Sergiu Mircea FLONDOR

Atunci am făcut cunoştinţă cu Bucureştiul, prietena mamei mi-a arătat multe locuri frumoase şi interesante. Un an am stat acolo, până am absolvit clasa întâi primară, apoi m-am întors la Cernăuţi, în noua locuinţă.

La Bucureşti prietena mamei m-a dus în Cişmigiu, parcul Herăstrău, parcul Carol I. Cel mai mult mi-a plăcut Muzeul Antipa, cu dioramele ce reprezentau viaţa unor animale şi acel schelet de mamut uriaş care m-a impresionat. În multe locuri pe unde am fost, mi-a plăcut foarte mult. Domnea acel parfum specific din perioada interbelică. Bucureştiul era supranumit „micul Paris”, era altă lume.

M-am întors la Cernăuţi în toamna lui 1938 şi am continuat şcoala primară. A fost o perioadă destul de liniştită. Pentru mine nu a fost ceva deosebit în afară de faptul că eu m-am îmbolnăvit de scarlatină în 1939 şi am rămas internat la spital câteva săptămâni. Am revenit acasă în preajma Paştelui din 1939.

În 1939 am fost martorul unui eveniment care mi-a rămas întipărit în memorie, începuse războiul. După pactul Ribentropp-Molotov, Polonia a fost împărţită între Germania şi Uniunea Sovietică. Atunci a pornit războiul în septembrie şi foarte mulţi polonezi s-au refugiat în România. A fost o înţelegere cu Guvernul Român care a permis refugiaţilor să treacă prin România. Aşa a fost şi cu tezaurul. Ce m-a impresionat a fost că refugiaţii au trecut prin Cernăuţi. Erau coloane de căruţe, trăsuri, automobile, camioane, biciclete şi foarte mulţi pe jos, foarte multă lume. Au trecut chiar pe strada de la grădina publică, strada Ştefan cel Mare, au traversat Piaţa Unirii şi după aceea au plecat. Unii au şi rămas. Au rămas până la al doilea refugiu.

(Aceşti oameni ştiau unde se duc?) Nu ştiau, de aceea au fost găzduiţi chiar de populaţie, chiar vecinii noştri ieşeau şi le dădeau mâncare, le ofereau chiar locuinţă. În orice caz a fost ceva trist, care m-a impresionat. Acolo în strada Arboroasa ştiu că, la îndemnul bunicului meu care mi-a cumpărat o vioară şi mi-a luat şi un profesor, am început să învăţ să cânt la acest instrument. Câteva luni am exersat la vioară, dar am abandonat studiul, din cauza refugiului… Consecinţa a fost că nu cânt la nici un instrument.

A venit anul 1940. În acel an, în iunie, s-a produs acel ultimatum conform tratatului de care am amintit. Ruşii au somat guvernul României ca să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei. Şi în ultimatumul care l-au dat cereau ca în 24 de ore Cernăuţiul să fie liber. România a cerut un răgaz de patru zile, dar lucrul acesta nu s-a mai întâmplat. Tatăl meu a aflat despre venirea ruşilor… bine se ştia, toată lumea ştia că vor venii ruşii, dar nu ştiau că se va produce lucrul acesta repede. Asta a fost în 29 iunie, cred. Tatăl meu avea o rudă de-a noastră, Nicu Flondor, primar al Cernăuţiului. El vizitându-l pe Nicu Flondor la primărie, acesta i-a spus: “Te pregăteşti şi pleci imediat pentru că ruşii mâine vor fi aici”. Tata s-a întors acasă, nu mai spun ce s-a întâmplat noaptea. Noi copiii dormeam liniştiţi, dar ce a fost în sufletul părinţilor, al bunicilor… S-au pregătit bagaje şi a doua zi dimineaţa am fost pregătiţi pentru plecare. Bunicii au rămas acolo, am plecat numai tata, mama, fratele meu şi cu mine. Voiam să plecăm cu trenul. Am ieşit din casă pe strada Ştefan cel Mare. De la grădina publică şi Piaţa Unirii până gară era o linie de tramvai. Vizavi era staţia de tramvai, am aşteptat tramvaiul dar nu mai circula. Nu se vedea nici un mijloc de transport în Cernăuţi. Aveam două valize, cât au putut să ducă. Restul lucrurilor a rămas acolo. (Unde plecaţi?) Le prietena aceasta de care am vorbit, la Bucureşti. Ea se mutase din cartierul Grant în Calea Plevnei. Atunci a fost un noroc pentru că a apărut o birjă cu cai şi tata care îl şi cunoştea pe vizitiu, l-a oprit, ne-a luat şi a zis să meargă la gară. Totul a decurs bine până am trecut de Piaţa Unirii. În apropierea gării se adunau deja grupuri de manifestanţi cu steaguri roşii, am aflat după aceea că erau tineri evrei, erau şi ucraineni printre ei şi în afară de asta… nici autorităţile nu mai avea posibilitatea de a controla situaţia în Cernăuţi. S-a deschis închisoarea şi au ieşit toţi condamnaţii, se ocupau de tot felul de lucruri. Manifestanţii aşteptau armata sovietică şi mai târziu am aflat că ei baricadaseră drumul spre gară ca să nu mai plece nimeni. La vederea lor, tata a spus birjarului: “Nu te opreşti, dai bice cailor şi mergi înainte”. Aşa a făcut acest vizitiu, caii au pornit în galop şi am trecut de aceşti manifestanţi care s-au dat la o parte. Am trecut şi am ajuns la gară şi ne-am îndreptat spre tren. Era ultimul tren care pleca din Cernăuţi. Era în gară… pe acoperişul vagoanelor erau militari români cu puşti mitralieră care erau puse în poziţie de tragere. Pentru mine era foarte interesantă treaba asta. Era dramatic. Trenul a pornit, era plin. Am ieşit din Cernăuţi şi la un moment dat…, calea ferată era paralelă cu şoseaua, am văzut din tren blindatele ruseşti care intrau în Cernăuţi. A fost ultimul tren. Până în Bucureşti totul a fost în regulă. La Bucureşti am fost primiţi de familia prietenei mamei şi chiar am rămas acolo în Calea Plevnei, nr. 42… e o casă care e şi acum în picioare.

Acolo am primit o locuinţă la mansardă, sub acoperiş şi de-acolo am trecut prin diferite peripeţii, ne-am mutat la parter, apoi la et. 1 unde nu am stat mai mult decât o zi pentru că s-a produs cutremurul din 1940. Atunci s-a prăbuşit blocul Carlton din Bucureşti. A fost singura clădire care s-a prăbuşit. (A fost puternic?) A fost de aproape şase grade.

După cutremur a fost rebeliunea legionară. A durat trei zile. (Ce-aţi făcut?) Am stat ascunşi în casă. Vizavi de această casă era, şi este şi acum, Universitatea. Pe atunci era Facultatea de Drept acolo. Studenţii, mulţi dintre ei, au fost legionari. Luptele s-au dat între legionari şi armată. Atunci, la un moment dat, într-o zi s-au auzit focuri de mitralieră în jurul nostru. La noi era tocmai în vizită o mătuşă cu soţul ei din Basarabia. Erau la masă. Atunci cu toţii ne-am ascuns sub ferestre. Înainte de rebeliune s-a petrecut un masacru în cartierul Dudeşti, cartier locuit în special de evrei, unde legionarii au dat foc caselor. Atunci a pornit acest război. Legionarii defilau în formaţie, erau cu cămăşi verzi şi cântau cântecele lor: Sfântă tinereţe legionară şi altele. Voiau să preia puterea. Atunci un pluton din ăsta de legionari trecea pe Calea Plevnei şi câţiva dintre ei au venit în casa unde locuiam şi căutau evrei. Erau înarmaţi cu pistoale, l-au somat pe tata, tata trebuia să stea cu mâinile ridicate şi au început să caute prin dulapuri. (Aţi fost martor la acest episod?) Da am fost martor. La un moment dat au găsit un pistol jucărie. Au făcut pe nebunii, au zis: “Aveţi arme aici..” În fine, s-a lămurit totul şi pe urmă au plecat. (S-au speriat părinţii…) Da, bineînţeles. Lumea era speriată, în toată casa că ei au umblat peste tot. Atunci am aflat de asasinarea lui Iorga. A trecut şi asta.

Eu am urmat acolo clasa a patra primară, la şcoala primară, se numea Cuibul cu barză, pe Ştirbei Vodă. De la locuinţa noastră mergând la dreapta se făcea strada Berzei, care dădea pe Ştirbei Vodă. Sus era o biserică unde se spunea că pe acoperiş odată a poposit o barză care şi-a făcut cuib. Şi aşa a rămas numele şi al bisericii şi al şcolii. Acolo am făcut un an. Am terminat şcoala primară şi am dat admitere la liceul Gheorghe Lazăr din Bucureşti. Am dat numai admitere pentru că se apropia reîntoarcerea la Cernăuţi. Bunicii rămăseseră la Cernăuţi în speranţa că nu va dura mult şi vom veni înapoi.

În urma unei convenţii între Uniunea Sovietică şi Germania, nemţii au condiţionat ca etnicii germani din Cernăuţi să fie lăsaţi în pace şi cine dorea se putea repatria în Germania. Aşa au fost şi bunicii mei care văzând care este situaţia în Cernăuţi şi că nimic nu se mai îndreaptă s-au înscris şi ei şi s-au refugiat în Austria, care pe atunci era anexată Germaniei. Bunica era de etnie germană, iar bunicul era rutean. (Când au plecat din Cernăuţi?) Păi noi ne-am refugiat în iunie şi ei au stat până în toamnă şi au plecat la Gratz unde era un lagăr de refugiaţi din România.

(Cât au stat bunicii în Austria?) Au stat până la începutul războiului în ’41. A început războiul, românii s-au aliat nemţilor şi atunci au rămas în istorie cuvintele lui Antonescu: “Ostaşi vă ordon: Treceţi Prutul!”. Atunci n-a mai durat mult, ştiu când a început războiul m-a impresionat faptul că au bătut clopotele şi cetăţenii care erau pe stradă se opreau, îşi scoteau pălăria şi se închinau, iar alţii se puneau chiar în genunchi. (Eraţi la Bucureşti?) Da, atunci s-a declarat război ruşilor. Mai târziu, după o lună au început bombardamentele ruşilor asupra Bucureştilor. Era o distracţie pentru că toată lumea stătea pe stradă şi privea în sus cum sunt prinse avioanele de reflectoarele unităţii antiaeriene, urmăriţi şi vânaţi. (Era noapte?) Da, era noaptea şi lumea era pe străzi. Bombele în majoritate nu explodau pentru că a fost armamentul livrat de nemţi în perioada când nemţii erau aliaţii lor. Şi atunci erau foarte multe bombe umplute cu nisip. Ele cădeau, provocau daune dar nu explodau. (Au ieşit şi părinţii dumneavoastră noaptea?) Da, stăteam cu părinţii şi ne uitam la spectacol.

Ne-am întors la Cernăuţi spre toamna lui ’41 şi nu ne-am mai întors în locuinţa pe care am avut-o, tata a primit o locuinţă pe strada Alexandru Vasilco, nr. 6. Imobilul a fost proprietatea unui evreu şi casa a fost rechiziţionată de autorităţi. Era proprietăreasă o doamnă bătrână, Seckler se numea proprietarul. Proprietăreasa era văduvă, a rămas în locuinţă la etaj. Casa avea parter şi un etaj, la Etaj era doamna Seckeler, bătrâna şi venise din Bucureşti un om de afaceri care se ocupa cu exploatarea petrolului cu un băiat al lui, cu care m-am împrietenit, şi care stăteau tot la etaj. Jos la parter erau două apartamente, în unul stăteam noi copiii cu părinţii şi în apartamentul de alături stătea fiul bătrânei Seckler cu soţia şi o fetiţă. Apartamentul avea trei camere, fiul doamnei Secker stătea într-o cameră, iar în celelalte două camere stăteau bunicii noştri. (S-au întors din Germania?) Da. (Cu ce s-a ocupat tata în Bucureşti?) Tata a fost funcţionar la o societate petroliferă Concordia şi acolo a funcţionat cât am stat. După aceea s-a întors la Cernăuţi la fabrica de zahăr. Tata avea un prieten, fost coleg de liceu… liceul tatei era vizavi de locuinţa noastră din Arboroasa. Se putea trece strada. Era liceul teoretic Mitropolitul Silvestru. Acel prieten, Panaitescu Alexandru, cu care a rămas prieten toată viaţa şi pe care l-a cunoscut la liceu… tatăl lui era şeful poliţiei din Cernăuţi. Fiul, Alexandru, şi-a urmat părintele şi a activat în Serviciul de Contrainformaţii al armatei. A şi fost pe frontul de răsărit şi într-o zi, chiar acolo pe Calea Plevnei l-am văzut îmbrăcat militar. De ce insist asupra acestei persoane? Pentru că mi-a fost foarte apropiată… El mi-a dăruit primele cărţi… Am avut un volum de poezii de Eminescu, Coşbuc, Vasile Alecsandri şi Goga. Acele cărţi le-am păstrat, le am şi acum. Mi-a deschis plăcerea de a citi, mai ales poezii. Mai târziu mi-a făcut cadou o serie întreagă de cărţi de Jules Verne. După al doilea refugiu când am ajuns aici în Timişoara venea foarte des în vizită la noi şi stătea la noi.

(Cum a fost la Cernăuţi în perioada dintre primul şi al doilea refugiu?) Am stat în casa familiei Seckler, avea o grădină foarte frumoasă unde eu şi fratele meu am petrecut mult timp la joacă. Fratele meu a urmat grădiniţa particulară care îşi avea sediul în grădina familiei şi a avut colegă pe fetiţa lui Seckler. Tata m-a înscris la Liceul Comercial din Cernăuţi, unde am urmat doi ani şi jumătate fiindcă a intervenit al doilea refugiu. Tata era la serviciu la fabrica de zahăr.

După izbucnirea războiului în ’41 în răsărit tata s-a consultat cu familia, respectiv cu mama, ce urmează să facem. Corespondam şi cu bunicii la Gratz pe care îi întrebam dacă venim şi noi acolo sau vin ei în România. Până la urmă tata s-a hotărât să rămânem în România, să ne întoarcem la Cernăuţi. S-au întors bunicii cu un vapor pe Dunăre până la Giurgiu. Acolo a mers tata, i-a întâmpinat şi au venit la Bucureşti. (Ce au făcut în Germania?) Au stat în lagăr. Au dus-o bine acolo si din punct de vedere al hranei, al cazării şi al banilor. Pentru că întorcându-se în România, eu imediat am primit cadou o bicicletă şi tata un acordeon. (Ce vârstă aveau bunicii?) În jur de 70 de ani. I-a luat pe bunicii de la Giurgiu, au venit în Bucureşti şi apoi am plecat la Cernăuţi.

(La Cernăuţi vă întâlneaţi şi cu alţi flondori?) Nu, nu. Tata era în legătură şi cu alţi flondori, cum era Şerban Flondor de la Bucureşti… tata avea legături, dar eu nu. Eu am avut un prieten de joacă, Barbu Olănescu de care n-am mai ştiu nimic după ce ne-am refugiat. El era fiul unui proprietar al unei fabrici. (Prieteni de alte etnii aveaţi?) Am avut un prieten polonez cu care am făcut împreună clasa a II-a. Pentru că tatăl lui lucra tot la fabrica de zahăr, am fost împreună în refugiu şi am şi urmat după aceea liceul în continuare. (Cum se numea?) Czerni Wilhelm.

(Povestiţi-mi despre al doilea refugiu.) În apropierea momentului refugiului de data asta era suficient timp în care familia mea s-a pregătit. Ştiam deja unde vom merge, lângă Craiova, la Podari, unde era o fabrică de zahăr în construcţie. Atunci bagajele astea, mobilă şi alte bagaje mari au fost trimise din timp cu trenul. Acolo au fost depozitate… unele au şi ajuns aici. Din vechea locuinţă de pe strada Arboroasa tata a reuşit să recupereze o parte din mobilier. (Când aţi plecat din Cernăuţi?) În ’44, luna martie… atunci am plecat. Eram elev dar a trebuit să întrerup. Am plecat cu toţii de data asta, şi bunicii din partea mamei şi bunica din partea tatei. Am plecat la Bucureşti, din nou la prietena mamei. (Eraţi destul de mare.) Eu aveam aproape 14 ani, iar fratele 7 pe 8 ani. În primul moment am rămas la Bucureşti unde am stat circa o lună. (Cum se numea prietena mamei?) Romanovschi Alexandra. Erau austrieci. Ei iniţial au fost tot cernăuţeni, numai că soţul prietenei, Erich Romanovschi, care lucra la căile ferate, a fost avansat la serviciul de căi ferate la Bucureşti. Atunci s-au mutat toţi. Era şeful contenciosului căilor ferate pe atunci.

În 4 aprilie a fost primul bombardament în Bucureşti. Noi am plecat înainte cu o zi. Era vorba ca să ne amânăm plecarea cu o zi, să plecăm a doua zi. Dacă plecam a doua zi nu mai eram aici pentru că gara a fost bombardată. Atunci a fost marele bombardament de care am scăpat, dar călătoria de la Bucureşti până la Craiova a durat aproape o săptămână, pentru că nu mai circula nimic, totul era dat peste cap. Am petrecut câteva nopţi afară pe lângă tren, în câmp, acoperiţi cu pături. Trenul se oprea şi în timpul zilei când se dădea alarma. Veneau anglo-americanii cu avioanele, bombardau Bucureştiul, oraşul era bombardat zilnic… şi atunci trebuia să evacuăm trenul. Ieşeam din tren, ne ascundeam prin tufişuri, a durat. Când am ajuns la Craiova, deja s-a dat alarma, noi ne-am adăpostit în nişte adăposturi, tranşee în faţa gării… ştiu că atunci pe mine m-a cuprins frica, tot plângeam şi spuneam: “Când plecăm de aici?” Numai Bucureştiul era bombardat, însă era alarmă în toată ţara. În sfârşit au venit după noi, am plecat la Podari, acolo am primit locuinţă. Ştiu că zile bune, o săptămână, veneau avioane dinspre apus şi atunci toată lumea ieşea afară şi se uita pe cer şi numărau câte avioane sunt… Mergeau spre Bucureşti. La un moment dat un avion american şi-a aruncat bombele acolo, asupra fabricii. Bombele nu şi-au nimerit ţinta sau a fost pur şi simplu un avion care se întorcea, era avariat şi trebuia să scape de încărcătură. Bombele au căzut pe lângă, pe undeva în Podari. De-atunci s-a terminat şi cu număratul. Tata ne-a mutat pe mama, pe noi copiii şi pe bunica în sat la Podari, pentru că totuşi fabrica era un obiectiv care putea fi bombardat.

(Doar bunica era cu dumneavoastră?) Bunicul era bolnav şi de aceea a rămas în fabrică cu tata. Tata a avut o misiune foarte grea pe care a scos-o la capăt şi pentru asta îi suntem recunoscători. Nu e un lucru simplu, două refugii şi un război, bombardamente. La această fabrică în construcţie, la Podari, nu mai avea serviciu. Noi am ajuns acolo în ’44 în toamnă, tata era şomer, nu avea serviciu, iar în ’45 au venit în fabrică, au ocupat fabrica ruşii. Au făcut acolo un depozit de subzistenţă care avea magaziile fabricii umplute cu alimente aduse de ruşi. Toate alimentele erau din Germania. Acolo tata s-a angajat ca tractorist. În perioada aceea am dus-o aşa cu o leafă destul de redusă. Norocul nostru a fost că bunica avea pensie, era pensionară. Murise bunicul la Podari, în ’44 şi bunica avea pensie de urmaş. Şi din pensia asta ne-am întreţinut cu toţii şi cu puţinii bani pe care-i câştiga tata la ruşi. A fost foarte greu, pensia bunicii era destul de mică dar venea regulat. (Mergeaţi la şcoală la Podari?) În ’45 am întrerupt din cauza tulburărilor care aveau loc. Ruşii treceau prin Craiova spre front. S-au întâmplat acolo multe drame, mai ales în sat: incendii, noaptea se auzeau femei care strigau după ajutor, treceau coloane de prizonieri germani. Ştiu că un prizonier nu mai putea merge şi imediat l-au împuşcat. Sătenii l-au înmormântat în cimitirul satului, la căpătâi a fost o cruce şi pe cruce i-au pus casca. O oarecare ordine a fost în 1946. În ’46 tata m-a înscris pe mine la şcoală, la Liceul Comercial din Craiova unde am făcut o clasă împreună cu prietenul meu Wili. S-a refugiat cu familia din Cernăuţi. Numai un an am fost împreună pentru că ei în anul următor, în ’47, şi-au dat seama ce se va întâmpla la noi în ţară şi s-au repatriat, au plecat în Polonia. (Aţi mai corespondat cu Wili ulterior?) Foarte slab. A fost un schimb de scrisori, n-am întreţinut legătura cu Wili, lucru de care îmi pare rău pentru că era un foarte bun prieten. Fratele meu făcea şcoala primară din Podari şi acolo a şi terminat-o. În anul şcolar ’47-’48 deja era înscris la liceu. Atunci s-au unificat, nu mai existau licee de specialitate, teoretic, pedagogic, comercial… era liceu unic. Fratele meu era elev la liceul unde eram şi eu, dar nu mai era Liceul Comercial. Acolo a făcut clasa I. (Părinţii au primit locuinţă în Podari?) Da. Toată perioada asta cât am fost la şcoală în Craiova, părinţii erau la Podari. În Craiova am făcut şcoală trei ani. În ’48 am venit la Timişoara. (Cum aţi ajuns în Timişoara?) Bineînţeles că tata deja se interesa … nu putea să rămână în serviciul pe care îl avea la Podari. Fratele tatei ajunsese la Timişoara, tot refugiat. (Cum se numeşte?) Victor Flondor. Împreună cu familia s-a refugiat din Cernăuţi direct la Timişoara. Pentru că fratele tatei a rămas la Societatea de telefoane şi prin această societate a ajuns la Timişoara. Acest fapt la determinat pe tata să caute un serviciu la fabrica de zahăr la Timişoara. Şi într-adevăr într-o zi a primit răspuns că el poate veni. Şi-atunci a plecat. Asta a fost în ’47. a venit la Timişoara, a primit un post şi urma să venim şi noi. Mama a fost o dată în vizită la tata, a văzut cum este Timişoara şi atunci în vara lui 1948… am terminat şcoala la Liceul comercial şi imediat după asta ne-am mutat la Timişoara. Am primit şi o locuinţă aici pe strada General Dragalina.

Tata s-a angajat la fabrica de zahăr, 01:11:17 [pe mine m-a înscris la Liceul comercial care s-a transformat… atunci a avut loc reforma învăţământului şi Liceul comercial s-a despărţit în alte câteva şcoli, eu am rămas la şcoala medie tehnică financiară. Era aproape de casă, tot pe General Dragalina. Aici a fost complexul Notre Dame. Sediul şcolii făcea parte din acel complex, dar nu mai era Notre Dame, a fost naţionalizat.

Primul meu contact cu Timişoara a fost în iunie 1948 când am locuit câteva săptămâni la fabrica de zahăr până când a primit tatăl meu locuinţă. Veneam în oraş cu autobuzul. Ştiu că la prima mea călătorie de la fabrica de zahăr în Timişoara, am luat tramvaiul şi m-am dat jos în centru, la catedrală, era o splendoare, oraş grădină. Eu am avut impresia că mă aflu în rai. Mi-a plăcut şi am şi rămas, îmi place. E al treilea oraş după Cernăuţi şi Bucureşti.

La Bucureşti am mai revenit datorită şi profesiei. Aveam multă treabă la Bucureşti, eram foarte des acolo. Am făcut facultatea la Bucureşti, dar nu la cursuri de zi. A trebuit să întrerup liceul pentru că din cauza diferitelor întreruperi n-am ajuns la ultima clasă de liceu care m-ar fi scutit de armată. Şi aşa am fost încorporat şi am fost luat la armată. Armata am făcut-o lângă Bucureşti spre Giurgiu, la Mihai Bravu în brigada de artilerie. Acolo am făcut doi ani după care m-am întors tot aici. Am terminat liceul şi m-am angajat tot la fabrica de zahăr câteva luni. Eu tot urmăream să-mi continui studiile.

Am prins perioada aceea când în universităţi nu mai erau primiţi decât fii de muncitori, activişti, foşti ilegalişti. Nu aveam ce să fac. Trebuia să îmi iau un serviciu. Aşa am stat în serviciu până în anul 1962-63. În momentul în care s-a abrogat acea lege şi a fost liber pentru toată lumea atunci m-am înscris şi am urmat timp de şase ani la fără frecvenţă Academia de Studii Economice din Bucureşti.

Atunci m-am împrietenit cu o verişoară a cărei părinţi erau bucureşteni. Acolo am şi stat, am locuit când veneam la facultate. Ne-am împrietenit foarte mult şi acum suntem în legătură de prietenie cu verişoara mea, eu de două ori pe an mă duc la Bucureşti şi o vizitez. (Face parte tot din neamul flondorilor?) Oarecum, nu are numele de Flondor, dar pe arborele genealogic apare. În 1969 am terminat facultatea. În sesiune mergeam la Bucureşti, în februarie, iulie şi toamna, în octombrie. (Unde lucraţi între timp la Timişoara?)

În primă fază am lucrat la fabrica de zahăr după care am cunoscut-o pe soţia mea care lucra la CFR, la o întreprindere de restaurante şi vagoane de dormit. Şi pentru că ne întâlneam greu, eu trebuia să vin de la fabrică… ea mi-a propus să vin acolo la această întreprindere. A vorbit cu şeful ei şi am fost acolo la un scurt examen şi m-au primit. Atunci am lucrat la această firmă din 1954 până în 1960. Această firmă a fost transformată, începuse nebunia la noi în ţară se înfiinţau şi desfiinţau ministere, se reorganizau, primeau altă denumire, a fost o zăpăceală. Eu timp de un an am avut locul de muncă în Timişoara după care m-au mutat la Şag unde am stat până în decembrie 1960. Am revenit în Timişoara, am trecut pe la o întreprindere de prelucrare a laptelui, am fost şi la Gostatul Şag şi în cele din urmă am ajuns la Oficiul de Gospodărire a Apelor, transformat în Direcţia Apelor Mureş Banat-cu sediul în Târgu Mureş şi apoi Direcţia Apelor Timişoara-cu sediul în Timişoara, unde am rămas până la pensie. Am terminat facultatea când eram la Ape.

(Cum aţi cunoscut-o pe soţie?) Pe soţia mea am cunoscut-o în Timişoara printr-un un prieten din armată, un anume Bădescu Nicolae. Eu o remarcasem prin oraş dar nu s-a ivit nici un prilej ca să facem cunoştinţă. Şi odată fiind cu Nicu Bădescu în oraş văd că el o salută. „O cunoşti pe respectiva persoană?”, am zis. „Păi da”. Aici pe strada care merge spre gară, tot pe Dragalina, au fost construite blocurile astea şi era un club al Întreprinderii metalurgice bănăţene care s-a transformat apoi în U.M.T., unde se organizau seri de dans. Şi aici am cunoscut-o. Am stat destul de mult împreună, iar apoi ne-am căsătorit în noiembrie 1967. (Spuneţi-mi câte ceva şi despre soţia dumneavoastră.) Soţia mea este din Bihor. Părinţii ei… mama era casnică, iar tatăl era plutonier în Jandarmerie. După instaurarea comuniştilor a fost la miliţia feroviară. (Cum se numeşte soţia?) Butaş Floare Lucica şi este născută în 1929. (Cum vă distraţi în Timişoara în acea perioadă?) În perioada când nu eram căsătoriţi ne plimbam foarte mult. A fost o perioadă foarte lejeră, nu aveam nici un fel de obligaţii, mergeam foarte des la cinematograf. (Sport aţi practicat?) Doar aşa sporadic, tenis de masă şi mai intens am practicat şah, sportul minţii, de care m-am lăsat acum cu înaintarea în vârstă. Am avut un computer pe care l-am primit din Germania cu diferite jocuri, printre care era şi şahul. Având posibilitatea să joc oricând şi la diferite grade de dificultate mi-a pierit atracţia faţă de şah. (Aţi mai fost la Cernăuţi?)

La Cernăuţi am fost o singură dată, în toamna trecută. Am vizitat casa în care am stat. (Cum v-aţi simţit acum la Cernăuţi?) Drept să spun, în comparaţie cu alţii care spun li s-a frânt inima văzând Cernăuţiul, mie mi-a plăcut. Am găsit un Cernăuţi curat, îngrijit, centrul acela este minunat şi oamenii sunt foarte prietenoşi. Nu mai sunt oamenii de când eram noi, sigur, nu se mai vorbeşte româneşte. Eu am fost scutit de a conversa cu ucrainenii, pentru că am fost cu fratele meu şi cumnata. Iar cu ei s-a înţeles cumnata mea, care nu ştie ucraineană, dar aşa.. rupea, în engleză, nemţeşte.

În Timişoara am stat pe General Dragalina, cum am spus. Acolo era un imobil al fabricii de zahăr unde am avut o locuinţă foarte bună, cu trei camere, dependinţe. Era o casă nouă şi din păcate nu am putut rămâne acolo pentru că în acea perioadă, 1950, s-a înfiinţat o şcoală tehnică medie de industrie alimentară pe care au plasat-o în clădirea aceea. Atunci noi am primit locuinţă aici pe Bulevardul Tinereţii – pe vremea aceea se chema Jdanov – iar după 1989 a primit numele de Regele Carol I (Aici au stat şi părinţii?) Da şi părinţii şi fratele până când s-a căsătorit şi bunica. Am putut să o cumpărăm dar nu am cumpărat-o, din considerente obiective. Acum e a proprietarului, un evreu care se află în Elveţia. Se duc tratative… La parter este Teatrul de Păpuşi, pe care Consiliul Judeţean este dispus să-l cumpere. Acum se duc tratative şi probabil că va fi cumpărat.

La fabrica de zahăr era acest serviciu mobilizări, avea o denumire mai lungă, prescurtat îi spunea MONT. Acest serviciu avea legătură cu armata română şi se ocupa cu mobilizarea personalului tocmai pentru a nu merge pe front, a nu fi luat în armată. Datorită faptului că fabrica era considerată un obiectiv strategic, să nu fie luaţi pe front cei care lucrau în fabrică. Tata era o persoană foarte importantă atunci pentru că mulţi se învârteau în jurul lui să-i scape de front. Atunci pe mulţi a scăpat de frontul de răsărit şi mai târziu cred că l-au uitat, sau deja tata era prea în vârstă. Tata s-a născut în 1908 si mama în 1904. (A făcut armata tatăl dumneavoastră?) Da, termen redus la Regimentul 12 Călăraşi, cavalerie. Avea calul propriu, calul familiei.

(Cine era mai sever în familie, tata sau mama?) Tata era. El avea nişte reguli, la masă toată familia … nu se vorbeşte la masă şi se mănâncă tot ce se pune în farfurie. Sau nu ai voie să te scoli de la masă în timp ce nu s-a terminat masa. Atunci problemele erau cu noi copiii şi în special cu fratele care era mic şi neastâmpărat. Asta în ce priveşte masa. Eu ştiu că am avut un conflict cu tata la Bucureşti în timpul primului refugiu, acolo în Calea Plevnei, pentru că eu nu am putut …şi nici acum nu pot să sufăr această supă de arpacaş. Se făcuse o supă de arpacaş, cu smântână, felie de lămâie, ce eu nu puteam să sufăr şi n-am putut să mănânc. Şi tata (râde) a insistat ca eu să mănânc, încât mie mi-a fost rău şi atunci el a cedat. În armată unde de regulă se dădea arpacaş n-am mâncat niciodată. (Cum era mama?) Mama era o femeie liniştită, avea puţini prieteni. Prietena bună era Alexandra Romanovschi. Era atentă cu noi copiii. Regulile de comportament le-am învăţat atât de la bunici, cât şi de la părinţi. (Aţi învăţat limbi străine de mic?) Da, prima limbă pe care am vorbit-o a fost limba germană. Şi limba română am învăţat-o la Bucureşti în clasa I, până atunci nu ştiam o boabă. Am făcut grădiniţa în germană. (În ce limbă vorbeau părinţii în familie?) Părinţii vorbeau în germană, ca şi bunicii, şi între ei, tata şi mama vorbeau în franceză mai ales ca să nu înţelegem noi, copii. Limba franceză am făcut-o şi eu în liceu.

(Unde s-a născut tata?) În Basarabia la o moşie a flondorilor, la Volcineţ. Volcineţ este o localitate mai aproape de Hotin. (Aţi fost acolo în vacanţă?) Eu am cunoscut o singură moşie, moşia de la Cupcina unde am fost destul de des în vacanţă copil fiind şi care era a mătuşii mele Natalia Dobrogaeva, după numele de domnişoară, şi numele de Ciolac, după căsătorie. Era soţia lui Iura Ciolac. Erau oameni foarte primitori şi calzi. Acolo am petrecut multe vacanţe.

Ei, săracii, au avut o soartă foarte…. mătuşa mea, când frontul venea spre România…. trecuse de Basarabia, de Cupcina. Ea lucra la nemţi într-un lazaret, un fel de spital de campanie. Şi acolo a cunoscut un ofiţer neamţ şi văzând care e situaţia cu războiul, ea l-a însoţit pe neamţ până în Belgia. Şi a ajuns la Liege. Acolo s-a stabilit şi a trăit până a trecut în lumea drepţilor. Iura Ciolac s-a refugiat la Bucureşti. El avea un frate, Serioja, la Craiova. Iura şi-a găsit sfârşitul în timpul unei călătorii pe care a făcut-o de la Bucureşti la Craiova, la fratele lui. După spusele martorilor, în tren a intrat în vorbă cu ruşii, majoritatea basarabenilor ştiau ruseşte, şi până la urmă s-au certat. L-au dat jos din tren, l-au dus într-o pădure şi acolo l-au împuşcat. Ştiu că atunci s-au făcut cercetări, era situaţia tulbure.

Ei stăteau la Cupcina numai în timpul verii. Chiar acum când am fost la Iaşi cu fratele meu la acest congres de genealogie şi heraldică s-a prezentat o comunicare a unei persoane din Basarabia pe care a cunoscut-o fratele meu.

Şi el a prezentat o comunicare despre familia Flondor, ramura basarabeană. Foarte interesant că el spune, nu are mărturii scrise, numai mărturii orale. Şi spune că toţi aceşti moşieri, pentru că erau la Volcineţ, pe urmă erau la Glina, moşii ale flondorilor.. da spune că toţi moşierii aceştia basarabeni îşi petreceau anotimpurile ploioase şi reci la Cernăuţi. Aşa a fost şi familia aceasta Ciolac, ei iarna erau la Cernăuţi. Ne vizitau, veneau la noi…

(Cum era societatea din Cernăuţi pe atunci, relaţiile dintre familii?) Când eram mai mare ştiu că aveam multe cunoştinţe care ne vizitau. Cel mai des se întâlneau la partide de bridge. Acolo se organizau partide de bridge de câteva ori pe săptămână. Tata şi mama erau doi jucători de bridge, pe urmă venea de la fabrică un coleg Leon Leviţchi cu care tata avea relaţii foarte bune. Am fost în excursii cu el la Putna, în fine erau legături foarte strânse. Al patrulea jucător era Alexandru Panaitescu. Bineînţeles tata era maestru. Şi atunci critica pe ceilalţi şi îi învăţa cum trebuie jucat. Pe urmă aici în Timişoara acest grup de bridge s-a refăcut şi am intrat şi eu. Era tata, mama, Panaitescu Alexandru şi eu. Mai târziu a venit şi fratele lui tata. După aceea când tata s-a prăpădit, am rămas în echipă mama, eu, fratele lui tata şi ginerele lui. Ne-am întâlnit şi în Timişoara destul de des, dar nu era ceva organizat, petreceam timpul liber. (Cum v-aţi integrat în societatea timişoreană?) În societatea timişoreană am legat prietenii cu puţini oameni. Un prieten bun a fost acest Bădescu Nicolae cu care am făcut armata. După aceea, în urma căsătoriei fratelui meu, am avut legături destul de strânse cu familia cumnatei mele, fratele ei şi familia sa, familia Străin.

La Cernăuţi am avut un prieten Barbu… după al doilea refugiu noi am pierdut contactul. Şi de-abia peste ani de zile, acum doi ani ne-am reîntâlnit la Bucureşti. El a făcut multe investigaţii ca să mă găsească. Acum locuieşte în Germania. S-a interesat şi până la urmă a „aflat” că eu nu mai sunt în viaţă. În fine. În cele din urmă m-a găsit. Cu el am legături acum.

(Aţi avut probleme cu regimul din cauza numelui de Flondor?) Eu personal n-am avut. Tata a avut probleme la fabrica de zahăr, în sensul că îl considerau un duşman al poporului. Era apreciat la fabrică însă n-a putut să avanseze, din contra, a dat înapoi. Pe el pensia l-a găsit ca muncitor la laboratorul cu termometre. Mama a fost casnică, n-a avut probleme cu regimul. Fratele meu a avut. Pentru că el, era deja o persoană cunoscută.

(V-a plăcut să aveţi un frate mai mic?) Da, mi-a plăcut. L-am văzut prima dată când a fost adus acasă de la clinică. Eu aveam şase ani şi el zero. L-au adus acasă de la clinică, era iarnă, era decembrie, învelit în tot felul de pături, era un pachet. L-a pus pe o măsuţă şi a început să desfacă… surpriză. A fost aşa o persoană mică, roşie ca focul şi care urla. Eu văzându-l am spus: “Ăsta este micul tigru”. Ştiam numai nemţeşte: “der kleine Tieger”. Aşa mi-a rămas în minte. După aceea el a crescut… Era foarte curios, eu mă jucam… inventam diferite jocuri cu jucăriile mele şi el venea acolo şi vroia şi el. Nu puteam să-l accept pentru că el îmi deranja joaca şi atuncea mă baricadam, puneam scaune, tot felul de piese de mobilier şi deodată el apărea de undeva de dedesubt. Apărea foarte bucuros… Când am ieşit din spital după scarlatină şi am avut o perioadă de carantină… acolo pe strada Arboroasa era o încăpere unde eu eram izolat, dar uşa era cu geam. Şi el de multe ori venea la geam, se uita la mine şi îmi făcea semn. Mie îmi era dor de el. Când am ieşit prima dată împreună eu voiam să-l îmbrăţişez. El era foarte surprins de asta. În general noi ne-am înţeles destul de bine. Când am fost la şcoală la Craiova, el era în clasa I şi eu eram în cursul superior, când coboram de la etaj unde era clasa mea şi vedea că mă salutau colegii lui: “Să trăiţi domn elev”, el era foarte mândru şi eu îl luam şi îl duceam acasă. Mergeam împreună acasă. Atunci l-am dus pentru prima dată la cinematograf, la Craiova. Pentru el a fost un eveniment deosebit, filmul era un western. Şi când am intrat în holul unde era casa de bilete, el s-a strâns lângă mine şi mergea aşa, foarte speriat. Am cumpărat bilete, am intrat în sală, a început filmul şi el mă întreba tare: “Ce este acum?” Îi spuneam: “Ăsta e un film cu Buffalo Billl”. “Ăsta e Buffalo Bill? Ăsta care trage acuma?” (râde). Eu îi făceam semn să se liniştească, dar el era iritat. Asta a fost prima dată.

Pe atunci cursul inferior era până în clasa a patra, iar din clasa a cincea până în clasa a opta era cursul superior. Eu care eram în clasa a cincea eram şi eu mândru că mi se spune Domn Elev, era o formă de respect. (Cum erau profesorii?) În general au fost buni, cu nişte excepţii la Craiova. Dar începând cu Cernăuţiul am avut profesori buni. La geografie am avut un profesor, Spătaru, care a fost profesorul mamei mele. Şi atunci tot întreba de mama, ce face, spunea că mama învăţa mai bine decât mine… (râde). La Craiova am avut profesori buni, însă au fost nişte excepţii. Era un profesor, Comănescu, de contabilitate. Avea un stil propriu, foarte ciudat de a se purta cu elevii. În primul rând avea ce-avea cu mine şi cu prietenul meu Wili. Ştia că suntem refugiaţi şi ne zicea polonezi la amândoi, ne-a pus într-o oală. “De ce-am plecat din Cernăuţi?”, în fine, lucruri din acestea. Era tânăr absolvent al Academiei Comerciale pe atunci, din Bucureşti, a venit repartizat profesor la liceul care se chema Liceul Gheorghe Chiţu. Gheorghe Chiţu a fost un ministru al finanţelor pe vremuri. Şi… era original. Deci, noi eram pentru el polonezi. Bătaia nu era interzisă pe atunci. Şi lua pe câte unul la palme, în fine… noi eram stresaţi, pur şi simplu că în orice moment lui i se năzărea ceva şi nu era în regulă. (Nu i-aţi spus la tata?) Tata era la Timişoara. Am mai multe întâmplări cu acest Comănescu. Prima întâmplare cu el… El era profesor de contabilitate. Mie mi-a plăcut materia asta, nu era de învăţat papagaliceşte, era ceva practic şi cu logică. Când am dat prima teză şi a venit el cu tezele înapoi corectate, le-a distribuit fiecăruia şi de la catedră striga catalogul. Şi elevul respectiv se ridica în picioare şi spunea ce notă are (râde). “Abagiu ce notă ai?” “Trei”. “Cum trei? Vino aici”. L-a scos la tablă, zice: “Da, trei”. I-a aplicat două palme. (Dumneavoastră ce-aţi păţit?) Eu aveam zece. În fine, au mai fost câţiva care au primit nişte palme şi câteva invective care le-au fost adresate…. Şi, vine rândul meu. “Ce notă ai?” Zic: “Zece”. “Cum zece? Ia vino aici”. O… acuma primesc o bătaie, m-am gândit. (râde). “Dă teza aicea, ia spune-mi ce-ai scris în teză”. Am spus. “După amiază vii în clasa… vii acolo”, nu ştiu ce clasă era, era o clasă paralelă. M-am dus acasă nu mi-a fost foame, nu mi-a fost nimica, după amiază m-am dus înapoi. Teza o confiscase el, şi zice: “Ia spune ce-ai scris în teză?” Eu deja ştiam, în fine, îi spun tot ce ştiam, apoi se adresează clasei: “Vedeţi, boilor, uitaţi-vă la acest refugiat sărac polonez, el învaţă bine pentru că nu vrea să-şi supere părinţii. Voi aicea huzuriţi…” I-a făcut cu ou şi cu oţet. Şi pe urmă (râde) mi-a dat drumul. Asta era la Craiova. Comănescu… original, foarte original.

(Povestiţi-mi puţin şi despre fratele tatălui dumneavoastră.) Fratele tatei era funcţionar la telefoane. El datorită originii lui nesănătoase a ajuns muncitor la instalări de telefoane pe teren. (A avut copii?) O fetiţă, verişoara mea. E aici vecină cu noi, pe strada General Dragalina. S-a căsătorit cu un neamţ, Ossi Gross, cu care a avut doi copii, o fată şi un băiat.

(Cum vedeţi acum acea perioadă grea, cu războiul, două refugii, comunismul…) Eu consider că am fost favorizat de soartă, n-am trecut prin perioade prea grele. Părinţii noştri s-au ocupat de noi, n-am dus lipsă de nimic. Bine, n-am fost răsfăţaţi, dar am avut cele necesare. Au fost chiar îngăduitori, cu unele mici excepţii. După aceea, când am ieşit de sub tutela părintească… în serviciu, mă rog, greutăţile de la serviciu obişnuite ale unui oarecare. N-am avut probleme. Eu pot spune că nu pot să mă plâng, am avut o viaţă frumoasă, interesantă.

(Dumneavoastră aţi avut aplecare spre artă?) Da, am avut. La Craiova mai ales eu făceam diferite caricaturi, glume cu diferite personaje de acolo din fabrica de zahăr. Toţi erau refugiaţi… şi până la urmă am şi editat o revistă. Eu scriam o revistă pentru fratele meu.

Când ne-am mutat la Timişoara fratele meu a preluat acest obicei de la mine. Avea un prieten, mai mic ca el, şi el scotea o revistă, Rândunelul, aşa se numea. Mai are fratele meu nişte exemplare din acestea. Iar eu am trecut la ceva mai serios, Lumea Veselă. Şi-am scos revista asta, o foaie, Lumea Veselă, cu caricaturi, cu text, câţiva ani la rând, cât am fost la Craiova. Veneam acasă sâmbăta şi-atunci aduceam numărul proaspăt din Lumea Veselă. (Era tipărit?) Îl băteam la maşină, cât timp am avut maşină de scris. Cât n-am avut am scris cu creionul. Pe urmă am avut nişte încercări să pictez. La un moment dat am şi încercat să dau admitere la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, unde fratele meu era student, dar nu mi-a reuşit. Foarte bine că n-am reuşit fiindcă nu mă descurcam în domeniul ăsta.

(Aveţi vreun regret în viaţă, vreo bucurie deosebită?) Un regret este acela că nu am urmaşi. Asta este ceea ce eu regret pentru că aş fi fost un părinte bun. Am dus o viaţă normală.

Anul trecut când am vizitat Cernăuţiul mi-a plăcut foarte mult. Sigur, ultima locuinţă în care am stat, unde am şi intrat, mi-a produs o oarecare părere de rău după viaţa de acolo. Dar, în general, Cernăuţiul… sper să mai merg acolo împreună cu fratele meu, pentru că nu am văzut destul.

(Mai există cineva din familia Flondor la Cernăuţi?) Nu, nu mai există. (Erau mulţi Flondori la Cernăuţi în perioada când eraţi acolo?) Da… era primarul, Nicu Flondor, pe urmă era rezidentul regal, asta e un fel de prefect, George Flondor şi familiile lor. Aveau case în Cernăuţi. E o perioadă care s-a dus.

(Vă mulţumesc pentru timpul acordat.) Mi-a făcut plăcere.