război

Kathe (Katherina) cum i se spune în lagăr, la Ienachievo, este o croitoreasă vrednică din Variaș, care a fost deportată în fosta U.R.S.S., a trăit cinci ani în condiții mizere, mâncând sfeclă și muncind în fabrică, dar și făcând sarafane pentru rusoaice, pentru ca la întoarcerea acasă să descopere că greul nu a trecut. Mamă singură, care a reușit să-și crească fiul și să recupereze casa familiei, dar și să construiască mai departe, Kathe are o privire îngăduitoare asupra ultimilor cinci decenii din existența care a fost provocatoare uneori.

Reziliență și demnitate sunt termenii-cheie în jurul cărora pare să graviteze viața lui Vladimir Nenadovici, care-și poartă cititorul sau ascultătorul din magazinul alimentar al familiei, situat în Piața Traian, prin cinematografe și până la cofetării. Cu descrieri extrem de vizuale, cu un simț al (re)construcțiilor genealogice individuale și cultural-colective, Nenadovici devine o cameră de filmat ce înregistrează mitralierele de care scapă ascunzându-se între șinele de cale ferată, dar și defilările studențești de la Cluj sau demolările din timpul comunismului. Vocea lui se distinge prin claritate și o memorie excepțională, trecând fluid de la evenimentele personale la cele istorice. Fără sentimentalism, dar cu o precizie remarcabilă, Vladimir Nenadovici reușește să evoce epoci și locuri care au dispărut, dar care continuă să trăiască prin poveștile sale.

Constantin Flondor s-a născut în 1936 la Cernăuți, dar a fost nevoit să părăsească orașul din cauza celui de-al Doilea Război Mondial. De-a lungul interviului, el povestește despre perioada petrecută în diverse orașe, printre care București, Craiova și, în cele din urmă, Timișoara. Aici și-a descoperit talentul pentru artă și a început o carieră ce avea să devină relevantă în peisajul artistic românesc.

La Timișoara, a fost inspirat de profesorul Iulius Podlipny, un mentor exigent care a influențat decisiv evoluția lui Flondor ca artist. După liceu, Flondor a urmat Institutul de Arte din București între 1954-1960, unde a început să experimenteze cu noi forme și metode în artele plastice, atrăgându-l mai ales arta Bauhaus. Un punct central al interviului este descrierea grupului „111”, pe care l-a fondat împreună cu Ștefan Bertalan și Roman Cotoșman în 1966, axat pe experimentare și apropierea dintre artă și știință. În continuare, grupul s-a extins în „Sigma 1”, explorând interdisciplinaritatea, folosind elemente din matematică, geometrie și științe, dar și noțiuni avangardiste, cum ar fi arta cinetică. Activitatea acestor grupuri a avut o influență semnificativă în Timișoara și a fost recunoscută internațional la bienala de artă de la Nürnberg în 1969. După o perioadă de experimentare în care a renunțat la pictura în ulei, Flondor s-a întors la această tehnică în anii ’80, considerând-o o reîntoarcere la surse esențiale, după o lungă călătorie interioară. În această perioadă, pictura sa a devenit mai profund legată de natură, pe care o consideră un dar divin, lucrând cu simboluri religioase și motive naturale. Constantin Flondor subliniază importanța familiei în viața sa, contrar ideilor profesorului Podlipny care considera familia o piedică. Soția sa, Sanda, l-a sprijinit și i-a fost un înger păzitor, iar fiica lor, Andreea, a devenit și ea cadru didactic în domeniul artelor.

Interviu oferă, deci, o privire cvasi-intimă asupra vieții și carierei unui artist care a îmbinat arta cu știința și care a jucat un rol central în dezvoltarea artei contemporane în România​.

Domnul Ioan Mănescu este un bănăţean imigrant. Sau un american emigrant. Ca să îi definească statutul şi pentru vinovăţia de a avea o soţie basarabeancă, autorităţile comuniste îl înscriu pe lista deportaţilor în Bărăgan. S-a născut în orașul Bethlehem, statul Pennsylvania, într-o familie de bănăţeni hotărâţi să îşi înveţe copiii numai cu limba americanilor. Viaţa îi aduce însă, în 1930, din nou în România, unde cei mici încep să se deprindă cu vorbirea şi cu obiceiurile de pe aici. Dar, după încheierea războiului, vremurile se schimbă brusc şi, într-o noapte, « li se cer buletinele », « sunt ridicaţi », sunt « îmbarcaţi » apoi « debarcaţi » în plin câmp în altă parte a ţării, unde vor fi nevoiţi să înveţe cu totul alte obiceiuri. Vor construi acolo bordeie şi case fără fundaţie, dar, mai ales, se vor intersecta cu alte destine marcate de ruptură: deportaţi în Siberia, foşti prizonieri, repatriaţi, fugari, « oameni cu antecedente ». Câteodată, oameni.

Ioan Jurchescu n. 7 august 1921, fiu de învăţător din satul Petnic, comuna Iablaniţa, judeţul Caraş-Severin, a fost unul din cei 12 elevi ”aleşi” pentru clasa viitorului rege Mihai I. Soarta i-a schimbat destinul, de la Iablaniţa la Palatul Regal, unde făceau orele de curs, se ocupau cu sportul şi vedeau multe filme.
Copilăria lui Ioan a fost marcată de această scenă parcă dintr-un film, cei 5 ani de şcoală, din „Clasa Marelui Voevod Mihai”, unde prinţului Mihai I i se adresau cu „Măria Ta” sau „Măria Voastră”, iar Ioan J. era Jurchi.
După această perioadă viaţa a avut un curs obişnuit, Ioan Jurchescu a devenit avocat, în Banat, n-a fost ferit de deportare, de urmărirea regimului comunist, însă nimic din toate acestea nu i-a şters din memoria intervievatului amintirile “vremurilor regale” din care a făcut parte.
După 1989 s-au reîntâlnit, Regele Mihai I şi Ioan Jurchescu, s-au bucurat, şi-au amintit de vremurile bune, de clasa palatină, de prietenia lor.

Scriitoare, filozof, cunoscut om de cultură, nonagenara Mariana Şora, dezvăluie în interviu o latură mai puţin cunoscută. Se lasă purtată de amintiri şi de nostalgie pe străzile Timişoarei de altădată, cade în admiraţie faţă de o clădire-palat şi face precizări necesare, evident cu o anumită ţintă: „pe vremea aceea casele se identificau după proprietar”. Lumea descrisă este animată: acum trece tramvaiul 4, femeile se salută „visonlataş”, caii fac trap-trap când treci pe lângă Şcoala de Călărie, castanele se rostogolesc zgomotos pentru că, da, e vremea bătăilor cu castane. Dintr-un caier de întâmplări trecute, scriitoarea răsuceşte cu îndemânare un fir şi un sens. Pune rame în jurul unor tablouri în care personajele sunt aşezate cu simpatie şi îngăduinţă. Contextul multietnic toceşte asperităţile, exersează toleranţa şi acceptarea, iar Celălalt se încadrează până la urmă în conturul aceluiaşi portret. Dar când, după Unire, în oraş apar funcţionarii din „Regat”, lumea ridică din sprâncene, fals scandalizată: „Închipuiţi-vă că ordonanţa trebuie în fiecare dimineaţă să-l ajute să tragă şnururile de la corset, că ăsta poartă corset! Era ceva de pomină! Şi altceva de pomină era… bineînţeles că se şi pudra ofiţerul. Şi alt lucru absolut de scandal erau ofiţăresele, care stăteau la cafenea şi la cofetărie la palavre şi, eventual, cred că şi fumau şi ordonanţele plimbau copiii în cărucior. Scandal nemaipomenit ! » Interviul este, în ansamblu, un exerciţiu de admiraţie faţă de o lume căreia autoarea pare să nu îi afle, în prezent, elementele de continuitate.

Pornind de la povestea familiei, Veronica ne invită într-o călătorie neașteptată. Născută în 1927 într-o familie de evrei, este martoră la evenimentele marcante ale istoriei recente românești despre care vorbește cu oarecare detașare. De la legionari la evacuarea evreilor din timpul războiului la ocupația rusă și venirea comuniștilor, Veronica le poate asocia cu anii de școală, cu primele locuri de muncă sau cu venirea pe lume a copiilor. De o cultură impresionantă, ea reface pe scurt istoria evreilor și prezintă obiceiuri specifice. Mutându-se în Israel, are ocazia de a vizita țara și de a aprofunda cultura, însă conflictele cu palestinienii și nenumăratele atentate fac ca viața acolo să fie trăită în frică.

Frederig König este german crescut în Timișoara într-un cartier multicultural, educat la Liceul Piarist. Cu aceeași curiozitate cu care în copilărie prindea fluturi, explorează muzeele din localitățile străine în care pășește (și nu sunt puține). Cum reușește el să ajungă în Europa în timpul comunismului ? „Norocul” (sau contextul, sau oamenii) îi surâde. Convins că „nu există un guvern bun.”, se consideră un om care evită cu nonșalanță extremele politice (refuză să fie atât nazist, cât și stahanovist). Interviul lui König are o alură de excepționalitate – căci toată lumea întoarce capul pe stradă când apare într-un Mercedes negru venit de la ambasada chineză din Bucureşti. Dar, în străfunduri, Frederic rămâne un spirit tânăr pasionat de fluturi și efemer… străbătând lumea într-o skodiță.

Amalia, fiică de negustori prosperi din Comloş şi absolventă a Şcolii Comerciale, ar fi putut avea o existenţă asigurată şi liniştită, chiar ternă. Iar dacă vreodată ceva pulsiuni aventuroase ar fi smuls-o din obişnuit, ar fi putut deveni eroină de roman asemenea verişoarei ei, Ana Suciu, cea care a luat drumul Americii şi pe cel al literaturii. Prin căsătoria cu băiatul lui Gheorghe Sarafolean, comloşan de vază, cărţile păreau să se fi aşezat cum trebuie şi tânăra familie să se fi aşezat şi ea la casa ce promitea să fie tot mai mare. De aici începe însă deturnarea firului existenţei, astfel că tânăra soţie şi deja mamă a doi copii începe să înveţe un vocabular, necunoscut până atunci: persecuţii, percheziţii, ordine de sus, punere sub urmărire, martori, uneltire contra statului, evacuare şi, în final muncă silnică într-un loc necomunicat, pentru soţul ei. Casa urmează să devină sediul CAP, copiii se vor obişnui să le vină seara sub fereastră tractoarele cu tractorişti, iar mama va urma să îşi împartă timpul între fabrica de cărămizi şi alte munci sezoniere prestate în vederea supravieţuirii. Dar asta doar până la întoarcerea soţului, pentru că atunci lucrurile se schimbă total, familia se reuneşte. Urmează ca, de data aceasta împreună, să fie deportaţi în Bărăgan pentru alţi cinci ani. Când bănăţenii se întorc din Bărăgan şi încep să îşi caute casele lor, acum batjocorite, capul familiei Sarafolean este din nou arestat pentru încă zece ani. Victimă colaterală a detenţei soţului şi tatălui copiilor, intervievata nu se foloseşte de ocazie pentru a-şi expune suferinţa. Ea pune un ecran dincolo de care parcă s-au întâmplat toate. Copiii însă au fost martorii care nu pot să tacă. Silviu Sarafolean a fost preşedintele Asociaţiei Deportaţilor în Bărăgan, iar vocea lui s-a făcut auzită. Fiica, Dora, descrie într-un interviu, după 50 de ani, momentul părăsirii casei: „Am părăsit casa şi vecinii înconjurau casa şi… lacrimi şi jale, nu se poate reda în cuvinte nici după 50 de ani sentimentul acela foarte dureros. Că ne-am dat seama că nu ne mai întoarcem curând şi că se rupe ceva în viaţa noastră.» (interviu cu Dora Sarafoleanu realizat de Cristina Mincu la 22 februarie 2005, AIOCIMS interviu nr. 2060)

Bogdan Valeria, cu o memorie extraordinară a lucrurilor, retrăiește, prin povestea interviului, copilăria și, în special, perioada tinereții. Cele mai importante etape ale vieţii, inclusiv deportarea în Bărăgan, revenirea acasă, sunt înşiruite cu detalii care nu te plictisesc, ci te fac să asculţi, iar pe alocuri să te întristezi, cum o face ea, când emoţiile puternice o fac chiar să plângă. Toate acestea adunate în povestea ei de viaţă cu multă suferinţă.