Opinii

Praguri, frontiere, treceri

Un mod de a citi o arhivă cu povestiri de viaţă din perspectiva acestor metafore-concepte dă, cred, posibilitatea de a analiza la o scară mai amplă diversele tematici ce par a uni între ele interviurile celor care şi-au povestit viaţa. S-au confesat unor oameni din generaţii mai tinere, uneori diferiţi din punct de vedere educaţional, etnic, religios, mai buni sau mai puţin buni cunoscători ai istoriei trăite de interlocutorii lor. Un decalaj ce poate deveni productiv pentru analiză, marcând pragurile a două sau mai multor lumi care nu se suprapun. În orizontul participanţilor la interviu –  dar şi al celor care, peste ani, vor citi întrebările şi mărturisirile – se  generează  un loc al punerii în comun a memoriei.

Este rezultatul trecerii noastre prin lume şi al efortului de a înţelege diferenţele dincolo de componenta umană  comună. Astfel de mărturii străpung opacitatea timpului trecut, între-deschid ferestre spre alte moduri de a gândi şi de a vedea viaţa şi valorile asociate ei, normele şi reprezentările care ghidează judecăţile.

Odată cu trecerea timpului, ele pot fi gândite şi ca praguri ale uitării. Ce rămâne demn de memorat depinde de epoci, de generaţii şi de practicile memoriale promovate de ele – de la inscripţii,  monumente, comemorări, celebrări, la fapte de viaţă consemnate în jurnale, memorii, corespondenţă, albume de familie. Tot atâtea praguri între o memorie afirmată ca un consens colectiv şi alta individualizată, personală.  O arhivă ca cea creată şi explorată de noi întinde o punte între cele două, ajută la interesectarea lor.

Aceste practici valorizează uneori rememorarea pentru ea însăşi. Insă memoria poate deveni un instrument al patrimonializării și subsumării unor discursuri care o iau în stăpânire în diferite scopuri. De văzut, în acest sens, eforturile identitare, de circumscriere prin memorie a frontierelor faţă de Ceilalţi, în care imaginarul naţional, regional, local – ca un câmp de reprezentări concurenţiale – joacă un rol important. În jurul acestor reprezentări se creează solidarităţi memoriale şi se negociază un statut, se invocă o tradiţie, se normează acţiuni, se propun simboluri, se legitimează grupuri, se conturează raporturi ierarhice, relaţii între centru şi margine. Se afirmă frontiere interioare ale comunităţilor care îşi redescoperă diferenţa.

Cu alte cuvinte, interviul este câteodată o ocazie așteptată în care se poate reafirma identitatea proprie, cultivată cu diverse intenţii conştiente sau nu, în scopuri nobile sau mai puţin oneste. Pe terenul acesta – adesea minat – se pot tălmăci, dar şi răs-tălmăci sensuri, se pot inversa excesul de uitare cu excesul de memorie, se decenzurează tăcerile impuse, se acaparează un spaţiu de comunicare, se negociază raporturi complementare sau de excludere şi includere.

Menţionez că folosesc în tot acest text termenul de frontieră în sensul pe care i-l dă, când analizează relaţiile dintre etnii, antropologul norvegian  Fredrik Barth. Pentru el frontierele sunt flexibile, se pot deschide sau închide, ele pot crea sau re-crea diverse forme de organizare socială. Acest fel de a vedea terenul de analiză respectă contextele de generare, dar şi trecerile, schimbările, dinamicile de grup interioare şi exterioare, şi dinamica memoriei care creează şi pune în discuţie conţinuturi.

Atitudinile faţă de memorie şi uitare fac parte şi ele din această competiţie uneori acerbă, care dezvăluie ceva ce se trece adesea cu vederea sau se ignoră : memoria este locul unor bătălii cu alte mize, un câmp dinamic în perpetuă reorganizare, în care prezentul joacă un rol crucial.

De obicei rupturile-prag dintre epoci –  cum a fost în cazul nostru căderea comunismului, Revoluţia din 1989 ( interviuri T. Orban, Daniel Vighi ) – sunt edificatoare pentru astfel de schimbări care retrasează frontierele dintre memorie şi uitare, dintre spus şi nespus. În fantele acestei memorii rămân şi atâtea lucruri de ascuns. Pentru că amintirile se opun adesea aducerii la suprafaţă, sunt greu de afirmat în spaţiul public, intră în memoria colectivă sau măcar în cea larg împărtăşită, cu viteze, mize sau piedici diferite.

Pragul ca ruptură este o constantă în interviurile selectate pentru Lumil la intersecţii. Mai întâi pentru că povestitorii martori au trăit în generaţii diferite şi s-au confruntat cu evenimente istorice diferite. Vârsta la care au intrat din plin sub tăvălugul istoriei e şi ea diferită, ceea ce antrenează amintiri şi percepţii diferenţiate. Generată  frecvent ca un prag între un înainte şi după, povestea vieţii e ea însăşi un salt din prezentul narării ei spre trecut. Avem avantajul, la câţiva ani sau decenii distanţă, să vedem şi viitorul care a devenit trecut pentru prezentul în care citim sau ascultăm o mărturie de acest tip.

Memoria Holocaustului, amintirile războiului, ale crimelor regimurilor totalitare (naziste sau comuniste), ale lagărelor, ale Gulagului, ale victimelor mai ales,  ale traumelor , ale revoluţiilor eşuate sau câştigate sunt greu de suportat şi de asumat de societate din moment ce prezentul ne oferă şi el evenimente oribile, distrugeri ale omului provocate de om. Într-o lume a consumului rapid, a distracţiei şi cultivării plăcerii ca scop în sine, a noutăţilor mereu îngrijorătoare, în care devin memorabile fapte altădată rapid uitate sau neştiute, trecutul tinde să fie ceva cu totul neglijabil, se reduce la ce a fost ieri sau acum o lună, un an.  Urcarea  pe piedestal a memoriei e obiect de contestare, e privită cu suspiciune, e  ambalată în protocoale plicticoase sau strict formale. E pusă în derizoriu, deconstruită. Zeiţa Mnemosyne a fost demult detronată din cetate.

Şi totuşi editurile, muzeele, arhivele, bibliotecile şi alte instituţii ale memoriei continuă să existe, să lărgească sfera a ceea ce e demn de patrimonializat şi de arătat, de expus, de comunicat.Persoane private, organizaţii, instituţii dedicate memoriei lucrează în colaborare cu cei care arhivează memoria pe cont propriu cu mijloacele lor. Avem o revistă Memoria, un Memorial al Victimelor Holocaustului, un Memorial al Victimelor Comunismului. Există azi posibilităţi de conectare la eforturile Uniunii Europene de a reface continuităţile şi de a repara rupturile care împiedică memoria est-europeană să se integreze cu adevărat în dialogul necesar pentru o racordare a memoriilor de dincoace şi de dincolo de zidul căzut. Avem arhive de istorie orală la Cluj, la Sighet, la Iaşi, la Bucureşti şi în alte locuri. Ce altă mai bună formă de interconectare cu ele decât tematicile comune şi diferenţele în tratarea lor?

Felul în care memoria devine obiect de patrimonializare sau participă la un astfel de proces e un fapt de mare interes pentru cercetător. Prin interviul de istorie orală sau de poveste a vieţii, pătrund în prim planul memoriei fapte ce privesc experiența personală, universul de viață cotidian și familial, sfera complicată a realţiilor cu ceilalţii, a emoţiilor, a sentimentelor, a senzorialităţii. Rememorarea pune faţă în faţă trecutul cu prezentul, prefigurează viitorul, marchează  intersecțiile istoriei cu memoria. Prinde astfel chip  un profil uman, un persoanj care îşi revendică un statut şi devine propriul său personaj. Trecerea lui prin lume ia chipul poveştii pe care o spune despre el şi despre alţii.

La fel cum prind viaţă diferite tipuri de cercetători, inervievatori: mai grăbiţi, mai răbdători, mai axaţi pe obţinerea de informaţii, mai participativi, mai empatici sau mai distanţi, cu un aer mai obiectiv sau mai implicat etc. Nu mă îndoiesc că va fi interesant peste un anumit timp să se facă şi astfel de observaţii asupra arhivei despre care vorbesc aici. Se va vedea atunci poate că interviul este un mod de a învăţa să faci interviu şi că toţi avem pe ici pe colo scăpări, avem mai mult sau mai puţin talent, cunoaştere. Abia trecut prin acest exerciţiu, cercetătorul poate învăţa să se observe pe sine, să înveţe şi să îi înveţe pe alţii. Nu mai puţin, contează perspectiva profesională, ţinta interviului, suporturile de transmitere, confruntarea cu alte tipuri de documente, notele din jurnalul de cercetare.

Iese așadar la iveală o istorie măruntă pe care statisticile, datele, utilizările memoriei în interes politic sau de alt tip, o ignoră. Transmiterea unei memorii imateriale, interacțiunile citite sau ascultate azi, după mai bine de două decenii de la realizarea lor, fac o nouă conjuncție cu prezentul în care trăim și în care, din păcate, astfel de istorii au redevenit actuale.Țin să subliniez că există un mare decalaj între contextul în care faptele relatate și cele pe care le trăim în prezent s-au petrecut/se petrec. Orice încercare de „prezentificare” a istoriei este o cale ce privează atât trecutul cât și prezentul de o bună înțelegere. Dar tocmai decalajul este cel care ne poate ajuta să dăm un sens povestirilor, cât mai aproape de intențiile povestitorului și să acceptăm invitația de a asista la o între-vedere între ce mai este recuperabil și ce s-a pierdut cu totul din experiențele de viață, în unicitatea lor.

Unde se plasează  povestea de viaţă ca tip de comunicare a memoriei

A alege pentru a discuta acest lucru,  cincizeci  de  interviuri dintr-o arhivă mai amplă  (vezi Ghid de arhivă)  înseamnă pentru cercetătorul memoriei  a-și  delimita terenul, a contura o frontieră, a crea astfel o comunitate de martori.

Am în spate câteva decenii de când am practicat eu însămi interviul cu povestiri de viaţă şi mi-am conturat în acest fel un teren având ca nucleu central o experinţă colectivă traumatică (deportarea în Bărăgan din 1951, domiciliul obligatoriu,, refugiul de după război, instalarea comunismului şi colectivizarea) sau memoria unor comunităţi locale (Timişoara, Comloşu Mare, Gărâna, Oraviţa, Tomnatic etc.), memoria unor comunităţi etnice (români, evrei, germani, maghiari, sărbi, bulgari). Am lucrat mult singură, dar şi în grupuri de cercetători şi am explorat şi moduri diferite de a concepe un teren, de a face istorie orală, de a culege, informaţii, de a observa și a interpreta materialul  produs pe măsură ce terenul se redefineşte în funcţie de noi  întrebări, de fapte imprevizibile sau de tematici neluate în considerare iniţial.

Pe măsură ce cunoaşte mai bine comunitatea studiată, cultura ei, straturile ei, oamenii care i-au dat viaţă, cercetătorul o va percepe în diferenţa ei internă. Ceea ce poate părea la început un întreg omogen şi bine definit se dovedeşte, pe măsură ce antropologul observă, participă şi încearcă să interpreteze, să scrie, o realitate reordonată de chiar emergenţa frontierelor, de limitările ce  devin vizibile în cercetare. Inclusiv cea dintre observator şi observat, având în vedere că interacţiunea presupusă de interviu este înainte de toate o întâlnire între doi oameni. Antropologul care face teren, cum se spune, știe că nu există grupuri omogene, că  generalizările sunt păguboase, chiar şi atunci când înlocuim clişee cu alte clişee, excluderi cu alte excluderi.

Paradoxul ce se naşte e că, pe măsură ce e construit şi circumscris de cercetător, terenul se dovedeşte a fi sursă a multiplicării perspectivelor de studiat şi deci a diversităţii interne care îl face să se reconfigureze. De aceea sunt lucruri care ne scapă, întrebări pe care nu le sau nu ni le punem, detalii semnificative, gesturi sau repetiţii pe  care nu le observăm decât când reascultăm sau transcriem şi edităm  un interviu, îl comparăm cu altul.

Ce am putea spune până aici despre exerciţiul memoriei şi funcţionarea ei din perspectiva grilei noastre de lectură ?

Pragul este spaţial, dar şi temporal. El poate marca vârstele omului şi pragurile dintre generaţii. Poate fi un loc de trecere sau un obstacol, ceva de care te împiedici. Odată trecut, el marchează un început nou, e legat de trecut și de viitor, poate fi un acum trecător sau o relansare spre altceva decât ceea ce a fost. Sau o reluare din alt punct a ceea ce a trecut. El poate defini o frontieră a timpului istoric, marcajul între două evenimente sau locul în care spaţiul se deschide sau se  închide. Aşa arată în naraţiunile vieţii limitele temporale şi spaţiale care definesc etapele ei (copilăria, adolescenţa, tinereţea, vârsta adultă, bătrâneţea), dar şi clivajele dintre regimuri totalitare şi democratice, dintre perioadele de cădere şi revenire, dintre pierdere şi recuperare. Cu cât măsurile ce îl vizează pe povestitor ca victimă sunt mai absurde şi discreţionare, cu atât martorii încearcă să găsească explicaţii, să se apere, să revendice justiţia oamenilor sau a lui Dumnezeu. Povestea vieţii le dă şansa de a-și recupera un statut ce le-a fost refuzat, de a se reabilita în ochii celor au aderat benevol sau impus la perspectiva de a-i considera  duşmani  (conform cu ideologiile care i-au etichetat şi a propagandei care i-a însemnat) .

E bine să-i ascultăm pe supravieţuitori. E terapeutic câteodată. În spatele mărturiilor lor stau atrocităţi şi suferinţe care ne fac să ne întrebăm iar şi iar : Cum a fost posibil? Sunt oamenii sub vremi sau mai pot face ceva ca să se apere dacă statul în care trăiesc nu o face? E de netrecut frontiera între teama indusă şi curajul de a lua apărarea aproapelui? Care sunt limitele iertării? Poate memoria să fie balsam, catalizator al înţelegerii, mângâiere, salvare? Ne putem pune în pielea celor care au suferit? Până unde, cât?

Sunt întrebări şi răspunsuri posibile cu mare încărcătură emoţională, dar şi etică. Le dau unii martori sau cei care le succed, cei care îşi asumă să vorbească în numele unui Noi aflat în opoziţie cu opresorii lor, acei Ceilalţi care i-au adus în situaţia de victime sau acei Ceilalţi pe care conjuncturile sau abilitatea i-au ferit de necazuri, cei care  au asistat doar, au fost mai norocoşi, au suferit indirect, pentru că de multe ori anatema s-a extins asupra familiei sau urmaşilor lor (Gh, Lăzărescu, Nicolae Diminescu, Gabriela Murgu Kopony între alţii) Interdicţiile de a urma o şcoală sau alta din motive rasiale sau de clasă, excluderile, privirea duşmănoasă, atacul la persoană, plecările forţate dintr-un loc în altul, evacuarea din casă, prelevarea bunurilor, interdicţii de călătorie, de deplasare, de comunicare sunt doar câteva din cele care au fost angajate în tăvălugul pedepselor repetate şi reluate. O maşină de zdrobit conştiinţe, de produs frică, neputinţă, marginalizare. Reversul lor, o mare eliberare, o voinţă de a trăi şi de a compensa cu asupra de  măsură prin vitalitatea interioară, prin puterea omului de a crede, uneori  înşelându-se, că binele, ca în basme, învinge întotdeauna.

Sunt tot felul de plecări şi de treceri ale frontierelor reale. E cazul evreilor care au fost siliţi, ca să se apere, să părăsească un loc sau altul sau care au trecut frontiera locului lor de naştere împreună cu familia fără să bănuiască măcar că vor merge, de fapt, direct spre exterminare. E apoi al deportaţilor germani ridicaţi şi transportaţi la muncă silnică în URSS (Donbas sau Siberia)  – Schaftari, Katharina Khn, familia Crisitnei Renard – sau al celor deportaţi în Bărăgan, al refugiaţilor de război basarabeni, bucovineni ( despre refugiu şi chinurile lui vorbesc şi Sergiu şi Constantin Flondor) macedonoromâni ( Zoe Passima) , al românilor refugiaţi din Transilvania în timpul ocupaţiei hortyste,  al celor care au încercat să fugă sau să se întoarcă din prizonierat. Pentru cei urcaţi  în vagoane cu forţa – vehicole ale trecerii  spre necunoscut sau direct spre moarte – pentru cei care au devenit apatrizi, pentru cei cărora le-a rămas de la cei plecaţi doar un obiect amintire, o scrisoare, o fotografie ( Klinenberg ), un dar de la cei care nu s-au mai întors niciodată acasă, poate face memoria ceva? Poate umple ea golul? Poate povestirea, vocea, chipul să fie începutul unei noi poveşti ? Viaţa a condus uneori  spre intersecţii ale lumilor şi destinelor,  anterioare transpunerii şi comunicării memoriei.

Sunt şi treceri ale frontierelor pentru formare profesională cum e cea a Magdalenei Csendes, a lui Frederik König sau a lui Andrei Spira care străbat Europa mai întâi pentru a învăţa şi apoi pentru a-și găsi un loc de muncă. Azi astfel de  deplasări sunt numite stagii de formare şi perfecţionare. Dar Andrei Spira trece frontiera de la Mulhouse la Basel din Franţa în Elveţia  cu tramavaiul şi pentru a vinde dulciuri în producţie proprie şi a-şi completa în acest fel finanţele necesare întreţinerii în şcoală. O școală a vieţii.

Se trece frontiera, când e liberă, pentru a călători, pentru a merge la băi  sau pentru a vedea lumea. Se trece când pleci la război ( Schuster,  Horia Musta. Gh Lăzărescu )

Tinereţea  şi copilăria au fost totdeauna mai frumoase şi asociate în memorie unui mai bine – spune un clişeu. Dar  interviurile lui Vasile Docea, Vasile Fantaziu, Cornelia Fiat, ale celor recrutaţi pentru front infirmă acest clișeu. Ce să spunem despre tribulaţiile sorţii, cele care fac ca un copil crescut într-o casă confortabilă pe o stradă centrală din oraş să fie silit, după deportarea tatălui şi arestarea temporară a bunicului, să locuiască în pivniţa aceleiaşi case în care se instalaseră puternicii zilei după 1951 (N. Diminescu)? Ce să spui de prietenii lui de joacă, evrei, care se mutaseră forţat în perioada războiului pe fosta stradă a Trandafirilor (Magdalena Csendes Holender)? Sau de cei care aveau să părăsească în grabă superba vilă Langer, fostă  Kimmel, după ce pierduseră prin naţionalizare fabrica de mănuşiWaestend? În 1941 dl Langer proprietarul fabricii și capul familiei a fost silit să se refugieze de la Oraviţa la Timişoara cu cei 100 de muncitori, din cauza pericolului legionar. După naţionalizarea din 1948 emigrează definitiv in Franţa.

În jurul unor astfel de mărturii se definesc teritorii ale oraşului repopulate cu o lume diferită de la o generaţie la alta. Casele îşi schimbă locatarii, diversitatea etnică dispare lent sub efectul războiului şi al uniformizărilor impuse. Rămân nostalgiile legate de trecut, nedumerirea față de noul aspect al unui loc sau de actuala organizare a spaţiului, fals-neînțeleasa mirare că a apărut o lume  din care parcă au fost eliminate treptat rosturi sau sensuri. Plimbatul pe jos (Mariana Şora, Else Schuster, Stela Botiş Simon), vegheat de ceasuri mari care marcheză locuri de întâlnire, pieţele în care se intersectează o lume diversă,  sărbătorile care pun praguri trecerii,  Corso şi Surogat-ul ca scene ale socialităţii structurate ierarhic. Argumentele pentru a admira sau respinge nu lipsesc.Dacă am face o listă a lor, am putea stabili anumite norme şi reguli a căror respectare joacă  un rol crucial în stabilirea unei scale a criteriilor şi filtrelor prin care trece acceptarea Celuilat, toleranţa şi respectul sau respingerea şi criticarea lui.

În linii mai generale, cum apari în faţa Celuilat, cum eşti sau ai putea fi judecat, onorabilitatea, succesul, munca, iniţiativa, educaţia, realizările  sunt criterii  de demarcare de Celălalt pe care îl alegi ca diferență a  ta. Acest Celălalt poate fi instituit ca un model, un arbitru care funcţionează ca un fel de sine autoritar, sau mai  prietenos, omul de lângă tine,  cel care oferă sprijin sau ajutor, cel cu care îţi petreci timpul şi te bucuri de viaţă.

Ultimul venit este adesea mai prost văzut dacât cel vechi în comunitate şi integrarea lui, mai uşoară sau mai dificilă  la ceea ce se vrea a fi spiritul locului, este judecată în termeni pozitivi sau negativi după cum acest spirit este definit în autoreprezentările grupului mai bine poziţionat simbolic.

Multe povestiri invocă binele făcut de alţii la nevoie sau îndreptat spre alţii, regăsit cu greu după perioade de izolare, dar şi cu entuziasm câteodată, cu dorinţa de a face ceva cu Ceilalţi pentru Ceilalţi. Inclusiv în planul memoriei.

Pragul de trecut e mereu invocat, fie  că e vorba de a fi acceptat sau de fi exclus.  Trecerea lui poate însemna a strânge câteva lucruri într-un geamantan sau o traistă şi a te ascunde, a fi ridicat şi dus departe, a fi  făcut prizonier. Ceva rămâne în urmă (acel Trenul a jale a fluierat al Măriei  Mărilă, deportată în Bărăgan) altceva începe, se pune în mişcare ca vagoanele unui tren care străbate timpul într-o direcţie necunoscută. Anumite ritualuri însoțesc trecerea fie că săruţi pereţii casei la plecare sau mângâi, pentru ultima dată, animalele care rămân de izbelişte în urma ta (Anuţa Radoslau), fie că ai completat o fişă dintr-un recensământ ce îți pecetluiește, fără să ştii, soarta.

Trecera frontierei presupune anumite semne şi simboluri care o însoţesc. A poseda un paşaport şi o viză de plecare provizorie sau definitivă, făcea parte dintr-o probă sau probe succesive,  pentru unii foarte dificil de trecut. Înlesnirile veneau de sus, de la organele corupte, de la cei care erau puşi să facă trierile. Același mecanism era pus în funcție pentru accesul la alte resurse reale sau simbolice. Graniţe rigide şi închise marcau frica de străin, diabolizat şi instalat în poziția alterității negative, mai ales dacă venea din Vest. Contactul cu el era privit ca impurificator, așa cum impur era considerat altădată duşmanul de clasă. Cel care pleca spre Vest era la fel de rău privit în propaganda oficială. Vorbesc aici de anii 80 prezenţi mai cu răul lor în multe interviuri. Se vede din ce spun că frontiera ca şi pregul pot căpăta din însemne ale traversări spaţiului, reprezentări cu încărcături simbolice.

Se pleca şi altădată, ca acum, atunci când era posibil, până  la capătul lumii. Pentru libertate, pentru că erai urmărit sau prigonit. Se pleca pentru bani, în alte timpuri în care proprietatea era respectată şi transmisă în familie, bani pe care să îi transformi în pământ,  agonisiţi pentru familia ta. Pământul era câştigat prin muncă grea în fabricile din SUA la început de secol XX  ca emigrant din Banat sau Ardeal  (porecla de  Americanul  a rămas frecventă în satele de unde au plecat). Au trecut de mai multe ori Oceanul și s-au întors să se căsătorească sau ca să aducă familiei ajutor, precum emigranţii noştri de azi spre ţările mai bogate ale Europei. Pentru  “americanii” noştri lucurile nu au stat prea bine. Şi-au pierdut cetăţenia americană vrând să lupte în război pentru România, au pierdut averea şi au fost tocmai pentru ea deportaţi (Petru Maghiaru, Ioan Mănescu).

Frontierele sunt statice şi uneori greu de trecut când sunt definite ca teritorii circumscrise juridic, cum sunt frontierele statelor naţionale sau ale altor organisme suprastatale. Ele triază şi exclud. În vremea dictaturilor ele se reproduc ca atare la dimensiuni mai mici, creează animozităţi, conflicte şi bătălii simbolice, care definesc limite rigide între Noi şi Ceilalţi, priviri încrucişate rău voitoare, mergând până  la anihilarea celuilat. Asta în timp ce Ceilalţi care se instituie în Noi, la scara mai mare sau mai mică a societăţii îşi promovează o imagine eroizantă şi  plină de autocompasiune. Se generează periodic clişee, stereotipuri care se pierd  sau revin, în funcţie de circumstanţe, foarte lent. Ele sunt uneori doar verbale, alteori devin factori de mobilizare la acţiune. De obicei primele le preced şi anunţă  pe celelalte. Mijloacele moderne de comunicare media sunt un factor eficient de întărire a acestora. Ceea ce transformă frontiera în prag de netrecut,  în obstacol major între Noii şi Ceilalţi alimentând extremisme de tot felul. Trebuie să subliniez că nici cei care se instituie în Noi și îl definesc pe Celălalt ca bun sau rău, ca inivid sau ca grup, nu sunt o instanţă omogenă. Adesea cei care o compun folosesc retorici diferite si au mentalitaţi diferite.

Amintesc că în lumea democratică frontierele pot fi permeabile, definite şi redifinite prin înţelegeri și negocieri. Pot fi frontiere teritoriale dar şi imaginare, atunci când produc diferenţe în câmpul relaţional uman.

Interviurile de tip povestea vieții developează trecerea prin lume a individului ca focalizată pe experienţa umană. O imagine dintre pozele afişate pe pagina de web şi în expoziţia lui Renée Renard, mi-a atras atenţia:

E cea a Zoiei Passima, travesând un braţ al Dunării, în timpul deportării ei în Bărăgan la Răchitoasa. Aromâncă de origine, a travesat cu familia mereu frontiere până când ai ei au fost dirijaţi spre Banatul din care aveau să fie din nou duşi forţat în Câmpia Bărăganului. A împărtăşit aceeaşi soartă cu basarabenii şi bucovinenii refugiaţi în Banat, dar şi cu germanii, sârbii sau cu românii instalaţi de mai multă vreme acolo. Pe situl  www.deportatiinbaragan.ro  al BCUT se găsesc nenumărate mărturii de acest fel.

Despre traversarea Dunării pentru a merge la lucru la ferme vorbesc si alte mărturii. Margareta  Schanen Docea   povestea că fetiţele de vârsta ei ascundeau în şorţuri câteva roşii sau legume de care nu aveau altfel parte. Paznici vigilenţi  le aşteptau uneori pe malul de întoarcere şi le puneau să le arunce. Gest amintit ca o mare umilinţă şi frustrare, întrucât foamea era una dintre suferinţele mari din Bărăgan (vezi interviul lui Vasile Docea).

Dincolo însă de atâtea necazuri şi frământări care însoţesc mărturiile din deportare (vezi şi Amalia Sarafolean) imaginea Zoiei Passima împingând barca pe apa întunecată mi se pare un simbol al trecerii înseşi, al ambiguităţii ei, prefigurând pragul dintre viaţă şi moarte. O plutire între maluri, între frontierele libertăţii, între ce e interzis cand eşti cu domiciliu forţat şi ce poţi imagina ca sursă de evadare. Un moment de pace şi de reflecţie, singur în mijlocul apelor, însoţit de ochiul care a observat, de cel care a surprins imaginea şi a imortalizat-o.

Imaginea Zoiei Passima ne amintește de cea a Anei din Comloș, cea pe care o regăsim în paginile romanului Femeia în roșu. De Viorica Grofşoreanu,  de Persida Julan şi atătea alte eroine din povestirile de viaţă. Asemenea altor destine, în viaţa lor au exersat atâtea şi atâtea treceri. Au călătorit cu vagonul, cu vaporul, căruţa. Cu birja sau cu automobilul. Pe toate le-au încercat în această lume, sau  la intersecţia unor lumi. Dar mai ales au plutit pe luntrea lui Caron, aşa cum sigur au plutit pe apele visului. Dintre toate, cel mai solid vehicul al trecerii.

Până la urmă, orice poveste de viaţă este , cred, una despre trecerea şi petrecerea vieţii.

Dialogul Intercultural

Suferim actualmente de multiple boli, una dintre cele mai grave poate fi individualismul care determină paralelismul în care trăim – avem propriile noastre lumi, încercând rareori să-l cunoaştem cu adevărat pe cel de lângă noi, pe Celălalt. Secanta care intersectează aceste lumi paralele poate fi CULTURA care-l dezvăluie şi-i decriptează valorile, traduţiile, obiceiurile ce-l caracterizează pe celălalt. În acest sens definiţia acceptată Cultura ar trebui văzută ca un set de trăsături distincte spirituale şi materiale care caracterizează o societate sau un grup social. Ea îmbrăţişează literatura şi artele precum şi modul de viaţă, sistemele de valori, tradiţiile şi credinţele (European agenda for culture in a globalizing world, Brussels, 10.05.2007), relevă dimensiunea identitară a culturii. Tot ceea ce tezaurizează un individ sau o comunitate şi devine reper, fie ca vorbim despre obiceiuri, tradiţii, credinţe fie că vorbim de construcţii embelematice sau locuri de memorie colectivă, devine patrimoniu, devine moştenire transmisă generaţiilor viitoare. Cu cât divesitatea culturală şi lingvistică este mai mare cu atât patrimoniul material şi imaterial reflectă mai bine bogăţia de care o comunitate dispune.

Relaţiile complexe, ce au definit şi continuă să definesc societatea contemporană, au determinat, de-a lungul timpului, schimbări majore la nivelul societăţii bănăţene caracterizată prin coexistenţa diferitelor identităţi culturale şi credinţe în acelaşi areal. Acest melanj, care a caracterizat arealul bănăţean, supus constant influenţei factorilor geopolitici şi economici internaţionali, a oferit faţete multiple care au reflectat un mediu cu multiple identităţi, producătorul unui model specific de existenţă şi de comunicare interculturală, definit de respectul faţă de divesitate şi armonizat prin schimburile constante de valori culturale.

Asistăm astăzi însă la manifestarea unor factori disruptivi care perturbă reguli sociale şi comunitare bine definte: creşterea exacerbată a rolului social media în formarea de opinii, de multe ori nefondate, de noi credinţe, noi valori; la accelerarea mobilităţii contemporane care determină deteriorearea accentuată a patrimoniului şi creşterea opoziţiei comunităţilor faţă de noii veniţi; până la schimbările climatice care ameninţă în egală masură patrimoniul dar şi bunăstarea generală sau la migraţia. Atât comunitatea cât şi individul pot rezista acţiunii acestor factori prin creşterea coeziunii socială, a încrederii, cunoaşterii şi respectării Celuilalt: a culturii, credinţei, limbi aceluia ce devine astăzi parte a comunităţii noastre, îmbogăţită şi transformată prin multitudinea valorilor culturale ce o redefinesc constant.

În acest tablou, cerecetările coordonate de d-na. conf.univ.dr.Smaranda Vultur şi Grupul de Antropologie Culturală şi Istorie Orală, puse în valoare dar preluate limitat în cadrul proiectului Lumi la intersecţii, ne definesc contururi fragile ale unei lumi apuse şi ne umplu sufletul cu rezonanţe tulburătoare. Acest site bine organizat, unde puteţi citi azi aceste gânduri, reprezintă mijlocul facil pe care-l aveţi la dispoziţie pentru a plonja într-o lume trecută fascinantă care va rămâne, astfel, mereu vie pentru generaţiile viitoare.

Dr. Corina Răceanu
Institutul Intercultural Timişoara

România glisează, în ultimii trei ani, ca poziție între primele țări ale lumii din care populația emigrează – fie între primele 20 (aici), fie între primele 17 (aici), într-un context societal și politic care ne determină să menținem în discuție tema importantă a mobilității oamenilor. Cu un ochi întors spre trecutul, aparent stabil, ce iese din arhivă, cu altul spre prezentul (mult prea) dinamic, încerc să relaționez cu poveștile de viață ale persoanelor ale căror interviuri le-am ascultat, parcurs paragraf de paragraf, asupra cărora m-am chestionat și pe care am încercat să le conectez între ele. Oamenii au fost înregistrați în ultimele trei decenii în etape diferite și au povestit, între altele, despre călătoriile lor definitive în intenție, temporare în împlinire, spre alte țări.

Mă interesez acum, în mod aparte, de migrația primară, cea dinspre – ceea ce astăzi numim – România spre alte teritorii, respectiv poveștile (mai mult sau mai puțin articulate, elaborate, schițate abia) ale acestor plecări.

Spre America și mirajul ei s-au deplasat un număr impresionant de țărani români (peste 130.000) pe final de secol XIX, început de XX (un document important în acest sens fiind teza lui Mary Leuca, 1979). Țărani din Banat și Transilvania, în majoritatea lor, oamenii plecau prin câteva porturi germane sau belgiene spre Insula Ellis, mai apoi spre Chicago, Detroit, Lake County, Indiana (unde erau mori și fabrici ce aveau nevoie de mână de lucru (Leuca, 1979, p. 20), Philadelphia, Cincinnati, St Louis, San Francisco (Leuca, 1979, p. 30). Cauzele migrației gravitau în jurul unor motive ce persistă și azi în societate (nu vorbesc doar despre cea românească): motive financiare, politice, dezastre naturale care determinau oamenii să caute variante mai bune de existență. Așa cum se întâmplă și azi, după un prim val, urmat de vești (de tipul scrisorilor ce anunțau prosperitate), au venit alte valuri.

Poveștile de viață ale Vioarei Grofșorean, Petru Maghiaru sau Doina Ludwic acroșează tema plecării la America. Unii au destinul legat de această țară, alții povestesc despre terți care au avut conexiuni cu ea.

Născută în America, la a măi mare zî, fors giulai, Vioara petrece acolo timp până spre vârsta de 9 ani. Cu voce deopotrivă tăiată de emoții, dar și de sincope în memorie și încercări de repoziționare în fața trecutului, Vioara povestește cum a rămas orfană după ce tatăl a murit într-un accident de muncă la calea ferată. Tot pentru a lucra la calea ferată a plecat în America și bunicul Doinei Ludwic (Mocu’), cel care a muncit 8 ani într-un mediu multicultural, alături de japonezi și italieni, cu scopul de a cumpăra pământ la întoarcerea în Bazoș. Pământul este cumpărat, muncit, măsurat (Mocu’ îi ia temperatura cu fruntea pentru a determina dacă e momentul bun pentru semănat), iubit visceral, pierdut la ceapeu (colhoz, cum îi spune Doina). În aceeași manieră, aparent identică, decurge și povestea legată de America a familiei lui Petru Maghiaru. Născut la Detroit, în anii ’20, Petru face anii de școală în America (la Carter Intermediate School) apoi se întoarce, alături de familie, desigur, în Comloșul mamei unde aceștia cumpără pământ. Tatăl a muncit la uzinele Ford cu gândul ca, după ce câștigă bani, să-i investească acasă. An de an achiziționează câte un hectar, pentru ca la începutul anilor ’50 să fie considerați chiaburi și să fie deportați în Bărăgan. Ca să cumpere douăzeci și două de hectare de pământ, tatăl lui Petru Maghiaru a muncit douăzeci și doi de ani în America. Anii se măsoară în hectare, pământul este viață. Rechiziționarea pământului e una cu moartea. Mai mult, în semantica tatălui, pământul înseamnă nu doar viață, ci și statut: îs domn. O reașezare în societate pe care această muncă în uzinele Ford i-o permite.

După 1990 pământul le revine – parțial, prin eforturi supraumane, celor cărora le aparținuse. Recuperarea ține nu doar de un aspect economic, ci de reconectare cu istoria familiei și de reasumare a poveștii acesteia. Aflată în permanent contact cu fratele plecat tot în America – Doina Ludwic mărturisește: “Frate-meu sună în fiecare duminică şi zice: “tu ce-ai făcut?” “N-am făcut nimic, pământul nu s-a dat.” “Când vii?” “Până nu rezolv cu pământul nu vin! Anișoara nu figurează niciunde, eu am dat pământul la stat, nu?” Şi să-l las? Nu pentru mine! Acum nu are valoare, dar peste câţiva ani o să aibă valoare… Am suferit pentru el….”

Telefonul duminical ce face cât un prânz în familie și menține fatic legătura include în discuție pământul, adică, a mon avis, ascendenții familiei care au muncit și l-au cumpărat. Grija pentru bunul material implică și o preocupare pentru istoria familiei.

America, pământ al abundenței pentru bunici, tați, mame, resursă ce asigură schimbarea de statut, poate să însemne pentru urmași exoticul însuși. După ce fratele ei emigrează (tot în America, refăcând traseul lui Mocu’), Doina îl vizitează, iar aceste vizite înseamnă descoperirea alterității. Cu uimire și șoc cultural. Mișcarea în spațiu înseamnă și interacțiuni culturale, desigur și observarea noului loc -fie el devenit de rezidență, fie un adoptor temporar.

Când nu sunt conectați – prin poveste – de America – interlocutorii sunt legați de spațiul austriac (dinspre care vine, spre spațiul românesc, mama lui Richard Groff, spre exemplu, în Turnu Severin), sau german. Motivele economice o determină să plece din Tirolul de Sud, iar motivele familiale (căsătoria) o determină să se stabilească în Severin. Tatăl lui Richard este dintr-o familie mutată din Panciova (Pancevo, Banatul sârbesc) în Severin, la finele lui XIX. Aproape un secol mai târziu, Richard alege să plece din România comunistă (într-un context în care primește viză turistică) și plecat rămâne, după cum mărturisește. Plecările par definitive, întoarcerile improbabile. Și totuși…

O migrație secundară se regăsește în alte povești de viață. Farmacistul Chirițescu se mută în Oravița după ce absolvă studiile în București, o cunoaște pe soția lui, medic, care ajunsese și ea în Oravița, prin repartiție. De reflectat dacă mutările dintr-o localitate în alta sunt migrație sau reașezări destinale, intervenții aparent minore ale statului în existența oamenilor, un tip de rânduire acceptată într-un moment al istoriei, forme de control societal, câte puțin din fiecare sau altceva complet diferit. Fiul lui fuge ilegal chiar în decembrie, ’89, iar tatăl povestește episodul extrem de parcimonios, la secunde după ce explică intervievatoarei cât de frumoasă e zona Oraviței și cum contracarează frumusețile Elveției. Perspectivele diferite – probabil – asupra realității în care trăiesc – îl fac pe fiu să plece și pe tată să rămână. Fiica pleacă și ea, prin căsătorie, în Germania, tot într-o perioadă tulbure. Episodul este descris cu tușe ce marchează mai degrabă povestea de iubire a fetei, decât contextul dificil din punct de vedere politic în care aceasta a ajuns în Iugoslavia și apoi în Germania unde duce o viață prosperă în momentul realizării interviului, în 2002.

Plecarea e întotdeauna, desigur, spre prosperitate, chiar dacă atunci când povestea se nuanțează, reiese că situația nu e întotdeauna prosperă (Vioara Grofșorean mărturisește printre lacrimi cum tatăl moare în accident de muncă, Petru Maghiaru strecoară informația că locuiau într-un cartier mărginaș al Detroit-ului). Prosperitatea e conectată tot de spațiul de acasă, spre care de multe ori interlocutorii se întorc nu doar fizic, ci și narativ. Povestea se încheie cu o buclă și cu final aproape fericit – acasă, în prosperitate dobândită după repetate plecări și reveniri.

Ezra Bergler povestește cum fuge din calea trupelor germane, spre Basarabia. Plecări în și dinspre același loc (românii se refugiază în ’40 din Basarabia, Ezra pleacă acolo) – în încercarea de a supraviețui. Încercând să scape din calea trupelor germane, care înaintează în URSS, Ezra ajunge în ceea ce azi e Daghestan unde petrece șase ani muncind ca hamal într-o fabrică. Procesul este transformator și salvator. Munca grea în fabrica de conserve este susținută printr-o hrană precară, o pâine mică și grea ca o piatră…, dar care salvează viața povestitorului. Poveștile plecării sunt poveștile salvării – individuale, familiale, memoriale. Doar cei salvați pot transmite, mai departe, povestea.

Bibliografie
Leuca, Mary, Development In Ethnic Heritage Curriculum: A Case Study Of Romanian Americans In Lake County, A Thesis Submitted to the Faculty of Purdue University, 1979, disponibilă aici.

Cercetarea și gestionarea arhivelor este într-o perioadă de transformare accelerată de accesibilizarea tehnologiilor care integrează inteligența artificială. Trecerea de la cantități mari de informații nestructurate la ceea ce se poate desprinde și prezenta dintr-o arhivă prin munca manuală este treptat înlocuită de o interfață de utilizator. Digitizarea, organizarea și structurarea documentelor de arhivă fac acum parte dintr-un proces automatizat, ocupă altfel de timp, lăsând mai mult spațiu cercetătorului-utilizator pentru studiu și contextualizare.

Arhivele personale și instituționale devin arhivele noastre globale, memorii colective care se protejează prin legăturile dintre ele și se completează reciproc. Toate arhivele sunt promovate și accesul este în sfârșit atât de facil încât din descifrarea documentelor nu a rămas decât partea de deep learning și joacă.

În contextul acestui viitor imediat, momentul în care am filmat procesul de lucru pentru proiectul “Lumi la intersecții” a devenit unul de reflecție asupra manierelor în care organizăm și conservăm materialele înregistrate. Ca în orice cercetare de teren, în urma procesului de analiză și selecție rămân ore de interviuri și episoade salvate pe harduri, pe rafturi. Mi le imaginam în timpul filmărilor ca fiind găsite, discutate și remontate asemenea fragmentelor pe care cercetătoarele le alegeau pentru publicarea pe site. Știind astăzi cum va arăta arhiva, schimbăm aranjamentul materialelor pe care le lăsăm în pixeli și hârtii, le salvăm cu filtrul considerentelor etice din prezent sau le aruncăm de pe acum în baze de date pentru a putea fi analizate fără constrângerile morale ale proiectului/disciplinei care le-a înregistrat?

Arhiva obișnuia să fie faza liminală dintre memorie și uitare și cadrul în care ea există va fi schimbat radical de către cercetătorii-utilizatori, arhiviștii propriilor materiale. În acest context îmi imaginez atât cercetarea de arhivă din cadrul proiectului “Lumi la intersecții” cât și documentarea acestui proces ca o contribuție la transmiterea culturii lucrului cu arhiva.