Vioara GROFŞOREANU

Tatăl meu o fost numa’ el sângur la părinți și nu avea de la părinții lui casă, c-o fost mai mulți copii. O primit două iugăre de pământ. Și-așa, neavând case, tatăl lui iară, el când o fost de șasă ani a murit tata lui, n-o avut casă și numa’ două iugăre. Ș-o trăit cu mama lui, cu bunica mea. Și-așa că în 1907 o emigrat și s-o dus în America. Atunci, în anu’ ăla s-o căsătorit, s-o dus în America. O stat, atunci, acolo, și nu prea mergea lucrurile. Era tot ștraic. Așa zâceau ei pă când n-o mers lucrurile.

Cum ziceați?

Ștraic. (strike, grevă). Și-așa că el o stat cât o stat și o dus-o și pe mama mea o dus-o vezi, cum s-o cununat, s-o dus cu ea și-o văzut că nu merge și-o mânat-o (a trimis-o) acasă. Și bunica mea o stat aicea, în casa asta.

Mama o fost tot de-aici?

Mama lu’ tata meu. Și atuncea o venit acasă și când o văzut că merg lucrurile și pentru femei o trimis la ea de să să ducă iar la el. Și s-o dus la el… uf, ce poveste tristă (plânge) am să vă spun. Și plâng… și în 1913, când am fost de trii ani, nu l-am cunoscut, moare, acolo… într-un accident de muncă. Și a rămas mama mea și cu bunica mea pe drumuri. Și acasă aici, datorii o luat ca să facă casă, asta n-o gătat-o. Și-atuncea stătea mama mea văduvă mai trei ani și când am fost io de șase ani se recăsătorește cu alt… Baba – asta n-o mai putut să mai sufere nora că s-o căsătorit. I-o fost tare greu că s-o căsătorit și nu m-o lăsat nicidecum la tată vitreg. Și m-o luat și m-o țânut la ea.

Da’ io, fetelor, sunt născută la America, la cea mai mare zî istorică, la fort julai, la 4 iulie. Asta-i zâua-ndependenței ale Americii. Și în 1947 am avut o chemare de la Ambasadă, care m-o chemat îmi dă comfort, îmi dă, ăsta, întrețânere un an de zâle pentru că sunt născută la cea mai mare zi istorică a Americii. Am beneficiat în stat pentru zâua asta. Oh… și când m-am făcut mai mărică, în 1919, am vinit acasă, am fost readusă de baba asta, de bunică-mea. O trăit 94 de ani aici, în casa asta. Și baba asta m-o strâcat viitoru’ meu. Io așa am învățat de bine limba engleză că dădeam ore la copiii de milioneri. Și viniau la mine cu cadouri, viniau și mi-aduceau. Ei – o fost limba lor maternă și n-o putut să-nvețe. Numa’ io le dădeam oare. Oh, Doamne! Și-așa amatoare mare am fost de film. Era pe vremea de atunci două artiste renumite. Una o fost Pearl White și una o fost Ruth Roland. Pearl White, asta, citind din reviste am învățat că ele practică la Los Angeles, la California și-am luat adresa și-am trimes la ea și-am spus cât mă duc io de mult la film, de urmăresc toate filmele ei, şi cât mi-i de drag, şi cât o iubesc de mult. Și-n iarna anului 1900… toamna, târziu, acolo-s iernile grele, America de Nord mere pe o linie orizontală cu Polu’. De la ei s-o făcut și când o fost războiu’ lui Hitler acuma, prin Alaska or făcut un tunel de-or putut, de-or dat, de-o apărut … de-or vizionat armata rusă contra nemților. Io cunosc istorie și cunosc… numa’, mi-s fetelor, bolnavă de nu pot să vă spun. Mi-s bătrână… 81 de ani…

Mulți înainte! Cu sănătate!

Și acuma la copiii mei îs mulți și nu pot ca să stau. Îi o fată cu doi copii, una îi profesoară, îi de limbi străine, face mai și naveta că are bloc la Timișoara și una, așa…

Da’ în ce oraș v-ați născut? În ce… loc?

Chicago.

Vă mai aduceți aminte cum era, așa?

Dacă mă lansează cu un avion, tot știu, și străzile, și tot. Şi-aşa că asta vreau să vă spun. I-am trimes lui Pearl White, lu’ artista, şi-n opt zile mi-o răspuns. Atâta mi-o vint un plic de mare! Și ea o vinit în poză colorată între trăndăfiri, colorată cu capu’ în trăndăfiri. Doamne, cum m-am bucurat! Am luat și-am dus la profesoarele mele și-am arătat. Ooo, Doamne, cum s-or bucurat și ele! Și ce m-o scris? Să-i spun… da’ io am scris caligrafic în limba engleză. Și română, tot așa scriu. Io am făcut la jumătat de sat cereri de o primit, când o fost războiu’ cai de pe la regimente, am adus oameni de pe front și vecinu’ ăsta a meu o fost până la linia întâia și am făcut că are părinți neputincioși și-s bolnavi și bătrâni și punea sfeaclă, pune ceva ca să-i facă să vină acasă. Și l-am scos. Și pe mai mulți oameni. Și-așa că io i-am răspuns imediat înăpoi lu’… că iau una și spun alta. La ăsta, la artista. I-am spus că sunt născută pe pământu’ american, sunt născută la 4 iulie, la forth July, de naționalitate română, orfană de tată, mama mi s-o căsătorit și trăiește încă o bunică care mă îngrijește. Of, Doamne, ș-atuncea m-o trimes, am plâns, i-am răspuns și ea m-o trimes înăpoi 25 de dolari să mă prezint imediat la ele, că așa, ca copil, mă înrolează în trupele lor de artiste. Mă, și când o auzât baba asta, afurisâta asta de babă, Dumnezău s-o… că acuma am vinit de la morminți obosâtă, am fost de am săpat la cimitir la ea. Nu m-o mai dat pace numa’ hai, și hai, și hai! Ea avea aicea, în România, două surori. Na, la ce-o venit. La casa asta, că-i casă nici mică, nici mare și la două iugăre.

Dar înainte, dacă ai dat două iugăre fetelor, le-ai primit din două ai avut și grâu să faci pită, și porumb să ții un purcel și găini. Nu, ea nu mă mai lasă. „Ce, vrei să te duci cu alea și ce…?” zâce. Și-așa de mult am iubit pă baba asta c-am ascultat. Copil prost, am ascultat de ea. Și nu m-am lăsat bătută și mai trimet și lu’ Ruth Roland. Și-așa că dacă am trimes și lu’ aia, vezi s-or fi-nțăles ele, și aia m-o trimes bani și aia m-o chemat. Și nu m-am dus. Că baba m-o dat, pustia, să vezi, să scoți pașaport și-n 1919 mă aduce în România. Pe când în Europa nu erau nici liniile ferate în urma războiului. Am văzut Parisu’, am venit cu vapor, nu prea erau avioane atunci. În 1919. Numa’ cu vapor. Au… m-o plătit mama, macar c-o fost tată vitreg, la loc special. Nu la clasa-ntâia, ’ma la a doua, că mai era și a triia, la subsol. Și am vint pe la Le Havre, pe-acolo, pin Franța. Și-atunci de-acolo am tras la Paris și de la Paris atunci acolo ne-o așteptat tren și-am vint. Dar am venit prin Austria, pin Ungaria, pin Italia, tot o fost, tot o trebuit de-am stat cu trenu’, o reparat… liniile că nu puteam să răzbim. Și în fine, am ajuns în România, uite, la căsuța asta.

Ș-aicea mă ia baba asta și mă duce la școală cu toate cărțile, atâta am iubit cărțile mele în engleză. Și m-o dus la școală și m-o scris, o zâs cătă mine dăscălița de-atuncea, învățătoarea, că știu românește să scriu. Nu, că pe vremea de atunci nu era în Chicago, acuma este, există școală românească, numa’ engleză. „Atuncea” zice, „să îmi spui”, zâce, „spune ceva, da’ matematica o cunoști?” „O cunosc.” Că matematica-i tot aceeași. Na, zâce, „fă-mi o adunare. Știi ce-ți spun?” Io am știut ce-mi spune, da’ n-am știut să scriu românește. Atuncea fuga m-am apucat, fuga am făcut, io nu stau să mă gândesc. Io când îmi spui io și am știut. Fuga am gătat o adunare. „Bun. Fă-mi o împărțire. Știi ce-ți spun?” Iară am făcut și împărțârea. „Fă-mi și-o înmulțâre.” Am făcut și înmulțârea. „Bravo! Te primesc în clasa a treia.” M-o primit în clasa a treia și m-o pus, parcă și acuma și astăzi văd, lângă trei colege, și m-o pus la margine. La bancă. Și așa am învățat de bine că tot io le dădeam lecții la toate colegele mele. Și-atâta m-o iubit învățătoarea aia și că baba asta era, pe vremea de atunci, la 1919 nu era magazinele cu dulciuri. Numa’ era piaț’ în centru, acolo, la biserică și trei babe făceau zahar de nucă și de mac. Cred că mă-nțelegeți.

Da, sigur.

Cum vă spun. Și ea fiecare vinere o vint la piaț’ și-o vint în școală ceea ce nu era cuviincios ca ea să conturbe liniștea învățătoarei, să nu-i dea pace la învățătură. În toată vinerea o vint să-mi aducă zahar. La nime n-o vint, numa’ ea… cân’ într-o vinere, mai și râdeți. Când înt-o vinere, ce să vezi, cum o știut baba că io-s la banca de la margine, când să uită îi locu’ vacant. Io nu-s mai acolo. Să uită baba, când să uită, io mi-s în genunchi la tablă mai cu o fată. C-o colegă. Așa s-o aruncat ca un huli acolo la tablă. „Tu, mama, păi di ce ești în genunchi,” zâce. „Că domnișoara – era domnișoară învățătoare – tot te-o lăudat. Pă acuma ce te-o pus? Las-o acolo, maică! Că-i pedepsâtă. Da’, cum, mamă, n-ai știut? Ba am știut! Atunci di ce? Uite…” Da’ la spatele meu era o colegă care nu îi plăcea cartea, numa’ s-o ocupat de bancuri. O luat niște ac de siguranță și făcea mâțe, câte toate prostii. Și să acăța în spate. Io am întors capu’ că am sâmțât că mișcă ceva. Când io am întors capu’, da’ pă vremea de atunci nu era, după ce o vinit România Mare, cărți române. Și domnișoara scria tot în caiete istoria românilor. Și-acum o mai țân minte. Dacia și dacii. Toată întinderea de pământ cuprinsă între Tisa, Nistru, Dunărea și Marea Neagră era locuită de daci. Domnitorii lor era Traian, la români și Decebal la daci. Și-o spus cu ce să ocupă. Cu pescuitu’, na și ea scria și explica. Când ea explica, baș (chiar) atunci s-o-ntâmplat catastrofa aia, io am întors capu’. Ea strâgă… Mă numesc Vioara Grofșorean, că nu m-am prezentat. „Vioara Grofșorean! Zâce: Ce-am explicat io?” Io am întors capu’ și-am spus: Dacia și dacii. Tot am spus. Cu toate aștea, pentru ea m-o pus și pe mine. Atuncea baba zâce: „Tu, mamă, dacă ea o știut, di ce-ai pus-o în genunchi? Las-o acolo!” Baba m-o luat și mă ridică în sus dacă am știut. Păi zic: „am răspuns”, macar că mă ia și mă ridică în sus. Ea o vint și mă îndeasă în jos. Iară baba mă rădică, iară mă-ndeasă. Și-nvins baba. Așa analfabetă cum o fost. Și-o spus: dacă nu lași fata mea și-ai făcut-o de rușine că ea învață și alte fete, și-n America, și-aicea … să-mi dai tot ce-i a ei, toate actele, că mă duc și-o dau la altă școală. Ș-atuncea s-o-nmuiat aia, domnișoara. Pe mine m-o mânat la loc și pe aia, săraca, o țânut-o. Și-atâta o bătut-o cu capul o dat-o de tablă și o chinuit-o. Numa’ așa. Și-acuma să spun.

Merg pe clasa a treia, cum spun. Merg pe-a patra, merg pe-a cincea. Toate colegele mele care-o știut bună carte merg la liceu. Iară zâce domnișoara că să mă dea la liceu. Nu vrea baba, nici s-audă. Cine să mă țână pe mine? Adică io am trăit numa’ păntru ea și m-am distrus viitoru’ meu. Și-așa că am rămas la coada vacii din cauza lu’ baba asta.

Și-acuma io nu măi pot. Mă mișcam în tătă lumea, m-am dus pe la Sârbia șî io. Am făcut macrame, că mă pricep la macrame și am mai dus vechi și de-aștealalte, de masă, și m-am dus la Sârbia. Și dacă m-am dus pe-acolo, vameșii de-acolo, toți când să uita la mine-n buletin și-n permis o zâs că ce caut aicea și le-am povestit și lor. Atâta or râs ei… iacă vine într-o zi când stau la vamă acolo, vine o mașină. Când vine mașina, pe mașină era scrisă limba engleză. O fost scris în limba engleză că mașina-i japoneză și mere… cum mere-nainte, așa mere înapoi. Marcă japoneză. Ș-atuncea io am cetit. Când io ceteam, sârbu’, care-o venit cu mașina, o vint în România, o spus că nema american, englez, iapan, iapan. Vezi, să-mi spună el mie. Na, atuncea el o spus vameșu’ să stau eu acolo, să vadă el, îi așa cum spun io în engleză că… mere. Și așa o fost. S-o dus până mai gata la căși. S-o dus ș-o vint înăpoi. Cum o mers, așa o mers și ’năpoi. Totdeauna mă serveau și le-o plăcut de mine. Dacă sârbii or venit în România și io dacă am venit le-am adus la copii și la nepoți. Că am avut nepoți. Le-am adus de toate. Și mie mai. Dulciuri. De aștea. Atuncea zâcea întotdeauna că să luați pe bătrâna asta, să duceți. Mă duceau până la moară, daca-ți venit până la centru. Și-așa că toate pretinile mele s-or dus și din România și baba asta nu m-o lăsat nici în România să mă duc la liceu. Și-am rămas așa…

Ați mai avut cărți englezești, le-ați citit?

Am avut și n-am avut aicea mai cu cine să vorbesc atâta și le-am dat pe la vecini, une-or fost copiii, or vint, le-or văzut, le-am dat, nu mi le-or mai dat înăpoi, și-așa că am rămas fără cărțile mele iubite. Asta-i povestea vieții mele.

Dar n-or mai fost femei de-aici, din sat, care să fi mers acolo? N-ați mai vorbit cu ele?

Prea puțâne, prea puțâne. Prea puțâne or fost. Și-acuma dumneavoastră…
Pe tușa Anghelina ați cunoscut-o? Din Lunga, care a fost și ea în America. Tușa Lena. Iancu Anghelina o cheamă.

O cunosc. Aia cunoaște limba engleză. O fost mare și o mers la școală de la-nceput pân’ la sfârșit. O terminat școala primară. Ea cunoaște bine limba engleză. Da’ io n-am avut așa, ocazie, cum zâc, cu cine să vorbesc din clasă… am intrat în clasele aștea și n-am mai avut cu cine. Și mai este un om, bărbat, aicea când or vint cu ajutor american. Belgienii. Și-or vint americanii. Ăla o vorbit iară. O fost mare, l-or dus părinții de acas’ mare și acolo o terminat școala primară. Ăsta o știut, s-a descurcat. Petru Magiaru. Cu ăla puteți vorbi la perfecție. Și vă iau și vă conduc. Vă arăt unde stă.

Dumneavoastră nu mai vorbiți englezește?

Știu să cetesc, da’ nu mai știu… tot știu, tot și la televizor le spun la nepoatele mele. Tot știu ce scrie, tot. Numa’ nu mai pot să mă exprim că am uitat-o. De-atunci…

Cu ce vapor ați venit? Mai știți cum îi zicea vaporului?

Nu mai țân minte. Asta n-aș putea să vă mai…

De unde ați luat vaporul?

De la… am plecat din Chicago și ne-am dus în Canada, prin Canada am trecut și vaporu’ l-am luat de la Montreal. Daca-ți auzât de portu’ ăla, Montreal, în Canada.

Și de la Chicago ați mers cu trenu’ până la Montreal.

Da, da. Tot pin… tot ferme… țară agricolă, tot de aștea am văzut vaci, na, de toate alea am văzut, na. E o țară care se ocupă cu agricultura, da. La alealalte, la Chicago, Detroit, Philadelphia…

Cum arătau, așa… cu case mari, vă mai amintiți?

Pe vremea de-atunci, când am fost io, numa’ milionarii aveau căși de piatră de munte și gangsterii, care să duceau de dădeau lovituri, spărgeau, ei… Fiecare milionar o avut în curtea lui bustu’ strămoșilor. Și ei n-o mai trebuit să umble atâta, că ei unde o văzut aia s-or dus și acolo or făcut crime și-or devastat și-or omorât.

Ați auzit, așa, împușcături pe acolo? Se auzeau?

Auzeam… s-o auzât, da, s-o auzât.

Știți, așa, vreo poveste să ne spuneți? De-acolo sau…?

Păi cum să mai spun…

Dacă s-a-ntâmplat… vreodată, așa, sau…?

Dac-ați auzât de Ana Sage, de aia … care…

Da, da. Și cum o fost?

O fost mătușa mea.

Mătușa dumneavoastră o fost?

Da, da. O fost o femeie strâcată, de moravuri ușoare. Cu toate c-o fost… duce-vă-ți d-aicea copii, că noi n-avem lipsă… fetele aștea s-audă copiii. Ana Sage o fost… tata ei frate cu bunicu’ meu. Și Ana Sage o plecat, o fost căsătorită din Lunga asta, care mere spre graniță, cu-n om și-avea un băiat. Băiatu’ ăsta era tot din 1910 născut, ca și mine. Ori el n-avea frați, io n-aveam frați. Așa ne-a căutat, ca doi frați amândoi. Și bărbatu-său o fost o persoană… ce mai, bine! Un om deștept. Macar că n-o fi având atâtea clase pe vremea de-atuncea. Primare. Și-acolo s-o ocupat cu… o deschis un restaurant.

Cum îi zicea, avea un nume? Bord sau nu…?

Pe el l-o chemat…

Nu, nu, la restaurant. Cum îi zicea.

Nu mai țân minte cum la restaurant.

Șî ea, acolo, la restaurant, s-o strâcat. S-o strâcat și-o le-o vint pricină și s-or despărțât. Și ea, atuncea dacă s-or despărțât, ca și cum ar fi strada asta, cum am fi io, de partea asta fiind noi și după colț am stat aproape. Și-o luat casă cu copilu’ și-o șezut acolo. Copilu’ toată zâua vinea la mine șî io mă duceam la el. Și casa era cu streșine, casa, așa, cum e asta și înapoi un coridor strâmt. Și cu streșine care ploua în coridoru’ ăla strâmt. Și-ntr-o zî, mă duc și ne jucăm la ei un joc, așa. Arunci lopta și îs niște… așa, încruciș, niște cirici de fier. Ș-arunci și prinzi. Jocu’ ăla american. Și noi ne jucam, da’ așa ploia… iacă cine vine? Vine… atâta o vinit un om de mare. Mare om. Da’ noi nu ne-am jucat în gong, în coridor, noi ne-am jucat în casă. Că ploua. Ăla o vinit și i-o bătut în ușe și ea i-o răspuns, l-o salutat, pe noi ne-o scos afară, ne-o scos în coridoru’ ăla acolo unde ploia. Io am plâns și am spus că io nu mai stau că ploaie, că vine ploaia. Mă duc acasă. El o rămas, săracu’. Tot bătea în ușă cu picioarele, cu mâinile. Ea, bestia, nu i-o mai dat drumu’. Ș-atuncea m-am dus acasă și mama mea spune, m-am dus acolo unde o fost tată vitreg, că o fost mai aproape… baba, bătrâna noastră o mers la lucru și n-o vint de la lucru. Și spune: „păi, ce, cum de-ai vinit așa iute?” I-am spus că o vinit un man, un om atâta de mare și ne-o scos afară, nu ne-o primit. Atuncea mama mea o spus: „să nu te mai aflu că te mai duci la ea o dată, că-ți rup și mânile și picioarele. Să nu te mai aflu că te mai duci la ea.” Bine. Ea, văzând, s-o-ntâlnit cu mama mea, văzând că nu mă mai duc o ocărât-o. O spus: „De ce nu mai lași pe Vioara să vină la noi? Zice, Steve, că pe copil l-o chemat Ștefan, Steve poate să vină când vrea la mine, da’ io pe ea nu o mai las. Ce să o las, să vină la tine, să vadă că vine câți prăpădiți, toți. Nu țî-î rușine, ai vinit din America să-mi faci rușine, că și când merg la fabrică, de lucrăm, acolo muierile toate zâce: Ai auzât ce-o făcut verișoară-ta? Asta și asta, asta și asta. Nu mi-e rușine, ce, zâce o dat în ele. Pă, zâce, cum să nu-mi fie ciudă. Auz, io, dacă țâie ți-i ciudă du-te tu și lucră, zîce. Și să fii tu cinstită. Și io lasă să fiu curvă, mie nu mi-i rușine. Io nu vrea să lucru. N-am lucrat de când mi-s și nici nu vreau să lucru.” Na, așa o spus ea.

Ș-atuncea, ce să vezi, c-o mai vint acasă, când o vint acasă, aicea. O vint când o vint c-o scos-o. Că ea ce-o făcut… s-o publicat în ziare că cine descoperă pe faimosu’ bandit, pe Dillinger capătă atâta și-atâta premiu. Ea o fost analfabetă, n-o știut carte. Ea n-o știut carte. Și ea atuncea ce-o făcut? Ea s-o dus, s-o prezentat la poliție, nu știu câte milioane de dolari o spus că capătă ăl care îl găsește. Ea s-o dus acolo, s-o prezentat. „Da’ cum să-l prindem? Zâce cum. Io merg la operă cu el, da’ vine și toți ăilalți, îs doisprăzece preteni ai lui. Da’ zâce, când să face pauză la operă, bărbatu’ care va primi după cap un fular roșu, ăla-i Dillinger. Și io mi-s lângă el.” Și-așa o făcut. Când s-o aprins becurile și o făcut pauză, ea o dată i-o pus șalul ăla după cap și poliția o dată l-o-ngrădit. Ceilalți bandiți prin mulțimea aia or fugit și ea atunci… pe el l-o luat și l-or-mpușcat în stradă. În stradă l-o-mpușcat pe el. E… acuma ea s-o dus ca să-i deie ce-o făgăduit. I-o spus: „nu capeți numa pașaport gratis și afară, nouă nu ne trăbă așa ceva.” Or epuizat-o. Și-o trimes-o să vină, i-o plătit tot, numa’ să vină. Și-o venit. Când o vint, tatăl ei o stat în Lunga, acolo unde s-o și căsătorit cu bărbatu’. Tata ei o vint la mama mea și-o spus cătă mama mea că să stea de ea să nu mai facă prostii și dac-o vint cu bani să cumpere ceva și să fie de-acuma-ncolo de treabă. Ce să vezi? Curva, cum o zâs ăla, își mâncă cinstea și onoarea, da’ nărocu niciodată. Ce să fii tu, să ții tu ăsta… așa ceva la ușa ta, să ții legat de picioru’ patului? Aicea ce-o făcut, ce-o făcut aici? O vint unu’ din Timișoara, Pescari, așa i-o zâs, o putut să-i fie băiatu’ ei și-o crezut că-i plină acuma de bani. Și-o zâs că să să mărite cu el, să meargă la Timișoara să să mărite cu… el. Ea… o fost gata. Da’ mai întâi o vint la mine, noi aicea la mama mea drept să vă spun că io am multe de spus. Mama mea, când io am fost de măritat să-mi dea zestre, cumpăra pământ cu tată vitreg. Și-o cumpărat 12 iugăre, 6 ei și 6 lui. Și ea o spus că vrea să-mi dea mie zestre de la ea. El o spus că nu, și-o scos-o afară. Unde-o vint, o vint iar la casa lu’ tata meu. Ș-atuncea fiind aicea, ea o vint din America, asta, Ana Sage și-atuncea o vint aicea, la casa asta, iar la mama mea. Și zâce mama să-i cumpere pământ, cum zice uică-su (unchiul) și tată-su. Nu! S-o luat și s-o dus, bat-o Dumnezău, la Timișoara cu ăla și ăla o țânut-o cât o țânut-o și o văzut că n-are bani o lăsat. Da’ ea copilu’, băiatu’ Steve ăsta coresponda cu ea în Timișoara. Și la Timișoara o stat la o casă o fost așa, cu fața una cătă alta, la Timișoara, nu aș ști precis pe unde. Și atunci acolo o femei să duce într-o zî și aducea ea pâinea și laptele și într-o zî s-o dus ailaltă. Și atunci femeia aia o văzut că nu mai iasă Ana Sage nicidecum. S-o mirat că cum de nu mai iasă. Da’ o văzut că întrat un om, da’ nu l-o mai văzut să iese să plece. Ș-atuncea pă trece ora 8, pă 9, pă 10, să apropie amiazu’ s-o neliniștit asta și s-o dus și bate la ușă. Nu răspunde nimenea la ea. Atunci s-o dus și-o înștiințat miliția și-o vint miliția și-o rupt ușa. Când colo, ea cât o fost de lungă o fost injectată după cap și pe masă erau două cești cu cafea, cum o servit și niște pâne și unt și-așa că o găsât-o moartă. Și o-ngropat-o. Acolo, în Timișoara. Și, ăla care-o vint, ăla o fost dintre bandiți. Din America o vint și ea și-o schimbat și-nfățișarea. O fost cu Dillinger la… stai. Să vă spun. În Africa. C-am știut. Și-o făcut operație și-o schimbat să fie fața să n-o cunoască bandiții ăilalți. Da’ unde dracu’, c-am știut. Am știut unde-o fost în Africa. Ptiii… acuma nu-mi pică-n cap. Nu pe-acolo unde-s luptele cu Iraku’, numa’ mai încoace, mai nu știu unde. S-o schimbat, da’, uite, vezi, ei tot or cunoscut-o. Și-or făcut capătu’. Și-așa că copilu ei o mai trăit pân-acum doi ani. În Chicago. O fost și el bătrân, ca și mine. Și tată-su, săracu’, o rămas de rușine. Că l-o făcut numa’ de rușine prăpădita asta de muiere. Și asta-i povestea vieții mele. Vedeți prin câte-am trecut.

Când a venit mama înapoi, în ce an?

În 1919.

Și mama o venit atuncea?

Mama o venit după trei ani. Mama o venit după trei ani. Io cu baba aia am venit, baba aia care…