Richard GROFF

Mama mea născută la Sankt Börken în Austria, în prima căsătorie a ajuns la Meran, în Tirolul de Sud şi după moartea soţului în criza economică din Austria, Germania, Italia şi în perioada de foamete se retrage la o mătuşă la Turnu Severin, al cărui soţ a fost căpitan, o familie de austrieci, pilot pe canalul din zona Porţilor de Fier, familia Leinfelner. Ajunge în felul acesta la Turnu Severin, îl cunoaşte pe tatăl meu, Edmund Groff, din această căsătorie rezultă doi copii, sora mea Herta, născută în 1921, şi eu, născut în 1922.

După o perioadă scurtă de bunăstare, de după război, au urmat greutăţile vieţii după pierderea întregii averi, a fabricii, a celor patru case, a obligaţiei de a le părăsi şi împreună cu sora mamei mele, care de fapt s-a ocupat de creșterea copiilor, mama şi tata fiind ocupaţi în cadrul firmei, a trebuit s-o pornim pe drumul sărăciei. Am fost obligaţi să ne mutăm, în primă instanţă, într-o clădire pe care ne-a pus-o la dispoziţie biserica evanghelică din Turnu Severin, după aceea tatăl, după o perioadă de refacere, prinde iarăşi curajul ca să se angajeze în aceeaşi meserie şi îşi deschide o prăvălie pentru vânzarea produselor din carne, care erau furnizate de o firmă concurentă.

Dar se mută şi de acolo şi ajunge într-o altă clădire în Turnu Severin unde rămâne mai multă vreme, dar în loc să meargă spre bine merge tot mai rău pentru că tatăl meu se îmbolnăveşte şi în faza asta critică de sănătate a lui, cu excesele lui, puţin, de alcool, îşi grăbeşte soarta şi în 1936 se îmbolnăveşte şi cade la pat şi în 1939 moare.

Eu am urmat primele clase de şcoală primară în cadrul bisericii catolice din Turnu Severin, două clase cu predare în limba germană. Se închide această şcoală şi sunt trecut la şcoala primară cu predare în limba română şi acum apar primele greutăţi, pentru că fiind crescut de sora mamai mele care nu cunoştea limba română, eu am greutățile adaptării la limba română, dar am fost destul de ambiţios, am prins repede limba, mai mult sau mai puțin corectă. Am avut necazuri cu colegii de clasă pe care le-am depăşit cu uşurinţă pentru că eram iute de mână. Care mă supăra, trebuia să-mi simtă mânia. Am făcut liceul, la Liceul Traian, primele patru clase şi aici vreau să povestesc o fază inedită, am rămas corigent în clasa a patra de liceu sub acuza că fac retroversiunea din limba germană în limba română. În această perioadă tatăl meu se îmbolnăveşte, mama trebuia să-l îngrijească şi eu sunt trimis la Bucureşti, la liceul evanghelic de acolo, unde am pierdut o parte din cunoştinţele de limbă germană, nu am avut fluenţa vorbirii, am avut mici neplăceri cu colegii de clasă, şi cu profesorii. Rămân corigent în clasa a cincea de liceu pentru că fac retroversiune din limba română în limba germană. Dar m-am descurcat şi am ajuns până să-mi dau şi bacalaureatul în 1942, la Braşov. În această perioadă cât am fost la internat, în 1937 am intrat la orfelinatul bisericii evanghelice, după doi ani de zile am fost trecut în internatul bisericii evanghelice pentru că orfelinatul s-a desfiinţat. Am avut colegi foarte buni şi acolo am câştigat o prietenie de care voi mai vorbi pe traseul acestui reportaj, să-i spunem, o prietenie care a durat o viaţă. În 1942 cu acest amic al meu Friedrich Wilhelm, copilul unui inginer de drumuri la societatea Vial, societate suedeză, copil dintr-o familie bogată care a trecut cu grădiniţa în Elveţia, cu şcoala primară în Austria, cu liceul la Bucureşti. Legat de şcoala din Bucureşti aş putea să povestesc un aspect inedit. Eu am apărut de la liceul Traian din Turnu Severin, plecat într-o uniformă kaki, tuns în cap, cu număr la braţ, într-o mantie, tot kaki, de tip militar.

Era uniforma liceului?) Da.

(Liceul avea secţii?) Nu, era un liceu normal, ca toate liceele la timpul respectiv, dar cu restricția aceea de a ne purta uniforme kaki şi cu număr la braţ. Spre deosebire de liceul din Bucureşti, acolo era un liceu unde copiii îşi purtau frezele cum doreau ei, hainele diferite fără număr la braţ, tineri liber crescuţi. Normal că apariția mea a produs oarecum râsete. Le-am acceptat iniţial, tăcând, mai aveam şi deficienţa limbii germane, o înţelegeam, dar n-o puteam vorbi.

(Acasă nu vorbeaţi germană?) Mama a trebuit să înveţe ea limba română, pentru ca eu să pot să continui şcoala. Nu se ştia care va fi viitorul şi trebuia să mă asimilez lumii din Turnu Severin. Eu m-am străduit să învăţ limba română. Sper că se şi simte c-am învăţat-o temeinic. Ajungând la Bucureşti cu deficienţe de limba germană, trebuie să am în vedere că au fost crescuţi cu aceasta limbă germană, erau copii veniți de pe Valea Prahovei, copii veniţi din Elveţia, Austria, Germania, Anglia, America. Toți vorbeau o germană perfectă, eu vorbeam o germană destul de ciudată pentru ei chiar şi pentru profesorii mei.

Dar am avut norocul că în internatul în care am stat am avut directorul internatului care s-a ocupat în mod special de mine pentru ca să învăţ aceasta limbă, pe care am învăţat-o şi nu regret chiar sancţiunile pe care le-am primit tot timpul cât am stat la internat. Năzdrăvăniile mele erau sancţionate cu acel arest al duminicii, a trebuit de fiecare dată să citesc câte un capitol dintr-o lucrare şi să-i fac şi rezumatul. Am fost ajutat şi de soţia directorului şi în felul acesta am învăţat germana.

Acest coleg al meu, Wilhelm, Bunzi, aşa l-am denumit noi, m-a înfiat oarecum şi în perioadele de vacanţă, am fost luat şi dus la Ploieşti, la părinţii lui sau la Snagov, unde aveau o mică vilă şi în felul acesta am cunoscut şi viaţa în alte familii, în alte condiţii şi am învăţat foarte multe. Am fost receptiv, dar am rămas mai departe modest. Pregătirea pentru bacalaureat am făcut-o la Snagov, ne interesa prea puţin învăţătura pentru că aveam nişte vecine foarte drăguţe şi ca să putem ajunge la ele trebuia să înotăm pe sub apă, pe sub un gard. Nişte aventuri foarte drăguţe.

În această perioadă, revenind la familia mea, tatăl, după ce-a murit în 1939, n-a lăsat nici un fel de avere şi-atuncea am fost luaţi în îngrijire, mama mea şi eu, pentru că sora mea între timp a fost la Bucureşti la o şcoală de croitorie. Am fost duşi afară la o moşie unde mama era menajeră, iar eu eram cowboy-ul zonei respective, având cal la dispoziţie, cizme de călărie şi pistoale în fiecare carâmb, un teren în care puteam să-mi dau drumul la plăcerile astea de tânăr.

(Unde era moşia asta?) Lângă Turnu Severin, la 11 km la Izvoru Bârsei, satul Scânteieşti. Era o moşie frumoasă a unei verişoare primare de-a tatălui meu, o moşie de 500 de hectare, deosebit de frumos organizată şi îngrijită. Pasiunea mea a fost plantaţia de meri, în special merii ionatani. Şi astăzi mi-aduc aminte de acele mari grămezi de mere şi de parfumul pe care-l risipeau.

(Mergeaţi acolo în vacanţă?) Numai în vacanţă. Eu lucram intens. Mă sculam dimineaţa la ora cinci, eram în curte la muncitori, mâncam cu ei din respectiva mămăligă cu murături şi plecam la treabă. Nu-mi plăcea să stau în casă, în perioada treierișului eram sus pe batoză, căram sacii cu grâu de 100 de kg pe scară în sus în magazie şi pe vremea aceea mult teren agricol era dat în dijmă. La împărţirea dijmei, a părţilor de care beneficiau sătenii respectivi, conştient fiind că aranjamentul acelor căpiţe de fân, de snopi de grâu, ai muncitorilor erau mult mai mari decât cele care trebuiau să revină moşiei, dar l-am lăsat şi în felul acesta mi-am atras râca mătuşii mele care mi-a spus „Vezi, fii atent, nu risipi averea, fii grijuliu cu bunurile moşiei”, dar eu am muncit. Am avut şi satisfacţiile mele cu călăria, cu libertatea asta care am avut-o, în special aveam momente frumoase, cele de seară, pe lună, când plecam sus la pădure într-un rond pentru a păzi pădurea, că se furau lemnele, dar aveam mereu câte un ochi închis pentru micile abateri. A fost o perioadă dintre cele mai frumoase, ’40-’42, cu toate că în aceeaşi perioadă aveam şi teama războiului care ameninţa toată ţara. În cadrul liceului eu am fost izolat pentru că făceam parte din categoria germanilor rătăciţi. Eu veneam de la Turnu Severin, nu putea să aibă oraşul prea mulţi nemţi, cu toate că noi în Severin aveam o colonie de peste 3000 de suflete de germani, am avut biserică evanghelică, catolică şi aşa zisul cartier nemţesc care astăzi a dispărut complet.

(Unde era?) În partea dinspre nord-vest a oraşului, cimitir catolic, evanghelic de care se ştie însă foarte puţin. Această colonie germană s-a dezvoltat în urma desfășurării acțiunilor pe Dunăre când au apărut primele şantiere navale la Orşova şi la Turnu Severin. Aceste şantiere navale au fost organizate şi construite de echipe de specialişti din Austria şi Germania.

(Cam când?) În 1880, bunicul meu a venit la Turnu Severin de la Panciova, tot pe calea Dunării.

(Tata când s-a născut?) În 1885, la Turnu Severin. Cu tata nu s-a putut vorbi, cu surorile tatălui meu rar m-am întâlnit.

(Cum se numea mama?) Stündel, trăită în Krems, căsătorită şi plecată la Meran, dintr-o familie cu şase fraţi, rătăcită în România în anii de mizerie, care au fost în 1919, după primul război mondial. În 1942, după bacalaureatul de la Braşov, am hotărât cu amicul meu, Wilhem, să plecăm la Timişoara la facultate. Eu m-am înscris la Institutul Agronomic, urmare a recomandărilor făcute de mătuşa mea, probabil ca să-mi transfere moşia. Prietenul meu Wilhem s-a înscris la facultatea de construcţii. Iniţial am stat la căminul Politehnicii pe bulevardul Mihai Viteazu. În aceeaşi perioadă a apărut dispoziţia ca toţi studenţii Institutului politehnic de care aparţinea şi Institutul Agronomic, aveam dreptul să facem armata în cadrul facultăţii cu program de instrucţie militară, o zi pe săptămână, de regulă sâmbăta.

Anii de studenţie au fost destul de interesanţi cu toate că am avut greutăţi materiale, nu eram subvenţionat decât foarte modest din partea mătuşii, care încerca să-mi aplice o restricţie în ceea ce priveşte partea materială.

(De ce?) Trebuia să învăţ să fiu econom, pentru că numai aşa se pot strânge averi. Asta a fost ideea ei şi-a avut dreptate. Dar eu totuşi n-am strâns averi la viaţa mea, dar am rămas econom.

Facultatea a decurs destul de normal, am avut o viaţă studenţeasca foarte frumoasă. Numai întâlniri între studenţi, cântec şi voie bună. Dacă fac o comparaţie cu cei de astăzi, e o mare diferenţă, aveam suficientă disciplină ca să luam viaţa în serios. Am învăţat şi ne-am şi distrat.

(Unde vă distraţi?) Ne distram la întâlnirile pe care le aveam.

(Unde se desfăşurau?) În cantina Politehnicii. Nu aveam discoteci, singura distracţie erau spectacolele la operă, am avut plăcerea de-a trăi opera de la Cluj venită la Timişoara, spectacole de operă, de teatru, aveam cinematograful şi Corso.

(Cum era Corso atunci, era diferit faţă de cel de astăzi?) Da, mult diferit. În primul rând circulau tramvaiele de-a lungul Corsoului, prin faţa teatrului şi după-amiezile, Corso era ocupat de studenţime şi de tineretul oraşului Timişoara. Era Iuliu Meinl, o firmă din Austria cu tot felul de bunătăţi şi o cofetărie. Erau cele două restaurante, Palace-ul şi Lloyd-ul.

(Şi cofetăria unde era?) Unde este Violeta astăzi.

(Ce era pe colţ, unde acuma-i McDonald’s?) Era restaurantul Bulevard. Aveam un cinematograf, nu ştiu cum se chema, astăzi se cheamă Studio, aveam cinematograful Capitol, aveam un cinematograf la gară şi unul pe drumul gării.

Armata a fost foarte plăcută. Partea savuroasă a armatei pe care am făcut-o era echipamentul, în uniforma aceea din sac, din pânză de sac şi când defilam prin oraş cântând ne mai şi împiedicam în dorinţa de-a ne face semnalaţi pe la frumoasele Timişorii. Aveam ofiţeri foarte plăcuţi. În timpul armatei, aveam întâlniri muzicale, foarte drăguţe, umoristice. Comandant îl aveam pe colonelul Galgoţi, comandantul Regimentului 6, Artilerie grea, Timişoara. În 1944 am fost duşi la Recaş, într-o pădurice la malul Begheului, unde ne-am ridicat corturile, am făcut şi puţină instrucție militară şi mici aventuri. Am primit la un moment dat, aveam cu toţii puşca lui, ZB-ul, pus în faţa cortului şi am primit şi gloanţe. Normal că gloanţele au fost risipite în cea mai scurtă vreme până s-a apropiat acel 23 august. Am fost comandaţi de căpitanul Stan, pe terenul de instrucţie. Am fost întrebaţi „Cine nu vrea să lupte împotriva trupelor germane?”, la care toată secţia a făcut un pas înainte. Zice „Nu, nu, înapoi.” „Cine este de origine germană?” Jumătate din secţie a făcut un pas înainte. „Nu, nu că nu-i adevărat.” În 24 august a fost asta.

În fine, cei câţiva care am fost cunoscuţi că am fost de origine germană, am fost dezarmaţi, dar nu pentru multă vreme. Eu am fost trimis la un post de mitralieră să apăr un pod împotriva atacului trupelor germane. N-a durat decât câteva ore pentru că imediat am fost trimis acasă. Căpitanul Stan mi-a salvat toată situaţia, în sensul că ne-a trimis spre Pădurea Verde ca să depunem efectele militare care le-am avut asupra noastră, am primit ordinul de lăsare la vatră, de fapt două ordine, unul cu numele meu autentic şi unul cu un nume românizat. Cu ele am putut să circul având şi drept de purtare a uniformei militare.

(Cum vă chema?) Radu Moraru. Moraru este mătuşa mea de la Turnu Severin. Ea a fost căsătorită cu un doctor, dr. Gheorghe Moraru. Se apropia anul de învăţământ ’44, eram în anul III, trebuia să intru în anul III de facultate, am avut noroc că mi-am dat toate examenele în sesiunea de vară. Am început facultatea, anul III, totul s-a desfăşurat normal. Era criză de mâncare. Mai mergeam la domnul Wolf de la Spiegeluhr, ne oferea „Astăzi puteţi să mâncaţi căprioară”. Revelionul l-am făcut în Timişoara şi cu această ocazie în prima zi a anului 1945 am fost informaţi că va trebui să plecăm, pentru că urmează o acţiune îndreptată împotriva etniei germane, ce urma să fie evacuată în altă parte, nu se ştia unde.

(Vi s-a spus public?) Nu, nu.

Amicul meu, Wilhem, el a primit acest telefon şi în ziua de 5 ianuarie am plecat cu două surori, fetele arhitectului Hubert, colegul meu şi cu mine. Am plecat undeva în zona Baraţca unde s-au retras părinţii lui Wilhem din 1942, părăsind casa din Ploieşti şi s-au mutat la Baraţca. Începuseră bombardamentele americane împotriva Ploieştiului. În 15 aprilie 1944 Severin este bombardat. Eu plec de la Timişoara cu trenul în vacanţa de Paşti şi la 10 km înainte de Turnu Severin trenul este oprit, toată lumea trebuie să coboare şi să urmeze calea spre oraş, gara fiind bombardată de americani. Eu am lăsat geamantanul meu la o familie cunoscută în satul Schela Cladului din apropiere şi am plecat pe jos până afară la moşie, 15 km, ajungând deasupra gării, ştiind că la Severin gara se găseşte jos la poalele versantului. Turnu Severin se găseşte sus pe terasa superioară Dunării. Tocmai atunci a explodat un tren de muniţii chiar în gară iar în jurul meu erau numai căşti germane şi m-am gândit la sergentul care a făcut cu mine instrucţia militară în cadrul Politehnicii şi repede am reuşit să mă culc la pământ ca să mă feresc de bombardamentul respectiv. Am ajuns la moşie şi am început evacuarea lucrurilor din Turnu Severin. Plecam noaptea la ora două, de-afară, de la moşie, ca dimineaţa, cel mai târziu la ora patru, să fiu în oraş ca să evacuez anumite lucruri pentru că la ora şapte americanii începeau bombardamentul. În ziua de 21 aprilie am urmat acelaşi traseu şi am înhămat la trăsură un cal care a trăit bombardamentul din 15 august la Regimentul 37 Artilerie din Severin. Eu am vrut să plec devreme, înainte de ora şapte, înapoi, dar am întârziat, s-a făcut şapte şi jumătate. La un moment dat am auzit zgomot în grajd unde erau cei doi cai care au trăit bombardamentul şi care sunt sensibili la zgomotele care pot să-i ameninţe. Calul n-a mai vrut să stea şi atunci l-am înhămat şi am plecat şi nici n-am dat bine colţul străzii că a început un nou bombardament al oraşului şi atunci a fost lovită şi casa şi cu ocazia asta am pierdut a doua oară tot ce-am putut să strângem după pierderea din 1927, după falimentul firmei.

Datorită calului am scăpat cu viaţă. Mama era la moşie. În dreptul liceului Notre-Dame din Severin, o bombă care-a lovit una din case, eu aveam o trăsură cu coviltir şi bucăţi de cărămidă mi-au perforat coviltirul de l-au făcut ciur. Eu am scăpat sănătos, însă caii erau îngroziţi, au mers în fugă. Am mers la moşie şi seara a venit vestea că a fost lovită casa. După aceea a început cărăuşia puţinelor lucruri din casă.

Să revin în 1945 la Baraţca, unde ne-am refugiat, ziua locuiam în podul unei case, Baraţca era o zonă viticolă. Noaptea coboram în casă în condiţiile în care deja începuse ridicarea tineretului german şi urcarea lui în trenul spre Rusia. N-am putut să rămânem multă vreme la Baraţca şi atuncea tatăl lui Wilhem şi tatăl fetelor cu un efort comun, eu fiind sărac din capul locului, s-a organizat adăpostirea noastră într-o carieră de piatră, undeva pe lângă Săvârşin, unde am stat într-o baracă de lemn. Asta a fost în ianuarie, februarie. Eu jucam poker peste zi, cu jandarmul, primarul, notarul, şeful carierei şi a trebuit în felul acesta să le transfer bani ca să plătesc tăcerea, jucând poker. Am pierdut toţi banii, şi ai mei, şi ai familiei lui Wilhem, şi ai familiei Hubert, dar am reuşit să le câştigăm încrederea şi tăcerea. Şi-am mai stat, eu am stat până în martie când a trebuit să plec şi am plecat cu un tren rusesc călătorind, în frigul respectiv, pe o platformă rusească, dormind alături de un rus sub un arhet de tun. Eu îl aprovizionam cu ţigări, el mă aproviziona cu pâine, vodcă şi slănină. Am călătorit foarte bine amândoi până la Lugoj. Acolo ne-am despărţit.

(Cum comunicaţi?) Numai prin semne, dar era tânăr şi el şi eu, m-a văzut militar. De-acolo am plecat la Orşova şi de la Orşova am plecat la Iablanița, la notarul Haţegan, al cărui fecior, Zaharia, a fost coleg cu mine de facultate.

Am fost primit în cercul primului grup de partizani, ce se formase. Am stat în sat dar eram tot timpul plecaţi. Eu am fost în grupul celor care putea să stea la suprafaţă, dar am sesizat cum se formau aceste grupări care erau ascunse undeva în zona munţilor.

(Erau ofiţeri?) Nu, erau civili, funcționari, comercianţi, ţărani. Am fost foarte bine primit şi-am stat aproape până în 10-15 august. Apoi am plecat la Orşova ca să particip la o căsătorie a unei verişoare, dar, înainte de asta, m-am dus la moşie la mătuşa.

A venit jandarmul la mătuşa mea şi i-a spus „Domnul Lică să plece că are mandat de arestare”. Am luat un car cu boi, l-am încărcat cu zarzavaturi, m-am dus peste deal la Orşova şi de-acolo am plecat la Timişoara. Am fost informat că nu se mai fac ridicări, nu mai este nimeni urmărit.

Fiind sfârşitul lui august-septembrie am zis că trebuie să-mi văd de nevoile şcolii. M-am dus la facultate care între timp se mutase la Cluj, pentru că Institutul Agronomic din Timişoara era cel refugiat în 1940 de la Cluj. Am plecat la Cluj, acolo am fost respins, fiindcă colegii din an, care se formaseră în Asociaţia Studenţilor Români m-au respins pe considerentul că nu am ce să caut la facultatea din Cluj ca neamţ. M-am dus la decanul facultăţii care era căsătorit cu o nemţoaică şi care mi-a spus că decizia asociaţiei e obligatorie pentru el, dar mi-a recomandat să mă duc la Timişoara că acolo se înfiinţează o nouă facultate şi că acolo mă vor primi.

(Respingeau pe toţi care nu erau români?) În special pe nemţi. Erau împotriva nemţilor. Asta la Cluj. Am revenit la Timişoara. La Cluj, cu colegii cu care am fost în primii doi ani şi ceva, ne-am dus la cârciumă.

În 1945 s-au născut conflicte între români şi unguri. În seara respectivă, eram perfect lucid, în pragul uşii la intrarea în restaurant a început o bătaie. Nu s-a ştiut de ce se bate. După aceea a început o fugărire în jurul bisericii din Cluj românii fugind după unguri sau ungurii fugind după români. Eu am scăpat nebătut. Am plecat în Timişoara, m-am înscris acolo, şapte studenţi în anul trei.

(Şi profesorii?) Era profesorul Bungescu, care a devenit decanul facultăţii, Prutescu, unul din profesori.

(Erau cei din Cluj?) Nu, au venit din mai multe părţi, de la Bucureşti, dar probabil şi de la Cluj. Au avut o dotare foarte bună.

(Institutul unde era?) Acolo la Maria unde este Institutul de Medicină. Acuma Institutul Agronomic este pe Calea Aradului, undeva. La facultate am urmat cursurile normal. Populaţia băştinaşă din Timişoara accepta acest amestec de etnii, am reuşit să ne descurcăm foarte bine. În 1948, eu am pierdut un an, de fapt, am continuat existenţa în Timişoara ca student.

Cele mai grele probleme le-am avut cu aprovizionarea umblând în curţile populaţiei germane, a bătrânilor care au mai rămas prin sate, au refuzat să ne vândă orice fel de alimente. N-aveam pâine pentru muncitori, dar aveam echipa de măcelari care nu ştiu de unde făceau rost de porci, 5-10, care erau tăiaţi în mijlocul câmpului, pregătiţi acolo. Ei stăteau în corturi, erau foarte bine echipaţi, cu tot instrumentarul necesar unei bucătării de campanie, pe lângă ei mai puteam să trăim şi noi, eram departe de ferme. Ei erau muncitori, erau terasieri. Eu am fost tânăr căsătorit pentru că în 12 august ’48 m-am căsătorit cu Dorotea Pretorian. După examenul de stat m-am căsătorit, după aceea m-am angajat în acest sector. Am beneficiat de buni colaboratori în toate domeniile, atât în domeniul de construcţii tehnice, organizarea cantinelor, a muncii pe şantier, toată logistica asta era dusă de oameni foarte buni. Eu eram cel mai naiv pentru că eram un tânăr abia ieşit de pe băncile facultăţii şi profitam de această elită de intelectuali de pe şantier, care m-au ajutat foarte mult. Lucrările au durat până în ’49.

De-aici încolo a început calvarul vieţii profesionale, aceea de-a fi omul şantierelor pe un front destul de larg, începând de la Moldova Veche până sus la Sighet. În perioada respectivă la modă au fost orezăriile. De la Răuţi, m-am mutat la Banloc unde mi-am luat şi soţia pe care a trebuit s-o adăpostesc în fostele grajduri ale regelui. Acolo m-am îmbolnăvit, am răcit şi am lipsit circa şase luni de zile, dar am continuat după aceea pe alte şantiere. Am trăit pe şantiere la Crişul Alb, Tăut, unde am trăit zile foarte grele din lipsă de mâncare. Soţia mea se ducea în satul alăturat ca să cumpere de mâncare la acea piaţă, dar n-a putut să găsească, decât lobodă. Asta a fost în ’52. La Tăut am avut aventuri foarte neplăcute, orezăria de la Barmot era în suferinţă de apă. Era o vale secetoasă şi n-am putut să trimitem apă spre Barmot, lucram la un baraj, n-am putut să lucrăm rapid pentru că ne lipseau materialele, utilajele necesare. Într-o duminică, stăteam cu directorul Apelor de la Oradea, Grozav, când a sosit o maşină şi au coborât doi ofiţeri de securitate care ne-au interogat „Ce facem? Cine suntem? Și de ce nu dăm apă la Barmot?” şi ne-a obligat pe mine şi pe directorul Grozav să ne scufundăm în apa din spatele barajului şi bălegarul pe care l-am pregătit, a trebuit să astupăm cu bălegar parametrul amonte al barajului cât s-a putut. Partea neplăcută a fost teroarea asta a pistolarului. Au vrut numai să bage puţină frică în noi. În 1953 lucrând la Barmot după o perioadă îndelungată de ploi, am fost izolaţi, toate drumurile fiind complet desfundate.

În 17 martie s-a născut fiul meu Eduard, dar eu n-am reuşit să aflu de acest eveniment decât după trei zile de la naşterea lui. La Timişoara s-a născut. Abia după opt zile am reuşit să ajung la Timişoara. Mi-am văzut după aceea iarăşi de treburi, am plecat pe şantiere. În perioada respectivă aveam sediul întreprinderii la Oradea şi eu făceam regulat naveta Timişoara-Oradea şi de la Oradea la şantier, eu eram cel mult o dată la două săptămâni, sâmbăta, duminica, acasă. Ne mutăm în 1954 la Arad, de la Arad ne mutăm în 1959 la Timişoara. La Timişoara încep alte probleme, în sensul că întreprinderea noastră fuzionează cu o altă întreprindere de construcţii agro-zootehnice. Atunci s-a pus problema cine să devină şeful serviciului producţie şi spre surprinderea mea, eu am fost ales şef al acestui serviciu, ceea ce înseamnă că nu mai fac şantiere efective, ci coordonez activităţile celor 75 de şantiere care le-am avut la timpul acela, de la Timişoara. Aveam program de dimineaţa de la 7 până noaptea la 1. La fiecare două zile aveam şedinţă de dispecerat. Am fost repede înlocuit din acest post pentru faptul că nu sunt membru de partid şi că sunt de origine germană.

(În ce perioadă?) În 1960 sau ’61. Aproape doi ani de zile am stat. Am fost trecut ca şef serviciu controlul calităţilor pe şantier. Fac greşeala că opresc lucrările pe un şantier unde calitatea execuţiei a ieşit din orice normă de calitate. Nu m-am gândit că şeful de şantier respectiv era un răsfăţat tânăr inginer cu „pile” grele. Pe chestia asta am fost scos repede şi din postul respectiv pentru că eram prea sever. Mi s-a pus la dispoziţie o alternativă, dacă vreau să lucrez mai departe în serviciul producţie, dar nu ca şef sau să trec la proiectare. Am preferat să intru la proiectare. Proiectarea presupunea cunoştinţe de hidrotehnică. Atunci ca să pot face faţă am lucrat opt ore în contul serviciului, ziua şi apoi până la ora unu-două, să învăţ o nouă disciplină, hidrotehnica. Trei ani de zile am învăţat singur, ca să prind principiile de bază ale hidrotehnicii.

Am ajuns să fiu, mai târziu şef de proiect, după aceea şef de atelier şi în decursul anilor am ajuns până la faza de consilier. Am fost apreciat pentru efortul pe care l-am depus, să faci serviciu şi să mai şi înveţi, era o chestie destul de dificilă. Eu am mai fost folosit şi în anumite lucrări mai dificile. În perioada inundaţiilor, când nivelurile pe Mureş, erau ameninţătoare am fost trimis la km 3 pe Mureş, la Cenad să protejez digul Mureşului în condiţii foarte grele. Aveam şi militari la dispoziţie cu care m-am împăcat foarte bine, aveam şi oameni de la partid care veneau şi îmi anulau dispoziţiile. Era o veşnică luptă. Ei îmi anulau dispoziţiile, eu veneam şi anulam dispoziţia organului de partid. Am fost arestat 24 de ore şi urmam să fiu transferat la Timişoara pentru nesupunere. Noroc că devenise situaţia aşa de gravă, că au avut nevoie de mine şi soluţia mea aleasă a fost cea bună.

(Când a fost asta?) În ’70. Apoi s-a rupt digul pe Timiş, la Gat. La închiderea digului am fost trimis eu ca şef al punctului de lucru, am stat 2-3 zile fără apă, mâncare, am dormit pe dig, a plouat, eram în grija primăriei.
Primăria n-a avut timp să se ocupe de noi până când au venit militarii şi atunci am intrat în subzistenţa militarilor. Primim vizita lui Iosif Banc, care a fost responsabil cu agricultura în România. El a trăit ruptura de pe Crişu Alb, în altă perioadă, a spus că aceeaşi cauză de rupere a digului pe Timiş s-a produs ca şi cea de pe Crişu Alb şi anume din motive de neglijenţă. La Timiş nivelul a fost aşa de mare încât s-a revărsat peste dig şi astfel s-a produs ruptura de dig. Eu trimisesem în preajma venirii lui Iosif Banc, 2-3 buldozere să caute nişte pământ mai bun şi în drum după acest pământ mai uscat mi se scufundă cele două buldozere. Iosif Banc văzându-le întreabă „Ce-i cu buldozerele alea de acolo? A zis – sabotaj. Cine-i de vină? Şeful punctului de control să vină imediat”, dar eu eram deja supărat pe Iosif Banc pentru afirmaţiile făcute înainte, cu privire la organizarea punctului de lucru şi în special a cauzelor pentru ruperea digului. Atunci am sărit cu gura pe el şi am avut plăcerea să fiu înconjurat de cel ce era primul secretar al judeţului Timiş la data respectivă, directorul meu Mircea Cosma etc. O serie întreagă sar la mine „Mă, taci din gură că ăsta este Iosif Banc”. În fine, s-a încheiat şi conflictul respectiv. Am mers foarte bine până în ’78. Toată perioada respectivă am fost activ, de la Moldova Veche până sus la Tisa, Sighet.

Între timp la Beregsău, Cârpan a înfiinţat crescătoria de porci de la Beregsău, Birda şi apele reziduale de la aceste complexe de porci trebuiau sa fie izolate cumva să nu ajungă în apele de suprafaţă. S-au luat nişte măsuri la care noi ne-am împotrivit, dar fără folos. Am fost dat afară la o convorbire cu Angelo Miculescu pentru că mi-am permis să-i spun că nu este soluţia cea mai bună. Dar dacă a fost ordin a trebuit să coordonez proiectele respective. Am făcut o specializare la Bucureşti ca să fim informaţi ce aveam de făcut. M-am pus pe treabă şi am fost cel care a semnat pentru un miliard de lei, investiţii, care nici astăzi nu a intrat în funcţiune, un miliard risipit datorită prostiei unor conducători. Principalul vinovat a fost Angelo Miculescu, ca ministru agriculturii care a impus această soluţie şi care nu s-a aplicat niciunde. Aceste ape reziduale trebuiau să fie mai întâi pompate într-un bazin de decantare după care urmau să fie distribuite sub formă de irigaţii pe terenurile agricole; fără să se ţină seama că aceste ape reziduale sunt bogate în substanţe nocive pentru sol şi pânza freatică. Nu s-a putut convinge. Soluţia nu era aşa de grea dacă se accepta ca această distribuţie a apelor să se facă odată la doi ani. În 1968 am fost invitat la o discuţie. Mi s-a spus că vor să mă reabiliteze. Am spus „Pentru ce vreţi să mă reabilitaţi? N-am o crimă, ceva”. „Nu, noi vrem să te înscriem în partid”. „Şi pentru asta mă reabilitaţi?” Am scăpat şi cu chestia asta. În perioada asta am fost şi criticat tot timpul de ce-mi schimb cămăşile în fiecare zi, de ce port în fiecare zi alta cravată, ăsta a fost un cap de acuzare foarte grav în special în cadrul şedinţelor de sindicat. Am fost acuzat că am minţit. Nu mi s-a dat crezare când am spus că vin, oarecum, din condiţii grele de viaţă, ca să nu spun chiar sărace.

Am avut angajaţi doi fraţi din Severin. În Turnu Severin a mai existat o familie de Graff, foşti mari proprietari de mori şi de fabrică de bomboane. Aceşti fraţi Odrescu auzind de familia Graff, au zis Groff, e Graff şi au dat declaraţii la organul respectiv şi am fost mereu acuzat de nesinceritate. Mereu am fost întrebat „Ce averi a avut tata?” Am fost şi la Securitate odată, am avut alte probleme, în sensul că fiind şef de atelier am avut un contact neplăcut cu îndrumătorul nostru pe linie de securitate care tot timpul vroia să ştie, despre unul, despre altul. Mă teroriza şi mă obliga să dau declaraţii despre unul, despre altul. Am avut doi colegi care au avut cândva activităţi mai apropiate de foştii legionari. Pe ăştia trebuia să-i urmăresc dacă mai fac propagandă naţionalistă. Nu au făcut. Amândoi au murit între timp.

(Dvs. daţi declaraţii scrise?) Da. Pentru mine era teribil de jenant. Nu am dat declaraţii în detrimentul nimănui, au fost declaraţii neutre.

(În ce an?) În ’78-’79. În ’72 am primit un paşaport, spre marea mea surprindere. Am fost în Vest, dar a trebuit să mă întorc pentru că aveam probleme familiale, mama era bătrână. În ’72 octombrie m-am întors şi mama a murit în martie ’73. Băiatul meu a dat examen la Politehnică şi-a reuşit, mi-era teamă pentru că nu-l puteam lua nepregătit în Germania. Ne-am întors hotărâţi să mai încercăm o dată şi în ’81 am depus o cerere că vreau să fac o vizită turistică în Spania şi spre marea mea surpriză primesc în decembrie ’81 aprobarea de a pleca în Spania. Am spus „Eu nu plec acuma iarna în Spania vă rog să-mi amânaţi viza pentru martie ’82”. Mi-am amânat viza şi-n ’82 am plecat şi-am rămas plecat. Acuma a început o altă nouă etapă, aceea de încadrare în alte activităţi într-o lume complet nouă, însă la vârsta la care eram eu de astă dată, la 60 de ani, eu aveam ajutorul de şomaj care mi-a oferit o existenţă acceptabilă şi am primit şi locuinţă. Am rămas în Germania. Scopul a fost acela de-a pleca şi de-a rămâne având în vedere perspectiva pentru feciorul meu, care între timp lucra la Reşiţa la Institutul de Proiectări al C.M.M.R.-ului şi căruia vroiam să-i asigur o soartă mai bună.

(El a rămas aici?) Da. După aceea a început teroarea pentru că în 1983 a apărut zvonul că cei care vor să plece trebuie să plătească statului român costurile pentru pregătirea şcolară. Suma la care a ajuns pentru cei doi, între timp s-a căsătorit a ajuns în jur de 70 de mii de mărci. Mi-am dat seama că este absurdă treaba asta că eu n-am nici o şansă să strâng aceşti bani şi am zis „Trebuie să aşteptăm să vedem ce se întâmplă”.

Într-adevăr a căzut toată treaba asta. Între timp feciorul meu a băgat cerere de plecare definitivă din ţară. Eu renunţasem la cetăţenia română şi primisem cetăţenie germană.

(După cât timp aţi obţinut cetăţenia?) După circa 6 luni. Ne-am dus la Nürnberg, am parcurs o serie întreagă de formalităţi, de interogatorii, apoi am fost acceptaţi. Amândoi vorbeam bine germana. Am fost trimişi la o şcolarizare, la o examinare a cunoştinţelor noastre de limba germană şi am fost trimişi acasă ca fiind suficiente. Şi originea părinţilor a contat pentru că şi părinţii soţiei sunt de origine germană. Am lucrat în Germania un timp, într-o altă meserie, eram achizitor şi vânzător de automobile.

Automobilele au fost una din pasiunile mele. Lucram în sector particular. M-am iniţiat, am învăţat o serie de lucruri foarte valoroase. Am avut probleme cu poliţia pentru că şi-n Germania există răufăcători care au folosit maşinile noastre ca să facă o serie de incursiuni de furt şi am avut de-a face cu poliţia. Am văzut şi cum arată o celulă de închisoare germană, deosebit de curată, cu televizor. A fost şi cald. Mulţi infractori au spus: „Noi preferăm să rămânem în închisorile germane, decât să ne întoarcem înapoi în ţară” – indiferent că era polonez, român sau sârb.

Nu regret nimic în decizia pe care am luat-o.

(De ce nu regretaţi?) Doamnă dragă, am fost un pătimaş om al disciplinei. Colaboratorii mei au suferit din cauza mea pentru că am fost disciplinaţi în aceeaşi disciplină. Am ajuns în Germania în ideea că dau de o deosebită disciplină. Am dat de disciplină, pentru că lumea germană este consecinţa unei discipline, a unei munci pentru curăţenie. Ei sunt harnici şi foarte pricepuţi. Am rămas impresionat de curăţenia şi disciplina din oraşele germane. Eu am trăit ani de zile în greutăţile satului românesc, adică în momentul în care începea ploaia nu se mai putea circula pe nici una din străzile satului. Am urmărit spiritul ăsta de a păstra tradiţia şi realizările mai vechi. Ţara a suferit teribil de mult în urma bombardamentelor, dar au căutat să refacă ţara exact în imaginea care-a fost înainte de bombardament. Am văzut în Ingolstadt, oraşul în care trăiesc, au protejat faţadele, stilul acela baroc, cu schele mari. N-au schimbat cu nimic aspectul oraşului. Sau dacă l-au refăcut, l-au refăcut pe baza fotografiilor sau a schiţelor pe care le-au avut, exact aşa cum au fost.

Stau într-o locuinţă – am intrat în ea în ’82 – m-am uitat cât de exact şi ce frumos a fost realizată locuinţa, în comparaţie cu locuinţa pe care am avut-o într-un bloc din Timişoara.

(V-aţi obişnuit repede?) Eu da, soţia mai puţin.

(De ce?) I-au lipsit prietenii. Şi este foarte greu să mai prinzi o prietenie la bătrâneţe. Germanul la el acasă este destul de rece, de distant. Lupta este acerbă pentru a-şi realiza o situaţie materială cât mai bună şi concurenţa asta dintre oameni. Dacă cineva şi-a cumpărat un Mercedes 190, celălat trebuie neapărat să-şi cumpere un Mercedes 200, să fie mai sus.

(Asta era şi-n ’82?) Şi atuncea, şi acuma, totdeauna.

(În Banat nu era acelaşi spirit?) Nu l-am întâlnit. Eu n-am avut timp să studiez comportamentul oamenilor din Banat.

(Ce s-a întâmplat cu moşia şi cu mătuşa de la moşie?) Mătuşa a fost ridicată în 1952 şi dusă în Bărăgan. Până atuncea mătuşa a fost supusă unui calvar din partea securităţii, cerându-i-se tot timpul să predea aurul pe care îl deţine şi pe care probabil l-o fi avut, dar nu ştiu, sau nu l-a deţinut.

(Cum se numea?) Adela Moraru.

(Dar sora mamei?) Ea a fost cea care s-a îngrijit de noi.

(Cum se numea?) Maria Ştündl. Adela Moraru este vară cu tatăl meu, mama ei este născută Groff, soră cu bunicul meu.

Ea a trebuit să părăsească moşia în 1947, când i s-a dat dreptul să stea într-o mică locuinţă – pe care şi-a făcut-o din resursele rămase de după bombardament. Şi-a ridicat o cameră, un dormitor, şi-a făcut o baie şi i-a făcut şi mamei o cameră mică.
Eu n-am mai avut acces la casa respectivă, pentru că eram deja căsătorit la Timişoara.

(Pe locul casei bombardate?) Erau trei case şi toate au fost bombardate. Casa mare cu etaj a fost bombardată şi încă o altă casă – aia o fost pe jumătate dărâmată, au mai rămas nişte pereţi şi cu cărămizile care-au rămas din cele 3 construcţii dărâmate şi-a făcut o locuinţă la sat, unde am fost căsătoriţi religios.

Începând din ’47, ea a fost destul de mult urmărită şi chinuită. Moşia a fost luată şi dată pe seama întreprinderilor agricole de stat. S-a format un I.A.S., ca primă măsură au tăiat livada de meri, şi-n locul livezii au făcut o crescătorie de porci. Partea mai tristă este că au degradat complet conacul. Au desfiinţat via, conacul, smulgând uşile şi ferestrele. Am fost o dată, în anii ’70, până la moşie – ca să văd – dar m-am oprit la şosea când am văzut cât de degradat e conacul, am spus, „Nu mai intru” m-am întors şi-am plecat trist. În ’52 s-a dus în Bărăgan, ea refuză să-şi construiască o casă.

(Unde stă?) La Vasilescu Vasia. A preferat să stea într-un dulap culcat pe o rână. După toate refuzurile ei, ea şi-a fracturat şi piciorul, avea 75 de ani. Au trimis-o acasă, dar n-a mai trăit mult pentru că în următorii doi ani cât a mai trăit, în ’56 moare, mama îi cedează locuinţa ei şi şi-a luat ea altă locuinţă. N-au mai stat împreună. Amândouă sunt urmărite de Securitate. Trebuiau să dea declaraţii cel puţin o dată pe săptămână, că mama nu ştie unde mătuşa mea ţine banii ş.a.m.d. Mătuşa mea plictisită de toată hărţuiala asta se sinucide înghițind o doză mare de barbiturice.

(A fost căsătorită?) Da, dar soţul ei a murit în 1940 la un an de la moartea tatălui meu. Ea a fost o femeie deosebită, energică, un bun organizator, un bun conducător, un bun cunoscător de oameni, iubită în zona ei, în special la moşie. După ce-a fost dusă în Bărăgan i se confiscă toată averea. Şi casa care şi-a făcut-o şi aia i se confiscă. Când a venit n-a mai găsit nimic.

(Când s-a întors n-au mai primit-o în casă?) Nu, a trebuit să stea la familia Buzavelca în Severin. Acolo şi moare. Eu am vizitat-o la Vasilescu Vasea, am rămas impresionat de ce-am văzut atuncea, dar eu n-am putut s-o ajut prea mult.

(Când s-a întors n-au mai primit-o în casă?) Nu, a trebuit să stea la familia Buzavelca în Severin. Acolo şi moare. Eu am vizitat-o la Vasilescu Vasea, am rămas impresionat de ce-am văzut atuncea, dar eu n-am putut s-o ajut prea mult.