Vasile FANTAZIU

În 1940, când Basarabia a fost răpită de Uniunea Sovietică, noi nu ne-am refugiat. Părinţii nu ştiau cine vor veni şi n-am plecat peste Prut, ca să ne refugiem. Am rămas un an acolo, în Basarabia, sub ocupaţia sovietică. Dar în timpul ăsta, începând din mai, 1940 au început deportările în Siberia, a celor mai înstăriţi, a funcţionarilor din Basarabia. Tata a fost deportat în Rusia, numai el singur. Mai târziu a fost şi familia, dar pe noi nu ne-a luat, el a reuşit ca, înainte de a începe războiul, să fugă de sub escorta care îi duceau în Siberia şi a venit exact după ce Basarabia a fost eliberată, în 41.

V.F: Şcoala primară am făcut-o în satul natal, clasa întâia în limba română. În 40, când ne-a ocupat uniunea sovietică am luat-o iară de la clasa întâia, fiindcă am făcut în limba rusă. Deci, am repetat clasa întâia. În 41, când Basarabia a fost eliberată, iar am repetat clasa întâia, fiindcă n-am mai făcut-o în rusă, am făcut-o iar în limba română. Deci, clasa întâia am făcut-o de trei ori, că am făcut 3 ani în limba română. Noi copiii am continuat studiile, am fost 4 fraţi la familie, doi băieţi şi două fete. Fraţii mai mari erau la liceu, eu eram la şcoala primară, în oraşul Chişinău, capitala Basarabiei. Amândoi erau la şcoala normală, atunci era şcoala pedagogică, îi spunea şcoala normală. Amândoi au făcut şcoala normală.

V.F: În 44, războiul s-a întors, părinţii ştiind ce se va întâmpla cu noi, au lăsat toată averea acolo şi ne-am refugiat în ţara mamă, în România, în martie 1944. Judeţul Soroca a fost repartizat în judeţul Gorj, în Oltenia. Acolo tata s-a dus după fraţii mai mari la Chişinău, ca să-i aducă acasă, dar venind frontul, s-au refugiat şi ei. Şi eu cu mama şi cu sora mică, care era de 7 luni, ne-am refugiat cu un unchi care nu avea copii. Am plecat cu trenul, noi am prins ultimul tren din comună. Toţi eram împrăştiaţi, ne-am întâlnit după o lună de zile la Târgu Jiu, unde eram cazaţi la şcoala normală, toţi refugiaţii din judeţul Soroca. Pe urmă de la Târgu Jiu ne-a repartizat într-o comună, comuna Polovragi, era atuncea plasă, plasa Novaci.

Oamenii au fost foarte primitori, ne-au găzduit un an şi ceva, cât am stat acolo. După aceea, părinţii au venit în Banat. Pe atunci era Guvernul Petru Groza şi i-a împropietărit cu 5 hectare de pământ, în oraşul Jimbolia. Părinţii au fost oameni paşnici, au muncit pământul, s-au înstărit şi aici prin muncă.

Dar, în 18 iunie 51 a căzut o mare prăpastie peste familia noastră, că a fost deportată în Bărăgan. Deci, noi am fugit din Basarabia, ca să nu fim deportaţi în Rusia, în Siberia şi ne-a deportat aici, pe motiv că noi suntem basarabeni şi am fugit de ruşi. În 17 iunie, eu eram la şcoală la Timişoara, tot la şcoala pedagogică, atunci se schimbase reforma din învăţământ şi s-a numit şcoala pedagogică, nu mai era şcoala normală. Înainte se chema şcoala normală de învăţători din Timişoara. Este şi acuma clădirea şi liceu acolo, pe Pestalozzi nr. 15. Sâmbătă am plecat acasă de la şcoală şi duminică noaptea ne-a ridicat. A bătut în poartă un miliţian, cum era atuncea miliţia şi doi ostaşi de la securitate, atunci era armata pe securitate, grăniceri, infanterie. Ăştia erau de la securitate. Părinţii au văzut că în timpul săptămânii erau mişcări de trupe, dar nu ştiam despre ce este vorba, pe urmă s-a auzit că vor să ia anumite familii.

R.S: (Deci se vorbea despre deportări?)

V.F: Se vorbea în ultimele zile, de ridicări, nu se vorbea de deportări, deportările, noi le-am numit aşa… Şi noaptea la 3 a bătut la poartă, aveam 19 ani, reţin foarte bine. Tata şi cu unchiul cu care locuiam, că locuiam toţi împreună, am fugit în grădină. Nici acuma nu ştiu de ce mama şi cu mătuşa au început să strige la noi ca să venim. Probabil le ameninţaseră… şi am ieşit eu cu tata şi cu mama şi ne-am predat.

O spus că, în 3 ore să fim gata, că vin căruţele ca să ne ridice şi să ne ducă la gară. Nu ne-o spus despre ce este vorba, nu ne-o spus nimic. Am luat cât am putut, într-o căruţă. Tata a avut cai, a avut vaci, a avut animale şi, deci, n-am reuşit să facem nimic, au rămas acolo în grajd. N-am ştiut direcţia în care plecăm. Am plecat cu trenul de marfă, şi nu ştiam direcţia, numai când am ajuns, am ajuns chiar în gara Bărăgan. Alţii au fost în alte localităţi. Acolo ne-a dat jos, erau căruţele din satele vechi care ne-au aşteptat acolo, ne-am urcat într-o căruţă şi ne-a dus în comuna Petroiu, de pe malul Borcei

Şi, pe un deal acolo ne-a urcat, după aia s-a numit movila Gâldăului, datorită dealului şi, ne-a repartizat la un ţăruş, era ţăruşul cu 422, sub cerul liber. Au spus că aici este locul dumneavoastră, că între timp o să construiţi o casă. Materialele erau pregătite deja, erau acolo pe câmp, erau materialele de construcţii, scânduri, ca să putem sa ne ridicam o casă. O săptămână, două, am stat sub cerul liber, am făcut acolo nişte corturi ca să nu ne ploaie. Până am făcut casa, am făcut bordei în pământ şi am stat toţi in bordei. Am stat 2 luni, 3 luni că, totuşi, casa nu se construieşte aşa uşor. Şi, cam după 4 luni, la sfârşitul lui noiembrie, am terminat casa. Casă din pământ bătut, amestecat cu paie, totuşi ne-a dat scânduri. Eu am ajutat foarte mult familia, că erau şi copii mici de 2 ani, de 3 ani, de 5 ani. Şi atunci i-am ajutat. Şi, după 4 luni am făcut casa. S-a ridicat aşa din senin un sat, cu 600 de case. Unii au refuzat să facă, dar au fost obligaţi să facă. După ce am terminat casa, răsărea grâul pe pereţi, că era încă umed şi aşa am stat până s-a uscat. Aşa am stat până în al doilea an, în 52.

V.F: Acolo părinţii au lucrat la Gostat, de aia ne-au adus acolo, pentru forţă de muncă, că erau gospodăriile agricole de stat. Erau foarte mari, aveau 10, 15 mii de hectare în baltă, între Dunăre şi Borcea. Şi acolo am lucrat, nu ne-a dat voie să mergem la şcoală. Dar, s-a făcut şcoală şi la noi în sat şi în fiecare sat, că au fost 18 sate de deportaţi. S-a făcut şcoală, s-a făcut primărie, sediul poliţiei, tot, prin ajutorul oamenilor. Nu mi-a dat voie să termin liceul. Am lucrat la Gostat ca şef de echipă, aşa se spunea: cultura mare, în agricultură. Părinţii au lucrat la îndiguiri, la fel de fel de munci… mama a stat acasă, ne-a făcut mâncare. Ne-am chinuit 5 ani de zile aşa. Asta, în special pentru mine a fost o crimă, din punct de vedere social.

În tinereţe, la 19 ani, nu am avut voie să mergem mai mult de 25 de km, deci, am avut o rază de 25 de km. Asta a fost cam 3 ani, după 3 ani ne-au dat mai multă libertate. Depinde şi de oameni, de oamenii care au fost la primărie, atunci la sfaturile populare, aşa se numeau. În unele sate au fost restricţii mai mari, dar în altele nu. În 55, în decembrie, ne-a eliberat prin decretul 6200 şi 6100.

R.S: (Ce relaţii aţi avut cu cei care erau acolo înainte de Dvs.?)

V.F: Nu aveam voie să ne ducem în satele vechi. Noi eram tineri. În satele vechi se făceau baluri, distracţii. La noi au început după 2, 3 ani. Era miliţia călare, care controla pe şosea şi, nu aveam voie să ne ducem în satele vechi, ca să nu ia ei legătura cu noi. Cu toate că, familiile şi noi tineretul ne-am înţeles foarte bine cu oamenii. La început, au fost zvonuri, că suntem coreeni, dar nu, n-am avut probleme cu oamenii. Au fost foarte primitori, ne-au şi ajutat din satele vechi. Dar, n-am avut voie decât să trecem cu bacul în baltă, unde lucram şi înapoi. Aveam un traseu şi nu aveam voie să mergem în alte locuri. În caz că te prindea că ai părăsit zona, te ducea la Canal. S-a făcut Canalul Dunărea Marea Neagră atuncea, tot prin deţinuţi politici. Şi pe cei de la noi, care nu respectau legea – că n-ai voie să părăseşti mai mult de 25 de km – îi duceau la canal şi acolo îi condamna 2, 3 ani.

R.S: (Cum era vremea acolo, cum v-o mai amintiţi?)

V.F: Vremea a fost, chiar în 53 a fost o iarnă foarte grea, zăpada peste 2 metri şi ceva. Când ne-am trezit dimineaţa, uşile şi geamurile erau acoperite, nu se vedea nimic. Şi era vântul ăsta, crivăţul, care bătea foarte tare acolo. Rădeam, totuşi, la vârsta noastră, la 19 ani, rădeam de ciulinii Bărăganului, că erau pline câmpurile de ei şi când bătea vântul îi ducea peste tot. N-am avut apă, beam apă din Borcea. Aduceam apă cu găleţile, atunci nu erau bidoane. Şi fără să fie filtrată. Tata o fierbea şi atunci beam, o lăsam să se răcească şi beam. Dar aduceam apa din Borcea. Pe urmă s-a făcut o fântână. După 5, 6 ani după ce am fost eliberaţi, toate satele le-au distrus, ca să şteargă urma. Să nu vadă oamenii că am fost acolo. Puteau să le lase şi pentru cei săraci, au distrus toate satele. Au rămas doar câteva, au rămas foarte mulţi basarabeni, că n-aveau unde să se ducă, au rămas macedoneni, bucovineni. Era comuna Dâlga care era aproape şi de gară. Noi aveam de la Petroiu, de la movila Gâldău unde am fost, aveam 30 de km, la Bărăgan aveam 15 km de la gară, dar la Feteşti sau la Călăraşi aveam 30. În schimb la Dâlga, satul este de aproape de gară, la 1 km jumate. Şi mai există şi acuma, s-au construit alte acoperişuri de ţiglă, atunci casele le-am acoperit cu paie sau cu stuf… aşa a fost acolo.

R.S: (Pe timpul deportării, familia a fost despărţită, aţi pierdut pe cineva din membrii familiei?)

V.F: Da, a fost despărţită, de fraţii mai mari. Am avut un frate mai mare: Fantaziu Constantin, care era student la silvicultură. Atuncea facultatea de silvicultură era la Câmpu Lung Moldovenesc şi pe el nu l-a luat, că nu o fost acasă. Iar sora mare era profesoară lângă Piteşti, în oraşul Costeşti şi nici pe ea nu o luat-o. Numai pe mine, pe sora mică, părinţii şi pe unchi, că am locuit împreună. În 56, fratele era inginer silvic, la Timişoara şi am reuşit să vin la el aici. Şi aici el m-a ajutat. Am terminat liceul la zi.

Şcoala pedagogică am terminat-o la zi, ultimii doi ani nu-i făcusem, numai 2 ani am făcut. Când am venit aici, m–am dus la şcoală. Doamna secretară mă cunoştea, profesorii erau alţii, directorul la fel. Doamna secretară Moga era. M-am dus la doamna secretară şi i-am spus că am fost elevul lor şi că aş vrea să continui la zi, că am întrerupt 6 ani studiile. M-a trimis la tovarăşul director, care era tovarăşul profesor de limba română, Mihalache. Şi m-am dus la el şi i-am spus povestea, ce am păţit. Şi mi-a spus că trebuie să mă duc la regiune, la secţia de învăţământ să cer dispensie de vârstă, pentru că, „dumneata eşti mai mare cu 6 ani”. Şi zic: cine-mi dă mie dispensie de vârstă, când aude că am fost în Bărăgan?… Că asta a fost o pată pentru cei care au fost deportaţi, au fost chinuiţi, nu au fost primiţi la licee, la facultăţi.

Mi-a zis că nu se poate altfel. M-am dus înapoi la doamna secretară, care a fost o doamnă şi, i-am spus… M-a luat de mână, ca pe un copil, şi m-a dus la director şi i-a spus că Fantaziul a fost elevul nostru.

Atunci şcolile pedagogice aveau ferme, eu am lucrat la fermă în fiecare an. Şi îi spune că a fost disciplinat, nu a avut abateri, a stat la internat – înscrie-l. Deci, asta înseamnă un om. Să spună un cuvânt bun… Deci, chiar dacă nu se putea, s-a putut. Şi m-a înscris la zi, am terminat în 68 şi colegii, dacă eram mai mare îmi ziceau Ceacea. Am fost 40 în clasă, m-au primit cu respect, mă respectau că sunt mai mare ca ei. În 68 am reuşit să termin liceul, după 7 ani. Am avut voinţă. Apoi am terminat facultatea, am fost un om foarte muncitor. Directorul de la liceul pedagogic m-a oprit pedagog şi aşa mi-am început activitatea didactică. Pe urmă mi-am făcut facultatea, prin muncă am fost promovat. Imediat am primit catedră, am terminat facultatea de Educaţie Fizică din Timişoara. Am fost, nu la multe şcoli dar, am fost la şcoala Generală 4, unde era un director care aprecia munca foarte mult. Apoi am fost transferat la şcoala Generala 18 din Dacia şi, de acolo la şcoala Generală 24, care atunci s-a înfiinţat în 76 şi m-a numit director adjunct. Şcoala 24 era în construcţie, am contribuit la construirea mai departe a şcolii, am terminat-o, împreună cu colectivul cadrelor didactice, care a ajuns la 80 de cadre didactice. Şcoala Generală 24, care a fost o şcoală fruntaşă pe oraş, pe judeţ, care este în Dacia. Am fost onorat şi invitat la toate aniversările de la şcoală. Eu cu o colegă am fost primii directori ai şcolii. De acolo, de la 24 m-am pensionat.

Din 90, după Revoluţie, de la înfiinţarea asociaţiei eu sunt secretarul asociaţiei. Sunt cel mai vechi membru al asociaţiei…

R.S: (Atunci când aţi fost eliberat, aţi vrut să veniţi direct aici în Timişoara?)

V.F: Aici am vrut direct, că era şi fratele. Am avut voinţă să termin şi să devin profesor. Din familie, fraţii au fost profesori. Sora mare a fost profesoară de română, fratele a fost inginer silvic, sora mică, care mai trăieşte şi acuma, a fost profesoară de geografie. Noi ne-am luptat pentru asociaţie.

R.S: (Pe parcursul şederii în Bărăgan, aveţi o amintire care v-a marcat în vreun fel, sau vreo amintire plăcută?)

V.F: Din timpul deportării, plăcută a fost că, am muncit şi că am reuşit să trecem de necazuri. Dar, cea mai grea este când am fost aruncaţi pe câmp. La 19 ani, mama zicea că să mă facă popă, tata zicea că să mă facă doctor. Şi am ajuns aruncat în câmp. Nici pe un animal nu poţi să arunci, că ţi-e milă; acum îl ţine în casă animalul. Pe noi ca oameni, ne-au aruncat pe câmp, sub cerul liber. Asta a fost o crimă omenească, nici nu pot să-mi explic de ce s-a procedat aşa.

În timpul ăsta de 26 de ani, am avut mari realizări aici la asociaţie. Am făcut ca oamenii să cunoască ce a fost deportarea. Să cunoască şi cei tineri şi cei mai în vârstă.

R.S: (Credeaţi în Dumnezeu?)

V.F: Da, am crezut în Dumnezeu. Aşa am fost educaţi din familie, de mici copii. Am avut respectul faţă de om, am avut un respect faţă de biserică. Învăţătorul din comună şi părintele din comună erau oameni respectaţi. Eu am avut respect faţă de biserică, faţă de om.

R.S: (Consideraţi că acest lucru v-a ajutat pe parcursul şederii Dvs. acolo?)

V.F: Da, foarte mult. Da, da, foarte mult. Noi spuneam când eram copii, în fiecare dimineaţă rugăciunea, seara, înainte de masă spuneam rugăciunea, aşa am fost educaţi. Fără credinţă, omul e o nimica toată. Bineînţeles, sunt şi alte probleme dar, totuşi, să ai o idee…că este o vorbă: „n-are nici un Dumnezeu”… Asta din familie ne-a învăţat, mergeam la biserică, de mic copil. Fără Dumnezeu, nu se putea face nimic. Eu zic că totuşi să ai o idee aşa că, te pedepseşte cineva, că dacă eşti liber şi faci după capul tău nu…

R.S: (Cât timp aţi stat acolo, aţi reuşit să păstraţi obiceiurile de sărbători, de Crăciun sau de Paşte?)

V.F: Da, da, s-au respectat obiceiurile. S-a făcut o biserică într-o casă. Aveam şi preoţi deportaţi. La fel şi la şcoală învăţătorii erau din sate vecine, chiar dacă nu aveau pregătire ca învăţător îi punea pe cei care au avut un liceu. Ne-a dat voie să facem biserici în fiecare sat nou.

R.S: (Au existat momente de neîncredere referitoare la vecinii de sat?)

V.S: Nu am avut fiindcă toţi au fost uniţi. Am fost uniţi şi ne-am ajutat unii pe alţii. De exemplu, au fost invalizi, deportaţi invalizi, oameni în vârstă de 85-90 de ani, noi tineretul i-am ajutat. Le aduceam apă de la Borcea, Borcea era totuşi la o distanţă de 700 de metri.

R.S: (Aţi avut acces la asistenţa medicală?)

V.S: La început mai rău a fost, dar, cu timpul totuşi, ne-a ajutat. Noi am făcut dispensar. Şi medicii erau tot din deportaţi. Dar nu am avut medicamente, foarte greu a fost…nu-mi amintesc ca să vină salvarea, nici nu erau salvări atunci… dar, ca să interneze la spital, nu, nu. Cum se spune: „mureau cu zile” acolo în casele făcute din pământ bătut.

R.S: (Aţi avut probleme de sănătate sau vreun membru al familiei a avut probleme de sănătate?)

V.S: Da, mama a avut probleme de sănătate. A avut cu inima, tensiune şi a murit acolo la Bărăgan. Asta a fost cel mai dureros, acolo am pierdut-o, în 55. În anul în care ne-a eliberat. În loc să se bucure de libertate, a avut tensiunea mare, nu a avut medicamente, nu erau medicamente ca acum.

R.S: (Puteaţi să corespondaţi cu membrii familiei? Primeaţi scrisori, pachete?)

V.F: Da, fiindcă am avut acces, că mergeam şi depuneam scrisorile şi, ca să ajungă mai precis, le puneam în cutia poştală, jos, în satul vechi. Primeam corespondenţă, dar, bineînţeles, era controlată, verificată, toată corespondenţa. Primeam plicurile deschise. Pachete nu am primit, dar ne aducea sora mai mare, care era profesoară, ea venea la noi… Era accesul dat, ne mai aducea, dar nu aveam nevoie, că tata muncea, eu munceam, ne aprovizionam. Dar cei care erau invalizi, mai în vârstă primeau de la rude.

R.S: (Când aţi venit în Timişoara cum aţi fost primit?)

V.F: Eu am fost primit oriunde, nu m-am lăudat că am fost deportat. Nu am spus la nimeni şi, nimeni nu a ştiut că eu am fost deportat. Chiar în învăţământ. În învăţământ era foarte strict. Şi n-am povestit la nimeni că am fost deportat şi asta a făcut foarte mult. Am avut profesori la şcoală şi după revoluţie, când s-a înfiinţat fundaţia am dat ochii cu ei, am rămas şi eu şi ei, că noi am fost deportaţi. Deci nu s-a ştiut unul de altul. Unii s-au lăudat, noi nu. De exemplu, la şcoală unde am fost director, 6 cadre didactice au fost deportate şi n-am ştiut unul de altul. Sau am avut copii la şcoală, din familii deportate. Şi, asta a fost într-un fel bine că, alţii care s-au lăudat, au spus, au avut greutăţi şi la serviciu şi la şcoală.

R.S: (Ce vă mai amintiţi despre drumul deportării la Bărăgan?)

V.F: Când ne-am refugiat din Basarabia, acum vreau să vă fac o comparaţie; la fiecare gară era Crucea Roşie, ne dădea ceai, ne dădea pâine. Asta a fost când ne-am refugiat din Basarabia, în 44. În schimb aicea, am fost cu arma la spate. La uşa vagonului erau doi soldaţi, au fost foarte stricţi. Când am ajuns la Târgu Jiu, îmi amintesc că eram totuşi copil, aveam 12 ani, Crucea Roşie ne-a ajutat foarte mult. Dar acum când ne-au deportat, foarte strict, n-aveam voie să ieşim…

R.S: (Vi se vorbea doar în română? Ce profesii aveau cei deportaţi?)

V.F: Da, în română, ei erau români, soldaţi români, miliţieni români. Da, nu au fost ruşi sau alţii. Români de-ai noştri. Dar probabil că nici ei nu au fost vinovaţi, fiindcă aşa era ordinul, aşa au primit ordin. Şi în armată nu se discută, se execută.

Acolo erau ţărani înstăriţi care se numeau chiaburi, doctori, profesori, contabili, ingineri. De toate profesiile. Nu trebuia să fii chiabur sau să fii înstărit, dacă ai fost funcţionar public şi ai fost rău văzut, că aveai alte atitudini faţă de regim. Atuncea începuse să se facă colectivele la noi şi unii nu au vrut să dea să lucreze pământul împreună, şi atuncea au fost pe listele respective. Sau cei care au vorbit urât despre regim, erau urmăriţi. Sau nemţii de aicea de la noi, şvabii, din cauza că au fost foarte bogaţi, au fost expropriaţi în 45 şi în 51 au fost deportaţi. Sau care au avut rude în străinătate, şi ăştia au fost deportaţi. Dacă ai avut rude în străinătate ai fost un om periculos. Dacă ai avut în Germania sau în America, da.

R.S: (Cine credeţi că a avut cel mai mare rol în evoluţia Dvs.? Aţi avut susţinerea părinţilor?)

V.F: Am avut susţinere şi din partea părinţilor. Tata a fost un om muncitor, a avut 8 fraţi şi, el n-a putut să înveţe la şcoală, decât 4 clase. Tata a ţinut foarte mult ca, copiii lui să înveţe şi să studieze. Şi, noi l-am respectat, prin câte am trecut şi, totuşi, am reuşit. Deci prin muncă, numai prin muncă am reuşit şi prin respect. Am respectat orice om. Oamenii au văzut asta… Colegii şi profesorii au văzut asta… Ăştia mici şi profesorii mă respectau, unii mă cunoşteau. Mă respectau mai mult decât pe cei mai mici, pentru că eram mai în vârstă. Au văzut că vreau să devin om adevărat. M-au ajutat în timpul orelor, făceau ore suplimentare cu mine. Fiindcă după 7 ani de zile să întrerupi şi totuşi, să ai voinţa asta să termini…m-au ajutat. Au văzut profesorii că am voinţa asta, că vreau să devin cineva. Numai prin muncă, fără muncă nu se poate face nimic. Şi am reuşit.

M-am luptat cu toţi care îmi puneau piedici, dar am respectat. Nu, n-am jignit pe nimeni, n-am făcut rău, că în viaţă asta e: să-ţi vezi de treabă şi să munceşti şi să respecţi pe cel mai în vârstă. Şi acum mă întâlnesc cu foştii elevi, cu toate că, am fost până la 8 clase, dar am foşti elevi doctori. Eu i-am respectat şi, ei acum mă respectă aşa ca om şi ca fostul lor profesor. Acum am avut o întâlnire de 35 de ani, cu foştii mei elevi de până la clasa a 8 a. Şi mă invită, unii îşi amintesc foarte mult de noi.

Nimeni nu crede că am trecut prin toate astea şi de aia am harta din 38 a României Mari, şi aicea mă uit unde m-am născut, Soroca.