celălalt

Daniel Vighi nu este un simplu scriitor timișorean. Pierdut între veșnicia Timișoarei și a Lipovei, Vighi reușește să dezlege misterul unicității orașului bănățean. Cu luciditate, candoare și multă poezie reface traseul de la Lipova la Timișoara unde dezgroapă comorile unei lumi multiculturale. Aflăm despre atracția Occidentului, a lumii libere, despre guma de mestecat și filmele americane. Descoperim generația 80, pleiada de scriitori boemi și dorința de libertate, lupta cu cenzura și întâlnirea memorabilă cu Nichita Stănescu. Nu mai puțin importantă este participarea la Revoluție și implicarea în scrierea Proclamației de la Timișoara, lupta pentru democrație și presă liberă. Toate evenimentele sunt acompaniate de o poezie a bucuriei, a exaltării, Vighi, ca un adevărat povestitor, știind să găsească fiecăruia corespondentul din firescul omenesc, din sentimentul ființei.

Else (Elisabeta) vorbește clar, rar, cu dicție perfectă, organizând informația în funcție de întrebările care i se adresează. Fascinată de Anina ei, de care nu credea că se va despărți vreodată, trăind o copilărie minunată, Else pleacă la Notre-Dame, la Timișoara, unde învață disciplina. Să coși impecabil o șosetă este o mare realizare în epocă. Să mergi cuminte la plimbare, sub supravegherea unei maici este semn de bună-cuviință. Peste această ordine, aparent perfectă, vine războiu, care aruncă lumea în haos. Despărțirea de familie, mâncare precară, încercările eșuate de a găsi un loc de muncă – toate probe pe care Else le trece, pentru a închide cercul. Regăsirea familiei și revenirea în România par că reordonează viața, care nu curge întotdeauna tocmai lin.

Reziliență și demnitate sunt termenii-cheie în jurul cărora pare să graviteze viața lui Vladimir Nenadovici, care-și poartă cititorul sau ascultătorul din magazinul alimentar al familiei, situat în Piața Traian, prin cinematografe și până la cofetării. Cu descrieri extrem de vizuale, cu un simț al (re)construcțiilor genealogice individuale și cultural-colective, Nenadovici devine o cameră de filmat ce înregistrează mitralierele de care scapă ascunzându-se între șinele de cale ferată, dar și defilările studențești de la Cluj sau demolările din timpul comunismului. Vocea lui se distinge prin claritate și o memorie excepțională, trecând fluid de la evenimentele personale la cele istorice. Fără sentimentalism, dar cu o precizie remarcabilă, Vladimir Nenadovici reușește să evoce epoci și locuri care au dispărut, dar care continuă să trăiască prin poveștile sale.

„Teico, mai spune-ne cum a fost!” şi aşa începe să se deruleze o altă poveste despre deportarea în Bărăgan, o altă istorie despre supravieţuire. Aceeaşi dramă? Nu, pentru că, relatările nu sunt nicidecum trase la indigo. Fiecare destin deturnat de la rostul său are felul propriu de a pune cap la cap cele întâmplate, de a se revolta, de a ierta. Şi, nu în ultimul rând, are modul personal, intim şi responsabil de a spune cum a fost. Mărilă Maria din Ciuchici se simte datoare. Ea pune în pământul povestirii sămânţa continuităţii şi are orgoliul autorului. În plus, scrisoarea ei este pre versuri tocmită. Şi oricât de neverosimilă şi de contrastantă ar putea să pară asocierea dintre adâncimea dramei trăite şi fragilitatea compunerii de poezii, recunoaştem incontestabil tabloul unei epopei scrise în metru popular.

Constantin Flondor s-a născut în 1936 la Cernăuți, dar a fost nevoit să părăsească orașul din cauza celui de-al Doilea Război Mondial. De-a lungul interviului, el povestește despre perioada petrecută în diverse orașe, printre care București, Craiova și, în cele din urmă, Timișoara. Aici și-a descoperit talentul pentru artă și a început o carieră ce avea să devină relevantă în peisajul artistic românesc.

La Timișoara, a fost inspirat de profesorul Iulius Podlipny, un mentor exigent care a influențat decisiv evoluția lui Flondor ca artist. După liceu, Flondor a urmat Institutul de Arte din București între 1954-1960, unde a început să experimenteze cu noi forme și metode în artele plastice, atrăgându-l mai ales arta Bauhaus. Un punct central al interviului este descrierea grupului „111”, pe care l-a fondat împreună cu Ștefan Bertalan și Roman Cotoșman în 1966, axat pe experimentare și apropierea dintre artă și știință. În continuare, grupul s-a extins în „Sigma 1”, explorând interdisciplinaritatea, folosind elemente din matematică, geometrie și științe, dar și noțiuni avangardiste, cum ar fi arta cinetică. Activitatea acestor grupuri a avut o influență semnificativă în Timișoara și a fost recunoscută internațional la bienala de artă de la Nürnberg în 1969. După o perioadă de experimentare în care a renunțat la pictura în ulei, Flondor s-a întors la această tehnică în anii ’80, considerând-o o reîntoarcere la surse esențiale, după o lungă călătorie interioară. În această perioadă, pictura sa a devenit mai profund legată de natură, pe care o consideră un dar divin, lucrând cu simboluri religioase și motive naturale. Constantin Flondor subliniază importanța familiei în viața sa, contrar ideilor profesorului Podlipny care considera familia o piedică. Soția sa, Sanda, l-a sprijinit și i-a fost un înger păzitor, iar fiica lor, Andreea, a devenit și ea cadru didactic în domeniul artelor.

Interviu oferă, deci, o privire cvasi-intimă asupra vieții și carierei unui artist care a îmbinat arta cu știința și care a jucat un rol central în dezvoltarea artei contemporane în România​.

Domnul Ioan Mănescu este un bănăţean imigrant. Sau un american emigrant. Ca să îi definească statutul şi pentru vinovăţia de a avea o soţie basarabeancă, autorităţile comuniste îl înscriu pe lista deportaţilor în Bărăgan. S-a născut în orașul Bethlehem, statul Pennsylvania, într-o familie de bănăţeni hotărâţi să îşi înveţe copiii numai cu limba americanilor. Viaţa îi aduce însă, în 1930, din nou în România, unde cei mici încep să se deprindă cu vorbirea şi cu obiceiurile de pe aici. Dar, după încheierea războiului, vremurile se schimbă brusc şi, într-o noapte, « li se cer buletinele », « sunt ridicaţi », sunt « îmbarcaţi » apoi « debarcaţi » în plin câmp în altă parte a ţării, unde vor fi nevoiţi să înveţe cu totul alte obiceiuri. Vor construi acolo bordeie şi case fără fundaţie, dar, mai ales, se vor intersecta cu alte destine marcate de ruptură: deportaţi în Siberia, foşti prizonieri, repatriaţi, fugari, « oameni cu antecedente ». Câteodată, oameni.

Ioan Jurchescu n. 7 august 1921, fiu de învăţător din satul Petnic, comuna Iablaniţa, judeţul Caraş-Severin, a fost unul din cei 12 elevi ”aleşi” pentru clasa viitorului rege Mihai I. Soarta i-a schimbat destinul, de la Iablaniţa la Palatul Regal, unde făceau orele de curs, se ocupau cu sportul şi vedeau multe filme.
Copilăria lui Ioan a fost marcată de această scenă parcă dintr-un film, cei 5 ani de şcoală, din „Clasa Marelui Voevod Mihai”, unde prinţului Mihai I i se adresau cu „Măria Ta” sau „Măria Voastră”, iar Ioan J. era Jurchi.
După această perioadă viaţa a avut un curs obişnuit, Ioan Jurchescu a devenit avocat, în Banat, n-a fost ferit de deportare, de urmărirea regimului comunist, însă nimic din toate acestea nu i-a şters din memoria intervievatului amintirile “vremurilor regale” din care a făcut parte.
După 1989 s-au reîntâlnit, Regele Mihai I şi Ioan Jurchescu, s-au bucurat, şi-au amintit de vremurile bune, de clasa palatină, de prietenia lor.

Kapeți Elisabeta, un personaj interesant, o femeie simplă, cu povestea vieții sale concentrată pe meseria de croitoreasă, ea pune foarte mult accentul pe calitatea lucrului, nu ca celelalte care “nu erau croitorese ci amatoare”. Sau prin “Trebuie să-ţi placă o meserie”, ne face să ne gândim că alegerile din viață contează și trebuie cântărite foarte bine.

Ascultându-i povestea, Sidy Julan îţi aminteşte de un personaj de film ce trăieşte nenumărate aventuri într-o singură viaţă. Şi totuşi, în ciuda încercărilor destinului, a reuşit să-şi păstreze energia, tinereţea sufletească şi mai ales umorul, toate acestea întrupate într-o fiinţă mică şi fragilă pe care bătrâneţea a încununat-o cu înţelepciunea vieţii şi a transformat-o într-un martor important al vremurilor de altădată.

Scriitoare, filozof, cunoscut om de cultură, nonagenara Mariana Şora, dezvăluie în interviu o latură mai puţin cunoscută. Se lasă purtată de amintiri şi de nostalgie pe străzile Timişoarei de altădată, cade în admiraţie faţă de o clădire-palat şi face precizări necesare, evident cu o anumită ţintă: „pe vremea aceea casele se identificau după proprietar”. Lumea descrisă este animată: acum trece tramvaiul 4, femeile se salută „visonlataş”, caii fac trap-trap când treci pe lângă Şcoala de Călărie, castanele se rostogolesc zgomotos pentru că, da, e vremea bătăilor cu castane. Dintr-un caier de întâmplări trecute, scriitoarea răsuceşte cu îndemânare un fir şi un sens. Pune rame în jurul unor tablouri în care personajele sunt aşezate cu simpatie şi îngăduinţă. Contextul multietnic toceşte asperităţile, exersează toleranţa şi acceptarea, iar Celălalt se încadrează până la urmă în conturul aceluiaşi portret. Dar când, după Unire, în oraş apar funcţionarii din „Regat”, lumea ridică din sprâncene, fals scandalizată: „Închipuiţi-vă că ordonanţa trebuie în fiecare dimineaţă să-l ajute să tragă şnururile de la corset, că ăsta poartă corset! Era ceva de pomină! Şi altceva de pomină era… bineînţeles că se şi pudra ofiţerul. Şi alt lucru absolut de scandal erau ofiţăresele, care stăteau la cafenea şi la cofetărie la palavre şi, eventual, cred că şi fumau şi ordonanţele plimbau copiii în cărucior. Scandal nemaipomenit ! » Interviul este, în ansamblu, un exerciţiu de admiraţie faţă de o lume căreia autoarea pare să nu îi afle, în prezent, elementele de continuitate.