comunism

Reziliență și demnitate sunt termenii-cheie în jurul cărora pare să graviteze viața lui Vladimir Nenadovici, care-și poartă cititorul sau ascultătorul din magazinul alimentar al familiei, situat în Piața Traian, prin cinematografe și până la cofetării. Cu descrieri extrem de vizuale, cu un simț al (re)construcțiilor genealogice individuale și cultural-colective, Nenadovici devine o cameră de filmat ce înregistrează mitralierele de care scapă ascunzându-se între șinele de cale ferată, dar și defilările studențești de la Cluj sau demolările din timpul comunismului. Vocea lui se distinge prin claritate și o memorie excepțională, trecând fluid de la evenimentele personale la cele istorice. Fără sentimentalism, dar cu o precizie remarcabilă, Vladimir Nenadovici reușește să evoce epoci și locuri care au dispărut, dar care continuă să trăiască prin poveștile sale.

„Teico, mai spune-ne cum a fost!” şi aşa începe să se deruleze o altă poveste despre deportarea în Bărăgan, o altă istorie despre supravieţuire. Aceeaşi dramă? Nu, pentru că, relatările nu sunt nicidecum trase la indigo. Fiecare destin deturnat de la rostul său are felul propriu de a pune cap la cap cele întâmplate, de a se revolta, de a ierta. Şi, nu în ultimul rând, are modul personal, intim şi responsabil de a spune cum a fost. Mărilă Maria din Ciuchici se simte datoare. Ea pune în pământul povestirii sămânţa continuităţii şi are orgoliul autorului. În plus, scrisoarea ei este pre versuri tocmită. Şi oricât de neverosimilă şi de contrastantă ar putea să pară asocierea dintre adâncimea dramei trăite şi fragilitatea compunerii de poezii, recunoaştem incontestabil tabloul unei epopei scrise în metru popular.

Domnul Ioan Mănescu este un bănăţean imigrant. Sau un american emigrant. Ca să îi definească statutul şi pentru vinovăţia de a avea o soţie basarabeancă, autorităţile comuniste îl înscriu pe lista deportaţilor în Bărăgan. S-a născut în orașul Bethlehem, statul Pennsylvania, într-o familie de bănăţeni hotărâţi să îşi înveţe copiii numai cu limba americanilor. Viaţa îi aduce însă, în 1930, din nou în România, unde cei mici încep să se deprindă cu vorbirea şi cu obiceiurile de pe aici. Dar, după încheierea războiului, vremurile se schimbă brusc şi, într-o noapte, « li se cer buletinele », « sunt ridicaţi », sunt « îmbarcaţi » apoi « debarcaţi » în plin câmp în altă parte a ţării, unde vor fi nevoiţi să înveţe cu totul alte obiceiuri. Vor construi acolo bordeie şi case fără fundaţie, dar, mai ales, se vor intersecta cu alte destine marcate de ruptură: deportaţi în Siberia, foşti prizonieri, repatriaţi, fugari, « oameni cu antecedente ». Câteodată, oameni.

Ioan Jurchescu n. 7 august 1921, fiu de învăţător din satul Petnic, comuna Iablaniţa, judeţul Caraş-Severin, a fost unul din cei 12 elevi ”aleşi” pentru clasa viitorului rege Mihai I. Soarta i-a schimbat destinul, de la Iablaniţa la Palatul Regal, unde făceau orele de curs, se ocupau cu sportul şi vedeau multe filme.
Copilăria lui Ioan a fost marcată de această scenă parcă dintr-un film, cei 5 ani de şcoală, din „Clasa Marelui Voevod Mihai”, unde prinţului Mihai I i se adresau cu „Măria Ta” sau „Măria Voastră”, iar Ioan J. era Jurchi.
După această perioadă viaţa a avut un curs obişnuit, Ioan Jurchescu a devenit avocat, în Banat, n-a fost ferit de deportare, de urmărirea regimului comunist, însă nimic din toate acestea nu i-a şters din memoria intervievatului amintirile “vremurilor regale” din care a făcut parte.
După 1989 s-au reîntâlnit, Regele Mihai I şi Ioan Jurchescu, s-au bucurat, şi-au amintit de vremurile bune, de clasa palatină, de prietenia lor.

Kapeți Elisabeta, un personaj interesant, o femeie simplă, cu povestea vieții sale concentrată pe meseria de croitoreasă, ea pune foarte mult accentul pe calitatea lucrului, nu ca celelalte care “nu erau croitorese ci amatoare”. Sau prin “Trebuie să-ţi placă o meserie”, ne face să ne gândim că alegerile din viață contează și trebuie cântărite foarte bine.

Chiriţescu Petre, aduce poveștile despre tradiția de farmacist în familie, chiar de când s-a născut în farmacie, de-atunci și toată viața va duce din moștenirea familiei mai departe. Împrejurimile Oraviței, viața culturală, regimul comunist, alegerile pe care a trebuit să le facă în viață întregesc povestea vieții lui.

Frederig König este german crescut în Timișoara într-un cartier multicultural, educat la Liceul Piarist. Cu aceeași curiozitate cu care în copilărie prindea fluturi, explorează muzeele din localitățile străine în care pășește (și nu sunt puține). Cum reușește el să ajungă în Europa în timpul comunismului ? „Norocul” (sau contextul, sau oamenii) îi surâde. Convins că „nu există un guvern bun.”, se consideră un om care evită cu nonșalanță extremele politice (refuză să fie atât nazist, cât și stahanovist). Interviul lui König are o alură de excepționalitate – căci toată lumea întoarce capul pe stradă când apare într-un Mercedes negru venit de la ambasada chineză din Bucureşti. Dar, în străfunduri, Frederic rămâne un spirit tânăr pasionat de fluturi și efemer… străbătând lumea într-o skodiță.

Amalia, fiică de negustori prosperi din Comloş şi absolventă a Şcolii Comerciale, ar fi putut avea o existenţă asigurată şi liniştită, chiar ternă. Iar dacă vreodată ceva pulsiuni aventuroase ar fi smuls-o din obişnuit, ar fi putut deveni eroină de roman asemenea verişoarei ei, Ana Suciu, cea care a luat drumul Americii şi pe cel al literaturii. Prin căsătoria cu băiatul lui Gheorghe Sarafolean, comloşan de vază, cărţile păreau să se fi aşezat cum trebuie şi tânăra familie să se fi aşezat şi ea la casa ce promitea să fie tot mai mare. De aici începe însă deturnarea firului existenţei, astfel că tânăra soţie şi deja mamă a doi copii începe să înveţe un vocabular, necunoscut până atunci: persecuţii, percheziţii, ordine de sus, punere sub urmărire, martori, uneltire contra statului, evacuare şi, în final muncă silnică într-un loc necomunicat, pentru soţul ei. Casa urmează să devină sediul CAP, copiii se vor obişnui să le vină seara sub fereastră tractoarele cu tractorişti, iar mama va urma să îşi împartă timpul între fabrica de cărămizi şi alte munci sezoniere prestate în vederea supravieţuirii. Dar asta doar până la întoarcerea soţului, pentru că atunci lucrurile se schimbă total, familia se reuneşte. Urmează ca, de data aceasta împreună, să fie deportaţi în Bărăgan pentru alţi cinci ani. Când bănăţenii se întorc din Bărăgan şi încep să îşi caute casele lor, acum batjocorite, capul familiei Sarafolean este din nou arestat pentru încă zece ani. Victimă colaterală a detenţei soţului şi tatălui copiilor, intervievata nu se foloseşte de ocazie pentru a-şi expune suferinţa. Ea pune un ecran dincolo de care parcă s-au întâmplat toate. Copiii însă au fost martorii care nu pot să tacă. Silviu Sarafolean a fost preşedintele Asociaţiei Deportaţilor în Bărăgan, iar vocea lui s-a făcut auzită. Fiica, Dora, descrie într-un interviu, după 50 de ani, momentul părăsirii casei: „Am părăsit casa şi vecinii înconjurau casa şi… lacrimi şi jale, nu se poate reda în cuvinte nici după 50 de ani sentimentul acela foarte dureros. Că ne-am dat seama că nu ne mai întoarcem curând şi că se rupe ceva în viaţa noastră.» (interviu cu Dora Sarafoleanu realizat de Cristina Mincu la 22 februarie 2005, AIOCIMS interviu nr. 2060)

Bogdan Valeria, cu o memorie extraordinară a lucrurilor, retrăiește, prin povestea interviului, copilăria și, în special, perioada tinereții. Cele mai importante etape ale vieţii, inclusiv deportarea în Bărăgan, revenirea acasă, sunt înşiruite cu detalii care nu te plictisesc, ci te fac să asculţi, iar pe alocuri să te întristezi, cum o face ea, când emoţiile puternice o fac chiar să plângă. Toate acestea adunate în povestea ei de viaţă cu multă suferinţă.

Cu o memorie extraordinară a lucrurilor, Gabriela Murgu retrăiește, prin povestea interviului, copilăria și tinerețea sa.

Copilăria “unde veneau vulpi, şi iepuri, şi căprioare, de la pădure, … cu multă naturaleţe, cu multă.., „bio”, am iubit animalele…, am iubit şi munca…”, prevesteşte o tinereţe tumultoasă din cauza refuzului tatălui de a intra în colectiv, dar munceşte mult şi răzbeşte în viaţă.

Pasionată de “cercetarea istoriei familiei”, moştenire din familie, de a cunoaşte anumite lucruri “poate unele sunt nimicuri, sau… dar pentru mine şi pentru familia noastră au fost interesante, drăguţe, memorabile …”, Gabriela Murgu face un istoric interesant al satului Waldau, infiinţat de bunicul ei, păstrând amintirile cu drag în memoria ei, fiindcă “acolo ne-am născut toţi.”