Amintiri din copilărie cu Cornelia. Doar că nu ascultăm povești despre copilăria copilului universal. Ci a copilului bărăgănist. Care la cinci ani se trezește în câmp, în mijlocul pustietății, care jinduiește după corcodușe, merge la școală, merge cu mama la orezărie și stă cu orele în apă, își găsește joacă în nămol și mizerie, în praf și scaieți. Revine din Bărăgan și, decenii peste timp, recuperează ce e de recuperat. Pământ, amintiri, viață…
Iacob aduce poveștile despre munca în familie, despre cum se învață și se transmite meșteșugul din tată-n-fiu, despre cum își ține fiii aproape, asigurându-se că preiau din moștenirea lui. Nunțile romilor, veștmintele femeilor, portul bărbaților, plecările și venirile dintr-un loc în altul, alegerile pe care a trebuit să le facă în viață întregesc biografia.
Miorica spune o poveste. Dar nu așa cum ne-am aștepta, poveste despre ea. Ci despre mama. Adică Mama. Ființă model, preoteasă neîntrecută, organizatoare a familiei, a comunității, a satelor prin care a trecut. Neîntrecută gospodină, specialistă în prăjituri și zacuști, Mama scrie jurnal ca tânără elevă de liceu, ține discursuri în fața comunității din Torac, Yugoslavia – pe atunci, ține casa, face ordine între copii marcând în caiete bine ordonate ce fac bine și ce nu, pregătește casa pentru venirea armatei române. Reconstituită din câteva imagini, Mama este model ce atinge perfecțiunea.
