Miorica SIMU

Ţinând cuvântarea aia, o încurajat sătenii că să ştie că o plecat dîntr-un sat mare, dîntr-un orăşel dîn ţară, dîn România, dar o venit tot între români, care sunt fraţii noştri dîn Banatul iugoslav, cu speranţa s-aducă românismu’ mai mult în Banatu’ iugoslav, portu’ românesc, dansurile româneşti. C-o să înveţe şi o să facă echipe de dansuri; tata cu coru’ s-o ocupat. (Explică) Într-adevăr or făcut dansuri naţionale, serbări; tata s-o ocupat cu dirijarea corului şi al şcolii de acolo, şcolii române dîn Toracu’ Mare, şi al bisericii. Tata o înfiinţat cor bisericesc, l-o instruit şi cântau la liturghie. Despre românii dîn Banatu’ iugoslav zîcea mama că „am citit la şcoală, dar n-am ştiut că ajung vreodată să văd şi să mă-ntâlnesc cu români de pe meleagurile Iugoslaviei”. Şi le-o dorit la toţi sănătate. Mama cum vorbea… o vorbit foarte frumos. Mama o avut o… un dar al vorbirii; la fel şi tata. Şi mama o zis, când o ţînut cuvântarea aia la instalare, zâcea: „Marele nostru poet, Mihail Eminescu, într-un cântec al plecării sale din ţară, începe cu următoarele versuri: „În inima mea ce geme de durere/ Şi sufletul acela ce cântă amorţit/ E inima mea tristă ce geme de durere/ E sufletul meu ce cântă amorţit”. Dacă nu aş fi avut şi eu o ţară frumoasă, o casă părintească scumpă, în care am văzut prima oară lumina zilei şi mi-am petrecut cea mai frumoasă parte a vieţii în mijlocul părinţilor dragi, sub aripile cărora am crescut, fără să fi ştiut ce e durerea şi de care trebuie să mă despart, poate aş fi continuat cântecul. Dar că le-am avut pe toate şi totuşi le-am părăsit, nu-l pot continua cântecul, căci mă doare, mă doare sufletul ceva. Despre românii din Banatul iugoslav am citit la şcoală, dar mie nici prin gând sau nici prin vis nu mi-o trecut vreodată că eu o să ajung să cunosc de aproape oamenii şi [să] conlocuiesc împreună (sic!) cu dumneavoastră. La început credeam imposibil că eu să las în urmă satul şi ţara de care îmi sunt legate atâtea amintiri dragi, icoane ale trecutului, fără să fiu sigură că o să le mai văd vreodată. Vasile Alecsandri într-o poezie zicea: „Cine ştie, cine ştie,/ Dacă împins de-al soartei vânt/ M-oi întoarce-n veselie/ Să sărut al tău pământ”. Zîcea mama: „O fost foarte greu să mă despart, însă posibil. Am avut şi eu o rază de speranţă înainte de a veni aici, în Torac, că, deşi ţară străină, totuşi suntem fraţi de un sânge, de un neam şi de-o lege. Pe lângă aceasta, am auzit şi am citit despre dumneavoastră, ambele Torace, (explică) – adică Toracu’ Mare şi Toracu’ Mic – numai lucruri frumoase, româneşti, care mi-or întărit această nădejde spre bine şi spre înaintare. Acum, însă, văzându-vă pe toţi, îmbrăcaţi în frumosul port naţional, îmi creşte din nou speranţa, „şi s-a făcut lumină / şi toată teama mi s-a spulberat”. Tatăl meu, fiind ţăran plugar, ca şi dumneavoastră, deşi pe mine m-a dat la şcoală, nu arareori a fost cazul când şi eu am muncit şi astfel am avut fericirea a cunoaşte munca agriculturii pentru ca să pot da ţăranului atenţia şi cinstea ce i se cuvine.

Eu am venit la Torac cu dorul binelui, cu gândul frumosului, cu mintea limpede, sufletul curat şi inima plină de bunăvoinţă de a munci pentru a face lucruri frumoase, aşa cum vrea bunul Dumnezeu. „Să muncesc neîncetat / Aşa Dumnezeu a lăsat / Pe om nu-l poate înălţa / Decât numai fapta sa.”
(Sunt versuri scrise de preoteasa Florica Farca)

Ca preoteasă tânără, venită între dumneavoastră, ce menire pot avea eu dacă nu binele şi frumosul. Doresc ca biserica şi şcoala să fie două clădiri mândre ale satului, să fie curate şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Gingăşia altarului, sfinţenia şi cuvioşia preotului, medicul sufletului, să preamărească puterea şi mărirea religiei creştine şi numele Celui Preaînalt. Iar dragostea învăţătorului, medicul minţii, să sădească tinerelor vlăstare cultura, iubirea şi dorinţa de a ajuta pe aproapele. Dar, pe lângă toate acestea, doresc să fiţi ascultători şi supuşi ţării în care sunteţi; totodată aş dori – şi cred că va fi aşa – ca şi de acum înainte, ca şi până acum, să vă păstraţi portul naţional, jocul şi frumoasele obiceiuri strămoşeşti.

Iar eu de acum, locuind în mijlocul dumneavoastră, atât cât îmi va fi posibil şi îmi vor da voie împrejurările, voi munci pentru binele tuturor şi pentru înflorirea Toracului. Cu aceste gânduri şi planuri de viitor mă alipesc definitiv de voi şi vă zic tuturor românescul „Sănătate”.”
(Aici se încheie discursul preotesei Florica Farca.)

Acuma să spun puţin şi despre mama. Într-adevăr s-o ţînut de cuvânt, o fost o preoteasă adevărată. Şi tata o fost ca preot şi o condus coru’; o-nfiinţat cor în Torac şi l-o condus coru’ bisericesc şi l-o înălţat pe culmi. C-or luat premii cu coru’ din Toracu’ Mare, or cântat şi la Novi Sad, la radio; or venit cu coru’ bisericesc în România, la Sânnicolau, o fost mare serbare. I-o aşteptat pe corişti în Sânnicolau cu căruţele, cu chilimuri, cum ziceau ei, cu ponevi (= preşuri, covoare) colorate, cai albi şi cai la căruţe, cu tricolor, extraordinar. O fost o sărbătoare nemaipomenită. Îşi mai aduc aminte bătrânii din Sânnicolau ce sărbătoare mare or făcut când o venit torăcenii la Sânnicolau. Şi tot aşa şi coru’ dîn Sânnicolau, şi coru’ „Doina”, care o fost coru’ bisericesc, şi şi coru’ „Şoimilor” – că n-am spus până acuma, bunicu’ meu, Vasile Ioan Farca, împreună cu frati-su, or fost cei doi Farca, cei doi fraţi Farca, deci bunicu’ cu frati-so or înfiinţat „Şoimii României” din Sânnicolau Mare, fiindcă or mai existat „Şoimii” şi-n Socola, în Ungaria; şi fraţii Farca n-or vrut să se lase mai prejos, c-o zîs că românii îs un popor mai deştept decât cei dîn Slovacia şî or făcut şi ei dansuri, gimnastică…

(Din Slovacia sau din Ungaria? Că aţi spus că Socola e din Ungaria.)
Din Ungaria, din Ungaria…

Şi or înfiinţat la Sânnicolau şi „Şoimii României”… deci frații Farca, bunicu meu și cu frati-su or înființat în Sânnicolau. Dar ei or fost şi-n America plecaţi, amândoi fraţii Farca, fiindcă acolo s-o născut şi tata şi fraţîî lu’ tata, s-or născut deci, a lu’ Ioan Farca – preot, s-or născut deci în America, în Saint Louis Mo. Iar bunicu’ o fost un român nemaipomenit şi asta o insuflat şi la tata care ne-o insuflat nouă, la copii, în suflet: românismul. Bunicu’ o-nfiinţat prima şcoală românească în Saint Louis Mo. Acolo or stat 13 ani şi-or înființat prima școală primară românească. Iar în 1967, în America or scris o carte unde l-or lăudat pe bunicu’ şi or scris… probabil scrisă de… io o am, o am dar îi în limba engleză – io n-o ştiu.

Dar or scris-o românii din America că s-or împlinit nu ştiu câţi ani de la înfiinţarea şcolii de acolo şi încă îi şcoala românească acolo; ş-or scris o carte care i-or trimis-o lu’ tata unde-i laudă; şi-i şi cu poze din „Şoimii României”, cum or înfiinţat „Şoimii României” şi cum or fost cu „Şoimii României” în America şi-or dat spectacol şi-acolo, or avut un succes nemaipomenit.

La fel şi coru’ „Doina” al bisericesc, dîn Sânnicolau. Şi cu ăsta or fost în America când o fost condus de Atanase Lipovan şi Atanase Lipovan o înfiinţat şi în America cor, care şi astăzi – am cărţi şi am calendar unde scrie… calendar românesc tipărit în America unde în fiecare an se pozează în calendar coru’ pe care l-o înfiinţat Atanase Lipovan şi-l cheamă „Atanase Lipovan” coru’ din America.

Ce să mai spun de fraţi… Când or venit, după 13 ani de stat – or muncit şi la fabrică, o scris bunicu’ 5 cărţi în limba română, le-o tipărit acolo, le am aicea cele cinci cărţi (Caută)…cinci cărţi. Dacă vrei, ţi le spun a lu’ bunicu’ cărţile: Pleacă copiii la şcoală. Despre „Şoimii României”, tipărită în 1934; alta: În drum spre casă, tipărită în 1924; alta, a treia carte: Şcoala, educaţie fizică şi gimnastică, scrisă şi tipărită în 1919, tot de Vasile Ioan Farca, bunicu’ meu; atunci a patra carte scrisă: Americă, Americă, izvor de jale, scrisă şi tipărită în 1915 – asta merită să fie citită, plângi cât dă greu să câştigă dolaru’, mult muncesc şi mult or muncit românii care s-or dus…într-adevăr s-or dus în America să facă avere şi-or făcut avere, dar greu să câştigă banu’ – asta-i a patra carte; a cincea carte: „Şoimii României„, album tipărit în 1934 – iară îi un album mare, cu poze, cu tot despre Şoimii României; şî a şasa carte: De dragul copiilor noştri, scrisă în 1918. (Toate sunt tipărite acolo?) Toate sunt tipărite… Nu, şi în România, şi în America. În America îi tipărită asta: Americă, Americă, izvor de jale, 1915.
(Ce meserie avea bunicul?)

Bunicu’ meu, el o terminat liceu’ – perceptor, dar în America, înfiinţând şi şcoală românească, şcoală primară, bineînţeles, românească, o mai făcut şi o şcoală, trei ani o mers după-mesele… dimineaţa lucra, nu numa’ dimineaţa lucra, lucra câte 12 ore şi pe urmă noaptea mergea la şcoală şi o făcut şi şcoală, trei ani o făcut tot de gimnastică, ca să fie profesor de gimnastică, să putea profesor dă gimnastică cu şcoala aia dîn America.

(Şi fratele?) Păi frate-su o fost cu facultate de gimnastică… Iar a şaptea carte pe care o scris-o bunicu’ sunt „Şoimii României” la Praga, tipărită în 1932, în România. (Şi le aveţi?) Le am, sigur că le-avem, da. Iar tata, care i-o semănat în toate, şi tata o făcut tot câteva cărţi tipărite, legate tot frumos, dar nu le-o dat la tipar, că noi am fost tri copii, săracu’ tata n-o avut bani, abia ne-o ţînut la şcoală, n-o avut bani să le tipărească. Iar noi, acuma, mai vedem ce facem. Avem aşa: una – Genealogia familiei Farca, Crişan, Vinţan, Raica, dîn Sânnicolau-Mare. Tot! Cu arborele genealogic, tot din 1812. Tot cu fotografii fiecare, cu ramură, cine s-o născut, cum, care au copii, care nu au.

Acuma să spun tot despre mama că într-adevăr o fost o preoteasă aşa cum trăbă să fie. Patruzăci dă ani o fost preoteasă: treişpe ani în Toracu’ Mare şi douăşşapte dă ani în Parţa. În Toracu’ Mare, asta o fost în Banatu’ iugoslav, pe urmă în ’48 ne-or obligat să ne repatriem sau ne facem cetăţeni sârbi; şi-atunci am venit imediat. Ei şi aşa or vrut pe mine să mă deie aici la şcoală, în România, dîn clasa a cincea primară, clasa a cincea elementară, că în Iugoslavia o fost elementară, aici era clasa întâia de liceu – clasa a cincea, pe vremea aia. E, da’ până io am venit, în ’48, numa’ bine când o început şcoala şi aici o fost elementară, clasa a cincea elementară, n-o mai fost clasa întâia de liceu.

Dar ne-am repatriat şi am venit în ţară. Şi-atunci tata de la întâi ianuarie 1949 o candidat la Parţa, lângă Timişoara, ca să ne poată ţîne pă noi la şcoală la Timişoara şi în Parţa o stat douăşşapte dă ani până s-o pensionat. Şî mama o fost într-adevăr o preoteasă aşa cum trăbă.

Tata o fost credincios, dar mama o fost cu noi acasă şî… mama… tata mânca ce-i punea mama pe masă. Mama o ştiut de posturi, n-o existat post în casa noastră să nu să ţînă aşa cum trăbă postu’! N-o existat! Postu’ o fost post! Mama avea grijă, chema femeile să facă curăţenie la biserică, să pună flori în vaze, ea avea grijă să pună flori ca să le atragă şi pe femei. Făcea împreună cu ele mormântul Domnului, când era înainte de Paşti; iar curtea bisericii şi la Torac, şi la Parţa, în România, ea o îngrijea. Flori de tot felu’… tata scrie în genealogie ce flori frumoasă şî cale, vara avea cale; şi muşcate de toate culorile, tot în rondouri pusă în curtea bisericii.

Pe lângă că la Parţa am dus-o foarte greu: noi trei copii la şcoală… or trăit cu un salar de 330 dă lei, atunci o avut tata salar. Puţin. Noi la şcoală, nu ne primea la internat, trebuia în gazdă… ce să spun… tata… ei stăteau fără lemne la Parţa, n-or avut foc în casă, că lemne trebuia să ne aducă nouă la gazdă. La tata, săracu’, îi îngheţau… ţurţuri făcea la mustăţi şi la barbă, s-acopereau cu duna până la gât mama cu tata în cameră neîncălzită ca noi s-avem la gazdă lemne şi căldură. Oh, mult or suferit şi foarte greu am făcut noi şcoala. Pe noi nu ne-o primit la şcoală, la internat şi facultate greu or făcut.

Mircea o făcut Teologia, fratele meu, deci îl urmează pe tata. Florin, când s-o înscris la medicină, o căzut; deşi l-or felicitat la examen ce frumos o răspuns la răspunsuri, i-or schimbat nota când or văzut că îi copil de preot. Şi când s-o dus la preşedintele comisiei ş-o spus: „păi de ce m-aţi lăudat, să nu mă fi lăudat, ca eu pe listă, pe urmă, să mă văd că mi-s căzut”. Şi zîce: „mă, băiete, nu zi nimica. Politrucu’, deci politicu’ ţ-o schimbat nota fiindcă nu intră nici un an – urmăreşte – nici un copil de preot în anu’ ăsta la Medicină. Îi ordin să nu intre.” Şi o fost ordin câţiva ani să nu intre copiii de preot. Şi tot profesoru’ ăla, care i-o fost preşedinte de comisie – nu mai ştiu, dar fratele ştie cum l-o chemat pe profesoru’ ăla – ăla ne-o învăţat şi o zîs către Florin: „Du-te mai bine la Arad, fiindcă eşti foarte inteligent şi într-adevăr ai răspuns nemaipomenit de frumos şi ce judecată ai, fă la Arad trei ani Sanitara, că nu să ştie în trei ani ce să mai schimbă, şi ia pă urmă Medicina dîn nou”.

Şi aşa o făcut! Deşi tare o plâns şi foarte mult o suferit Florin, totuşi mama şi tata or făcut rugăciuni şi or mulţumit la Dumnezeu şi sănătate să-i deie lu’ profesoru’ ăla, că ne-o deschis ochii ca să meargă la Arad, şi o făcut la Arad şi o terminat numa’ cu zece, şi atuncea şi-o ales repartiţia să fie în Timişoara ca să să poată pă urmă… Şi o venit în Timişoara la UMT, ca asistent medical, dar o stat numa’ o vară, nici o vară, câteva luni, şi o dat la Medicină. Şi o fost primu’ an când or intrat şî copii dă preot. O fost primu’ an. Şi-atunci o intrat şi el şi, mă rog, o terminat cu „foarte bine” Medicina şi, na, şi-aşa mai departe şi-acuma o ajuns săracu’ în America.

Dar vreau să mai spun despre mama, care deşi o avut atâta lucru – nu ştiu de ce le-o trebuit la Torac, c-or fost tineri, mama de opşpe ani când s-o dus şi tata de douăşdoi dă ani – dar or avut vaci, or avut porci, or avut scroafă cu purcei, câte 90 de găini şi câte 30 de curci şi raţe 10 întotdeauna or avut, deşi zîce mama că decât să ţii 10 raţe, mai bine îngraşi un porc, că atâta mânâncă, mă rog… totuşi le-o plăcut să aibă. Iar oamenii din sat i-or iubit pe ei nemaipomenit.

Or fost şi tineri, şi ei s-or ocupat… mama o înfiinţat dansuri populare cu fetele tinere din sat şi la serbări, le-o învăţat poezii româneşti şi… ce să vă spun… Iar tata coru’ şi coru’ bisericesc, şi coru’ din sat; dădeau spectacole… Şi mai vreau să spun că, deşi o avut atâta lucru mama – o avut servitor în curte şi o avut o fată de paişpe ani care o ajutat la măturat, mai înăuntru, la curăţît cartofii sau să aibe grijă de noi, de copii, că eram micuţi şi toţi unu’ după altu’ trei copii, că… în Iugoslavia, la Torac era obiceiu’ numa’ câte un copil.

Şi, cum tata s-o dus, or început să le moară copiii. Şi tata mereu le ţînea vorbire în biserică că nu-i bine să se lase cu un copil. Cel puţin trei copii! Unu’ să fie pentru mama, în locu’ lu’ mama să rămână unu’; unu’ în locu’ lu’ tata să rămână, că mama şi tata nu trăiesc cât îi lumea; iar unu’ să rămână la naţiune, ca români, că dacă în Iugoslavia nu rămâne unu’ în plus, dispare naţia românească dîn Banatu’ iugoslav. Tot aşa i-o lămurit. Şi-or început după tata – tata o dat exemplu cu trei copii – şi după tata o început şi ceilalţi. Şi mulţi or avut câte doi, trei copii.

Şi mai era obiceiul – că uite, trec de la una la alta – mai era obiceiul la Torac să nu să căsătorească. Să căsătoreau adică legal. Să căsătoreau fata dă doişpe ani şî băiatu’ dă paişpe ani. Şi repede aveau copii, câte un copil, iar când erau de şaişpe, de opşpe ani, să dăspărţau, divorţau. Ei să căsătoreau la sfat, la primărie, dar nu la biserică. Şi tata o zîs că nu-i bine nici aşa de tînări să să căsătorească, să să căsătorească după şaisprăzăce ani, când totuşi te poţi căsători şî la biserică. Asta nu-i căsătorie dacă numa’ la primărie şi în faţa lu’ Dumnezeu să nu fie căsătoriţi… Şi mult s-o ocupat de ei tata. Extraordinar. Tata într-o parte, mama în alta. Îşi pierdeau nopţile şi zilele ca să-i… să-i civilizeze.

Într-adevăr ei or fost un far de lumină în Torac. Or fost şi tineri… La fel or fost şi-n Parţa. În Parţa n-or ştiut…tata cumpăra – că noi eram trei copii şi…pe urmă cu şcoala la Timişoara – cumpăra tata cu căruţu’ câte treizeci, cincizeci de kilograme de vinete.

Ne plăceau vinetele, plus la noi să postea în casă, toate posturile. Mama făcea zacuscă, făcea ghiveci cu vinete, cu câte şasă, zece feluri dă legume: mazăre, fasole, toate le avea în alte conserve; punea mazăre, punea fasole în sticle cu saliţin (= conservant), am reţete. Şi-atuncea toamna, când veneau şi vinetele, atuncea amesteca câte şasă, opt, zece feluri şi făcea şi ghiveci, tot dă post, ghiveci dă post, ca să avem… Noi aveam mâncare de post multă. În Parţa sămănau vinete ca să aducă – că Parţa îi la doişpe kilometri de Timişoara – ca să aducă pe piaţa Timişorii să vândă, da’ ei n-or ştiut cum să să mânânce vinetele, nu le plăcea. E, mama le-o dat reţete, or început şi ei să mânce; acuma mâncă părţănii vinete în tot felu’, învăţaţi de mama. Şi torte, şi aşa mai departe, tot cum i-o învăţat mama.

Dar iară revin, vreau să spun c-o fost foarte ocupată, foarte curată o fost mama şi pedantă. Extraordinar de pedantă şi de curată, exact cum o fost mamă-sa. Mamă-sa o fost aşa, mama, iar merge la noi mai departe, mai ales fraţîî mei.

Încă o dată, repet. Mama cum s-o ocupat? Seara, lăsa tot lucru, înainte de culcare, lângă ea, parcă văd: iarna era frig, lângă sobă stătea cu noi şi deschidea caietu’. Avea un caiet împărţit în trei părţi: o parte… dar aşa era caietu’: prima parte a lu’ Mircea, a lu’ fratele meu cel mic; a doua parte a lu’ Florin, fratele meu mijlociu; şi ultima parte în caiet, am fost io, c-am fost a mai mare, a mai mare. Şi întotdeauna… şi era împărţit caietu’, fiecare filă împărţită în două, fapte bune şi fapte rele. Şi-atunci scria… la fiecare avea timp să scrie… Parcă văd caietu’ ordonat, frumos – mama scria frumos, ordonat: fapte bune. Şi atunci întreba: „Na, tu ce-ai făcut faptă bună? -Păi io-am dus lemnele la foc, io am dus ciocanii, eu am clădit crengile.”

Ne punea tata să-i clădim…o duceam foarte greu, adică mici de tot, cât am fost la Torac, noi am dus-o foarte bine. Dar ne punea fiecare să avem grijă de câte ceva: unu’ să aibe grijă de câine, altu’ să aibe grijă de pisici – aveam întotdeauna câte doi câini, două pisici – deci noi s-avem grijă. Sau aveam şi porumbei, că la Florin i-o plăcut porumbeii. El avea grijă de porumbei, da’ şi cu curăţenia şi aşa mai departe. Eram ca şi copii şi neascultători. Şi atunci mama zîcea: „Ai grijă că deseară scriu, scriu la fapte rele. N-ai ascultat, te-ai certat cu cutare, cu cutare.” Întotdeauna la mine să oprea. „Tu eşti mai mare. Tu trăbă să laşi după ei. Tu trăbă să-i împaci. Tu trăbă să fii mai diplomată cu ei. Tu cutare…” Deşi nu eram nici io prea mare, eram clasa… mă rog, în Iugoslavia… şi clasa a patra am fost în Iugoslavia. Tot ziceam: „Da’ tot io să las, tot io să las?”. Dar când mă gândeam la caiet că mama iară mă scrie şi la mine s-adună fapte rele, trebuia să fiu mai cuminte şi mai ascultătoare. Deşi mama zicea că io am fost tare neastâmpărată, ca un băiat. Florin era cel mai bun şi cel mai cuminte şi cel mai, cel mai… Poate fiindcă l-o născut şi foarte greu şi mama era să moară la naştere, nu ştiu… Dar el era… Şi el era şi cel mai slăbuţ dintre noi, fiziceşte aşa era foarte filigran… Păi pe el îl mai răsfăţa. El… „lasă că faceţi voi” ce era mai greu sau nu ştiu cum…pe el îl scotea. Dar caietu’ ăsta o fost bun. Cât am fost în Iugoslavia… Şi în România când am venit, în primii ani, şi-n România. E, când… în primu’ an, clasa a cincea ce-am mai făcut-o la Parţa, încă s-o mai… Pe urmă nu, că io-am plecat la Timişoara la şcoală, fraţii mei – n-o mai fost şcoală în Parţa – s-or dus la Peciu Nou la şcoală. Pe urmă Florin o învăţat foarte bine, n-or mai putut să-l deie la şcoală, numa’ particular.

Mai vreau să mai spun ceva. La Torac, în timpu’ războiului, noi ne-am urcat în sus, în turnu’ bisericii – biserică de 35 dă metri înălţime – sus în turn că am auzit că or bombardat gara din Timişoara. Şi noi am fost cu… trup şi suflet faţă de toate suferinţele ce s-or întâmplat în România, deşi noi am stat în Iugoslavia. Aşa… Şi am văzut aşa un foc şi un fum cumva s-o văzut, parcă s-o-ntunecat ceru’ în partea asta, că distanţă mare n-o fost – îs trizăci de kilometri în linie dreaptă de la Torac până în Timişoara. Da… Nu până-n Timişoara, pân-la Parţa, zîcea tata tot; şi până-n Parţa-s doişpe kilometri de Timişoara aşa că, na… Şi mai vreau să spun că s-auzea la Torac, s-o auzit că vin românii. Vin românii. Trec soldaţii români… Trec trupele, aşa, trupele româneşti prin Torac. Mama, în oale mari, o mai luat şi de la vecini, nu ştiu câte raţe, câte găini o tăiat şi o făcut mâncare multă. Vă spun, în oale mari… supă, friptură, cartofi, mâncare multă, că trec românii.

Io nu ştiu ce-o fost în capu’ ei. Cum s-o gândit ea, că trupele alea să opresc să mânce la noi sau… nu ştiu. Nu ştiu cum. Dar mâncare multă, parcă văd oalele alea mari. Io-am fost mai mare, deci io-mi aduc aminte lucrurile astea. Şi când colo, ne culcăm seara – am avut o casă mare la Torac, casa parohială, şasă camere: trei la stradă şi trei înăuntru, şi-o verandă frumoasă pe trepte mari, ca şi când intri într-o biserică, aşa erau treptele, intrai în veranda aia.

Şi dimineaţa, când să scoală mama şi deschide uşile alea – erau două uşi mari aşa la verandă – curtea plină la noi cu soldaţi ruşi, plină curtea. Aveam curte mare. Şi… phu! Cum o deschis uşa mama, rusoicile încărcate cu noroi – erau cu cizme – or intrat buzna înăuntru în veranda aia a lu’ mama, ce să vă spun, aia era cu piatră, mozaic, frumos, pictată cumva, mozaicată cu plăci… plăci frumos pictate. Aşa… Or intrat înăuntru – la mama era o curăţenie… grozavă – tot i-or murdărit. Când le-o văzut, „păi cum intraţi aşa încărcate?! Staţi afară!”. Atunci le-o scos afară un basarabean bătrân care era cu ei. Le-o scos afară şi-o venit înăuntru şi-o stat de vorbă cu noi, că să ştie că el îi român din Basarabia şi venit, mă rog, cu frontu’ şi trec… da’ ei nu-ntrebau altceva, dar cât mai este pân’ la Berlin.

(Dar se-ndreptau către Berlin?) Păi, io ştiu unde s-or îndreptat, dar ei n-or ştiut altceva… Şi-atuncea multe ne-o povestit ăsta; pe urmă mama toată mâncarea – nici vorbă să vină românii – toată mâncarea le-o dat-o la ruşi, la rusoicile aşte şî la ruşii care erau în curte, or fost încântaţi… (Dar erau refugiați sau nu știți…?) Nu, ei or fost frontu’, frontu’, militarii! Erau femei brutalizate de pă front, femei, sigur că da. Cu pufoacile alea, parcă le văd şi pe ele… Le-o dat mâncare şi-atunci ăsta, moldoveanu’ ăsta, basarabeanu’ care o ştiut româneşte, seara, o venit şi-o stat cu noi de vorbă. Dar cu frică, să nu cumva să spunem ce el ne povesteşte şi… atunci ne-o povestit cum în Basarabia, în partea lor, a românească, cum bisericile le-o luat turnu’ şi-or făcut magazii, şi-or făcut birturi şi… pe urmă el hai să se revanşeze, săracu’ de el, să ne servească cu ce mâncare mâncă ei la popota lor, ne-o adus o gamelă dă metal, de aluminiu, parcă era apă şi untură şi fiert în apa aia bucăţi dă slănină. Aia mâncau ei, apa aia fiartă, grasă, cu bucăţi dă slănină. Mâncare or avut slabă… mâncarea lor o fost slabă, pe când nemţii or avut mâncare foarte bună. Acuma ei or trecut, mă rog, iar basarabeanu’ ăla multe ne-o povestit. Şi, vezi, cum îţi spun, ne-o adus să mâncăm şi noi. Şi mama o zîs: „na, bine, lăsaţi gamela până dimineaţă”. Şi parcă văd, mama, cum el s-o dus afară – că s-or culcat în ştălogu’ nostru, unde-or fost vitele, pîn căruţe, că ei or venit cu căruţe, pă paie; în căruţe or dormit şi tata le-o dat…or mai întins paie şi-n curte or dormit şi pe unde or putut afară, nu în casă, în casă n-or dormit – şi… după ce el o ieşit, basarabeanu’ săracu’, mama o aruncat-o-n vadra de la porci, nu s-o putut mânca aşa ceva, nu s-o putut. Ca, la câteva zile – nu la mult, mi să pare că la o zi – ei, dimineaţa, la scurtă vreme, în altă dimineaţă, când ne-am sculat, ei or fost plecaţi, or plecat repede, că vin nemţii. Şi-atuncea or trecut nemţii. Într-adevăr pe strada noastră, soldaţii toţi aşa, încolonaţi, or trecut nemţii. Şi… noi, copiii, – Mircea era micuţ dă tot, era înăuntru cu mama – iar io cu Florin, io eram a mai mare, l-am luat şi pe Florin, şî ne-am urcat sus pă gard.

Să vedem cum trec nemţii. Şi-or trecut nemţii, iar Florin, cum o fost frumos aşa – un copil blond, o fost Florin blond, alb în faţă – un neamţ, deşi o fost în marş, o ieşit dîn rând şi l-o luat pe Florin de pe gard în braţe, l-o pupat, l-o strâns şi aşa l-o pupat pe amândouă părţile şi i-o dat o broşă cu „floarea reginei”; o broşă albă, o broşă de os o fost cu „floarea reginei” şi i-o pus-o-n piept şi-o plâns. Aşa o plâns şi-aşa l-o pupat…Şi l-o pus iară… pă gard, lângă mine. Da’ io, ca şi cum… n-am ştiut, na, am râs. Ştiu că mama aşa bătaie m-o dat, „cum m-am urcat io, dacă îl lua pă Florin?”. Da’ bietu’ soldat sigur s-o gândit la copilu’ lui, aşa am tras noi concluzia dup-aia. Pentru că în Sânnicolau or furat, tot aşa, trecând trupele ruseşti, trupele ruseşti or luat o fată dă optsprăzăce ani, frumoasă, dîn Sânnicolau, tot de pe drumu’ mare. Or luat-o şi luată o fost! Nu s-o mai ştiut nimic de ea. A dispărut fata. Din Sânnicolau… Lu’ mama tare i-o fost frică atuncea…

În Torac, când m-am născut io, o chemat să mă boteze, să-mi fie naş, Teodor Bucurescu, profesoru’ de la gimnaziu dîn Sânnicolau- Mare, care acuma are bust în faţa liceului dîn Sânnicolau. Ăsta m-o fost naş: Bucurescu. Şi o venit şi bunica şi bunicu’ dîn România în Iugoslavia şi m-or botezat în Torac. Şi Bucurescu o mai scris şi o carte… înainte de ce s-o pensionat, o tipărit Comoara dîn Sânnicolau Mare, o carte unde scrie şi despre mama şi despre tata, cu poză; şi scrie foarte frumos: (Citeşte)

„Doi absolvenţi Florica şi Ioan Farca sunt absolvenţi ai gimnaziului nostru din seria celor mai distinşi. Azi sunt în comuna Toracul Mare, un preot şi-o preoteasă care aşteaptă înfăptuirea cea dorită de tot neamul românesc ca şi această parte din Banatul iugoslav să se alipească de ţara-mamă. Ioan, ca preot, este vrednic de haina preoţească – (explică) şi-i pus în ghilimele – „preot după rânduiala lui Melchisedec”, cu cucernicie, bun orator, bun conducător de cor şi bun cântăreţ. Florica este preoteasa ce serveşte cu cuvântul şi cu fapta ei, care întăreşte dragostea mamelor faţă de familia ei i faţă de copii. Are o Miorică şi un Florin – (explică) pentru că atunci încă n-o fost Mircea născut – şi ei vor schimba porecla bănăţeană. Când erau elevi, au cheltuit multă energie şi dragoste la serbările ce le organizau „Şoimii României”.” (Explică) Că într-adevăr tata o fost cu coru’, instruia coru’ Şoimilor, iar mama dansurile. Şi tot aici, în cartea lui Bucurescu îi scris: „Au fost colaboratorii cei mai de seamă. Ionel a condus corul cu multă dibăcie, iar Florica şi-a arăt la exercițiile şi jocurile ritmice toate graţiile unui suflet de elită.”… (Se opreşte din citit)

Mitropolitul Nicolae al Banatului, pe genealogia lu’ tata, legată frumos, i-o scris „Preotul Ioan Farca din Sânnicolau-Mare a fost unul dintre cei mai vrednici slujitori ai altarului din părţile Banatului. Fie-i memoria binecuvântată…” …

Mai spun un lucru. Aşa de frumoasă o fost mama, de în Sânnicolau, ca fată fiind, toţi dîn stradă îi ştiau orele: când mama merge la biserică, când vine de la biserică… După ce-o terminat gimnaziu’, până nu s-o căsătorit, o urmăreau cât de elegantă. Pentru că bunicu’ aşa o iubit-o, că tot îi făcea. O fost cea mai mică şi diferenţă foarte mare: şaptesprăzăce ani diferenţă între ea şi soru-sa, întră tuşa Lucreţia. Când tuşa Lucreţia s-o căsătorit, mama o avut doi ani şi toţi nuntaşii or luat-o în braţe. Or pus-o pe marginea de la coridor – că coridoru’ era închis – pe marginea de la coridor şi o luau în braşe şi o pupau. Zîce că fost ca o păpuşă de frumoasă… Dar o rămas frumoasă toată viaţa că şi tata tot zîcea: „Am fost în oraş, – ca pensionar fiind – am fost în oraş, m-am întâlnit cu cutare şi cutare şi toţi zîc: măi, Florica tot frumoasă o rămas; îi bătrână acuma, 74-75 de ani, da’ tot frumoasă. Şi când o murit iar o fost aşa de frumoasă, aşa de liniştită. Mama o murit la 75 de ani. Mama-i născută în 2 septembrie şi-o murit în 2 iulie, deci n-o-mplinit… mai două luni ar fi împlinit 75 de ani.

Mama o fost şi bună gospodină; prăjituri minunate, ca şi mama n-o făcut nimeni. Într-adevăr reţete foarte bune o avut şi făcea. Primea reţete şi de la tuşa Adriana care s-o căsătorit cu doctoru’ Ioanichie, mama lu’ Valentina. Dar lu’ mama lu’ Valentina nu i-o plăcut să facă, pe când mama le făcea; n-o existat sărbătoare, duminică, dar zilnic avea obiceiul să facă prăjituri. Tare i-o plăcut!… Lu’ tata să le mănânce şi lu’ mama să le facă. Da… şi ca pensionar, tata să năcăjea că-i spunea doctoru’: ai colesterolu’ mărit, nu mânca dulce; dar zicea (tata): „cum să nu mănânc dacă lu’ Florica îi face plăcere să le facă, trăbă cineva să le mănânce”. Păi la urmă ducea în pungă, frumos aşa, de nylon aranjate, ca pensionari ei fiind, la gunoi şi punea deasupra aşa. Care veneau să caute în gunoaie găseau în gunoaie, frumos ambalate, prăjituri de-a lu’ mama, da, înainte de-o murit aşa o făcut.

Tot familia străbunicului meu, adică a bunicului lu’ mama mea, Florica Crişan, o cumpărat cel mai mare clopot dîn Sânnicolau. O avere o costat, numa’ or fost bogaţi şi-or cumpărat clopotu’ ales de popa Ion, care o fost Petrovici în Sânnicolau… sau Popovici? (îl întreabă pe soţul ei, Traian Simu) Popovici, preot în Sânnicolau. El o stricat alegerea lu’ tata meu să nu ajungă în Sânnicolau, deşi o fost ales tata de trei ori în Sânnicolau, i-o stricat alegerea, fiindcă tata n-o vrut să să căsătorească cum o vrut popa Ion – c-aşa i-or zîs la preotu’ Popovici – n-o vrut să să căsătorească cu fata lui cea mai mare… Cea mai mică. Că o fost mai bătrână decât tata meu, cum să să căsătorească? Şi tata o umblat cu fete frumoase, mama o fost foarte frumoasă şi tânără, nu să-şi ieie una mai bătrână. Dar popa Ion, ca să aibe preot urmaş în sat, o vrut să rămână tata, dar să ieie pe fata lui în căsătorie. Şi tata n-o vrut, da’ n-o putut să spună că „nu vreau”, numa’ or zis: dacă ne ţii toţi fraţii la şcoală – că tata o avut cinci fraţi – deci dacă îmi ţii, părinte toţi fraţii la şcoală, atunci mă căsătoresc.

Şi, ironia soartei – pe urmă o fost duşmănie, oricum între familiile lu’ Ciolu, a familiei noastre de după mamă, şi cu familia lu’ popa Ion Popovici dîn Sânnicolau – şi totuşi am ajuns eu să cunosc pe nepotu’ lu’ popa Ion, băiatu’ profesorului Simu, cu care m-am căsătorit. Şi de-aia mă cheamă Simu. M-am căsătorit cu nepotu’ lu’ popa Ion, care ne-o făcut năcaz, nu? Că pe tata nu l-o ales în Sânnicolau. Dar bunica mea, Floarea a lu’ Ciolu, o fost foarte judecată… şi mama, când o auzît că mie îmi place de copilu’ profesorului Simu, care-i nepotu’ lu’ popa Ion, o zîs: „Doamne, da’ ce zîc neamurile noastre dîn Sânnicolau, cât rău ne-o făcut popa Ion că o strîcat alegerea lu’ tata – şi pe urmă tata o candidat în Banatu’ iugoslav, da’ di ce o candidat tata acolo: că i-o plăcut coriştii. Or fost voci foarte bune şi cum tata o fost bun corist, i-o plăcut şi atunci o zîs: „nu-i nimic, mă duc ca misionar să duc religia şi… la poporul român dîn Banatu’ iugoslav”. Ei, da’ la neamurile dîn Sânnicolau le-o părut rău, că popa Ion ne-o strîcat… Şi ajung io să-l cunosc pă nepotu’ lu’ popa Ion şi să mă căsătoresc cu el. Dar m-am căsătorit după ce mama o venit la Sânnicolau şi-o spus pă la neamuri şî… să vadă ce zîce şî bunica. Dar bunica o fost o femeie foarte judecată şî foarte calculată şî…inteligentă femeie.

Dacă cineva să certa, ea fugea de acolo, nici să n-audă ceartă. Şi ea o zis cătă mama:”Florico, las-o, c-aşa o vrut Dumnezău să să cunoască. Familiile noastre s-or duşmănit, că ne-o strîcat alegerea şi n-o ajuns Ionel preot în Sânnicolau şi tot poporu’ l-o vrut în Sânnicolau c-o fost într-adevăr aşa cum trebuie să fie un preot.

Dar dacă aşa s-o întâmplat, înseamnă că Dumnezeu aşa o vrut şî, uită, o fost bine că nu eşti în Sânnicolau, că nu te-o dus în Bărăgan, că pe noi ne-o dus şî-n în Bărăgan – o zîs buna, că buna o fost şî-n Bărăgan – şi-am suferit şi frică, şi groază, şi frig…” (Cu tuşa Lucreţia împreună.) Cu Lucreţia împreună, cu verişoară-mea şi cu unchiu meu, cu uica Adrian, bolnav și vai și-amar l-o dus în Bărăgan.

Aşa ne-ar fi dus şi pe noi, dacă eram în Sânnicolau. Da’ buna o zîs: „poate Dumnezău o aranjat să nu fiţi în Sânnicolau ca să nu vă duceţi în Bărăgan şî să puteţi să vă-nşcolaţi copiii. Că voi aţi putut să vi-i înşcolaţi copiii, da’ noi n-am putut pă săraca Lucreţia s-o dăm la şcoală”. Deşi Lucreţia, să ştii, că o fost foarte inteligentă. […]

Acuma mai vreau să spun, când am venit dîn Iugoslavia, ne-am repatriat în Sânnicolau şi am stat la bunica, la buna, la a lu’ Ciolu’, unde o fost şi uica Adrian şi Lucreţia o fost, acolo am stat. Şi tata n-o avut servici câteva luni. O căutat să candideze la…parohii aproape de Timişoara. Şi atunci o candidat la Parţa şi, mă rog, o început la Parţa, iar mama o stat la Sânnicolau lunile astea. Pe urmă ne-am mutat toţi.