Stela SIMON
(n. 1938)
Îmi aduc aminte că mergeam cu mama în parc sub nişte copaci mari şi era acolo o ladă mare cu nisip şi fericirea mea era să mă joc în nisip. Îmi aduc vag aminte şi de o locuinţă, ştiu că aveam un balcon şi de pe acel balcon priveam cum vine lăptarul sau sifonarul cu o căruţă trasă de un căluţ, era foarte îngrijit îmbrăcat. Preda marfa la abonaţi… Eu ţipam de pe balcon către căluţ…
După aceea, ne-am mutat pe strada Beethoven nr. 5, care era splendid aşezată lângă parcul Eminescu… Când ne-am mutat aveam 4 ani. Era prin 1942. Atunci a început perioada mai grea, cu războiul, dar am avut o copilărie splendidă şi acolo. Eram o casă de copii. Numai colonelul Galgoţi, de obârşie moţ, tot din Roşia Montană, avea opt copii, eram fratele meu şi cu mine, mai era o familie de germani, Winkler, refugiată din München în timpul războiului şi stăteau la bunica lor, o femeie foarte distinsă, doamna Paulay… Vă daţi seama ce jocuri se puteau încinge!… De ce ne-am mutat de pe 3 August? Probabil că tata dorea o locuinţă mai mare, mai însorită. Acolo aveam soare destul, pe Beethoven 5. Acolo s-a născut fratele meu.
Noi am locuit numai cu chirie, părinţii mei nu şi-au făcut casă , nu au avut acest interes, deşi noi am regretat după o vreme că nu avem şi noi o casă… Aici, la marginea Timişoarei sunt atâtea căsuţe familiale, foarte drăguţe, cu grădină, cu pomi… Ei nu au avut această preocupare!…
Casa era frumos aranjată, în salon era pian, pe pian era un bibelou german de Dresda… pe care eu am avut „grijă” să îl sparg cu ajutorul unei mingi, că am jucat fotbal în salon, sufragerie mare, camera copiilor şi dormitorul părinţilor… Era foarte frumoasă locuinţa! În ea am stat destul de mulţi ani…
Jocurile noastre, ale copiilor erau formidabile, pentru că, pe lângă parc, mai aveam în spatele casei o grădină mare, frumos aranjată cu o filigorie. Nu pot să spun ce clipe minunate de viaţă am avut în copilărie!.. (Era moda cu filigoria…) Da, era moda, da… şi era foarte plăcut, mai ales vara.
Sigur că eu aveam prietenele mele din familia Galgoţi: pe Ioana, pe Alexandra… Galgoţi este un nume… ştiţi cum e în Ardeal cu numele astea… În scrierile bunicii mele Maria Botiş Ciobanu apare un Golgoţiu, baciul Adrian Golgoţiu. Alexandra mi-a spus în anii din urmă că acela era străbunicul lor…
Băieţii se jucau de-o parte, noi de alta, uneori făceam jocuri comune… nu pot să descriu acum fantezia acelor jocuri… Era în plin război şi noi ne jucam pe aleea de tei din parcul Eminescu, acum Parcul Copiilor, de-a indienii… la marginea tranşeelor. Frigeam slănină, emiteam sunete de luptă, băieţii se luptau, noi le pregăteam mâncarea… Era… ce să vă spun?!… Ne mai jucam Şcoala de sărit, de-a v-aţi ascunselea, Baba Oarba. Noi ne jucam foarte mult în parc.
Casa aparţinea unei doamne evreice, doamna Baruch care a fost printre primele care a părăsit Timişoara. Noi am stat acolo cu chirie. Doamna Baruch era foarte cumsecade, percepea o chirie modică… Dacă tatăl meu care era singurul care muncea în familie îşi putea permite chiria, înseamnă că era cât se poate de avantajoasă… Mi-aduc aminte că eram copii şi ni se povestea că la Paris chiriile sunt exorbitante şi noi ne miram că noi ne putem permite să plătim aici o chirie, iar parizienii, nu! Asta era în mintea noastră de copii… Tatăl meu a lucrat la Curtea Administrativă o vreme înainte de război şi imediat după. Atunci când au venit comuniştii la putere, salariul lui s-a diminuat, tata nu a „rezistat” la bară ca avocat şi, în timpul comunismului, nici nu putea să fie avocat, aşa ca a ocupat funcţia de jurist-consult la diferite întreprinderi. La sfârşitul carierei de jurist a fost şeful Arbitrajului de stat ca ne-membru de partid, iar la împlinirea vârstei de pensionare a trebuit să cedeze locul altuia care era mai bine văzut. Bine, şi el era bine văzut fiindcă a lucrat mult timp şi cu pricepere, dar… El are doctoratul la Paris în probleme de contencios administrativ. Mama nu a lucrat niciodată, dar asta înainte de instaurarea „puterii populare” nu s-a simţit! După aceea însă am cam tras mâţa de coadă..
(Deci, dumneavoastră eraţi cu mama toată ziua.. nu aveaţi altă persoană care să se ocupe de dumneavoastră…) Staţi puţin, că pe vremea aceea, eu am avut Kinder Fräulein, guvernantă… Mi-aduc aminte de domnişoara Bumfort, care era de origine franceză. Am întâlnit-o şi după ce am născut băiatul… am întâlnit-o şi se ţinea foarte bine. Deci, ea era guvernantă. Îmi aduc aminte că venea pe Beethoven 5, vorbeam germana cu ea, mă plimba, îmi povestea… venea zilnic. Stătea până după prânz… Aşa era pe vremuri! Mamele îşi lăsau copiii cu guvernantele chiar dacă ele nu lucrau ceea ce astăzi este un vis de nerealizat! Bine, şi timpurile au evoluat şi sunt alte vremuri, nu neapărat la noi, dar peste tot!
Primele două clase elementare le-am făcut acasă, în particular, cu doamna Anţilă. Am început la şapte ani. Erau urmele războiului încă vizibile, mama mi-a spus: „Învaţă mai bine în particular şi dă examenele la şcoală pentru că este război şi este mizerie!”. Ea întotdeauna s-a temut de mizerie. Mizerie chiar nu am trăit , dar am avut şi perioade foarte grele. La sfârşitul clasei a doua am dat examen la Şcoala normală de învăţători acolo unde astăzi este sediul Radio şi TV din Timişoara. Această şcoală avea şi o secţie pentru orfani care era în clădirea ce aparţine acum Universităţii de Vest. Acolo am făcut clasa a treia. Îmi aduc aminte că începeam cu rugăciunea şi cu imnul regal, bineînţeles, scurtat. Am avut un învăţător venit din război şi marcat de război şi ştiu că ne mai „ardea” cu liniarul în degete şi la palmă. Apoi a venit reforma învăţământului şi în clasa a patra am trecut la Liceul Carmen Sylva, actualul Pedagogic. Acolo am şi terminat liceul în 1955, acel faimos liceu cu zece clase. Nici vorbă de latină, greacă… Istoria literaturii universale, foarte repede, despre Shakespeare cred ca ni s-a vorbit o oră! Totuşi, părinţii au avut grijă de lecturile mele şi nu mă pot plânge, dar faptul că nu am făcut nici un pic de latină sau greacă veche, a lăsat nişte goluri pe care nu le mai umpli niciodată! (Cine vă spunea ce să citiţi?) Şi mama şi tata. Amândoi! Tatăl meu dup-amiezele era acasă şi ne mai jucam cu tata. Îmi aduc aminte ce zmee frumoase ştia să înalţe, el era cel care insista să citim şi mama. De fapt, mama era factorul principal… literatură pentru copii… „Amintiri din copilărie” ale lui Ion Creangă. (Citeaţi şi în germană?) Nu. Guvernanta se limita la conversaţii lejere, îmi aduc aminte că în prima copilărie unor substantive le ziceam în două limbi…Blumen- floare! După ce guvernanta a plecat şi copiii Winkler au plecat, eu nu am mai vorbit germană. Ea a plecat înainte de a merge eu la şcoală.
În şcoală am făcut rusă, începând din clasa a patra. Foarte interesant că rusa s-a prins de mine. Căci am făcut-o din clasa a IV-a elementară şi până în anul III de facultate. Am mai făcut franceză. Era opţional: franceză sau germană. Eu am optat pentru franceză pentru că acolo mă mai puteau ajuta părinţii. Cu limba franceză s-a întâmplat un fenomen interesant. Sigur că mama şi tata insistau să cântăm cântece franţuzeşti… Frère Jacques, Sur le pont D’Avignon şi altele… Când venea profesorul de franceză de la Loga, monsieur Combi şi alţi oaspeţi francezi care ne-au mai trecut pragul, eram imediat chemaţi şi „Dă-i cu Frere Jacques”. Mi-a intrat în ureche limba franceză, mama ne vorbea foarte mult franţuzeşte, dar eu răspundeam în româneşte şi, într-o zi- eram deja în serviciu- nedreptăţită fiind de şef, neştiind cum să fac să nu înţeleagă aceea, am dat-o pe franţuzeşte, la care mama mea a avut o surpriză foarte plăcută. A uitat subiectul neplăcut şi mi-a spus: Dar tu vorbeşti! Atunci i-am spus: Dar ce crezi, că acele acumulări, de atâţia ani, nu au dat roade?”…
(Cu pianul?…) Ah, cu pianul am fost un antitalent total, îmi aduc aminte că mama a rugat-o pe o profesoară de pian, domnişoara Szatmary. Ea era profesoară de pian. Efortul a fost inutil pentru că eu eram antitalent. De altfel, am şi degete foarte scurte. Până la urmă, am găsit soluţia…. Venind domnişoara Szatmary la ore… Eu eram foarte băieţoasă, mă urcam în copaci, ce să vă spun!… Fratele meu era un copil mai delicat, el era un fel de fetiţă frumoasă. Eu eram un drac de fetiţă mai urâţică şi rea, mă urcam în copaci. Mama era foarte îngrijorată de lipsa mea de feminitate de la vârsta aceea… Ca să reiau episodul cu domnişoara Szatmary: m-am ascuns într-un copac cu vegetaţie bogată. Mama mă striga întruna, eu nu am răspuns… După aceea, am apărut şi am spus că niciodată nu am să mai cânt la pian, că aceasta este o tortură. (Aveaţi personalitate.) Da, cred că aveam de pe atunci personalitate, deşi mă consider mai degrabă, o timidă. Noi am „beneficiat” de o educaţie puţin cam rigidă. Adică: nu ai voie asta, nu ai voie cealaltă, toate în numele unei bune purtări. Dar erau nişte interdicţii… (Care veneau din partea familiei?) Da, şi mama şi tata. Trebuie să fii politicoasă, trebuie să-ţi însuşeşti nişte maniere, nu te căţăra în pom că nu e frumos pentru o fetiţă, nu vorbi obraznic… Care copil nu e obraznic?… Educaţia era uşor rigidă.
(Şi şcoala a mai adăugat ceva la asta? Aţi spus că şi reforma a mai schimbat mult….) Reforma a anulat tot ce era frumos, şcoala ne băga nişte idei venite de dincolo de Prut, trebuia să cântăm ruseşte, să citim literatura rusească, să ştim că marii scriitori încep cu Gorki… care nici nu era de neglijat, dar era o imitare a unor mentalităţi din Marea Uniune Sovietică. Foarte ciudat: nu-mi plăceau, dar m-am adaptat. (Aţi învăţat bine?) Eu am fost o elevă mediocră, adică învăţam ce îmi plăcea. Ce nu îmi plăcea…La matematică – un dezastru. Am avut întotdeauna un complex de inferioritate pentru că nu îmi plăcea matematica şi nu înţelegeam ce rost are… mentalitate total greşită pentru că matematica este o ştiinţă extrem de importantă. Îmi plăcea istoria, îmi plăcea literatura, ştiinţele naturale, limbile străine, inclusiv rusa. Eu şi astăzi citesc din Puşkin în original… au ruşii nişte scriitori, poeţi şi oameni de artă cum rar se întâlnesc…
(Profesorii de la Carmen Sylva cum erau?) Am făcut limba rusă cu o doamnă rusoaică ce nu prea ştia bine româneşte, dar ne-a prins foarte bine. După aceea, mai târziu, în gimnaziu, am făcut rusa cu Flora Miklosi, fata celebrului Miklosi, cel cu electricitatea. Ea, probabil, absolvise recent limba rusă şi îmi aduc aminte cu plăcere de orele dumneaei.
Profesorii se cam schimbau… la limba română am avut-o pe doamna Paiu Eugenia, venită din Vechiul Regat, o doamnă cu o limbă română splendidă. Dacă eu am prins dragoste pentru limba frumoasă românească este tocmai datorită faptului că am studiat cu o profesoară regăţeancă pentru care limba română era o comoară şi pe care a ştiut să ne-o predea. Eu nici astăzi nu pot să uit fraze din cronicari pe care i-am găsit extraordinari. Nu mai vorbesc de clasicii literaturii române. Vedeţi, eu m-am apropiat de literatura ardelenească şi bănăţeană la anii maturităţii pentru că atunci Goga nu putea fi predat la şcoală… M-am apropiat de Goga, Slavici… Pe Slavici îl iubesc foarte mult ca şi bunicul meu patern, care îl iubea foarte mult… Eu m-am apropiat de aceştia spre anii maturităţii pentru că în şcoală am învăţat – şi bine a fost aşa – clasicii literaturii române, cei de peste Carpaţi cu precădere.
Mi se spune că posed limba română bine. Asta o datorez liceului, chiar aşa, un liceu nenorocit cu zece clase. Literatura română şi limba română au fost o bucurie în a mi le însuşi.
(Începuseră şi cursurile de ideologie marxistă?) De asemenea treburi nu îmi aduc aminte, aveau ei însă alte metode de ne vârî în cap chestiile cu Marea Uniune Sovietică şi avantajele bolşevismului. Parcă în ultima clasă de liceu, am făcut istoria PCUS. În viaţa mea nu am crezut… că îmi erau dragi şi matematicile şi acum… că se poate învăţa aşa ceva, o inepţie. Nu reţineam absolut nimic! Nu îmi aduc aminte ce făceam eu când trebuia să răspund la aceste inepţii… probabil că mai aruncam câte un ochi în carte sau îmi făceam câte o fiţuică pentru că nu aş fi putut să răspund coerent. Dar nu mai reţin exact de câte ori pe săptămână făceam… suntem după cincizeci de ani…
Uniforma era de pânză albastră, cu guleraş alb, ciorapi cât mai respingători ca aspect… ciorapul de nylon era o mare minune! Uniformele, dacă ar fi fost făcute cu mai mult bun gust şi cu mai multă îngrijire poate că ar fi fost o treabă benefică pentru că eu… nu neapărat că eu, nu neapărat că am îmbătrânit, dar când mă uit astăzi la elevele de liceu cum sunt îmbrăcate şi machiate mă cam sperii, drept să-ţi spun! (Dumneavoastră spuneaţi că nici nu vă machiaţi… mama dumneavoastră se machia, iar dumneavoastră, dimpotrivă…) În ultimele clase de liceu – că au făcut comuniştii şi lucruri bune – puteam să mergem la concert simfonic şi se numea concert simfonic educativ… Trebuia să purtăm uniforma, dar îmi tăiasem coadele că am avut codiţe lungi până în clasa a noua, începusem să îmi ondulez părul şi, la indicaţiile mamei, care spunea: „Vei fi fiind tu împotriva fardurilor, dar hai să-ţi dau cu puţină pudră roz în obraji…” – asta era singura concesie: pudră roz pe obraji. (Ştiu că, de regulă, în adolescenţă, fetele se grăbesc să se machieze…) Mai târziu am prins un drag de machiaj!…. Asta era doar faza întâia… Aveam un ten de petală de floare şi nu mai trebuia să îi pun nimic… mai puneam eu moaţe, dar nu era cu rimel, nu era cu fond de ten, nu te rujai, nu te dădeai cu albastru, verde, brun pe pleoape. (dar prietenele dumneavoastră?) Foarte uşor, dar fără ustensile din astea: rimel… Mai dădeau cu puţin ruj pe buze, îşi mai pensau sprâncenele şi le mai subliniau şi cu asta gata! Dar să ştiţi că era suficient! O fată tânără machiată strică din frumuseţea naturală! Dacă o face la modul discret şi neobservat, mai merge, dar mai vine o altă problemă: dacă dai de tânără cu farduri pe obraz ţi se strică tenul! Eu şi astăzi am o foarte mare admiraţie pentru femeile care nu folosesc farduri şi care sunt frumoase tocmai pentru aceasta! (pentru naturaleţe?) Pentru naturaleţe! Că nimic nu poate să fie mai frumos decât naturaleţea!
În prima fază am mai avut şi fată în casă. Noi nu spuneam servitoare pentru că termenul nu ne plăcea. Am avut nişte fete din Bihor de care ne-am ataşat şi pe care le-am iubit şi mama punea cu ele o grămadă de conserve. Nu exista să lipsească ceva pentru iarnă! Acolo erau şuncile, acolo erau cârnaţii, dar pe lângă asta, borcane cu cele mai felurite conserve: dulceţuri, marmelăzi, murăturile… borcanele frumos ornate… diverse flori făcute din morcovi, ardei… nişte minuni de răbdare. Eu astăzi nu sunt în stare să pun absolut nici o conservă, dar nici înainte!
Sunt o fire destul de nonconformistă, dar nu neapărat ca să mă împotrivesc făţiş ci pentru că nu am avut răbdare pentru aşa ceva. Mai degrabă mă interesa o muncă mai masculină decât să fac aşa ceva. Eu le admir extraordinar de mult pe femeile care se ocupă de aşa ceva, dar eu nu mă văd în stare să fac aşa ceva! (Nu era asta şi o reacţie… mama dumneavoastră era delicată, foarte aranjată, atentă la orice detaliu… dumneavoastră nu aveaţi cumva o reacţie contrară?) Bineînţeles! Mama accentua foarte mult asupra laturii feminine, de la gospodărie până la ţinută, la felul cum mergi… eu mergeam băieţeşte, băteam mingea…. Poate că e o reacţie subconştientă la ceea ce te învaţă… (Dar era o familie cu tabieturi?) Da, da, categoric, da. (Şi asta vă displăcea?) Nu. În tinereţele noastre, ca tineri căsătoriţi, primeam şi mergeam şi ofeream cine şi prânzuri… Asta îmi place, îmi place să gătesc, să prepar lucruri bune, îmi place să servesc…
(Ce prietene aveaţi? În casa de pe Beethoven…) În casa de pe Beethoven a fost o chestiune tragică şi nici nu vreau să îmi mai amintesc despre ea prea mult pentru că ne-au dat afară din casă când s-a instalat SANEPID-ul în anii ’50. Am fost pur şi simplu evacuaţi. Eram în primele clase de gimnaziu. Erau alte împărţiri ale anului şcolar: erau primele patru clase, iar de la cinci la zece era otova.
Evacuarea s-a făcut în plină iarnă, cu nişte camioane oribile; am împachetat tot ce am avut, dar s-au mai şi furat nişte lucruri: stiloul de aur al bunicului meu, o iconiţă de argint… în sfârşit, ce să vă mai spun? S-au spart multe… şi ne-am mutat pe strada Trandafirilor la numărul 5… o zonă frumoasă , dar eram la început trei familii într-un apartament de patru camere. Noi aveam două camere, iar pe Beethoven aveam patru camere, cu o bucătărie mare… Apoi am ajuns la comun şi de comun nu am mai scăpat, cu greu ne-am extins la trei camere când s-a născut Horaţiu. Apoi ne-am mutat la bloc. Pentru mine, mutatul la bloc a fost o adevărată bucurie. Aşa cum este blocul, este spaţiul meu, casa mea, my home!
(Prietenele erau colegele de liceu?) Erau colegele de liceu, erau fetele din casa de pe Beethoven 5. Şi acest vis frumos s-a terminat când am fost evacuaţi. Prietena cea mai bună a fost Ioana Galgoţi. După aceea, ea a trecut la altă şcoală şi s-a cam destrămat prietenia. La Carmen Sylva m-am împrietenit cu o fată excepţională, Elena Becsi (Iţu) pe care am văzut-o prima dată când aveam şapte ani. Ea lua ore de religie în casa de pe Beethoven 5 la o călugăriţă care venea periodic pentru aceste ore la familia Paulay Winkler şi s-a întâmplat o întâlnire pe casa scării. Ea urca, eu coboram şi ne-am oprit pentru câteva minute, ne-am uitat una în ochii alteia şi am zâmbit. Aveam şapte ani. La Carmen Sylva începând cu nu mai ştiu care clasă, ne-am împrietenit şi a fost o prietenie de durată. Acum, din păcate, cu vremurile astea, ne vedem extrem de rar, ne mai dăm telefoane la zilele de naştere. Până nu de mult mai mergeam una la alta de ziua de naştere, o prietenie care durează de decenii este foarte mare lucru. Ea unguroaică, eu româncă…
După ce cultul nostru greco-catolic s-a desfiinţat, a fost un moment de derută în familie pentru că tata nu zicea nimic, nu ne îndemna, el ne mai ducea la Catedrală, dar mama ne mai ducea cu ea la biserica catolică. Şi umblam la biserica aceea… în primul rând mergeam la Dom şi apoi la bisericuţa care aparţinea de Notre-Dame, în centru… am cântat şi în corul bisericii catolice, mama era foarte fericită… Îi spunea biserica Sfânta Ecaterina. La insistenţele mamei am cântat în corul bisericii de sărbători. Era un preot excepţional, părintele Hauptman, care de fiecare dată de sărbători, când cântam, ne invita la un păhăruţ de vişinată şi ne mulţumea că am cântat la slujbă. (Asta nu mai era în timpul comunismului, totuşi…) Ba, tocmai că era în timpul comunismului şi mama tremura, dar mă îndemna să mă duc. Am cântat episodic şi la biserica Piariştilor. Cântam şi la biserica Sfânta Ecaterina până la un moment dat când a început teroarea, cam prin anii 54-55, când am simţit că era periculos să mergem la biserică, că eram supravegheaţi. Mama mi-a spus: Nu te mai duci să cânţi la cor, că mie mi-e frică! Între timp murise bunicul în închisoarea din Sighet. Eram la liceu…. Îmi aduc aminte că m-am întâlnit într-o zi cu părintele Hauptman pe stradă şi mi-a spus: Stela, de ce nu mai vii să cânţi ? – Părinte, să vă spun drept, mi-e frică… Ăştia nu privesc cu ochi buni intratul în biserică. La care, el a zis: Îmi pare foarte rău, dar înţeleg.”
(La şcoală se făcea propagandă împotriva bisericii?) Ne vârau în cap principiile ateismului. Îmi aduc aminte de istoria PCUS ca de un coşmar… Nu pot să spun că s-a instaurat un regim de teroare în şcoală, mai veneau însă ordine de sus… Toată atmosfera era cât se poate de lugubră… A rămas liceu de fete, după aceea s-a transformat în liceu pedagogic.
M-a învăţat Iţu să patinez… vara era înotul, voleiul unde eram un adevărat antitalent, tenisul de câmp de la strada Trandafirilor, canotajul… Patinoarul… se dădea drumul la apă, dar era şi Regata, acolo unde este Casa de creaţie a artiştilor plastici era un teren betonat. Mai patinam şi pe terenul de tenis unde se dădea drumul la apă şi îngheța bocnă.
Cu sportul, lectura, concertele…. (Şi cu băieţii? Cum că întâlneaţi?) Pe vremea noastră nu era obiceiul… cel puţin eu nu m-am întâlnit… Colegele mele mai emancipate şi mai dezgheţate decât mine probabil că se întâlneau cu băieţii. Eu nu m-am putut ocupa de treaba asta. În primul rând, de acasă, era interdicţie strictă. (Nici când aveaţi şaisprezece ani şi aţi terminat liceul?) Nu, nu, eu nu am avut treabă cu băieţii! Că-i bine, că-i rău, nu ştiu! Liceele erau separate: liceul de fete, liceul de băieţi… Nu erau şcoli mixte… (Dar la patinoar?) La patinoar ne întâlneam cu fraţii colegelor noastre… Îmi aduc aminte că, odată, unul din băieţi mi-a înşurubat patinele pe bocanc şi am fost aşa de încântată de acest gest pe care nu îl uit nici astăzi! Astea erau evenimentele. Umblatul cu băieţii, nu! (Deci, nu neapărat… dar în grup nu se mergea? La film…) Nu. La film mă duceam foarte des cu părinţii, cu fratele meu, cu prietenele mele… Nu îmi aduc aminte să fi mers la vreun film cu vreun băiat! (Dar de ce? Nu vă interesa?…) Nu pot să vă spun că nu mă interesa, dar nu îmi intra în fire… Astăzi, probabil că par teribil de demodată. (Şi colegele de care spuneaţi că erau mai emancipate?) Acelea mai primeau scrisorele, se întâlneau cu băieţii şi bine făceau!… (Dar pe soţul dumneavoastră cum l-aţi cunoscut?) Oh, l-am cunoscut când eram deja cam bătrâioară! (Adică?) Adică… ce să vă spun eu? Există o perioadă din viaţa mea pe care vreau s-o şterg. Pe Zeno l-am întâlnit… nu neapărat că ar fi nişte lucruri reprobabile. E o perioadă din viaţa mea despre care nu vreau să discut. (Asta în ce perioadă?) După terminarea facultăţii de Agronomie, în 1961… nu, nu mai vreau să-mi aduc aminte… Pe Zeno l-am cunoscut bine după ce am terminat facultatea, la douăzeci… şi câţi de ani?…
(Aş fi vrut să îmi povestiţi şi de timpul facultăţii…) Îţi povestesc şi de timpul facultăţii. Atunci era o adevărată camaraderie între colegi, nu prea cochetam cu băieţii… (Aţi spus că vă întâlneaţi…) Ah, erau reuniunile tovărăşeşti, aşa le zicea…. Avea facultatea de Agronomie orchestră şi nişte băieţi foarte faini în orchestră şi aceia ne invitau la dans, cu accepţiunea decanatului şi aşa mai departe… Bineînţeles că începuse şi rock’n roll-ul la o vreme, iar când venea tovarăşul ideolog să ne vadă cum ne distrăm, zicea câte unul: Şase, vine X, terminaţi cu rockul şi băgaţi muzică populară! Asta era o băşcălie fantastică din partea noastră, deşi eu iubesc muzica populară. „Şase, vine ăla, schimbaţi!”… (Şi ce muzică aveaţi voie?…) Era muzica asta de pe vremea lui „Pazvante chiorul”: La Paloma, din astea inofensive… muzică uşoară românească pe care noi nu o prea puteam agrea… (Cine era agreat?) Nu mai ştiu cine cânta „Firicel de floare albastră” şi alte inepţii din astea care nu aveau cum să te atragă… Noi eram cu muzica italiană… Modugno… rock’n roll…
(Vă plăcea să citiţi? Spuneaţi că partea asta cu biblioteca e ceva… ) Superfluu, da. Eu am citit foarte mult şi lectura mea a fost destul de eclectică, nu pe baze serioase, ci ceea ce… literatura faţă de care manifestam o dragoste spontană. Şi astăzi citesc foarte mult. Nu trece zi să nu citesc. Citesc memorialistică, citesc lectura rezistenţei, romanele bune care apar…
Părinţii aveau o bibliotecă bună, ediţii vechi din Alecsandri pe care le cunoşteam aproape pe de rost, dar enorm de multe cărţi s-au pierdut în timpul mutărilor succesive. Apoi a fost împărţirea bibliotecii în două: între mine şi fratele meu, care a păstrat foarte multe cărţi. El, astăzi, este în Germania, iar cărţile au dispărut din viaţa noastră, din păcate.
(Aveaţi voie să veniţi cu prietenele acasă?) Da, bineînţeles, iar tata era mare organizator de ceaiuri dansante, el dansa împreună cu noi, cu fetele din societatea mea… Erau extrem de plăcute… erau în ultimele clase de liceu şi în primii ani de facultate. (Părinţii pregăteau…) Sandviciuri, prăjituri, băuturi nealcoolice… Începea aşa, cum e five-o’clock, pe la cinci-şase şi se prelungea până pe la zece seara. Unsprezece era deja o oră prea înaintată… Veneau colege de liceu, prietene din copilărie, băieţi pe care i-am cunoscut bine din societatea noastră… Îmi aduc aminte de Mircea Ciortea – Puiu, fiul unei foarte bune prietene de-a mamei mele, veneau băieţi din echipa de volei care au câştigat nu ştiu ce campionat… Mihai Coste, Zoli Cozonici, fraţii Diminescu… erau elevi, studenţi… Nu erau neapărat la Loga, mai erau şi alte licee în Timişoara: liceul clasic, liceul Babeş…
(Nu se numea cumva într-o perioadă… erau două şcoli medii în Timişoara, iar una era Nikos Beloiannis?) Dacă îmi aduc bine aminte, Nikos Beloiannis era Loga. Liceul nostru era liceul de fete…
Mama nu participa, numai ne privea, însă tatăl meu dansa cu colegele mele, era un bun dansator, deşi cam grăsuţ…
Ceaiurile nu erau neapărat cu anumite ocazii, ci atunci când unul dintre noi îşi lua inima în dinţi şi îşi invita prietenii…. (iar dumneavoastră aveaţi spaţiu, acolo, pe Beethoven) Asta nu avea nici o importanţă! Era mobila dată la o parte şi noi dansam! Asta este: să ignori vicisitudinile şi să te simţi bine!
Nu îmi aduc aminte să îmi fi sărbătorit în mod special ziua de naştere! Nici părinţii! Ne felicitam, ne făceam mici cadouri, dar nu îmi aduc aminte să nu fi fost petreceri speciale… ceaiurile nu se organizau cu vreun scop anume sau pentru a marca o anume aniversare.
Îmi aduc aminte de o petrecere foarte frumoasă în casa unde locuiau Mihai Coste cu verii săi, Diminescu. Aveau o filigorie, ei aveau magnetofon… pe vremea când eram studentă… Erau petreceri în grădină, vara, cu dans… pe strada Doja.
(Cum eraţi privită în facultate? Nu eraţi considerată ca provenind din pătura mic burgheză?) Nu în mod manifest. Dar mulţi colegi de-ai noştri, îi admir, au terminat Facultatea Muncitorească şi au intrat direct la Agronomie. Nu pot să spun că existau între noi frecuşuri sau să te privească cu nişte ochi…
(Cum aţi ajuns totuşi la Agronomie?) Terminasem liceul în 1955 şi tata mi-a spus: Dacă nu intri la facultate, intri funcţionară ca să ne uşurăm situaţia materială. Şi atunci am luat prin eliminare: Matematică-Fizică nici nu putea fi vorba, Medicina nu îmi plăcea, încă nu erau Literele… era Institutul Pedagogic cu profil de Matematică-Fizică… La Politehnică nu aveam ce căuta, atunci nu a rămas decât Agronomia… (Dar nu s-a pus problema să studiaţi în alt oraş?) Eu aş fi dorit să urmez Dreptul, dar tata mi-a spus: „Cu dosarul tău nu ai să intri niciodată la Drept!”. L-am rugat să mă lase să dau examen la Arte Plastice, căci desenam, la care tata a zis: „Eu nu am posibilitatea să te ţin la Cluj la Arte Plastice!”. Atunci am eşuat la Agronomie şi nu îmi pare rău că am intrat acolo, a fost o şcoală de viaţă nemaipomenită pentru mine… o fată delicată şi slabă, deşi băieţoasă, după cum spuneam, dar total ruptă de problemele practice ale vieţii… Pe mine Agronomia m-a călit şi m-a învăţat multe şi nu îmi pare rău că am urmat-o. (Ce profesori vă plăceau?) A fost minunatul Pompei Liviu Mureşan, care preda Chimia şi care a fost o figură de o rară distincţie. La el mi-am dat teza de diplomă pe care el a apreciat-o pozitiv. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, dacă mai trăieşte. Îl cunoşteau şi părinţii mei. Mai era la Agrotehnică un adevărat savant Ieremia Staicu… Pe aceştia doi îi reţin ca pe nişte oameni deosebiţi…
(Cursurile se ţineau numai în clădirea unde este Regionala CFR?) Da, iar Facultatea de Zootehnie şi Medicină Veterinară este unde e astăzi Muzeul de Artă, în Piaţa Unirii. Institutul Agronomic avea două facultăţi. În ultimul an de facultate aveam cursuri comune, făceam şi noi ore de Zootehnie şi Medicină Veterinară. Îmi pare rău că Zootehnia nu e apreciată la ora actuală.
La admitere am dat probe din biologia darwinistă, darwinism, chimie, limba română şi limba rusă. Scris şi oral. În cadrul biologiei era darwinismul… trebuia să duci adeverinţă, să-ţi vadă originea socială, atunci trebuia să-ţi vadă originea socială, ceea ce a încurcat vieţile multor oameni. Eu am luat examenul. În primul an am fost foarte leneşă, dar apoi, încetul cu încetul m-am ambiţionat şi am ajuns să termin facultatea foarte bine chiar.
(Aveaţi legătură şi cu studenţii mai mari, vă întâlneaţi cu ei?…) Da, la reuniunile dansante când ne întâlneam cu colegi din altă secţie sau din alţi ani de studii. Era o atmosferă de colegialitate şi solidaritate. Exista! Erau vremurile vitrege, dar exista o solidaritate între studenţi şi exista acel nemaipomenit spirit de camaraderie care nu ştiu dacă se mai păstrează astăzi. Am impresia că astăzi e individualismul care îmbracă aspecte foarte puţin plăcute.
(Aţi vrut carieră universitară? Mi-aţi spus că aţi fost preparator…) Am vrut să scap de munca de teren pentru că în agricultură condiţiile erau vitrege. Am fost preparator trei-patru ani…
(Mă întrebam ce învăţaţi în facultate… atunci se desfăşura colectivizarea. Avea legătură cu ce învăţaţi în facultate?) Vai de mine, sigur că da. (Şi nu trebuia să mergeţi prin sate? Făceaţi practică?) Cum să nu? Eram funcţionară la bibliotecă în anii maturităţii şi atunci mergeam la porumb!… (dar în timpul facultăţii?) … Era condiţie sine qua non să înveţi despre beneficiile pe care le aduce colectivizarea. Nici nu se punea problema altfel!
Prin anul întâi am avut o practică maraton, din primăvară până în toamnă şi, după aceea, în fiecare an de studiu, vara, mergeam în practică. (De locuit, unde locuiaţi?) În dormitoarele care se puneau la dispoziţia studenţilor. Îmi aduc aminte că în anul întâi am făcut practică la ferma Ciala, lângă Arad şi acolo erau nişte clădiri ca vai de lume unde eram cazate fetele, iar băieţii locuiau într-un şopron transformat în dormitor. Astăzi, chestia asta cred că pare de domeniul….
(Ce făceaţi efectiv în practică?) Dădeai cu sapa, adunai cerealele din snop în căpiţe, în cruci, te mai duceai la grajduri, mai mulgeai vaca, mai ţesălai calul, lucruri pe care astăzi le apreciez pozitiv. La secerat…. (cu ţăranii care lucrau acolo?) Nu neapărat cu ţăranii, că ăia de la colectiv aveau ei grijă să-şi vadă ei de problemele lor, dar mergeam noi, studenţii şi făceam treabă. Astăzi apreciez pozitiv această treabă. Mă sufla vântul de slabă ce eram şi după şase-şapte luni de practică mă transformasem într-o fată voinică… Mâncarea era cât se poate de proastă, dar mai primeam de acasă.
(Aţi avut bursă în facultate?) Eu nu am avut bursă niciodată, doar în ultimul an de facultate când am avut bursă de merit ceea ce însemna că nu mai depindeam de tata ca să îmi cumpăr biscuiţi sau un ciorap. Ăştia au fost primii mei bani, puteam să îmi cumpăr un ciorap, o carte… (Cărţile erau totuşi de proastă calitate în acei ani…) Să ştiţi că a fost Biblioteca pentru toţi, care au înfiinţat-o comuniştii şi care a permis popularizarea operelor literaturii universale. Asta a fost o treabă pe care eu o consider pozitivă.
Îmi aduc aminte că din primul meu salariu de la IAS am cumpărat Amintirile lui Benvenuto Cellini scrisă de el însuşi, o carte care mi-a deschis ochii asupra Renaşterii italiene…. Toată viaţa, eu am fost în criză de timp… Îmi amintesc că tata îmi spunea: Ce-ai început cu Benvenuto Cellini? –Tată, vreau să ştiu despre Renaştere de la cineva autorizat, care a trăit Renaşterea… (De ce, el era adeptul lecturilor riguroase?) Da, ar fi trebuit să încep cu alte teme, dar eu i-am spus: Asta am dorit să citesc, asta citesc! Apoi am citit mult despre tema aceasta şi pe Vasari l-am citit… Am aşa un regret că nu am văzut Italia pentru că în tinereţe am fost fermecat de splendorile Italiei renascentiste…. Asta a fost una din supapele, unul din modurile de a accepta viaţa, care numai uşoară nu se poate spune că era în anii 50-60. Lecturile şi ceea ce acumulai înăuntrul tău… Astăzi sunt puţin contrariată de faptul că tinerii nu mai apreciază îmbogăţirea pe dinăuntru a omului. (Asta poate şi din cauza părinţilor…) Nu ştiu… Îmbogăţirea pe dinăuntru este adevărata valoare, nu neapărat bani şi bunuri materiale.
Pe băiatul meu l-am îndrumat către muzica clasică, către literatură… Bine, el s-a axat în liceu şi facultate mai mult pe literatura ştiinţifică, dar nu i-au scăpat nişte lucruri care trebuiau să le ştie… Pentru muzica clasică el a făcut o adevărată pasiune, el şi astăzi ascultă foarte multă muzică clasică…
Pe vremuri îmi cumpăram cărţi despre vieţile compozitorilor şi despre opera lor şi cred că nu e nevoie să ai neapărat o cultură foarte temeinică… Eu, de pildă, nu mai citesc notele de când cu episodul cu cântatul la pian, dar nu este nevoie… Muzica o asculţi cu sufletul şi cu mintea, nu e nevoie de o pregătire prealabilă. Sigur, am citit şi studii teoretice, accesibile minţii mele, studii teoretice pentru amatori, iar la concertele simfonice pentru tineret te duceai cu programul unde ţi se explica ceea ce asculţi, ce asculţi, din ce curent muzical face parte lucrarea şi apoi erai lăsat să asculţi liniştit şi nu se poate să nu îţi pătrundă în cap muzica simfonică.
Ştiţi cum am îndrăgit eu muzica clasică? Tata mă ducea la operă, dar nu a avut nici un succes cu mine, mie opera nu îmi place… Nu suport. M-a dus la operă de vreo două ori şi am spus: Tata, pe mine la operă să nu mă mai aduci, că mie nu îmi place, se spun nişte texte cântate… Pe la douăzeci de ani îmi plăcea totuşi extrem de mult Richard Wagner, aşa că am fost să văd Tanhäuser şi Olandezul zburător, am îndrăgit muzica lui Wagner…
Într-o seară… noi aveam radio, iar tata ştia exact posturile unde poţi să prinzi muzică clasică şi mi-a spus: „Acum stai lângă mine şi asculţi concertul nu mai ştiu care a lui Chopin, dar stai lângă mine”. Tăceam amândoi, mama îşi făcea treburile ei în bucătărie, fratele meu era la joacă… şi am stat şi am ascultat… A fost o revelaţie. Aveam vreo treisprezece-paisprezece ani şi i-am spus: Tată, când mai asculţi muzică din asta, te rog cheamă-mă şi pe mine. Şi mi-am făcut un obicei. Apoi au venit concertele simfonice pentru elevi şi studenţi pe care le-am frecventat asiduu. Şi aşa îţi faci cultura muzicală, nu trebuie să te înveţe nimeni, trebuie să asculţi. Desigur că Chopin e o muzică serioasă şi frumoasă, dar dacă începea cu un alt compozitor, poate că nu eram atât de fermecată. Şi aşa am devenit o pasionată ascultătoare şi am noroc că şi soţul meu e un pasionat de muzica simfonică. Acum ne cam mănâncă grijile zilnice… dar ce am ascultat în timpul vieţii, asta nu se poate uita.
(Generaţia dumneavoastră a trecut însă prin probleme mult mai mari… Spuneaţi că pe atunci găseaţi totuşi timp pentru a vă întâlni) E un fenomen paradoxal, o treabă foarte ciudată că nu mai găsim vreme să ne întâlnim, iar eu am crezut că asta mă priveşte numai pe mine şi cei apropiaţi mie, dar am ascultat talk-show-uri în care lumea se plângea de lipsa de comunicare. Nu înţeleg ce se întâmplă. Suntem atât de absorbiţi de tot ce se întâmplă în jurul nostru încât abia aşteptăm să ne găsim fotoliul nostru de acasă… şi să ne vedem de micile noastre relaxări… Mie îmi mănâncă foarte multă vreme lectura, dar nu înţeleg ce se întâmplă cu societatea noastră…. de ce atunci când era mizerie găseam o bucurie în a întâlni, iar astăzi când nu mai sunt problemele alea materiale sau viaţa materială a primit alte conotaţii, alte greutăţi… nu pricep de ce. La mine am pus-o pe seama vârstei, dar observ că şi oameni mai tineri decât mine nu mai găsesc prilejuri de a se întâlni.
Eu cred că tinerii implicaţi foarte tare în profesiune îşi găsesc acolo rostul lor, dar nu înţeleg de ce nu mai există viaţa de societate de altădată… Îmi aduc aminte de părinţii mei care primeau în fiecare săptămână în perioada de dinainte de război şi în primii ani de după… Probabil că televizorul şi internetul ne ocupă multă vreme…
… Eu nu ştiu ce vârstă are doamna Ciuhandu, dar m-am întâlnit cu ea şi mi-a spus că a apărut pe internet o parte din interviul meu. Este o femeie extrem de prietenoasă. O adevărată doamnă. Eu o ştiu de când dumneaei lucra la Facultatea de Fizică şi acolo lucrau şi fiul meu şi nora-mea. Ei doi o preţuiau în mod deosebit. Domnul Ciuhandu nu era atunci nici pe departe să fie primarul Timişoarei. M-am bucurat să o întâlnesc ieri şi i-am spus că, după părerea mea, este cel mai bun primar din ţară… fără să urmăresc să îi fac complimente.
Eu am un defect care este de fapt o calitate: mie nu îmi place să flatez pe nimeni şi nu ştiu ce e aceea să te bagi sub pielea unora. Nu am învăţat asta la tinereţe, nu o să o învăţ nici la bătrâneţe, nu am învăţat-o nici când am fost un om matur, nu o să o învăţ nici acum… Dacă un personaj al vieţii publice, politice, culturale, nu îmi place, îl evit cu politeţe. Îmi manifest simpatia faţă de persoanele care îmi sunt dragi şi apropiate, dar să fac eu un gest de bunăvoinţă cu un anume scop, asta nu fac! Şi nu cred că exagerez. Sigur că am făcut concesii în viaţa noastră, că era vremea aspră, era şi vremea terorii… Am făcut concesii, dar nu am flatat pe nimeni!
(Pentru care din părinţi aveaţi o preferinţă?) Mama era atât de frumoasă şi atât de distinsă şi apoi, atât de nefericită după ce a făcut acea paralizie…
În prima parte a copilăriei şi tinereţii mele eram mai mult legată de tata pentru că el ştia să te îndrume pe anumite căi de cunoaştere, ştia să se şi joace cu noi. După ce s-a întâmplat accidentul cu mama am trăit nişte clipe foarte grele… când avea mama patruzeci şi şapte de ani, adică la începutul anilor 60. şi atunci, toată dragostea şi compasiunea s-au îndreptat spre mama. Până atunci, era tata pentru că el ştia să mă ambiţioneze, să mă îndrume, să îmi verifice lecturile uneori la modul brutal… după ce a păţit mama ce a păţit, am fost foarte legată de ea. Ea, cu toată nenorocirea pe care a păţit-o, i-am admirat tăria de caracter, curajul, bucuria de a trăi… Pe ea a ajutat-o foarte mult credinţa în Dumnezeu. Am avut foarte multe discuţii pe teme de teologie cu ea şi ea mă „soma” să fiu mai credincioasă şi am zis: Mamă, biserica greco-catolică s-a desfiinţat, acum ce să facem? – Ştii că eu la ortodocşi nu mă duc, zicea mama, te iau cu mine la catolici! Eu nu m-am putut integra nici aici, nici acolo! Ea suferea din cauză că mă considera atee. Eu cred că atee nu am fost niciodată… Dintr-odată, înainte de a-i pierde pe părinţi m-am simţit foarte atrasă de religie. După revoluţie, m-am chinuit foarte mult, nu ştiam unde să mă îndrept: spre catolicism, spre biserica unită sau către ortodoxie… Eu botezată am fost la Greco-catolici. Am fost o singură dată la greco-catolici şi am surprins o discuţie în care diverse persoane se întrebau ce mai fac ungurii din Cluj, iar în clipa când am simţit o suflare de şovinism mi-am spus că acolo nu am ce să caut. După aceea au venit minunatele lecturi din Dumitru Stăniloaie şi apoi m-am gândit că dacă bunicii mei au fost, fiecare în felul lui, sacrificat pentru că bunicul meu matern, Teodor Botiş care a scris istoria Preparandiei şi Monografia familiei Mocioni a fost prelat ortodox, iar celălalt care a murit la Sighet a fost tot prelat ortodox, în memoria lor am trecut la ortodoxie. Şi bine am făcut!
I-am scris Preasfinției sale, Timotei, la Arad, că am trecut la ortodoxie, iar el mi-a trimis o scrisoare de felicitare. În fond, greco-catolicismul din ortodoxie s-a născut.
Pe vremea când eram eu copil nu existau jucării, eu am avut o singură păpuşă din celuloid, mică căreia îi făceam rochiţe şi am mai avut o păpuşă de cârpă. Eu nu am avut jucării, adică noi, când eram copii, în afară de minge şi găletuşă şi lopăţică, nu am avut jucării Nu ursuleţ, maşinuţe, vaporaşe, nu am avut jucării fiindcă era războiul! În plus, mama ne băgase în cap să nu ridicăm cumva de jos vreo jucării fiindcă, spunea ea, se aruncau jucării explozibile.
Toate lucrurile îşi au reversul şi undeva, în subconştient… pe fiul nostru l-am copleşit cu jucării. Tot ce se putea! A avut atâtea jucării încât se plictisea de ele, însă noi nu am avut jucării!
Eu mi-am început viaţa sexuală foarte târziu… (Ce înseamnă foarte târziu?) Douăzeci şi cinci de ani. Ei, asta nu cred că ar trebui băgată în interviu că e o chestie destul de intimă… (Nu, asta doar ca idee) Pe scurt: eu înţeleg sexul numai legat de dragoste, asta se poate transcrie şi cu litere mari. Sexul ca sport sau ca plăcere fizică nu îl înţeleg, cu riscul de a părea demodată… Nu pricep! (În şcoală nu se făcea nici un fel de educaţie sexuală?) Nimic! (dar cu prietenele mai discutaţi pe tema asta?) Nu, nici măcar în facultate. Nu m-a interesat, nu am avut preocupare în sensul ăsta. Nu pot să spun că sunt lipsită de feminitate, dar nu intra în cotidian!… (sau era ideea că asta trebuia să vină o dată cu căsătoria?) Bine, asta era pe vremuri. Părinţii ne-au băgat în cap chestia asta… Sexul nu a fost niciodată o problemă care să mă preocupe la modul cum văd că astăzi îi preocupă pe tineri. Aici fac un reproş mass-mediei, prea mult se cultivă sexul ca atare! O educaţie sexuală este absolut necesară şi eu, şi Zeno, soţul meu, dar mai mult eu, l-am pregătit pe Horaţiu cum scrie la carte! (Aţi stat cu el de vorbă?) Am stat cu el de vorbă pentru că el mi-a pus nişte întrebări în clasa a cincea sau a şasea. Nu îşi explica anumite fenomene… Atunci am găsit o carte franţuzească de pedagogie: cum să explici copiilor actul sexual. Şi l-am explicat, dar la modul cel mai abstract cu putinţă. Am spus: celelalte amănunte legate de treaba aceasta le vei învăţa pe pielea ta. Eu mai multe detalii nu pot să îţi dau pentru că am cădea în derizoriu, poate în obscenitate, dar nu vrem să ajungem acolo. Copilul a înţeles şi a zis: Bine că am nişte părinţi care îmi explică ce e viaţa sexuală pentru că am nişte colegi de la Loga cu care ne întrebam cum ajunge în pântec copilul. După acel manual de pedagogie francez, i-am explicat, în mare… Am spus: Detaliile le vei cunoaşte.
(Dumneavoastră de ce nu v-aţi întrebat părinţii? Era prea mare distanţa, subiectul era tabu?…) Tatăl meu nici nu ar fi vrut să audă despre aceasta, iar mama era absolut împotriva discutării unor asemenea teme! (De ce, aţi încercat să discutaţi cu ea?) Nici nu am încercat pentru că am văzut o reacţie de respingere şi nici nu am mai insistat. Asta este o greşeală, poate a generaţiei lor, nu neapărat a părinţilor mei!
Eu, de foarte multă vreme, gândesc că această educaţie trebuie să facă parte din educaţia şcolară a elevilor. Absolut ştiinţific, mecanismele fiziologie şi aşa mai departe. Nu ai voie să laşi în întuneric copilul, trebuie explicat: ce şi cum, pericolele care pândesc…
(Legat de iubire…) Ah, eu iubirea o vedeam prin prisma cărţilor romantice pe care le citeam, nicidecum legată de viaţa cu zi!
(Dar vă aduceţi aminte de prima iubire…) La mine nu a existat prima iubire. Mie îmi “căşuna” pe câte un coleg, pe câte un camarad de la tenis, pe câte un… La mine nu a existat asta… la mine, aşa, frunză-n vânt! Marea iubire – nici nu ştiu ce e aia. Pentru mine, lucrul esenţial în viaţă a fost căsătoria: să mă căsătoresc, să am copii. Nu pot să spun că nu l-am iubit pe Zeno, l-am iubit din primele clipe când l-am văzut, dar nu a fost acel coup de foudre… A fost… chiar îi spuneam: Îmi place de tine pentru că alături de tine mă simt eliberată de poveri, gândul îmi zboară liber şi mă simt bine şi liniştită. (Deci, avea calităţile care vă făceau pe dumneavoastră să vă simţiţi bine…) Da… Maică-mea îmi tot prezenta diverşi băieţi cu care să mă căsătoresc şi eu eram extrem de acră la acest capitol. Mama era exasperată: Ăla-i prea slab, ăla-i prea gras… I-am spus: Mamă, tu ce… Toţi băieţii pe care mi i-ai prezentat până acum, au un singur calificativ din partea mea: Proşti! (Dar cum vi-i prezenta, în ce context?) Acasă, veneau acasă, părinţii mei erau drăguţi, iar eu eram acră! Nu mi-a plăcut niciunul! Zice: Dar, pentru Dumnezeu, care o fi deşteptul ăla care să-ţi farmece minţile, că ţie mintea trebuie să îţi fie fermecată? – Nu ştiu, aduceţi-mi un deştept, şi atunci am capitulat!”. Şi atunci mi l-au adus pe Zeno Simon pe care îl ştiam din copilărie ce a păţit cu poliomielita, că, de câte ori mă duceam la ştrand, mama îmi spunea: Fii atentă, că ai să păţeşti ca Zeno Simon care a făcut poliomielită!.. Pentru că virusul ăsta care provoacă poliomielita are un mediu foarte bun în apă şi, mai ales, în apa rece.
Eu am auzit atâtea de Zeno Simon, că eram exasperată: Nu mai începeţi cu Zeno Simon când mă duc la ştrand! La un moment dat, mama în convenţie cu lady Simon au zis: Hai să-i prezentăm un deştept la asta, că nu se mai poate! Şi ne-am întâlnit cei patru părinţi şi noi doi. Erau toţi cu sufletul cât un purice. Se uitau la mine să vadă dacă sunt tot acră. Ei, n-am fost acră! Şi îmi aduc aminte că, la un moment dat, în timp ce discutam toţi şase, din nebăgare de seamă sau emoţie, Zeno şi-a scăpat bastonul pe jos, iar ei au înlemnit. Eu, însă, cu cel mai mare firesc posibil i-am ridicat bastonul, i-am zâmbit şi i-am spus: Fii mai atent cu bastoanele! Şi atunci li s-a luat piatra de pe inimă. Era la noi acasă, pe Trandafirilor 5. Apoi a urmat un episod când ne-am dus pe balcon doar noi doi, părinţii lui Zeno plecaseră acasă, iar Zeno şi-a desfăşurat tot „arsenalul” ca să mă poată cuceri şi a început să-mi vorbească de la sistemul solar până la poezie, până la Brecht… cu un discurs atât de frumos încât mi-am spus: Ăsta e deştept!
A urmat galopul nebun: logodna, căsătoria, naşterea copilului. Păi, ne-am cunoscut pe data de 3 august 1965 şi pe 2 septembrie ne-am şi căsătorit! A fost un galop demenţial să ne căsătorim! Şi mi-aduc aminte că îi spuneam socrului: Hai, du-te la Primărie şi insistă să ne ia la căsătorie mai repede. El avea ceva relaţii pe acolo, la care el a zis: “Dar nu mă mânaţi aşa, dar ce, arde ţara, ce s-a întâmplat?”, la care Zeno, foarte calm: “Nu, ardem noi!”. Şi iată căsnicia asta durează de atât amar de vreme şi cu toată infirmitatea dobândită a lui Zeno, nu m-am simţit niciodată prescurtată, dar niciodată! Şi, har Domnului, căsnicia durează! Bine, căsnicia nu este un lucru ideal, să fie clar! (Dar era, până să vă căsătoriţi…) A, bine, dar nu ştiu cât era un ideal, cât un scop neapărat de atins! Adică: asta trebuie să o fac neapărat! (Nu vă imaginaţi singură…) Nu. (Cu tot dezinteresul pe care spuneaţi că îl aveaţi în anumite momente din tinereţe….) Nu, nu îmi imaginam să rămân singură. Totuşi, nu puteam să mă căsătoresc cu cineva fără să îl preţuiesc. (Deci, nu era ideea cu „marea iubire” şi jumătatea?) Nu. (Nu aţi simţit niciodată asta…) Nu, deşi îi admir pe oamenii care s-au căsătorit dintr-o mare iubire: cum a fost cazul părinţilor mei. A fost o dragoste din aceea, ca în romane între ei… Eu am simţit nevoia unui sprijin… o meserie grea, o mamă bolnavă… am simţit nevoia unui sprijin. Sigur, al unui sprijin afectuos, plin de dragoste…
Cei care veneau la dumneavoastră acei băieţi pe care vi-i prezentau părinţii? Veneau pur şi simplu în vizită, veneau cu părinţii?) Păi, treburile erau puse la cale cu părinţii acestor băieţi, bineînţeles, încă un motiv ca să mă înfurii!… şi veneau în vizită acasă. Aşa se obişnuia: venea cavalerul în vizită la domnişoară acasă cu buchetul de flori. Nu hodoronc-tronc, ne-am întâlnit la discotecă… Mamele puneau la cale şi veneau în vizită… Erau familii cunoscute. Eu eram foarte răbdătoare la început, dar după câteva fraze discutate, îmi spuneam că e timp pierdut. (Părinţii erau disperaţi că nu vă mai căsătoriţi?) Bine, ei aveau ideea fixă cu căsătoria mea încă de când eram în facultate şi nici prin cap nu îmi trecea. Mama, îmbolnăvindu-se, voia să mă ştie căsătorită.
(Deci, el venea cu flori, iar dumneavoastră…) Îl serveam cu o prăjitură, cu o dulceaţă, cu o cafea… mă uitam cam chiorâş dacă nu observau ei… Aşa a fost să fie că niciunul nu mi-a plăcut… (Asistau şi părinţii?) Da, bineînţeles. (Şi nu era stânjenitor?) Da’ mie ce-mi păsa!
(Când eraţi împreună cu viitorul soţ mi-aţi spus că, la un moment dat, ei s-au retras…) Atunci se făcuse deja sudura şi ne-au lăsat să stăm de vorbă singuri pe balcon. Era o noapte frumoasă de august şi a ştiut să mă cucerească! A făcut tot posibilul să mă cucerească şi nu-mi pare rău… Nu despre asta e vorba, ci e vorba că după ce m-a copleşit cu un discurs formidabil şi însufleţit, după ce s-a căsătorit, a amuţit!… S-a cufundat în problemele lui, mă ştia acolo şi nu s-a mai omorât să-mi facă curte la modul în care mi-a făcut în primele zile!
Am zis: Da, e o dovadă că eşti un om serios, care este aplicat în meseria lui şi nu am ce să… (Asta v-a spus după căsătorie?) Asta mi-a spus după căsătorie, ca să vezi ce şmecher!
Fiul meu s-a căsătorit în 1966, în 27 iunie. Noi ne-am căsătorit în 2 septembrie 1965. fiul nostru a venit după căsătorie… El nu a fost „decreţel”, el a fost dorit. (Şi nu aţi mai vrut să aveţi şi alţi copii?) Nu. O mare greşeală.
Am observat şi nu pot să spun că mă contrariază faptul că fetele rămân astăzi însărcinate şi apoi se şi căsătoresc. Eu nu găsesc asta ca fiind un lucru reprobabil, ci e chiar acceptabil.
Pe vremea mea, însă…
Horaţiu s-a căsătorit când avea douăzeci de ani, în 1986. S-a căsătorit foarte de tânăr. Ea avea nouăsprezece ani. A fost dragoste la prima vedere. Au fost colegi de facultate şi de an, iar apoi şi de grupă. Eu i-am spus lui… faţă de ea mă jenam, că oricum mi-era noră: Nu crezi că te căsătoreşti prea repede? Crezi tu că această căsnicie va ţine? La care el mi-a spus aşa: Mamă, dacă nu mă căsătoresc cu fata asta acum, peste zece ani tot ea mă căsătoresc şi atunci ce rost are să mai aşteptăm? Şi batem în lemn, căsnicia ţine. Au deja doi copii.
Eu auzisem că pe vremuri în anii 70-80, în Statele Unite se căsătoreau tinerii abia ieşiţi din adolescenţă… La noi se căsătoreau după ce îşi făceau un rost, la douăzeci şi…
Părinţii mei nu s-au căsătorit foarte de tineri, tata e născut în 1904, eu sunt născută în 1938, va să zică era un flăcău bătrân, iar mama era mai tânără cu doisprezece ani. Eu nu înţeleg de ce se pune problema vârstei fiindcă părinţii mei au avut o căsnicie fericită… Şi între socrii mei a fost o diferenţă de opt ani…
Soţul meu e numai cu trei ani mai mare decât mine, dar dacă era să fie cu unsprezece ani să zicem mai în vârstă, nu ar fi contat.
Eu zic că să te căsătoreşti după douăzeci de ani e vârstă normală… Fiul meu face excepţie…. Din generaţia mea, o singură colegă s-a căsătorit imediat după terminarea liceului şi am privit-o ca pe un fenomen foarte interesant… Astăzi văd că nu mai este obiceiul de a te căsători.
(Ştiu că în 1966 era perioada cu decretul…) Da, dar fiul meu nu a fost decreţel… nu, el a fost dorit, foarte dorit. (Nu aţi mai vrut să aveţi alţi copii?) Nu. O mare greşeală… (Dumneavoastră aţi am mai avut totuşi un frate…. relaţiile dumneavoastră au fost bune?) Cu fratele meu relaţiile sunt foarte ciudate. Vocea sângelui vorbeşte, dar nu ne-am simţit niciodată foarte legaţi, din păcate. Ceea ce mă bucură la fiul meu este că la şase ani după ce s-a născut fetiţa lui, a apărut băieţelul. Destul de mare diferenţa… Mă bucur că s-au gândit să nu rămână la un singur copil. E mare lucru să ai un frate, deşi eu, pe pielea mea nu aş putea să spun că am simţit-o… Prea am fost întotdeauna diferiţi ca temperament! (El e mai mic cu patru ani?) Da. Nu am simţit niciodată decât instinctual… de pildă, dacă îl văd după foarte multă vreme după ce nu l-am văzut, îmi dau lacrimile sau plâng.
(Părinţii dumneavoastră făceau diferenţă între dumneavoastră şi el?) Fratele meu a fost un copil nedorit care s-a născut în timpul războiului şi am impresia că mama şi-a făcut multe mustrări de conştiinţă pentru că fratele meu nu a fost dorit. El a apărut pe neaşteptate. De acolo, cocoloşelile de rigoare… Asta, în mod automat, îndepărtează fraţii… (Credeţi deci că din cauză că nu a fost dorit…) Eu cred că din cauză că nu a fost dorit a fost exagerat iubit şi cocoloşit! (Poate şi din cauză că era băiat, nu?) S-ar putea că din cauză că e băiat. Eu eram fata lui tata, iar fratele meu era astrul, soarele lui maică-sa. El a terminat Agronomia. Acum e plecat la Munchen.
El când s-a căsătorit prima oară nu a mai fost un om tânăr. El a fost un flăcău bătrân care avea succese la… în sfârşit şi nu se gândea la căsătorie… (Era aşa o prezenţă?…) Da, era o prezenţă fizică foarte agreabilă. (Semăna cu mama dumneavoastră?) E greu de spus… Nu ştiu, am impresia că seamănă cu bunicul meu matern, dar acela avea pielea închisă la culoare ca a mea, iar fratele meu avea faţa albă, cu ochi negri… Avea o puzderie de admiratoare… avea succes la femei. Asta era una din preocupările lui, era foarte mândru că place. Când încercam să îi atrag atenţia: Hai băiete, mai termină!… Îmi spunea: Lasă-mă că nu ştii nimic! Acum, din păcate ne vedem foarte rar. Viaţa acolo nu îi prieşte, locul lui era aici, dar fiecare îşi alege drumul în viaţă… eu nu judec pe nimeni. El are doi copii din a doua căsătorie, slavă Domnului, reuşiţi, deşi i-a făcut târziu. (Copiii sunt cu el?) Da…
Ce mai vorbim, Mihaela?
(Părinţii dumneavoastră când au murit?) Părinţii mei au murit la interval de opt zile, în 1984. Iacătă că în octombrie se fac douăzeci de ani. Întâi, tata, iar mama nu a putut supravieţui pierderii lui tata, era şi foarte bolnavă. Anul acesta, în februarie s-a împlinit o sută de ani de la naşterea lui tata şi am făcut un parastas.
Căsătoria a fost pe 2 septembrie 1965. am fost la Sfatul Popular, cum îi zicea atunci, iar apoi a venit acasă părintele Cotoşman, ne-au căsătorit acasă, că nu am îndrăznit să mergem la biserică. Era invitată strict familia şi câţiva prieteni apropiaţi. Mama şi cu mine ne-am dat peste cap şi am organizat o cină foarte frumoasă, masa foarte frumos împodobită, cu faţă de masă de damasc, flori… cum scrie la carte. Nu am fost mai mult de cincisprezece persoane. Noi aşa am înţeles. Acum se fac nişte nunţi..