Nicoale DIMINESCU

Sunt Nicolae Diminescu, profesor, m-am născut în Timişoara în 18 iunie 1939. Sunt absolvent de universitate, specialitatea biologie. Sunt cadru universitar, predau la Universitatea de Vest şi la Medicină la specialitatea metodica predării biologiei, biologie generală şi ecologie. Mă ocup în mod special de educaţie biologică, în sensul acesta am o fundaţie „Verde 2000” care se ocupă cu implementarea unor proiecte de educaţie ecologică de la nivelul grădiniţei şi până la societatea civilă.

(Vă simţiţi timişorean?) Da, absolut. Mă simt timişorean cu toate că am „evadat” din Timişoara. După absolvire am vrut să fac un apostolat, apostolatul s-a prelungit, motivat de apropierea de natură care mi-a fost totdeauna dragă. Astfel că vreo 23 de ani am fost plecat din Timişoara. Am revenit, am găsit o Timişoară schimbată, nu ştiu dacă schimbată în bine, eu am lăsat o Timişoară romantică în care ne întâlneam pe străzi şi ne recunoşteam, în care Corso şi surogatul erau nişte locuri care nu aminteau numai de poveştile cu porumbei şi mincinoşii de pe lângă porumbei sau drukerii respectivi, ci erau nişte spaţii în care generaţiile se întâlneau între ele. Existau chiar nişte concentraţii de activităţi, de pildă unde astăzi este Facultatea de electrotehnică era un lan de porumb, incredibil pentru acele timpuri. Cu greu s-a făcut prima „Sorbonă”, facultatea de matematică-fizică de unde a erupt tot sistemul universitar. Politehnica era reprezentată doar de Mecanică. Grupul de la Electrotehnică era puţin la foştii Piarişti. Am prins o Timişoară mai apropiată de adevărata Timişoară în care încă nu exista mişcarea migratoare de populaţii din alte regiuni ale ţării înspre Timişoara. Era o Timişoară autentică. Nu exista această mobilitate internă şi nici cea externă. Vezi „fuga” tineretului spre alte zone. Lumea era mulţumită în acea perioadă şi era cantonată şi chiar cei care veneau, o făceau, în special, pentru a obţine o diplomă universitară. Cei care veneau din alte zone ale ţării aveau acest sentiment al apartenenţei fie de politehnică în special, fie de agronomie, medicină sau universitatea care atunci se dezvolta.
(Când aţi plecat din Timişoara?) Am plecat în 1962 şi m-am întors în 1984. A fost o cu totul altă Timişoară. Dacă n-ar fi fost acest comunism care a dorit ca Timişoara să nu-şi păstreze această personalitate… mai ales prin ergonomia construcţiilor. Au „trântit” blocurile. Blocurile au însemnat un amestec de populaţie. Să nu fie cumva domnii între ei, să amestecăm şi un poliţist şi cu un turnător şi cu un ţigan şi cu un român şi cu un intelectual. Tocmai asta a bulversat. Au existat şi aceste cartiere care nu degeaba s-au numit Iosefin, Elisabetin, Fabric, Ronaţ, Mehala, Cetate. Ele aveau o anumită culoare, o anumită specializare dacă vreţi. Din păcate acum din ele au rămas doar numele, specificul nu, tocmai prin aceste construcţii care au făcut ca Timişoara să-şi piardă personalitatea.

(Care era specificul cartierelor?) Haideţi să luăm cartierul în care ne aflăm, cartierul Elisabetin. Acest cartier era un cartier de căsuţe, aşa cum este şi cea în care stau. Această casă s-a construit foarte târziu, a existat cândva aici o baltă, balta abatorului. Ceea ce este specific Banatului este acest regim de bălţi, care prin această politică ecologică greşită, în sensul că această asanare a bălţilor s-a voit, fără să se gândească la nişte echilibre ecologice. Aceste bălţi aveau anumite natureţe, aş putea zice. În Ungaria aceste bălţi se păstrează. Ba mai mult au acolo mai multe delte delte decât noi care avem un Satchinez pe care nu suntem în stare să-l întreţinem. Această deltă a noastră. Iată noi am avut cândva nişte dropii, mai ales în câmpia Bărăganului, acum nu mai există nici o dropie. Am avut în Banat nişte dropii, acum nu mai avem nici o dropie. Dacă mergem la 100 de kilometri dincolo vedem o rezervaţie splendidă de dropii a ungurilor, care au ştiut să păstreze habitatele naturale, care n-au făcut excese de asanări, ci au păstrat natura cu întregul inventar viu. Acesta a fost Elisabetinul. Elisabetinul nu a însemnat acest colos care se numeşte stadionul Păltinişanu. Nu ştiu dacă şi denumirea asta dacă este una corectă fiindcă mi se pare că au existat mult mai mulţi fotbalişti buni, de marcă, care ar fi meritat ca stadionul să le poate numele. Mă gândesc la marile glorii ale Chinezului, Ripensiei, apoi a Ştiinţei care a câştigat cândva o cupă a României, un loc 3 în campionat. Deci, performanţe destul de mari, cu fotbalişti mari cum a fost de pildă Bindea, sau propriul meu antrenor Beke. Se află acum în viaţă nişte oameni fantastici cum este de pildă Corbuş, din fosta Politehnică de începuturi. Iată că avem nişte exemple vii care se pare că au cam fost uitaţi în această perioadă şi nu se mai vorbeşte decât de generaţia de la Păltinişan încoace. Ori performanţele s-au obţinut până în anii ’80. Iată aceşti coloşi. Chiar dacă luăm acest mal al Begăi. Pe acest mal au existat nişte ştranduri. Aceste ştranduri nu au regimul pe care îl au astăzi, locuri cu circuit închis, ci pur şi simplu ştrandurile erau ştranduri, cu obiectivele pe care ar trebui să le aibă. Erau ştranduri populare, aşa numitul ştrand sindical, ştrandul italienesc, al CFR-ului, al universităţii chiar. Aceste au dispărut pur şi simplu şi te miri cine s-a privatizat şi acestea au un regim nu pentru populaţia mai modestă ci numai pentru cei care au bani, deci, un fel de circuit închis, cum am mai spus. Se pare că aceste entităţi sportive care sunt cantonate în această parte şi ele au devenit chiar centre de performanţă. În zona CFR-ului a existat un teren în care iarba este acum de 80 de centimetri unde s-au clădit două echipe care au câştigat campionatul naţional de volei junior. Sportul timişorean, în general, e în criză. Nu avem decât un sport de import. Asta înseamnă, pe undeva, că nici şcolile nu îşi fac meseria. În şcolile din Timişoara existau nişte concursuri. Eu am copilărit pe Loga. Pe lângă Loga, acolo unde se numeşte Groapa, acea groapă a fost o zonă sportivă de o maximă intensitate. Aici existau nişte competiţii amatoare, jucau, să zicem, pantofarii cu frizerii. Jucau liceele între ele, cu galerii, fanfare, ş.a.m.d. Aici era un patinoar numit Regata. Patinoar natural, în aer liber fără alte investiţii. Mai era acolo şi un vestiar unde te schimbai şi cu o muzică frumoasă patinai liniştit. Mai în lateral, unde e Hidrotehnica, existau terenurile de baschet şi volei cu nişte echipe superperformante, cantonate în jurul unor nume de mare valoare, pe atunci, cum ar fi: fraţii Wilwert, la baschet, Lache, Puşcas, Zugrăvescu. Mari personalităţi care au strâns în jurul lor sportul de performanţă. La vreo sută de metri era şcoala sportivă, unde astăzi este liceul de arte plastice. Şcoala aceea s-a numit SMTCF şi era condusă de două mari personalităţi Höckel şi Iovănescu, care au scos pe bandă rulantă sportivi de performanţă. Timişoara avea o Timişoară atletică cu Eugen Lupşa, Edith Reibal, Luisa Ernst, Iolanda Balaş, Sötter, fraţii Raica. Jumătate din echipa de atletism a României era construită în Timişoara. Într-o Timişoară care avea acest sport de performanţă la nivelul unei şcoli medii sportive. Aici s-au creat în toate domeniile, baschet, handbal. Aici a fost pepiniera pentru cele două formaţii campioane de handbal în 11. Ştiinţa de atunci a câştigat cu renumitul Mozer care la început a fost jucător de handbal în 11, apoi de handbal în 7. Până atunci Guneş, altă figură fantastică, Guneş cel Bătrân, Biţu Vlad, Sida, Bonfert, jucători fantastici care au făcut ca primul titlu de handbal în 11 să fie adus pe malul Begăi. Apoi handbalul în 7 unde de multe ori Ştiinţa Timişoara a câştigat campionatul naţional.

Eu am debutat la „desculţi” pe terenul Ştiinţa, în 1948 la o deschidere a unui meci internaţional de handbal România – Ungaria. Aici aveam un jucător care marca de la jumătatea terenului, aşa forţă de explozie în braţ avea. Numai în Banat erau patru echipe care erau în divizia A: Jimbolia, Bulgăruş, Tehnometal, Ştiinţa. Vă daţi seama, patru echipe de handbal să fie în divizia A, mă întreb ce se întâmplă acum? Eu zic că „moartea” sportului bănăţean se datorează faptului că în şcoli nu se lucrează cum trebuie. Vedeţi şi la ora actuală, noi cum avem doi antrenori buni dăm în ei, în loc să găsim partea pozitivă, să ne gândim ce au făcut pentru ţară, ş.a.m.d. Astfel de antrenori au existat în Timişoara. Se pare că şi antrenorii sunt tot de import ca şi sportivii. Nu mai suntem în stare să ne creăm noi nişte sportivi. (Acum există antrenori buni în Timişoara?) Foarte puţini, mai ales dintre cei care sunt pricepuţi în sportul şcolar, fiindcă aici, mai mult ca oricând trebuie să ştii să motivezi copilul. E vorba de sensibilizare, deci nu să fii un dur neapărat, ci pur şi simplu să-l capacitezi pe copil ca să-şi facă din sportul ăla o pasiune. Şi eu am fost sportiv, am făcut şi carte, nu ştiu dacă nu era sportul de multe ori pe primul loc dar la un moment dat totuşi am ştiut să schimb macazul şi să îmi văd de viitorul meu care se termina, la un moment dat, în sport. Aşa cum sunt aproape de sportul timişorean, păcat că noi, cei care am trecut prin sport, nu prea suntem ascultaţi. Tare aş fi vrut să încerc să încep reevaluarea acestui sport şcolar, mai ales că am trăit mulţi ani ca director în liceu şi în şcoală gimnazială şi am văzut tot ce se întâmplă în învăţământ. Hai să ne întoarcem în acea „Groapă”. Acolo au existat nişte terenuri de tenis, unde acum nu mai e nimic, doar un loc unde se plimbă câinii, lângă Parcul Rozelor. Acolo era vestiarul unde se dezbrăca un anume Călin, Racoviţă, Iuhas care stă la două case de aici. Iuhas bătea atunci pe Ţiriac, pe Năstase, foarte talentat, cu un rever fantastic. Trăieşte şi este aici. Sunt aceste legende vii cu care ar trebui discutat, e păcat să se piardă nişte informaţii. Tineretul de azi habar nu are de ce valori am avut. Şi atunci e şi normal că nu se simte legat şi nu are nişte modele. Ori dacă aceste modele ar ieşi în faţă şi cineva s-ar ocupa puţin de ele… Aici au crescut o serie de jucători de talent în tenis. A fost Hanzi Wolf, Lorinzi. Aici s-au format şi fete şi băieţi, un tenismen foarte curios a fost Holender, directorul operei din Viena. Exista o anumită trupă care era polisportivă. Acest Lorinzi juca în echipa de baschet a CSU-ului sau a Ştiinţei, dar juca şi tenis. Lache juca şi handbal, dar şi baschet; Zugrăvescu la fel. Astăzi este greu să faci faţă unui singur sport. Iată şcoala nu mai este de factură enciclopedică, ci este pe o anumită felie şi totuşi nu obţinem performanţe. Vreau să vă spun că aici nu au existat condiţii excelente. Şi eu am jucat tenis şi fotbal. Greu se găsea o rachetă. Fotbal jucam chiar şi cu bordurile, pe strada Petre Carp, astăzi a Trandafirilor, unde nu erau băieţii bruneţei şi cu vilele transformate, ci erau oamenii care trăiau de o viaţă acolo şi care sub presiunile de atunci au trebuit să plece din acest splendid bulevard care a suferit o serie de metamorfoze. Loga era un cartier elevat în care au existat consulate. Pe Loga erau două licee de performanţă. Liceul de băieţi Loga trecut prin şcoala medie Loga, prin liceul Nicos Beloianis şi în sfârşit revenit la numele tradiţional. La fel a fost şi liceul Carmen Sylva, liceu de fete. Aceste licee aveau un anumit standard, nu oricine făcea acest liceu, cu profesori formidabili, exigenţi, profesori care au lăsat nişte urme. Întregul cartier era o combinaţie între evrei, dar şi italieni. Eu am avut prieteni evrei: Baruch, Langert, Herzog. Cum am spus erau şi italieni, cum ar fi de exemplu Fosatti, care erau directorii sau patronii unor firme textile care existau în Timişoara. Exista o anumită societate aici foarte interesantă, medici foarte mulţi, avocaţi…

Sigur că a venit şi momentul comunismului când în 24 de ore a trebuit să fim daţi afară, aruncaţi în pivniţă care cum a putut. Înainte de asta a venit valul rusesc, când se purta un cuvânt care însemna „rechiziţionare”. Asta însemna că venea comisia spaţiului de la Sfatul popular, se uita câte camere ai şi-ţi băga sovieticii. Deasupra noastră, chiar în timpul războiului, am avut o platformă, acolo exista o mitralieră iar „băieţii noştri”, cavaleria rusească cantonată în Timişoara făceau salturi în parcul rozelor din buxus în buxus. Acest parc al rozelor care nu se numeşte Parcul Trandafirilor… Timişoara nu este a trandafirilor, este a rozelor, roză înseamnă altceva, parcă are altă nobleţe. Nu este nici Parcul de „cultură şi hodină”, producţie sovietică sută la sută. Era un parc care avea o colecţie splendidă de trandafiri care erau puşi în nişte romburi de buxus. Fiecare specie era cantonată. Ruşii făceau călărie pe aleile parcului şi săreau acolo. A fost primul semnal de distrugere. A urmat acest proiect care s-a numit Parcul de „cultură şi hodină” şi l-au stricat definitiv. Parcul rozelor a cam dispărut fiindcă a dispărut numele străzii care a suferit fel de fel de denumiri. Acum e strada Trandafirilor. Aici cine s-a mutat? A devenit cartierul general al securiştilor fiindcă într-una din clădirile care era vizavi de liceul Loga s-a mutat Securitatea. Această Securitate era în plină floare atunci. Cred că Securitatea avea şi un canal de comunicare cu acea Direcţie care se află vizavi de Bega mică şi cu Penitenciarul, pe unde-şi duceau victimele. Înainte de asta a existat vizavi de Mitropolie Comandamentul rusesc în timpul războiului. Unde este Fizioterapie pe Loga, lângă Centrul Cultural Francez exista Comandamentul hitlerist german.

Aceste clădiri au avut o istorie. Unde este Centrul Cultural Francez a stat familia Langer la care în copilărie mergeam. Mi-amintesc că avea această scară interioară şi de câte ori intru la Centrul Cultural Francez parcă aştept să revăd biblioteca splendidă care era în interior. Avea o rotondă unde era camera de jucării şi avea o terasă afară unde era o fântână cu peşti roşii care se mişca. O terasă splendidă care din terţe motive voiau ei să o lege de hotelul lui Ceauşescu şi să dea o zonă închisă, să fie un circuit închis. Acolo era şi un bazin de înot, unde ne întâlneam toţi aceşti copii, care erau de origini diferite, români, sârbi, evrei, italieni, copii ai funcţionarilor de la aceste consulate, cum ar fi cel belgian… Erau mai multe consulate. Era o societate extrem de elevată în acest cartier, aş zice un „Primăverii” al Timişorii. Loga era un cartier liniştit, nu era circulaţie, nu era asfalt, era un caldarâm de pietre şi în momentul când au venit ruşii se auzeau bicicletele pe care ei le foloseau luându-se cauciucurile, mergeau pe jantă. Veneau şi-ţi ofereau… dacă-i dădeai o sută cu Mihai pe ea îţi dădea bicicleta. El venea cavaler şi o punea undeva „Uite ţi-o pun aici” şi noaptea venea şi o lua mai departe.

În casa noastră am avut camere care au fost date ofiţerilor ruşi. Noi am locuit pe Loga la numărul 24, este într-un colţ. Mă uit cu nostalgie la prima mea copilărie când încă mai aveam familie înainte de a fi deportat tatăl meu în Bărăgan. La o anumită oră ei au fost arestaţi, cei care prezentau nişte pericole. Parcă ce pericole putea reprezenta un doctor cum era tatăl meu, dar aflat într-o zonă de graniţă, la spitalul Marila de la Oraviţa, unde lucra cu tebeciştii de acolo. Totuşi a fost arestat, el mi-a dat un semnal, tocmai s-a dus şi s-a sacrificat ca noi ceilalţi să avem timp să fugim. Eu, fratele meu şi cu mama am fugit şi am dispărut din Timişoara. Asta era în anii ’50. El a fost luat cu tot cu mobilă, depus în comuna Dragoş Vodă din Bărăgan cu mobila deasupra. Pentru că a fost medic i-au dat un cort care a devenit un fel de centru medical al celor care erau din Banat. Într-un fel mi-am pierdut tatăl, fiindcă el a fost eliberat în momentul când s-a ştiut că nu mai are nici o şansă, avea cancer, a venit doar să mai vadă Timişoara şi a murit. După zece ani a murit şi mama, tot ca urmare a stresului prin care am trecut întreaga familie, deoarece noi a trebuit să nu ne mutăm în pivniţa în care am fost aruncaţi, ci am mers la bunicul meu care avea o casă.

El a fost prefectul Banatului, se numea Iuliu Coste, într-o perioadă când a fost unul din cei mai mari liberali. Am reuşit să salvez nişte ziare de atunci şi când citesc revăd marea familie a bunicului meu care avea patru copii. Unul din copii a fost mama mea. Cealaltă a fost Zoe Răduleţ care a fost căsătorită cu academicianul Remus Răduleţ. Alt copil a fost Brutus Coste care a fost şeful Naţiunilor Cotropite la New York şi care niciodată nu a mai putut reveni în ţară, murind acolo. Spre fericirea mea am reuşit să găsesc mormântul lui în New York şi a fost covârşitor momentul când am găsit această cruce simplă cu numele lui, el care a fost cândva ambasadorul României în Portugalia. A fost foarte aproape de Eliade şi de toată diaspora americană, şi nu numai, el fiind conducător, înainte de Raţiu, al românilor plecaţi în diaspora. De aici am dispăruţi toţi, toată Loga a fost eliberată, au intrat activiştii de partid, marii activişti. Toţi primii secretari stăteau în zona asta, dar în special întreaga securitate era cantonată aici deoarece îşi aveau sediul aici.

Pe Loga unde e acum Inspectoratul Şcolar era pe atunci Poliţia. Venind încoace era Şcoala sportivă, de fapt era în spatele inspectoratului unde e acum liceul de arte plastice. Mai era Mitropolia, cu mitropolitul Lăzărescu care mi-a fost şi naş şi pe care-l iubeam foarte mult. Nu exista moment când treceam pe acolo să nu mă prindă cu cârja şi să nu mă agaţe pentru a mă săruta. Spre fericirea mea l-am găsit, când a fost pedepsit şi retras din funcţie, l-am găsit la Sâmbăta iar apoi undeva lăsat să moară la Cernica, lângă Bucureşti. N-a rezistat la Sâmbăta, deşi Sâmbăta a devenit după aceea un loc de reculegere splendid şi care astăzi este, aş zice, cetatea filosofică religioasă a Transilvaniei. Aici s-a creat o întreagă universitate. Cei care au drum să meargă pe acolo, mai ales să-l audieze pe acest splendid om care se numeşte părintele Teofil Părăianu. Acest părinte orb, absolvent de Loga, deci, legat de Timişoara care vine şi face săli pline aici la universitate. Are un dialog fantastic cu tinerii, şi deşi orb vede mai bine decât noi cei care avem simţul vederii, un optimist, un om care nu este un fundamentalist.

Vizavi de mitropolie exista o băcănie, în pivniţă se mai vede grilajul, care se numea „La Krauss”, era a surorilor Krauss. Acolo se găsea ceea ce azi nu se mai găseşte, ficat de . Băcăniile au dispărut din păcate. Se mai găsesc nişte ABC-uri contemporane. A murit piaţa timişoreană cu zona autohtonă, pentru că în jurul Timişorii erau şvabii şi româncele care aduceau pe piaţă smântâna, brânză de vacă pe o viţă de vie. Un mod de prezentare şi o curăţenie şi nişte lucruri care azi nu mai sunt. De exemplu, vrei să cumperi jumări, nu ştiu de unde ai putea să cumperi produsele astea. Veneau comercianţi care treceau pe Loga cu oferte. Unul venea şi desfăcea stofa, altul venea şi desfăcea nişte prăjituri şi puteai comanda şi îţi venea comanda acasă. Lucrurile astea existau atunci. Acum mai vezi că aduce o pizza la domiciliu. Nu mai există lcare erau atunci. Aveam un cofetar care se numea Stoica. El s-a mutat, a avut vreo trei locaţii. Ultima a fost pe la Maria. Făcea nişte prăjituri fantastice. Eu nu mai ştiam cum să mai fac rost de bani ca să ajung la prăjiturile astea în copilărie. (Unde era cofetăria?) Era în pivniţă lângă Maria, pe partea dreaptă lângă staţie. Înainte a fost chiar în centru, însă încet, încet i-au scos până spre periferie, mai ales că nu le plăceau privaţii şi particularii, desfiinţându-i cu totul. Exista o tradiţie. Nu mai vorbesc de pâine. Pâinea se făcea acasă şi se ducea la copt tot lângă Maria. Fiecare îşi punea câte o etichetă ca să ştii că e pâinea ta şi veneau nişte pâini bănăţene enorme acasă. Mai exista dovleacul copt, fel de fel de lucruri care… din păcate s-a cam pierdut din tradiţie. Pâinile bănăţene sunt toate stas, nu mai sunt, deci nu ne păstrăm tradiţiile. Bunica mea avea un caiet de reţete în trei limbi. Apar reţete în germană, ungureşte şi româneşte. Aceste reţete nu sunt valorificate. Ar trebui cineva să preia aceste lucruri.

De pildă, la un moment dat stăteam în maşină şi treceau femeile care aduceau la ruga bănăţeană din comuna Remetea, aduceau prăjituri la sala mare, sala căminului. Când am văzut defilând atâtea tipuri de prăjituri, îmi spuneam de ce în cofetăriile timişorene nu se regăsesc astfel de prăjituri. Noi avem aceleaşi zece feluri de prăjituri. În afară de astea altele nu mai avem. Ori noi deţinem acest capital gastronomic. De ce nu încercăm să le punem în valoare?

Holender stătea pe Petre Carp cum se numea strada Trandafirilor. Tot aici stătea un nepot de-a lui Vaida Voevod care se numea Alexandru Vaida Voevod. A fost coleg de clasă cu mine. Exista familia academicianului Simon care a fost un chimist foarte bun. A fost primul academician din zona aceasta. Foarte multe familii cu renume care se mai regăsesc, însă foarte împrăştiaţi azi. Nimeni nu a mai rămas pe Loga. Era familia doctorului Stratu, ş.a.m.d. Foarte mulţi care s-au împrăştiat. Astăzi Loga este un cartier de venetici nu de timişoreni veritabili care au fost şi au trăit în acest cartier. La fel şi pe partea cealaltă care s-a numit Lenin, care e paralel cu Loga, unde e Casa universitarilor exista un cartier foarte interesant. Acum e strada Eminescu, de fapt sunt două străzi Eminescu, nu ştim să facem ordine.

Exista această viaţă extrem de colorată. Pieţele erau pieţe, într-adevăr era un adevărat peisaj în piaţă. Nu exista piaţa 700. Exista Piaţa de fân care acum se numeşte Badea Cârţan. N-are Badea Cârţan nimic cu noi. El e din Cârţişoara, a trecut Făgăraşii şi a mers spre Roma. N-a trecut prin Timişoara. Puteam să-i găsim un nume neaoş bănăţean, ceva legat de istoria Banatului. Noile denumiri de străzi care au fost date de Consiliul municipal, s-a dat prin decizia unui singur om, doctorul Străinu care a mai citit din istoria Banatului. Totuşi ar trebui să se revadă multe din denumirile străzilor care n-au ce căuta. A existat piaţa Iosefin. Fabricul era un cartier muncitoresc. De la început a existat o strategie. Nu au fost amestecate instituţiile cu zona industrială. Noi avem modelul celor trei cercuri. N-aveau ce căuta nişte industrii în primul şi al doilea cerc. Ori ele se găsesc. Acum sper ca prin falsa privatizare măcar, vor desfiinţa aceste obiective industriale care se găsesc în zona civică. Eu nu am văzut închisoare în mijlocul oraşului. Închisoare, cazărmi, n-au ce căuta aici. Ar trebui regândită arhitectura oraşului, pusă în valoare, în special partea veche a oraşului.

Am citit recent în „Monitorul” că germanii au venit şi au făcut inventarul clădirilor vechi în Timişoara. Culmea, vin ei să facă ordine când noi am avut aici un arhitect care se ocupa cu aceste treburi, e vorba de Sturza, care a fost alungat, iar acum beneficiază Bucureştiul de el. Iată vizavi de mine zace în bătaia indiferenţei acest turn de abator. S-ar fi putut face aici un proiect pentru integrarea lui, era vorba că se face un mall, doar că suprafaţa era prea mică. S-ar putea face ceva ţinându-se cont de faptul că aici există un complex studenţesc. Ei au o casă studenţească în Iosefin. Mă întreb cine se duce până acolo. De ce nu se încearcă să se facă aici săli de teatru, să concentreze tot ce le trebuie lor, pentru ca ei să îşi aibă viaţa aici.

De fapt unul din obiectivele fundaţiei mele este şi acela de arhitectura peisagistică. Am reuşit să dau Timişorii douăzeci de proiecte făcute de douăzeci de echipe de arhitecţi din străinătate care să pună nişte situri în valoare. Ele zac liniştite în sertare. Nu se găsesc bani, se găsesc bani pentru alte lucruri care nu sunt benefice pentru Timişoara. O să vă spun cum se distruge Timişoara, în special Timişoara verde, fiindcă noi de dăm mari că suntem un oraş cu mult spaţiu verde. Este o minciună. Asistăm la o descreştere a spaţiilor verzi îngrijorătoare. Dispar spaţiile din curţi. Curţile, grădinile dispar. Spaţiile care se află între trotuar şi drum dispar şi ele. Dispar pentru că vine omul şi îşi pune fel de fel de pavaje. Pavarea ar fi o problemă. O altă problemă ar fi apariţia tot mai pronunţată a acestor terase în exterior care ajung până în drum şi care iau din spaţiul verde. Lucrurile astea nu se iau în calcul, se spune că suprafaţa verde a Timişorii creşte prin adaosul Pădurii verzi. Pădurea verde să o lăsăm, să n-o băgăm în calcul, ci să ne gândim la faptul că nu acolo e poluarea, ci iată, în nişte intersecţii, unde aceste filtre naturale nu-şi joacă rolul. Lucrul acesta ar trebui să fie în atenţia oficialităţilor.

(Ce este acum în casa în care aţi locuit dumneavoastră pe Loga?) N-am mai intrat acolo de atunci. Casa bunicului meu a fost casa în care ne-am mutat. A avut cea mai frumoasă grădină din Timişoara. Era pe Doja, vizavi de asociaţia surdo-muţilor, iar grădina mergea până pe Griviţei. Acolo s-au construit două blocuri. Dar cum s-au construit? Într-o zi a venit un buldozer, a luat gardul şi-a intrat pe spaţiul nostru. Bineînţeles despăgubirea a fost de ochii lumii pentru bunicul meu. Acolo au fost nişte specii splendide de trandafiri, plante exotice. Era o grădină model. În grădina aceea eu n-aveam voie să calc pe o anumită alee pe care a călcat Brătianu. Aceea era o alee istorică. Cândva am vrut să văd dacă bunicul meu are memorie şi am luat pantofii lui, i-am încălţat şi m-am dus şi am călcat acolo. Bunicul a strâns toţi pantofii din casă şi a vrut să vadă a cui urmă este. Şi când colo era urma lui. Zice: „A, m-a lăsat memoria.” Dar de fapt eu i-am făcut poanta respectivă. Grădina e pe Doja. E asociaţia surdo-muţilor, fostul inspectorat de vizavi de asociaţie, iar lângă fostul inspectorat a fost grădina bunicului meu. Grădina mergea în „L”. Avea nişte specii de pere de 800 de grame. Avea nişte piersici splendide cu care bunicul mergea la piaţă să le vândă când nu mai avea din ce să trăiască. (Ce este acum în locul în care a fost grădina bunicului dumneavoastră?) Două blocuri.

(Haideţi să revenim puţin la cartierele oraşului.) Cartierul Fabric era un cartier mai modest. Oamenii lucrau în diverse fabrici. Fabricile nu erau uriaşe. Şi înainte era fabrica Filt de pantofi, era fabrica de chimicale, vopsele, fel de fel de fabrici de acest fel. Erau făbricuţe, cu un număr poate de 100 de muncitori. Modelul de casă era acela de casă mică. Exista acel spirit de comunitate care astăzi nu există. Exista spiritul comunitar. Era greu să mergi dintr-un cartier în altul, puteai fi chiar ameninţat. Aveau acolo în Fabric o bandă „Frăţia”. Puteai lua o bătaie… Eu aveam noroc că eram sportiv. Era pe atunci o echipă de rugby şi aveam acolo un colos, un rugbyst pe nume Celea. Cu el am avut noroc în 1956 când au fost manifestaţiile studenţeşti. Aceste manifestaţii s-aulăsat cu o demonstraţie în stradă. După momentul „mecanică” şi după ce toate căminele au fost închise, în sensul că au fost înconjurate şi închise, s-a spus „la ora zece la Agronomie”. Agronomia era pe splai, unde e acum Medicina. Acolo ne-am întâlnit vreo patru mii de studenţi şi am pornit înspre „fete”, unde e clubul Politehnica şi hotelul politehnicii. În colţ, în diagonală faţă de catedrală. Acolo am început să strigăm, fetele au început să urle şi la un moment dat ne-au înconjurat trei rânduri de inşi. Un rând de ofiţeri militari, al doilea de ofiţeri de poliţie şi al treilea de necunoscuţi. Nu purtau uniforme. A început o bătaie la cataramă şi spre fericirea mea cu mine a fost acest rugbyst, Celea. Se ştia de Celea, era un erou aici. Era de doi metri şi avea o sută şi ceva de kilograme. Mi-a făcut un gol în care eu mă învârteam liniştit. După care unul a scos un pistol şi a tras în aer şi ne-a încărcat în camioane. Direcţia a fost la Becicherec unde erau cazărmile astea şi ideea a fost să ne scoată şi să ne izoleze. Comandantul rus a dat ordin să se tragă în noi fiindcă a fost treaba din Ungaria care se putea repeta aici. Generalul român a zis „Nu, îi izolăm, îi scoatem…” Când ne îndreptam spre Piarişti, spre Electro, Celea mi-a zis să sărim din camion. Am sărit spre parc, am luat-o prin parc şi am scăpat. Camioanele mergeau încolonate, mergeau mai încet. (Era seară?) Nu, era ziuă, au şi fugit după noi. Am „întins-o” până acasă, m-am schimbat şi am revenit. Le încărcau deja pe fete. Fetele care l-au luat pe rector la întrebări „vrem şi noi cu băieţii”. A fost o mişcare… a fost o coloană de la pod şi până la catedrală. La zece fără zece nu a fost nimeni şi deodată… După aia au început purificările în facultăţi, mai ales la Mecanică şi se zbura din facultate. Am avut multe de suferit din cauza asta dar şi din cauza tatălui meu, am avut acel „P”, de la politic… şi asta era clar.

(Haideţi să revenim la cartierul Fabric.) Aici erau unguri mulţi, români, chiar şi ţigani. Nemţii erau îndeosebi în cartierul Freidorf . În Fabric mai erau şi evrei care erau împărţiţi în două, bogaţi şi săraci. Evreii cu statut foarte mare… Iată de exemplu Casa cu trei fete care era pe Loga, cum vii de pe Michelangelo, exact pe colţ. Pe faţada casei erau trei fete. Sus era un bazin splendid, casa era a unei familii de evrei Deutch. În acest cartier majoritatea caselor erau ale evreilor care le închiriau celorlalţi. În Fabric erau evreii mai săraci, aveau copii mulţi, exista un decalaj extrem de mare.

Un cartier super românesc, chiar super bănăţenesc a fost Mehala, dar şi Ronaţul. În aceste cartiere s-au născut multe valori sportive, aici era limbajul colorat al bănăţeanului. Imediat îţi dădeai seama după limbaj cărui cartier îi aparţine persoana respectivă. Dacă te duceai în Freidorf şi auzeai pe cineva că spune „mă toare”, în loc de „d” folosea „t”, ştiai că ăsta este un şvab. Aici erau şvabii.

Foarte interesant era cartierul „Între vii”, care era lângă Fabric. Acum este Calea Lipovei. Acolo erau grădini splendide, viţă de vie, erau case cu gospodării mari. Acolo era casa doctorului Galetariu care avea o piscină, avea specii interesante de struguri cu nişte vinuri formidabile, cu rase de găini interesante, sau chiar cu o vacă care avea o productivitate de 24 de litri pe zi. Erau modele de gospodării şi se zice „Între vii” pentru că majoritatea aveau în curte vii şi îşi produceau vinul respectiv.

În Mehala şi Ronaţ erau românii neaoş bănăţeni, care aveau această educaţie locală.

Elisabetinul era un conglomerat, ca şi Iosefinul. Cele două parcă erau gemene. Iosefinul avea piaţa şi gara. Gara „Domniţa Bălaşa”, splendidă ca arhitectură, căreia din păcate i s-a stricat modelul. Aşa s-a întâmplat şi cu opera. Modernizarea operei cu acest perete drept şi fără lucrătură nu-i mai dă aceeaşi vechime care ar putea echivala cu vechimea interioară. Mai sunt cele două clădiri puse pe surogat, vizavi de catedrală, s-au făcut cele două blocuri care nu aveau ce căuta ca stil, distonează categoric. Nu se respectă arhitectura, aşa cum toate casele făcute de „băieţi” nu au nimic cu arhitectura locală. Să fi încercat să ia din specificul baroc la Timişorii, ei au venit cu nişte proiecte… Responsabilitatea aparţine acestui ordin al arhitecţilor timişoreni care ar fi trebuit să poarte nişte dialoguri vizavi de ce s-a întâmplat, cu a cui aprobare s-au făcut aceste dezmoşteniri de stiluri.

În cartierul Iosefin existau multe ateliere. Acolo exista fabrica Kandia, am auzit că acum se desfiinţează. Când mergeam, de exemplu, la bunicul acolo găseam acele bomboane de lapte foarte interesante, ciocolată, toate produse de Kandia. Se pare că aceste mici fabrici au început să dispară cu totul. Hai să luăm mobila Banatului făcută pentru exterior, mobilă cu tradiţii, cu nişte oameni care ştiau să sculpteze. Şi aceasta am auzit că dispare, e păcat că aceste valori dispar, fiindcă una este mobila neprelucrată şi alta este mobila după care umblă toată lumea. Erau deci, astfel de fabrici, de vopsele, de vopsit şi curăţit piei, Granadiru de pe strada Memorandului, Gubanul, recunoscut. Singurul patron rămas în vremea lui Dej şi a lui Ceauşescu în picioare, şi-a condus mai departe fabrica şi care a scos nişte modele care aveau piaţă. Aceste tradiţii meşteşugăreşti, ca şi meşteşugarii respectivi, adică: tâmplarii, argintarii, aurarii, astfel de ateliere, nu mai sunt. Acum dacă îţi strici o umbrelă nu ştii unde ţi se poate repara. Toate prăvăliile aveau o anumită destinaţie, ori acum lucrurile s-au cam amestecat. Hai să zicem ce se întâmplă cu cărţile, cu soarta cărţilor. Librăria cea mai grozavă pe care o ştiam se numea Moraveţ care era pe Alba Iulia. Acum nu mai e. Fel de fel de librării au dispărut, altele s-au înjumătăţit, cum e cea din centru – Eminescu, jumătate bancă, iar în cealaltă jumătate îşi înghesuie toate cărţile. Noroc că au deschis Humanitas altă librărie de mare valoare cu un spaţiu unde se poate comunica despre carte şi în jurul cărţilor, lucru foarte frumos. Au apărut şi aceşti „buchinişti” ai noştri cu tarabele de afară, dar care nu ştiu dacă îţi pot recomanda vreo carte sau dacă le-au citit. Trebuia să se fi încercat ca din zona Unirii să facem o zonă culturală, fiindcă acolo este muzeul cultural care de ani de zile nu este pus în valoare şi se tot repară la el. Nu ştiu când va fi gata. Acolo s-ar fi putut pune în valoare nişte anticariate interesante, nişte colecţii de antichităţi de alt gen. Această zonă ar trebui să fie o zonă culturală, ar trebui să facem acest lucru.

S-au făcut cartiere gigant, coloşii periferici, vezi Steaua, Matei Corvin, Soarelui. Aceste cartiere ar trebui să aibă şi nişte facilităţi. Să nu acceseze mereu centrul, ci să aibă nişte utilităţi acolo. Chiar fi facilităţi cu tentă sportivă, fiindcă sunt terenuri care nu sunt puse în valoare.

Referitor la ceea ce era frumos, este această trecere din pac în parc. De la gară o luai prin Parcul Central, de acolo treceai în Parcul Justiţiei, apoi Parcul Rozelor, în Parcul Copiilor, în Parcul Poporului, ajungeai în capătul celălalt al Timişorii. O treabă foarte interesantă. Ei, unele dintre aceste parcuri au fost agresate. Nu ştiu dacă e corect ca în parcul din Piaţa Bihor sunt garaje, dincolo la Olimpia s-a făcut hotel, dincolo în Parcul Poporului s-a făcut hotel italian şi au intrat cei de la Electrica, pe Doja s-a făcut biserică. Nu există decât doi gardieni prin parcuri pe care îi vezi din an în paşti. Înainte era omul cu fluierul şi cu bonurile de amendă. Te prindea, îţi dădea amendă. El era omul care păzea parcul respectiv. Deci, ar trebui o mai mare grijă faţă de parcurile noastre. E în pericol şi Parcul Botanic care nu mai e parc botanic şi care, din păcate, mai ales prin moartea celui care a fost autor principal, profesorul Coste, va sucomba definitiv. Acolo s-ar fi putut face nişte sere cu specii tropicale splendide şi era proiectul făcut. Un alt proiect era făcut pentru un fel de ierbar viu, sistematic al sistematicii plantelor. Să-i dea un caracter mult mai pedagogic acestui parc. Aceste proiecte care au fost făcute ar trebui făcute publice, ca publicul să le vadă şi să le dorească. Adică să fie nişte discuţii libere să se vadă de ce ele zac şi nu sunt puse în valoare.

(Aţi vorbit de comunitatea italienilor din Timişoara. Spuneţi-mi mai multe despre acest lucru.) Italienii erau în număr destul de mare, erau familii de italieni care se ocupau de textile. Ei erau centraţi pe Romitex, dar cred că şi la ILSA. Textilele erau specialitatea lor. De atunci aveam acest contact cu italienii în acest domeniu. Ei frecventau şcolile româneşti. Aveam acest coleg Dodo Fosatti, parcă-l văd şi acuma, trăia pe Loga şi ştiu că în perioada când au venit ruşii, la un moment dat, l-au atacat pe stradă pe domnul Fosatti, director, şi l-au lăsat în izmene şi cu o umbrelă. Armata sovietică atacau pe oamenii pe stradă şi aveau „boală” pe ceasuri. Aveau ceasuri şi pe mâna stângă şi pe cea dreaptă. Era un pericol. Şi pe mama mea au atacat-o, noroc că a venit tatăl meu din spate şi, fiind şi el maior, doctor maior, au scos pistolul şi unul şi altul şi în felul ăsta mama a scăpat de a fi jefuită. Ruşii strigau „hazaica, hazaica”, ăsta era cuvântul şi în zona asta nici nu puteai trece, ei aveau ştrandul unde e acum „Grădina bănăţeană”. Aveau şi o bază sportivă care era a sovieticilor. De multe ori aveam întâlniri sportive, noi eram dincolo la CFR, săream puţin Bega şi veneam şi jucam cu ei. Îi băteam şi de ciudă totdeauna ne alungau, fiindcă uitau că noi eram campioni şi aveam nişte jucători ca Drăgan, Coste, Cozovici, adevărate valori. (Ce înseamnă „hazaica”?) „Hazaica” înseamnă „femeie”.

(Care era rolul bălţilor aici?) Sigur că bălţile aveau câteodată un rol negativ, erau ţânţari. Însă ele colectau, poate, din ape, era un sistem de colectare al apelor respective, deci era un fel de echilibru. Vorbesc şi de bălţile din afara oraşului. S-au făcut greşeli cu desecarea bălţilor, cu desfiinţarea haturilor, a tufişurilor. Au zis că din asta facem agricultură, în loc să înţeleagă că în tufişurile alea îşi făceau cuiburile păsările sau alte animale, iar acestea intrau în nişte lanţuri şi în nişte piramide trofice. În felul acesta nu mai veneai cu DDT-ul, poate, ci aveai o combatere biologică. Şi astăzi perdelele forestiere se taie la disperare şi atunci ne întrebăm ce se întâmplă în general cu natura noastră.

(Povestiţi-mi puţin despre prietenii dumneavoastră.) O dată exista prietenia în cartier. Erau prilejuri. Aceste prilejuri însemnau, să zicem, întreceri sportive. Întrecere sportivă era de exemplu „feieş”. Feieş vine de la cap, deci jocul cu capul. Adică se făceau nişte porţi şi cu o minge de cauciuc…, pe vremea ruşilor din roţi de tun se făceau aceste mingi foarte grele, se făceau echipe de doi la doi, sau unu la unu şi jucai. Ăsta era un campionat. Un alt campionat foarte interesant în special pentru atenţia distributivă era campionatul de nasturi. Fiecare avea un teren, era un placaj mare cu nişte porţi făcute cu plasă de fileu de cap, cu o căpiţă, cu o cupolă şi cu un suport, acela pilit la 45 de grade şi se juca ori cu degetul, ori cu piaptănul. Era campionat şi jucai în deplasare, jucai pe terenul tău, exista un regulament special. În poartă era o cutie de chibrituri umplută cu plumb care era portarul. Între jucători a fost şi Holender, căruia i-am spus la una dintre întâlniri „Vrei să-ţi mai arăt o echipă, că fratele meu mai are două echipe?” Şi acum ştim când scoatem nasturii respectivi cum se numesc. Nasturii purtau denumirea jucătorilor de-atunci ai României. Culmea este că am ajuns să joc în echipă cu un nasture, cu un nume şi cu un om – Bădeanţu Pera. El era un fel de perlă, extremă a CFR-ului, care la un moment dat era mai tare decât Poli. Era o rivalitate foarte puternică CFR – Poli. CFR a fost la început mai puternică dar a îngenunchiat şi a trecut Poli ca lider local. Astea erau jocurile. Erau şi terenurile de tenis şi mergeam şi la tenis. Astea erau prietenii în cartier. Nefiind circulată strada Trandafirilor eu jucam contra la trei inşi. Nu mă băteau, fiindcă eu aveam dreptul să dau în bordură, mă jucam, dădeam în bordură şi mingea îmi revenea. Bordura era parcă un partener. Sigur că aşa te formai, ca şi condiţie fizică, dar şi ca tehnică. Mingile erau din cauciuc, prima minge care am primit-o o ţineam, o lustruiam ş.a.m.d. ca şi prima pereche de pantofi pe care am primit-o de la un jucător de divizie care era Boros, o extremă stânga formidabilă, din echipa lui Poli de atunci. Ţin minte, idolul meu era Andrei Rădulescu, un centru înaintaş de la Poli care marca din foarfeci. Acest lucru azi se întâmplă rar. El m-a învăţat să marchez din foarfecă, chiar într-un meci marcam câte două goluri din foarfecă.

(Cum aţi ajuns să intraţi în legătură cu aceşti jucători?) Erau aşa numiţii ispravnici care veneau şi colectau copii din şcoli. Ne chemau la o selecţie şi după aia începeai. Nu începeai cu piticii, începeai cu „desculţii”. Am jucat la „desculţi”. După aia am trecut la pitici şi apoi la juniori. Culmea, eu junior de 16 ani, eram student şi aveam dreptul să joc la pitici. Fiindcă am făcut zece clase. „Desculţii” erau cei de opt, nouă ani, şi chiar am jucat desculţ. Şi-atuncea văzându-te câte un jucător mare, te lua şi îi făcea plăcere să joace cu tine. Eu eram puţin om de fentă şi sigur că asta plăcea. Chiar generaţia în care am crescut era o generaţie care a jucat splendid ca juniori, având acest antrenor Beke Zoltan, un om din generaţia Ripensia. El ştia foarte mult fotbal şi intra în joc cu noi şi îi plăcea şi lui exact aceeaşi manieră de joc, cu fentă. Toată generaţia era aşa. Am debutat în divizia A la Poli la 17 ani într-un meci la Bucureşti cu Progresul, pe Republicii. Am câştigat cu 1-0, era semifinala cupei României şi ne-am calificat pentru finala cupei României. Am câştigat şi finala. Am câştigat cu Poli cupa României şi locul trei în divizie. Am câştigat şi două campionate naţionale de juniori la volei cu Locomotiva. La o sută de metri de mine era terenul de volei, eram polisportiv şi nu numai eu, ci şi ceilalţi. Era Fux, el era portar la Poli în divizia A, dar era şi coechipier cu mine la volei. Drăgan era extremă stângă la Poli juniori, Coste la fel, dar juca şi volei.

După prietenii de cartier erau cei pe care mi i-am format ca prieteni pe linie de şcoală. Am încercat eu să fac o selecţie şi să îi cooptez pentru sport. De exemplu am descoperit pe regretatul meu coleg care a murit acum un an, Codreanu, tot fotbalist la Poli, care avea o forţă în şut fantastică. I s-a şi spus Ghiţă Bum fiindcă nu exista meci în care să nu fi dat mingea peste tribună. Nu excela în tehnică, dar asta era. Mulţi credeam că Poli de atunci avea o echipă tehnică, fiindcă erau intelectuali. Ce se întâmpla? Veneau băieţii la Politehnică ca să facă o facultate. Toţi care au jucat la Poli au făcut o facultate, respectiv: Corcan, Zbârcea, Cojereanu, Tănase, Florescu, Gârleanu, Ciosescu, Dinulescu, Boros. În echipa asta am debutat. O echipă splendidă ca valoare. Pentru mine erau nişte idoli, sigur că jocul lor era altul faţă de al meu, jucau în forţă. Eu eram tehnic şi cu fizicul meu nu prea eram pentru jocul lor, dar aşa a fost. Făceam trunchi comun cu generaţia în care am crescut, în care exista Damian, Giuchici, ş.a.m.d. Erau nişte jucători buni şi atunci. Pe linia sportivă creştea cercul de prieteni. Te întâlneai cu alţii din alte cartiere, cu alţi sportivi, intrai în această societatea sportivă şi bineînţeles că la facultate am intrat în societatea facultăţii respective. Studenţii erau mult mai prezenţi la meciuri, mai prezenţi decât acum. Stadionul era „cutiuţa mică” unde băteam la dinamovişti şi stelişti cu kilogramul şi unde poliţiştii veneau călări şi făceau „varză” din public, fiindcă, normal, publicul era antidinamovist de atunci. Se crede că numai de pe vremea lui Lucescu, nu e adevărat. Uită Jackie Ionescu că atunci când era el jucător la Poli la tineret erau conflictele astea. Noi asta voiam să batem aceste două echipe, fiindcă astea nu erau echipe care s-au creat prin forţele lor, ci selectau tot ce era mai bun. Cum prindeau unu la armată îl luau. Îi băteam la fotbal şi la ei acasă şi la noi. Ţin minte că i-am bătut pe Dinamo la ei cu 4-1 şi a ieşit Toma în câmp, a început să dea în jucătorii noştri, însă i-am bătut cu 4-1. Ai noştri aveau această dorinţă şi voinţă de a învinge, chiar dacă valoric ceilalţi erau mai buni.

(Care sunt motivele pentru care vă simţiţi timişorean?) Să vă spun de ce. În primul rând pentru că am crezut că revoluţia care am făcut-o va păstra spiritul Timişoarei. Spre regretul meu asta este nereuşita revoluţiei. Nu partea economică şi astea, ci faptul că nu am menţinut acest spirit. Spiritul ăsta care s-a creat acolo la operă, când am fost cu toţii şi vibram cu toţii, când se ridica părul măciucă şi când oamenii stăteau în genunchi şi se uitau spre soarele răsărit în dreptul catedralei. Atunci s-au gândit la Dumnezeu, la Timişoara şi atunci s-au simţit cu toţii solidari. Se pune întrebarea de ce a dispărut acest spirit. Spiritul Timişoarei este spiritul de comuniune, de solidaritate, ş.a.m.d. După revoluţie au ieşit la suprafaţă relele, n-avem loc unul de altul. Eu în calitate, de pildă, de consilier, am încercat întotdeauna să fac pace între fel de fel de partide şi de interese, în toate şedinţele. Mă priveau cu ironie, spuneau probabil „ăsta e un tip visător”. Ei erau mult mai pragmatici, probabil că se gândeau la ce au în spate. Probabil. Eu nu aveam nici o afacere şi nu mă interesa acest lucru. Pe mine mă interesa să scrie pe mine, nu liberal, nu socialist, ci să scrie „Timişoara”. Deci, în momentul când intri acolo eşti timişorean şi trebuie să te gândeşti la binele Timişoarei. Să-ţi pui problema că reprezinţi pe cetăţeanul respectiv care-şi pune nişte speranţe … să vadă că aparţii unui cartier, să vadă că te mişti în cartierul ăsta.

Asta este una. Apoi, mă simţeam atras de valorile Timişoarei pe care şi noaptea în somn când eram altundeva le visam şi mă gândeam la ele. Sigur că atunci când am părăsit Timişoara, ţin minte că era un secretar, fost conducător al lui Poli, chiar la fotbal, se numea Stanciu, mi-a zis „Nu pleca de-aici că o să regreţi”. Însă am plecat, am cedat şi buletinul de Timişoara şi la un moment dat a venit vremea să mă întorc dar nu că eu doream, ci pur şi simplu, m-am întors fiindcă fiica mea a ajuns studentă aici. Făcând comparaţie între Timişoara şi Victoria fiica mea mi-a spus că nu înţelege alegerea mea pentru Victoria care era aculturală şi departe de nivelul de cultură din Timişoara. Aşa ne-am gândit să ne întoarcem acasă. Datorită faptului că din nou s-a pus pe tapet dosarul meu, adică au vrut să mă facă inspector general la Braşov şi mergând în anticameră la partid, au venit şi mi-au spus că au primit dosarul şi că un om cu un astfel de trecut nu poate fi conducătorul unei instituţii de învăţământ. Şi lucrul ăsta m-a şocat şi-am spus „În acest caz dacă tot stalinişti aţi rămas, asta era în ’84, eu am plecat acasă.” N-au crezut. A doua zi am şi plecat.

Aici am venit, se uitau cam speriaţi la mine: cine e? ce vrea ăsta? Normal că după douăzeci şi ceva de ani nimeni nu te mai cunoştea. A trebuit să o iau de la început. Eu eram în primul rând om de şcoală, adică unde am fost am construit o şcoală unică, poate, în ţară. Aveau un specific axat pe vârsta copiilor, cu nişte cabinete laboratoare, un mediu ambiant creat în special pentru copilărie. Deviza mea era „Copilul să fugă de acasă la şcoală şi nu de la şcoală acasă”. Am reuşit acest lucru prin modul în care am conceput această ergonomie a unei şcoli bazată pe vârsta lor, cu un club al lor, cu un bar al lor, cu o sală de gimnastică splendidă, cu o cabană a lor, cu cabinete, laboratoare, amfiteatre. Şcoala respectivă a devenit şcoală pilot, era mereu vizitată de fel de fel de delegaţii interne, externe, de specialitate, cu nişte dialoguri, cu nişte experimente interesante, sistemul de notare care de-abia azi, după treizeci de ani văd că se aplică. Erau nişte lecţii interactive care acum se aplică, clase de nivel, lucruri extrem de îndrăzneţe care au adus pedagogi, specialişti cu care ne-am consultat. Au văzut cum am lucrat. Noaptea visez acum Victoria şi nu Timişoara, asta-i culmea. Mă văd din nou acolo cu aceşti copii cu care mergeam pe creasta Făgăraşului. În trei ore eram sus pe Creasta Îmbujorată pe care o regret acum. Erau nişte copii formaţi pe dragostea pentru natură, fiindcă am făcut o ecoşcoală. Acolo ţineam nişte tabere naţionale şi internaţionale în domeniul educaţiei ecologice. A fost o viaţă frumoasă cu nişte colegi extraordinari care au mers cu mine prin toată ţara şi cam prin toată Europa. I-am dus să vadă şcoli, să vadă ce se întâmplă dincolo de oraşul respectiv. Deci, n-am fost izolaţi, ci dimpotrivă, aş zice că din punct de vedere didactic acolo am ştiut mult mai multe decât în Timişoara.

(S-ar putea face o astfel de şcoală aici în Timişoara?) Am început să fac lucrul ăsta la liceul silvic. L-am început, dar partea proastă la liceul silvic e că m-am întâlnit cu o tagmă, tagma inginerilor. Aceşti ingineri, care nefăcând modulul pedagogic, n-aveau nici o apropiere de cele ale pedagogiei şi nici nu puteau concepe ca un dascăl să-i poată dirija să vină să vorbească la maistrul în silvicultură despre ecologia pădurii, fiindcă el nici nu ştia ce înseamnă termenul „ecologie”. El ştia şi avea deviza „Pădurea dă, pădurea-i mută, muta care dă”. Adică îi de tăiat şi de împuşcat. Ori eu nu voiam astfel să cresc aceşti copii, vroiam să cresc copii în spiritul ocrotirii pădurii, a faptului că poţi intra în pădure nu cu puşca, ci cu aparatul de fotografiat, cu lunetă, să vezi nişte probleme de ecologie, comportament, lucruri care am încercat să le infiltrez acolo. Prin felul în care am conceput acolo enciclopedia pădurii, filosofia pădurii, literatura pădurii, geografia, chimia pădurii, toate intrau în această tematică. Parte din profesori au început să lucreze dar după aceea au început şirul reclamaţiilor şi între postura de decan al facultăţii de ecologie şi cea de director de liceu am ales, când am fost somat de domnul inspector Holzinger să aleg, am ales postura de decan. Cu domnul Drimer am înfiinţat prima facultate cu caracter ecologic, unde am încercat să fac primele trei profile care, dacă se menţineau, azi aveam primele de generaţii. Ar fi însemnat poliţie ecologică, acum avem gardă ecologică, dar n-avem specialişti. Apoi, un alt profil este cel de ghizi de ecovânătoare şi turism, asta însemnând că vânătorul vine cu familia, eu îi iau familia şi o duc în natură, şi până la urmă câştig mai mulţi bani decât cu vânatul. Eventual îl racolez şi pe vânător şi îl fac să înlocuiască puşca cu aparatul foto. Al treilea profil era de arhitectură peisagistică. Pe atunci nu exista nici la arhitectură, nici la agronomie astfel de profile. Nu s-a vrut, aici au fost nişte interese materiale. Când am văzut că nu se face şcoală cum trebuie, copiii au făcut trei ani, au trecut apoi la Agronomie desfiinţându-se secţia respectivă. Culmea este că la ora actuală, spre bucuria mea, ei se regăsesc în structurile ecologice ale Primăriei, ale Agenţiei mediului, ale Prefecturii şi ale Consiliului Judeţean. Acolo sunt lideri de vârf. Ei se regăsesc, nu au trădat dragostea pentru natură, ecologismul, şi îmi pare bine că ei se realizează în acest fel

(Care sunt după părerea dumneavoastră valorile Timişoarei de care vorbeaţi?) Sunt mai multe. Sunt valorile meserie mele, didactice. Se pare că numirea cadrelor se face pe interese politice. Ocuparea posturilor în Timişoara se face după coloratură politică. Titlul de director, inspector sau inspector general îl obţii dacă faci parte dintr-un anumit partid politic. Ori în învăţământ trebuie să se meargă pe competenţă. Ar trebui ca în facultăţi să se creeze adevăraţi dascăli. Aceşti dascăli nu trebuie să însemne neapărat predarea pe calculator ci mă refer la claviatura sufletească a dascălului, la acel dascăl care era pe timpuri şi în faţa căruia ţăranul îşi ridica pălăria şi îl saluta. Dascălul dascăl adevărat. Eu aş zice fără exagerare că optzeci la sută din dascălii actuali nu au ce căuta în învăţământ. Învăţământul a devenit un loc de refugiu la catedră, unde îşi scoate dascălul ziarul şi citeşte, dă de lucru copiilor în bancă. Mai mult, aş spune că este criză în educaţie. Educaţie înseamnă familie, educaţie în familie. Am uitat de familie, familia e grăbită. Bunele maniere scapă de sub controlul familiei şi al şcolii care pune accent pe informaţie nu pe educaţie. Criza este în educaţie şi-atunci aici trebuie să facem mult mai mult. Din acest punct de vedere se pare că pregătirea profesorilor lasă de dorit. Vechile ore de dirigenţie sunt astăzi fel de fel de situaţii statistice mai puţin legate de realităţi. Noi trebuie să creăm cetăţeanul comunitar, cetăţeanul Timişoarei. Acest cetăţean nu e cel care în tramvai aruncă peste tot şi rupe, nu e cel care în parcuri scrijeleşte băncile, nu e cel care pe stradă aruncă seminţe, ci cel care are grijă. Ori lucrul acesta presupune formarea unei atitudini, a unui comportament, a unei conduite, în final. La asta trebuie să fim atenţi. La asta suntem toţi responsabili. Se pare că această indiferenţă faţă de soarta oraşului e dată şi de faptul că suntem mereu puşi pe critică: nu face primarul nu face, cutare nu face. Dar tu nu-ţi cureţi asfaltul din faţa casei tale, nu ai ieşit o dată în stradă, nu ai ieşit o dată să plantezi un arbore. Cetăţenismul nu înseamnă: eu sunt cetăţean al oraşului că am buletin de oraş. Eu sunt cetăţean în modul în care mă implic, adică cetăţeanul nu e egal cu locatarul oraşului. Cetăţeanul înseamnă mult mai mult. Această şcoală a comunităţii şi a spiritului comunitar trebuie să ducă la parteneriate, la solidaritate, la transparenţă, la nişte valori. Aceste valori, deşi se face educaţie cetăţenească, nu sunt urmărite nici la şcoală. Şcoala numai informează. Ar trebui ca fiecare profesor să facă educaţie măcar cinci minute la oră, nu morală, ci educaţie. Însă nu este timp, profesorul de matematică intră sub radical dacă cumva îşi pierde timpul să pună accentul pe nişte lucruri pe care le vede ca şi carenţe. Deci trebuie „să pierdem” aceste cinci minute educative. Deci, ar fi valoarea educativă, intelectuală. Asistăm la abandon de şcoli. Ar fi valorile locale, să creăm nişte spaţii în care să se regăsească, ca tinerii să nu plece. Cele mai bune valori pleacă în străinătate. Iată Timişoara parcă, parcă reuşeşte să menţină interesul pentru anumite categorii, să zicem informaticieni care sunt mai bine plătiţi şi rămân aici. În învăţământ sunt prost plătiţi, tinerii buni nu rămân în învăţământ, se zice că în învăţământ sunt cei care sunt mediocrii. Alte valori care ar fi? Timişorenii au avut această atitudine de toleranţă. Unul cu celălalt, nu-i zicea „băi bosgore” în sens negativ, se mai zicea dar în sens pozitiv. Vedeţi spiritul pe care îl propăvăduieşte mitropolitul, aceste activităţi comune a tuturor bisericilor este un lucru pozitiv şi el duce spre valori şi nu la un fanatism legat numai de o sectă. Nu, accepţi şi părerea celuilalt ş.a.m.d. După aceea, aş zice că alte valori ar fi nu ale regionalismului, cum a fost mereu spus că vrem să ne desprindem de ţară. Nu nu-i vorba de o desprindere, dar trebuie să se ştie că dacă aici se munceşte şi se obţin nişte valori ele trebuie să se reîntoarcă. Lumea este foarte revoltată când banii strânşi de noi se întâlnesc în asfalturile Vasluiului, ş.a.m.d. Deci, parte să se reîntoarcă şi aici să avem această autonomie. După aceea schimburile interculturale pe care le avem cu zonele transfrontaliere, cu ungurii, cu sârbii, trebuie să le menţinem. Este păcat să nu tranzităm aceste zone, să nu facem această euroregiune bazată pe nişte criterii europene. Europenismul ne va scoate din izolarea pe care am avut-o de atâţia ani. În ceea ce priveşte această mobilitate internă, că vin oltenii. Eu am nu ştiu câţi studenţi care sunt din Mehedinţi. Alţii vin din Moldova, alţii din alte părţi. Nu se întâmplă nimic, este un câştig, dar trebuie să-i respectăm şi ei să se integreze, să respecte spiritul local, să se încadreze în acest spirit. Cred în acest spirit al Timişoarei care a şi declanşat revoluţia. Nu ştiu cât a durat acest spirit. Păcatul este că răutatea aceasta omenească de multe ori schimbă statutul pe care l-am avut şi în timpul revoluţiei.

(Vă place oraşul?) În ultimul timp chiar nu-mi place. Se observă o delăsare şi asta se întâmplă deoarece mi se pare că atribuim diferitelor societăţi nişte roluri şi nu ştiu dacă avem în suficientă măsură posibilitatea să îi controlăm. La nivelul primăriei nu există inspectori care să inspecteze, să vadă şi să amendeze. Am putea face mai mult pentru construcţiile vechi. Acum se fac cartiere rezidenţiale şi uităm de centru care ar trebui reabilitat, clădirile să fie puse în valoare şi nu înţeleg aceste goluri care sunt în oraş. Vezi abatorul, vezi pe strada Ungureanu două clădiri, una a căzut şi una e gata să cadă. S-ar putea face acolo nişte clădiri frumoase, de birouri. După aia să fie delimitate zonele sportive şi alte dependenţe cu caracter sportiv. Bineînţeles e necesară construirea unor parcări supraetajate sau undeva la subsol, dar să se facă parcări ca să mai se mai descongestioneze traficul, deoarece Timişoara este prea bulversată. Să avem zone pietonale, să avem piste bicicliste, să punem în valoare bicicletele şi să mai lăsăm din maşini. Ne putem deplasa şi aşa. Să fie pusă în valoare Pădurea Verde construind o pădure parc cu valenţe de loisir. Există un proiect al domnului inginer Oancea, care zace, foarte interesant. Să punem în valoare zona Dumbrăviţa cu lacul respectiv. De asemenea ar trebui să fie pusă în valoare zona periferică, cum ar fi Bazoşul care este o rezervaţie distrusă, în prag de a fi distrusă total dacă nu intervenim la timp. Sunt locuri unde se poate acţiona. Şi aceste cartiere periferice pot fi umanizate în sensul unei proiectări ecologice, adică să se introducă elemente de culoare. Noi am făcut un concurs „Balconul şi milionul” şi am dat premiu unui florar când ar trebui date amatorilor. Elemente de culoare care înseamnă plante multe, astea să estompeze griul acesta comunist.

(Spuneţi-mi câte ceva de cartierul Cetate.) Eu în copilărie am avut alt cartier. Acolo exista o clădire care s-a numit „cetate”, vizavi de Bega şi unde noi jucam fel de fel de jocuri militare în nişte catacombe ale vechi cetăţi care era cea mai mare clădire din Europa, cazarma Transilvania. Ea nu trebuia distrusă, ca să faci un parc fără nici un fel de personalitate. Ea putea fi repusă în valoare şi făcută din ea nişte spaţii culturale extraordinare. Chiar muzeul de istorie putea fi găzduit aici, chiar şi alte muzee, fiindcă zidurile erau fantastic de masive. Păcat că atunci cei care au condus oraşul nu s-au gândit la asta. Era într-adevăr şobolănăria oraşului, dar acest lucru se putea repara. Deci n-am ştiut să ne păstrăm clădirile vechi şi să le punem în valoare. Partea asta de cetate, după aceea ar trebui să vedem ce are acces şi nu ar trebui să aibă acces în centrul civic. Ar trebui să scoatem unele instituţii care nu au ce căuta şi să facem loc acestor trasee marcate cu nişte stâlpi şi indicatoare de anumite culori care să însemne un traseu: cultural, ştiinţific, de altă natură, aşa cum e la Paris. Aceste trasee să aibă nuanţe diferite şi omul să ia la intrarea în Timişoara ghiduri cu informaţii. Toate „borcanele” de la intrarea în Timişoara le-aş fi transformat în centre informaţionale. Aici intră cetăţeanul primeşte o hartă, i se dă un traseu şi omul se duce exact pe un traseu anume. Vrea un traseu cultural, îi dă o hartă cu traseu cultural. La aeroport poate să fie aşa, la gară la fel şi la intrările în oraş care să fie în aceste „borcane”. „Borcanele” toate sunt părăsite, transformate în te miri ce crâşme, în loc aici să se dea nişte ghiduri aşa cum sunt în toate statele civilizate. Chiar în momentul când intri într-un judeţ, la o benzinărie care mai are şi alte produse, poţi să iei pe gratis aceste pliante şi să vii gata informat în Timişoara. La aceste centre informaţionale să fie nişte ghizi care să conducă şi să pună în valoare exact lucrurile pozitive ale oraşului.

În Cetate erau cele două restaurante interesante Lloyd-ul şi Palace-ul. Acum unul este falimentat, celălalt transformat într-un fel de cazinou de jocuri. Aci n-au ce căuta jocuri, aici ar trebui să existe nişte restaurante, cum erau înainte, cu acele copertine frumoase. Oamenii stau la o bere, la soare. E frumos că s-au făcut terase nu pe spaţiile verzi. Şi pentru sportivi s-ar putea face un cerc deschis în jurul Begăi pe anumite poduri, care să nu fie estompat la palatul copiilor, ci să se formeze un centru de alergări pe care să-l aibe oamenii ca să alerge pentru sănătatea corpului, să alerge în jurul Begăi. Să înceapă de la un pod, să termine la alt pod, aşa cum e în alte oraşe civilizate. Mai vezi că aleargă oamenii şi aici în jurul stadionului pentru întreţinerea sănătăţii. S-ar putea face aceste piste de joging. Ar trebui făcute câteva modificări la unele parcuri, iată, de ce nu s-ar face o cofetărie într-un parc, o bibliotecă în alt parc, un internet în alt parc, un fel de atelier de descoperire al naturii în alt parc, în care copiii să fie forţaţi să iasă din spaţiile cancerigene.

(Dacă ar trebui să povestiţi unui străin care nu a fost aici despre Timişoara, ce i-aţi spune?) I-aş spune că dacă ar veni peste zece ani numele Timişoarei ar fi legat de râul care este lângă ea. Acest râu care va fi lângă Timişoara este Timişul. Deci nu va mai fi Bega prioritatea numărul unu. Sigur ne întoarcem înapoi la Bega care a fost altădată, o Begă navigabilă cu ecluze, vapoare. Ştrandul mare era înainte în Fabric înainte de uzina de acolo. Acolo era ştrandul, deci o Begă în amonte de Timişoara unde şi eu am făcut baie. Nu era ştrand în copilăria mea, decât Ilsa care era cu circuit închis şi cu echipa de polo campioană şapte ani la rând. Deci făceam baie în Bega, plecam de la un pod, săream de pe pod şi până la CFR, vreo trei kilometri mergeam pe cursul râului. Râul nu era colmatat ca şi acum, avea o viteză, ceea ce făcea să nu existe eutrofizare aşa cum e la ora actuală. Bega a fost altcumva, dar e frumoasă şi aşa, cu condiţia să se păstreze zonele verzi şi să nu se mai cimenteze în jurul Begăi. Asta este o hotărâre a Consiliului local. I-aş zice că avem un centru frumos, avem cartierele aceste vechi în care mai e de lucrat. Există un muzeu interesant, dar care nu e pus în valoare, cum ar fi colecţiile de păsări a lui Linţea. Avem nişte împrejurimi unde se poate merge, să zicem, la Călacea, la Pişchia, la Bazoş, zone care ar trebui puse în valoare. I-aş mai spune că Timişoara este un centru universitar, ceea ce înseamnă foarte mult. Posibilităţi ca tinerii să vină şi să se înregimenteze între studenţii cu profil atât de divers. Avem cele trei teatre, un ansamblu sârbesc şi cred că se va face şi un ansamblu ţigănesc şi nu e rău să se facă. Văd că teatrul maghiar a inclus un spectacol cu astfel de scene, dar să fie autentice ale ţiganilor şi cultura ţiganilor să fie chiar spre fala lor promovată.

(Dacă aţi avea pe cineva în vizită din România sau străinătate, care nu cunoaşte oraşul, pe unde l-aţi duce?) În primul rând îl duc în Piaţa Unirii, apoi l-aş duce să vadă nişte case noi cu maşini cu număr străin în faţa lor, ca să vadă cam cum trăiesc pe aici cei care îi agresează pe la ei pe acolo. Fiindcă odată mergând prin Paris, îmi zicea fiică-mea: „Ia întreabă-l de unde e?” „Măi, de unde eşti?” „Din Timişoara.” „Şi ce ai tu acolo?” „Palat.” Şi asta-i o realitate şi trebuie să o vedem şi pe aceasta ca pe o realitate contemporană. L-aş duce la operă să vadă un spectacol. Chiar a fost cineva în iarna asta, l-am dus la opera la un spectacol. L-aş duce în cartierele astea care sunt interesante, de pe podul Decebal să meargă pe bulevardul Revoluţiei, la Prefectură, pe strada Alba Iulia, în Iosefin, în cartierele rezidenţiale mai noi, care sunt interesante. Sper că Iosefinul va reveni după toate transformările. Sunt locuri frumoase în Timişoara.

(Povestiţi-mi despre familia dumneavoastră.) Tatăl meu se numea Diminescu Aurel, a fost din Ciacova. Acolo a fost şi bunicul meu Nica Diminescu, un mare ţăran ciacovan, un foarte harnic ţăran care a reuşit să strângă mult pământ pentru copii lui. Mama s-a numit Hortensia Coste, fata lui Iuliu Coste, prefectul liberal al Banatului. Provine dintr-o familie de mari personalităţi. În această familie ceilalţi fraţi, s-au numit Zoe Răduleţ, soţia academicianului Remus Răduleţ fost vicepreşedinte al Academiei; Brutus Coste, fost ambasador al României în Portugalia, şeful Naţiunilor Cotropite, el a lucrat la ministerul de externe; Zeno Coste, celălalt frate al mamei. Mama a studiat la Paris, la Sorbona, la litere. Părinţii mei erau tot din Ciacova. Soţia se numeşte Diminescu Maria. E profesoară de istorie. Este din Ţara Făgăraşului motiv pentru care am şi mers acolo. Am un frate Diminescu Dan, inginer hidrotehnic şi el fost sportiv. A jucat şi el la Poli, cotonogar mare. Cam astea sunt datele.

Tatăl meu a fost doctor, a avut mult pământ, motiv pentru care a fost declarat moşiei, ş.a.m.d.

(Cum v-aţi înţeles cu bunicii?) Bunicii din partea tatălui nu i-am cunoscut. Bunicul din partea mamei a fost foarte sever. Tatăl meu a murit în 1957 iar mama în 1967. Mama ştia engleză, franceză şi italiană. A fost bibliotecară la Casa studenţească care era undeva sub Lloyd. Nu a beneficiat de ea fiica mea, din păcate. Bunicii mei au decedat după părinţii mei. Fiecare dintre ei a trăit 93 de ani.

(Pe unchii dumneavoastră i-aţi cunoscut?) Pe unchiul care a fost ambasador nu l-am cunoscut, a plecat în 1940. Când vorbea el la Europa Liberă, eram toţi sub pat. În „Contemporanul” apărea Costel, Coste şi Mihai. Coste era unchiul, Costel era Costel Vişoianu şi Mihai era Mihai I, regele.