Greu să îți dai seama că ai de a face cu un interviu și nu cu o lecție de istorie, însă interlocutorul, abil în a prezenta istoria locului, captivează prin amănunte spectaculoase despre trecerea la catolicism a bulgarilor de la răsărit. De la trimiterea la școală la Roma până la eliberarea de sub turci, interviul acoperă secole întregi de istorie pentru a explica cum au ajuns bulgarii să se stabilească în satul Dudeștii-Vechi din Banat.
Frederig König este german crescut în Timișoara într-un cartier multicultural, educat la Liceul Piarist. Cu aceeași curiozitate cu care în copilărie prindea fluturi, explorează muzeele din localitățile străine în care pășește (și nu sunt puține). Cum reușește el să ajungă în Europa în timpul comunismului ? „Norocul” (sau contextul, sau oamenii) îi surâde. Convins că „nu există un guvern bun.”, se consideră un om care evită cu nonșalanță extremele politice (refuză să fie atât nazist, cât și stahanovist). Interviul lui König are o alură de excepționalitate – căci toată lumea întoarce capul pe stradă când apare într-un Mercedes negru venit de la ambasada chineză din Bucureşti. Dar, în străfunduri, Frederic rămâne un spirit tânăr pasionat de fluturi și efemer… străbătând lumea într-o skodiță.
Amalia, fiică de negustori prosperi din Comloş şi absolventă a Şcolii Comerciale, ar fi putut avea o existenţă asigurată şi liniştită, chiar ternă. Iar dacă vreodată ceva pulsiuni aventuroase ar fi smuls-o din obişnuit, ar fi putut deveni eroină de roman asemenea verişoarei ei, Ana Suciu, cea care a luat drumul Americii şi pe cel al literaturii. Prin căsătoria cu băiatul lui Gheorghe Sarafolean, comloşan de vază, cărţile păreau să se fi aşezat cum trebuie şi tânăra familie să se fi aşezat şi ea la casa ce promitea să fie tot mai mare. De aici începe însă deturnarea firului existenţei, astfel că tânăra soţie şi deja mamă a doi copii începe să înveţe un vocabular, necunoscut până atunci: persecuţii, percheziţii, ordine de sus, punere sub urmărire, martori, uneltire contra statului, evacuare şi, în final muncă silnică într-un loc necomunicat, pentru soţul ei. Casa urmează să devină sediul CAP, copiii se vor obişnui să le vină seara sub fereastră tractoarele cu tractorişti, iar mama va urma să îşi împartă timpul între fabrica de cărămizi şi alte munci sezoniere prestate în vederea supravieţuirii. Dar asta doar până la întoarcerea soţului, pentru că atunci lucrurile se schimbă total, familia se reuneşte. Urmează ca, de data aceasta împreună, să fie deportaţi în Bărăgan pentru alţi cinci ani. Când bănăţenii se întorc din Bărăgan şi încep să îşi caute casele lor, acum batjocorite, capul familiei Sarafolean este din nou arestat pentru încă zece ani. Victimă colaterală a detenţei soţului şi tatălui copiilor, intervievata nu se foloseşte de ocazie pentru a-şi expune suferinţa. Ea pune un ecran dincolo de care parcă s-au întâmplat toate. Copiii însă au fost martorii care nu pot să tacă. Silviu Sarafolean a fost preşedintele Asociaţiei Deportaţilor în Bărăgan, iar vocea lui s-a făcut auzită. Fiica, Dora, descrie într-un interviu, după 50 de ani, momentul părăsirii casei: „Am părăsit casa şi vecinii înconjurau casa şi… lacrimi şi jale, nu se poate reda în cuvinte nici după 50 de ani sentimentul acela foarte dureros. Că ne-am dat seama că nu ne mai întoarcem curând şi că se rupe ceva în viaţa noastră.» (interviu cu Dora Sarafoleanu realizat de Cristina Mincu la 22 februarie 2005, AIOCIMS interviu nr. 2060)
Cu o memorie extraordinară a lucrurilor, Gabriela Murgu retrăiește, prin povestea interviului, copilăria și tinerețea sa.
Copilăria “unde veneau vulpi, şi iepuri, şi căprioare, de la pădure, … cu multă naturaleţe, cu multă.., „bio”, am iubit animalele…, am iubit şi munca…”, prevesteşte o tinereţe tumultoasă din cauza refuzului tatălui de a intra în colectiv, dar munceşte mult şi răzbeşte în viaţă.
Pasionată de “cercetarea istoriei familiei”, moştenire din familie, de a cunoaşte anumite lucruri “poate unele sunt nimicuri, sau… dar pentru mine şi pentru familia noastră au fost interesante, drăguţe, memorabile …”, Gabriela Murgu face un istoric interesant al satului Waldau, infiinţat de bunicul ei, păstrând amintirile cu drag în memoria ei, fiindcă “acolo ne-am născut toţi.”
Horia este: jurist, șahist, liberal, voleibalist, corist, bănățean, orăvițean, central-european, futbolist, luptător pe front, interesat de cultură, montaniard, tată de medici, figură importantă a lumii bănățene de secol XX. Trăind o viață cât un secol, povestind o existență perfect suprapusă peste Marea, dar și mica istorie, și geografiile locale, cu genealogii ce trec spațiul Banatului, cu legături în diverse medii, diverse locuri, cu pasiuni și interese dintre cele mai variate, povestind cu calm, așezat, zile în șir și făcând o radiografie a societății românești de secol XX, Horia este nu doar un personaj sfătos cu tânărul căruia îi povestește, ci și, poate, un model de reușită în viață.
Heinrich, numit în manieră kafkiană de cea care l-a intervievat, K., este născut în Timișoara, cu aproape un secol în urmă, într-o familie care a cunoscut Istoria mare ce a lăsat traume nu doar la nivel personal, ci și colectiv. Dintr-un mediu asutro-ungar, cu ramificații egale spre Novi Sad și Timișoara, părinții lui H. ajung în Timișoara unde, în anii ’30, îl au pe H., apoi parcurg un drum greu prin istorie – marcat de legile rasiale, interdecțiile impuse comunității evreiești, rudele pierdute la Auschwitz, sau în masacrul de la Novi Sad. După război, Heinrich își încheie studiile, se căsătorește, se gândește să emigreze, devine tată, devine bunic… apoi, după ’90, devine povestitor și unul dintre purtătorii și transmițătorii memoriei.
Richard e un Călător dintr-o familie de călători, care au parcurs spații ale Europei: „Regensburg-Şopron-Panciova şi Turnu Severin” aparent la fel de simplu cum am parcurge câteva stații de tren. Averi făcute și pierdute, case construite și bombardate, adăposturi ocupate și lăsate, limbi învățate și vorbite perfect, șantiere comuniste parcurse la pas – despre toate povestește sine ira et studio.
Amintiri din copilărie cu Cornelia. Doar că nu ascultăm povești despre copilăria copilului universal. Ci a copilului bărăgănist. Care la cinci ani se trezește în câmp, în mijlocul pustietății, care jinduiește după corcodușe, merge la școală, merge cu mama la orezărie și stă cu orele în apă, își găsește joacă în nămol și mizerie, în praf și scaieți. Revine din Bărăgan și, decenii peste timp, recuperează ce e de recuperat. Pământ, amintiri, viață…
Petru este un supraviețuitor. Al războiului, al deportării, al Securității, al închisorilor. Povestea lui și a familiei ne duce de la Comloșu Mare în America, la Detroit, apoi din nou la Comloș, apoi pe Bărăgan, la Vădeni, apoi din nou la Comloș, apoi în închisori, la Jilava, în Bălțile Brăilei. Reper permanent, implicit, loc de reîntoarcere și restabilizare e Comloșul, un spațiu în care țăranii pot deveni domni, apoi pot pierde statutul, apoi pot deveni rezilienți în fața vremurilor mult prea dinamice, care rup destine.
Iacob aduce poveștile despre munca în familie, despre cum se învață și se transmite meșteșugul din tată-n-fiu, despre cum își ține fiii aproape, asigurându-se că preiau din moștenirea lui. Nunțile romilor, veștmintele femeilor, portul bărbaților, plecările și venirile dintr-un loc în altul, alegerile pe care a trebuit să le facă în viață întregesc biografia.
