cu el. M-a dus în biroul unui ofiţer. Când a deschis uşa şi l-am văzut pe ofiţer cum a stat la masă, m-am întors şi am fugit afară. M-am dus în camera mea. După aceea a venit porcul acela şi a spus: “Nu aţi făcut bine că ofiţerul se va răzbuna, pentru că nu aţi rămas cu el… A doua seară m-a chemat iarăşi. El a fost de servici o săptămână. Nu am mers cu el. Mi-a spus că mă trimite la lucru la fabrică. Zic: “Nu-i nimic, până sunt sănătoasă mă duc să lucez.”-“Da?”-a fost surprins că am răspuns aşa. Mai târziu m-a chemat şi a spus că el nu a glumit, că mă trimite la lucru la fabrică, să spun unde vreau să lucrez. Am spus la industria grea. (De ce aţi ales acolo?) Fiindcă acolo le-a plătit la oameni. La fabrica de cărămidă nu a plătit. Timp de 18 luni nu am primit nici o rublă, absolut nimic. În fiecare lună au făcut zabranie, şedinţă în curte şi ne-au spus câte datorii mai avem. Tot mai multe datorii aveam. Am vrut să merg la industria grea să mai achit din datorii.

M-a trimis la industria grea. Am avut mănuşi de la ei, erau pătrate fără degete. Am stat lângă cuptoare, unde au ieşit şinele din cuptoare. Am pus mâinile pe o şină din asta şi am făcut loc la cealaltă care va ieşi din cuptor, dar nu mi-a spus nimeni să am grijă că şina se poate da înapoi pe degetele mele. Vedeţi asta? Degetul s-a rupt şi ăsta era tăiat şi ăsta. Mi-a rănit mâna, dar m-am făcut că nu văd şi am lucrat în continuare. Una dintre noi era brigadieră. A venit şi zice: “Kathe, nu vezi că îţi curge sânge din mână?” “Da, dar ce să fac, lasă că o să treacă.” A chemat pe o rusoaică şi asta m-a dus la un fel de dispensar în fabrică. M-a bandajat şi m-a trimis înapoi la lagăr. În prima zi am păţit asta. Cu degetele astea rănite am stat o lună de zile la spitalul din lagăr.

Ofiţerul care m-a trimis la lucru a aflat ce am păţit şi a început pe ruseşte să mă jignească. A spus să meargă o asistentă cu mine la spital şi să-mi taie degetul ăsta. În opt zile se va vindeca şi atunci pot să merg din nou la fabrică la industria grea. Medicul nostru din spital, era unul dintre noi. El a venit şi mi-a spus că dacă mă duce acolo să nu semnez. Fără semnătura mea ei nu au voie să îmi taie degetul. Am stat acolo o lună de zile şi până a trecut acest timp, iar cel care m-a trimis la lucru nu a mai fost comandant la lagăr. A venit altul. Acesta a avut o soţie şi un bebeluş şi a stat mai aproape de lagăr. A venit la mine şi m-a întrebat cum merge cu mâna. Eu nu am ştiut că s-a schimbat, că el este comandant acuma. M-a chemat la soţia lui că am mai lucrat pentru soţia lui înainte de accident. A avut o fetiţă. M-a dus la soţia lui şi i-a spus: “Na, Kathy vine în fiecare zi şi îţi va ajuta în casă.” Îmi era mai uşor aşa. Acolo mi-a mers bine.

Prima dată era un maior comandant la lagăr. Acesta era un om corect. Nu s-a uitat după noi, poate a avut pe cineva, nu ştiu. Dar era altfel. Nu ştiu de ce s-au schimbat comandanţii acolo. Trei am avut timp de cinci ani.

Mâncarea era foarte slabă. La ora cinci dimineaţa ne-am sculat şi am mers la cantină în pivniţă. Pe jos era pământ. La mese farfuriile erau din doză de conservă. Era o apă în care s-a fiert roşii şi castraveţi verzi. Asta era supă. Am primit jumătate de kilogram de pâine neagră, acră că ne-a făcut răni în gură. Pâinea era pentru toată ziua. Nu am mai primit mâncare decât când am venit seara de la lucru. Seara am primit tot supă şi o lingură de caşă. Câteodată am mai primit peşti mici cu cap cu tot. Prima dată am rupt capul şi l-am aruncat, dar după aceea l-am mâncat cu cap cu tot. Câteodată era o bucăţică de carne de cal, ne-au şi spus că e de cal. Am slăbit aşa de tare că dacă m-am dezbrăcat să mă spăl m-am speriat, eram numai oase. Bărbaţii au avut un gât cum e mâna mea. Au şi murit atunci foarte mulţi. Eu dacă am mai mers la rusoaice şi le-am lucrat am mai primit de mâncare. Poporul rus nu e rău. Femeile aşa s-au purtat cu mine ca nişte mame, le-a părut rău de noi că am fost chinuiţi în felul acesta. Am stat o lună la doamna cu bebeluşul după aceea trebuia să merg la fabrică. Dar nu la industria grea, nu m-au lăsat. M-au trimis la fabrica de cărămidă.

De la lucru am venit acasă la lagăr cu un bahtiur, aceasta era un bărbat, nu era în uniformă, dar avea îndreptat spre noi o armă. El a ştiut că plec. Am rămas în urmă şi m-am ascuns după o casă. Atunci am mers la rusoaică şi am lucrat până s-a întunecat. Am mers la lagăr. Noi am lucrat în trei ture şi în tura a doua de la opt la opt în drum spre casă am mers prin grădini cu sfeclă şi fetele au scos sfeclă. Dimineaţa le-au fiert în curtea lagărului. Au pus trei cărămizi de la bucătărie, au luat o farfurie – o doză de conservă – acolo au fiert sfecla. Şi au mâncat. Mai mult sfeclă albă au mâncat, căci cea albă era mai dulce. Eu nu am luat fiindcă am avut acolo un plus de mâncare de la rusoaice.

Într-o dimineaţă am fost chemată toată echipa la birou şi ne-au certat că lumea se plânge că li se fură sfeclă.

Atunci una a spus: “Numai Kathe ne-a trădat, că ea nu vine cu noi!” A venit brigadierul şi a spus: “Kathe, vino şi tu cu noi să îţi iei câteva sfecle acolo, că asta-i nebună!” Atunci am spus că merg şi eu şi tocmai atunci am avut ghinion. A ieşit un rus din tufişuri cu un bât mare şi a dat în noi. M-a lovit peste mână şi peste spate. Sfeclele le-am avut deja luate. Din prosoape am făcut saci şi am luat şapte sfecle să nu spună că eu nu fur şi le trădez pe ele. Dimineaţa le-am fiert în curte şi m-am gândit: “O acuma am şi eu sfecle.” Da nu le mănânc toate şapte, mănânc două, mâine două şi apoi trei, să am trei zile în plus de mâncare. Le-am fiert toate şapte. Şi asta era o problemă: de unde lemne? Le-am strâns de pe drum şi sub mână am dus câteva bucăţi de lemne. Şi le-am fiert. Am mâncat două sfecle. Au ce bune au fost. După aceea am mâncat încă două. Stomacul şi intestinele au mai cerut. Am mâncat toate şapte sfecle şi după aceea am mai băut şi apa în care le-am fiert. Aşa bolnavă m-am făcut! Am primit o diaree care nu s-a mai oprit. Atunci am mers la medicul nostru şi i-am spus ce am făcut. Am cerut liber o zi că nu am putut merge pe jos cei trei kilomerti. Era şi el un om nedrept, cu toate că l-am cunoscut de acasă. Era cu un an mai mare decât mine. A spus: “Eu nu pot să îţi scriu asta fiindcă nu ai temperatură.” Şi nu mi-a dat. Am mers la lucru. M-am luat între două colege şi am mers până acolo. Când am ajuns nu am mai putut să mă anunţ. Am spus: “Spune-ţi că sunt aicea.” Şi m-am întins jos. A venit Şura, aşa a chemat-o. A spus: “No, Kati, şto sta poi?” Am spus: “Şura, ia bolnaia.” A spus să mă scol şi să merg cu ea. Ea a înlocuit pe nacealnicul, directorul fabricii. Şura era brigadieră. Era o rusoaică. M-a dus la dispensar şi a povestit la o doctoriţă şi o asistentă că sunt bolnavă. M-au scris că am temperatură 39 şi mi-au dat trei zile libere. Am mers încet acasă, singură. Am intrat la doamna asta cu bebeluşul. Când m-a văzut: “Şto sta poi, Katia? Stai jos!” Şi a venit – nu uit cât voi trăi- cu o farfurie de macaroane cu lapte şi zahăr a pus. Am mâncat şi m-am vindecat. Am stat la ea până s-a întunecat. Atunci am mers acasă în lagăr.

Scrisori nu am primit. Câteodată ne-au împărţit foi să scriem scrisori acasă, dar nu le-au trimis. Dar după un an am primit o scrisoare de la tata în care am aflat că mama mea a murit. La ziua de naştere a copilului meu, ea a murit. Tata a fost un om voinic. A fost obişnuit mult ca un om care lucrează la câmp. El s-a îmbolnăvit foarte repede. De aceea cu primul transport in luna ianuarie a fost dus acasă. Mama era deja bolnavă, dar a dus-o până în aprilie până la ziua de naştere a copilului meu.

(La lagăr v-aţi întâlnit cu tatăl dumneavoastră?) Cât a fost el acolo, în zilele când am lucrat la rusoaice i-am lăsat lui biletul meu de mâncare şi a avut două porţii, dar degeaba. Două porţii de apă. La rusoaice era altceva. Mi-au dat cartofi prăjiţi şi mămăligă. Au fiert mămăliga şi într-o tigaie au prăjit-o în ulei. Dacă a fost binevoitoare a fiert dovleac tăiat şi a pus în tigaia aceea. Era bun.

Bărbaţii ruşi mai descurcăreţi au presat seminţe de floarea-soarelui şi au făcut o cuhnia. Au tăiat-o în bucăţi mai mici pe care ni le-au vândut cu două ruble. Le-am mâncat, am băut apă şi ne-am umflat. În urmă s-a desfiinţat sistemul de pâine pe cartelă şi am putut să ne cumpărăm pâine cât am vrut şi cât am avut bani. Erau acolo femei care au mâncat zilnic două kilograme de pâine. Au băut apă multă şi s-au umflat că nu au mai putut să îşi închidă fustele.

(Cum era lagărul, clădirile?) Ca o cazarmă. Era cu etaj. Jos au fost bărbaţii şi sus femeile. O toaletă am avut în fundul curţii şi cum toţi am fost cu stomacul sticat, toţi fugeam acolo. (În camera în care aţi dormit dumneavoastră câte persoane mai erau?) Vreo 20. În altele mai mari erau 24. Între paturi era foarte puţin loc. Două trebuiau să se scoale să se îmbrace, apoi celelalte două. Eu am fost cu săsoaice. Sunt tot nemţi, dar din Transilvania, din Sibiu şi Braşov. Una era Hanna Hober, alta Gerry. Le văd pe toate în faţa ochilor mei, dar numele le-am uitat. Au trecut 50 de ani de atunci.

Din când în când venea câte un control medical şi trebuia să ne dezbrăcăm sus. La masă a stat doctoriţa şi comandantul de lagăr. Ăsta a fost al treilea comandant când vă spun. Când m-a consultat doctoriţa şi-a notat ceva. Comandantul a spus de ce scrie. Ea a răspuns pe ruseşte: “Doamna are un defect la inimă şi o trec pe lista de bolnavi.” S-a roşit şi a spus că nu se poate. “Cum nu, eu sunt doctoriţă şi am primit ordin să le consult pe toate. Trebuie să le trec pe o listă pe cele bolnave.” – “Dar nu pe Katia. Că ea munceşte bine. Şi nu e voie să trimiţi pe cineva acasă care lucrează ca ea.” – “Eu o trec. Tu poţi să faci ce vrei. Şi aşa nu va mai rezista multă vreme.” Şi uite că am rezistat. Am un defect foarte serios la inimă.

(Cum v-aţi întors din lagăr în România?) După ce s-a terminat războiul ei au primit ordin să ne trimită pe toţi acasă. Primul transport a venit acasă. Al doilea s-a dus în Germania. Peste un timp au venit acasă oamenii din Germania. Prima dată au trimis acasă pe cei care nu au mai putut să lucreze. După un an iarăşi au fost controale medicale şi i-au trimis acasă pe cei care nu mai puteau să lucreze. Eu am venit cu ultimul transport. (În ce an?) În 1949, înainte de Crăciun. Copilul meu a avut nouă ani atunci. Cinci ani am stat acolo. (Ce aţi întâlnit în România când v-aţi întors?) Sărăcia, mizeria. Mama mea a murit. După un an tatăl meu s-a recăsătorit. A mai avut încă un copil cu a doua soţie. Era o vecină. O femeie nerespectată de consăteni. Soţul ei a fost în Rusia şi a avut doi băieţi. Băiatul mai mare a fost şi el în Rusia. Cel mic a fost cu ea acasă. S-a agăţat de tatăl meu şi s-au căsătorit. Ea era o femeie uşoară. A venit soţul şi băiatul ei din Rusia şi au găsit casa goală.

Când am venit acasă băiatul meu avea nouă ani şi era distrofic. Ei au avut de toate în casă: lapte, brânză, ouă. Dar el era un copil la care trebuia să-i povesteşti ca să mănânce. Femeia asta, a doua soţie a tatălui meu, l-a chemat la masă şi el a spus nu-mi trebuie, nu vreau şi ea l-a lăsat în pace. Până a trăit mama mea tot ce a fost mai bun, mai frumos a fost pentru el, pentru Waldemar. După aceea nu s-a mai uitat nimeni după el. O învăţătoare când am venit din Rusia acasă a spus: “Vai, Kathe, când am văzut pe băiatul tău mi-a venit să plâng. Tu ai fost ca scoasă din cutie, înbrăcată şi aranjată la mama ta şi copilul e ca un copil sărac.”

Au fost la gară când am venit, că s-a ştiut la ce oră venim. Ne-au ţinut câteva zile la un lagăr la Sighet şi după aceea am venit acasă. S-a ştiut cu ce tren vom veni. Şi a fost la gară tatăl meu, bunicul, mătuşa – sora de la mama mea care astăzi trăieşte în Germania şi copilul. Când l-am văzut eu am rămas uimită. Parcă nu e copilul meu. În mers un pantof îi cădea din picior. Primul drum a fost la cimitir la mormântul mamei. El nu a mai plecat de lângă mine. Mi-a povestit cum merge el cu prietenii după ouă de păsări.

Eu am dormit cu el pe o dormeză. În cameră era un geam spre o curte. În faţa geamului era o uşă de la pivniţă. Odată am simţit că el se mişcă şi l-am lăsat să văd unde merge. A mers în pivniţă. Al treilea vecin era din ăla care trage clopotele la biserică. “Merg cu el să trag clopotele că îmi dă cinci lei pentru asta.” Nu l-am lăsat să meargă.

Înainte eu nu am lucrat pe bani, doar pentru prieteni am cusut, căci soţul meu nu m- a lăsat. A spus că el s-a căsătorit să aibă o soţie să-l îngrjească. Nu am avut ce să fac, mama şi bunica au făcut tot, iar eu am stat în plus.

Locuinţă nu am mai avut la Timişoara. Mobila era dusă la Variaş la o vecină Am venit la Timişoara că am avut o colegă de şcoală, care a locuit aicea cu soţul ei. Soţul ei a venit acasă, nu ca al meu. Al meu a rămas în Austria. Au mers cu mine la o femeie la care să locuiesc, dacă primesc servici la cooperativă. Alt coleg de şcoală, croitor a lucrat la “Îmbrăcămintea”. El m-a dus la cadre şi m-a prezentat, că sunt croitoreasă şi că lucrez frumos, să mă primească acolo. Au spus că momentan nu primesc muncitori, dar dacă vor primi or să mă anunţe. Imediat după Crăciun, la începutul luni februarie am fost angajată la “Îmbrăcămintea”, în 1950. Am avut unde locui, iar băiatul a rămas la Variaş. El a fost în clasa a treia atunci. În fiecare duminică am mers la Variaş. Era şi o problemă să merg acolo. Variaş era aproape de graniţă şi nu ai avut voie să mergi acolo fără aprobare. Atunci am mers până la Bărăteaz şi bunicul a venit după mine şi m-a dus acasă. Altădată am mers cu bicicletele şi nu m-a controlat nimeni. Aşa am ajuns la Variaş. Altă dată a venit el la mine. Nu l-am adus cu mine pentru că nu am avut locuinţă. Toată vara am mers la Oficiul de locuinţe şi m-am plâns că începe copilul şcoala şi nu avem unde să locuim.

Soţul meu a început să îmi scrie. I-am scris cum ai putut să nu vii acasă. Chiar dacă nu ai venit acasă ca ceilalţi, dar să fi trimis copilului ceva. Ştii cum arată? Cum e îmbrăcat? Dacă l-ai vedea ţi-ar plânge inima. El a răspuns că l-a întrebat pe tatăl meu dacă are nevoie de ceva pentru băiat. Tata a răspuns că are tot ce îi trebuie, numai părinţi nu are. Dar un copil care nu are părinţi nu are nimic. Nici de Crăciun, de Paşti sau de ziua lui de naştere nu i-a trimis nimic. Când i-am făcut reproşuri a trimis trei pachete unul după altul. Pantofi de iarnă, o vioară de la el şi dulciuri, un material de rochie de iarnă pentru mine cu mânecă lungă cum poartă nemţii. Pentru fiecare un ceas. Pachetele le-a trimis prin cineva, căci prin poştă nu se putea. Băiatul l-a întrebat de ce nu s-a întors. A spus că nu a vrut să fie sub ruşi, de aceea nu a venit. Dar aici a avut mama şi o soră la Totina, la Sânpetru-Mic. A spus că nu are ce să facă aici, că soţia lui este în Rusia. Ăsta nu a fost un motiv să nu vină. A înaintat divorţul pe motiv că eu nu vreau să vin la el. Eu când am venit din Rusia am înaintat actele să merg la el, dar nu am primit nimic. Tot am mers să văd dacă primim paşaport să plecăm. Nu am primit nimic.

La “Îmbrăcămintea” eu am câştigat puţin. Am făcut ore suplimentare şi în pauze am lucrat. Am lucrat în două ture. Dacă una din colege a mers în concediu, eu am înlocuit-o. Am lucrat opt ore pentru mine şi în tura cealaltă am stat încă opt ore. Am înlocuit-o timp de două săptămâni. Atunci am câştigat mai mult. În timpul ăsta noi am primit un sfert de kg de zahăr tot pe cartelă. Noi am primit porţie de pâine, dar a fost după stabilizare. Pâinea noastră a costat 46 de bani.

Casa a fost făcută şi am avut chiriaşi în ea. Mobila a fost dusă la Variaş de părinţii mei. Pe casă nu a plătit nimeni impozit. Soţul a fost în Austria, eu în Rusia. Familia lui, mama şi sora sa nu s-au interesat. Atunci casa a fost expropriată, a luat-o statul. În 1958 a ieşit o lege după care toate casele care au fost expropriate, trebuiau date înapoi. O clientă, doamna Curcan, mi-a spus să înaintez o cerere la Sfat, căci casele trebuie date înapoi. Cererea a fost dată mai departe. Ei s-au uitat în acte şi au văzut că soţul meu este trecut singur în Cartea Funciară. Eu nici nu am fost trecută în Cartea Funciară. Atunci mi-au spus să îi scriu să-mi trimită o donaţie. Mi-a trimis, dar târziu cu condiţia să îi dau mamei lui o parte din grâu şi porumb de pe trei hectare. Dar eu, nu am avut altădată nici bani de pâine, de unde să-i dau porumb şi grâu. Asta m-a revoltat.

După un timp am primit donaţia. Dar nu am putut intra în casă. Casa era fără etaj, cu două camere, bucătărie, spais şi baie. În ea au locuit două familii. Aceste familii nu s-au înţeles. Familia care a locuit în prima cameră a ţinut cu ea în casă o cloşcă cu pui. Ele au spus că luna viitoare îmi dau mie chirie, dar eu am cerut o cameră. Pe bonul de la Sfat am avut drept la o cameră care vreau eu, iar anexele amândouă le puteam folosi. Înainte am locuit lângă parcul Doja cu o cameră de trecere. Cea care a ocupat bucătăria s-a plâns că de ce cer de la ea, de ce nu cer de la cealaltă. Cealaltă, doamna Foale avea soţul mare membru de partid şi preşedintele Sfatului la Sânnicolau Mare. Şi ea a vrut casă şi grădină, nu o locuinţă în bloc. A spus să cer de la cealaltă familie locuinţa şi ea mă lasă să intru în bucătărie. A venit ziua când a trebuit să ne mutăm. Ne-am mutat. A venit tatăl meu şi noua lui soţie şi am pus totul în curte. Am vorbit cu un zugrav să-mi zugrăvească şi am intrat în jumătate de casă. A trecut primăvara şi vara şi doamna Foale nu m-a lăsat să intru în bucătărie. Mi-a spus: “M-am răzgândit. Eu nu vă las să intraţi în bucătărie. Noi suntem trei persoane şi din când în când vine şi soţul!” Eu am făcut mâncare jos în spălătorie. Acum e o uşă cu sticlă. Atunci era o uşă din lemn, iar dacă o închideam era întuneric. Nici lumină nu am avut acolo. Cu uşa deschisă am făcut mâncare toată iarna, îmbrăcată cu un palton. Am fost nevoită să o dau în judecată. Mi-a spus: ”De ce nu mergeţi în ţara voastră?” Astăzi este în Statele Unite. Soţul ei a murit demult. Aşa este lumea. Am dat-o în judecată şi am câştigat procesul. Ei nu au avut voie să închidă uşile. Asta a fost greşeala care au făcut-o. Am câştigat procesul şi ei au făcut recurs la Bucureşti. Eu mi-am luat un avocat, că singură nu am putut să mă apăr. Avocatul a scos din secţia de sistematizare de la Sfat, planul de casă şi a demonstrat că ei au schimbat planul. Atunci nu era voie să schimbi planul fără aprobare de la Sfat. Am început să îi caut o casă în care să se mute. Pe urmă a aflat doamna Foale că în a patra casă se mută cineva şi împreună cu băiatul ei s-a mutat acolo. A vorbit cu Sfatul dacă poate să facă asta. Ei au spus: “Da, dacă reuşeşti, poţi.” Atunci au plecat ei şi mi-a rămas toată casa. Era în 1960 când am primit casa înapoi. Am muncit mult la casa asta. Am făcut etajul. Acum e prea mare.

(V-aţi întâlnit soţul?) Soţul meu a înaintat divorţ. El a plecat ilegal din ţară, când nemţii au ocupat Iugoslavia. Când a fost lăsat la vatră a venit înştiinţare că fratele meu a căzut pe front. A fost o lovitură care nu îşi poate închipui nimeni. Eu am spus: “Acuma mergi şi tu pe front, rămâi şi tu acolo. Nu te mai duce.” Eu am locuit atunci la Variaş. El a vorbit cu zece bărbaţi din Variaş, care au fost în Iugoslavia în armata Germană. El a fost croitor de meserie. A mers şi el şi a lucrat la o croitorie militară la nemţi, OT, s-a numit organizaţia. A mers acolo. Fiindcă eu am fost la Variaş, fostul meu soţ a avut un fost vecin, care era avocat şi lui i-am dat actele şi am spus, chiriaşii să-i plătească lui. Din când în când, când vin la oraş merg eu după bani. El era un om mai în vârstă şi tot mi-a spus: “Spuneţi la soţul dumneavoastră, că eu îl rog să scrie casa pe dumneavoastră că sunteţi soţia lui şi aveţi şi un copil împreună. Nu este nici un pericol. În caz că războiul nu se termină cu bine, câştigă nemţii, o să fiţi expropriaţi. El va fi declarat ca fugit din ţară, dezertor. Soţul meu a spus: “O să se termine cu bine!” Am fost foarte supărată dar nu am avut ce face. A fost o întâmplare că am primit casa înapoi. (S-a recăsătorit?) Nu s-a recăsătorit, dar locuieşte la o văduvă de război. Aceasta are un băiat de vârstă cu fiul meu. Nu s-a căsătorit pentru că ea are o pensie foarte frumoasă după soţul ei mort în război. Din 1982 fiul meu merge în fiecare an la tatăl lui, care are acum 82 de ani.