Petru MAGHIARU
(n. 1920)
Sobră, lipsită de detaliile pitoreşti şi de elanurile digresive ale povestirilor feminine din aceeaşi secţiune, ea concentrează istoria unui destin personal şi familial în jurul a doar câtorva evenimente evocate, cele hotărâtoare, cum am spune noi: emigrarea părinţilor în America şi întoarcerea lor la Comloş, războiul, deportarea în Bărăgan şi arestarea de după deportare, sub acuzarea, frecventă în epocă, de uneltire împotriva orânduirii sociale. Raportate la biografia personală acestea înseamnă în primul rând cincisprezece ani – dintre cei mai buni, din punct de vedere al vârstei — de privare de libertate, împărţiţi în părţi egale între armată, deportare şi detenţie. Dar această cronologie în funcţie de care discursul povestitorului îşi derulează secvenţial şirul, maschează o articulare de profunzime, cea care amplifică şi dă o semnificaţie exemplară tragismului istorisirii: părinţii lui Petru Maghiaru au plecat, ca atâţia alţi ţărani săraci din Banat şi Transilvania, la începutul secolului (XX), în America, pentru a agonisi avere şi a se întoarce apoi acasă. Aşa se explică faptul că P.M. e născut ta Detroit unde de altfel face, tocmai în ideea revenirii acasă, studii gimnaziale, dar învaţă şi să scrie şi să citească româneşte. Cei douăzeci şi doi de ani de muncă grea ai părinţilor săi in Statele Unite, se traduc în douăzeci şi două de hectare cumpănite acasă, care adăugate la cele douăsprezece hectare ale soţiei lui P.M. sunt exact suficiente pentru a fi consideraţi chiaburi şi incluşi pe listele de deportare in Bărăgan. Nu întâmplător, aşadar, invocarea istoriei emigrării închide în buclă istoria vieţii lui P.M. În jurul ei şi a proiectelor – ulterior retezate – pe care le imagina o familie de ţărani comloşeni la începutul secolului, cu gândul la un trai mai bun pentru urmaşii săi se construieşte destinul unei creşteri şi descreşteri în care istoria obiectivă interferează brutal cu cea personală, schimbându-i acesteia din urmă cursul. Ceea ce era menit a aduce bunăstare se transformă în sursă de necaz şi suferinţă.
În mare istoria Bărăganului e reluată în etapele ei mai importante după un principiu cronologic şi mai puţin comentată. Stilul povestirii e însă diferit de al majorităţii ţăranilor: mai lipsit de concreteţe şi mai dispus la generalizări (ni se vorbeşte despre nivelul de trai, despre clima din Bărăgan, despre condiţiile grele de viaţă). Discursul e mai degrabă cel al unui om deprins a contabiliza pierderile cu un soi de uimită acceptare. Suferinţa e exprimată cu reţineri şi transformată într-o fabulă al cărei înţeles pare supus doar coincidenţelor nefaste.
În momentul înregistrării (la care a participat şi Anca Hartular, autoare a unei interesante cărţi despre emigrarea în America apărută la Fundaţia Culturală Română în 1996) problema restituirii proprietăţii asupra pământului era încă una litigioasă, din pricină că, aşa cum se întâmpla şi în multe alte sate, cea mai parte a terenurilor celor deportaţi, expropriate fără vreun temei legal încă din momentul deportării, aparţineau acum de teritoriul intangibil al IAS-urilor, fiind deci proprietate de stat. Nici acest lucru, care îl afecta din nou nedrept şi nici mărturia mincinoasa depusă de unii dintre consătenii săi în procesul a cărui urmare au fost cinci ani de închisoare nu au spulberat încrederea lui P.M. în valabilitatea principiului creştinesc al iertării, cu care se simte dator faţă de cei care i-au greşit.
Multe necazuri am avut în viaţă, da!… M-am născut în anul 1920 în oraşul Detroit, statul Michigan. Până la vârsta de doisprezece ani, doisprezece ani împliniţi când am venit. Acolo am mers la şcoală. Am terminat şapte clase. Adică la vârsta de doisprezece ani, am terminat şapte clase. Să fiu lămurit. În doi ani am făcut două clase, adică acolo se poate face, să zic aşa… în timpul verii, vacanţa de vară poţi să mai faci o clasă. Deci n-am avut vacanţă, în doi ani, n-am avut vacanţă. Aşa se explică c-am terminat clasa a şaptea la vârsta de doisprezece ani. De asta că poate pare cumva aşa, la doisprezece ani… Da. Şi-acolo, şcoala tot ca şi-aicea, cam aşa, am mers la şcoala… (Avea un nume şcoala asta de vară?) Era o şcoală, o şcoală… Carter Intermediate School, aşa se numea. Deci era o şcoală… foarte mulţi elevi am fost, parcă vreo trei mii am fost, da. Cu unsprezece clase. Erau unsprezece clase. Din care pot spune că şaizeci la sută erau negri. Am stat într-un cartier mai mărginaş. Aşa. Acuma revin la părinţii mei. Mama este din Comloş, iar tata din Banatul iugoslav. Au plecat în 1910 în SUA, au emigrat. Mama a fost căsătorită, tata a fost şi el căsătorit. Prima căsătorie, adică io-s din a doua căsătorie. Deci soţia tatălui a murit aici, prima. Tata a emigrat singur. Mama i-a murit soţul în Statele Unite şi-acolo s-au căsătorit. Eu-s… cam patruzeci de ani au avut părinţii când m-au avut pe mine. Cu întârziere. Aşa. Şi au fost oameni săraci. A plecat de-aicea si a plecat cu gândul de-a agonisi ceva şi de-a veni în România. Tata a lucrat la Uzinele Ford, în apropierea oraşului Detroit. Faptul că nu intenţiona să rămână şi voia sa se-ntoarcă România… de-asta am şi stat într-un cartier mai mărginaş, unde se plătea chirie mai puţină, părinţii, na, mă rog, asta a fost intenţia lor, de-a agonisi ceva şi a veni în România, fiindcă au fost săraci, au ştiut ce înseamnă să ai ceva pe timpul ăla în România.
Şi-ntr-adevăr, în 1932 am venit cu părinţii. După ce m-am întors din Statele Unite, părinţii şi-au cumpărat pământ. Am avut în total, al meu pământ, am avut în total douăzeci şi patru de hectare. După ce m-am căsătorit şi soţia a mai avut douăsprezece hectare, treizeci şi şase în total. Deci am fost consideraţi chiaburi. De-asta am şi ajuns de-am fost deportaţi şi alte necazuri. După ce ne-am întors din SUA, eu am urmat un gimnaziu, adică… ceva am uitat:
în Statele Unite mai făceam şi şcoală serală, în limba română. Soţia unui preot a fost învăţătoare, din România, şi aia a făcut şcoală cu noi. Vreo patru ani. Am ştiut, deci am ştiut să scriu româneşte, să vorbesc româneşte; în familie, de fapt, am vorbit româneşte, părinţii mei au fost oameni mai vârstnici. Tata lucra la Ford, cum am spus, la Uzinele Ford. Ce să vă spun… După anul 1932, cum am spus, am mers la şcoală, am terminat gimnaziul şi-am rămas la coarnele plugului. Plugar. Având avere. A început războiul, am plecat pe front, cinci ani pe front, aproape cinci ani pe front, după ce-am venit… adică în perioada asta am venit acasă, m-am căsătorit, am două fete. Una este profesoară şi cea mică este inginer hidrotehnic. Ginerii, amândoi sunt ingineri.
Pe urmă deportările, necazuri, probleme… Am mai făcut şi cinci ani de-nchisoare ca deţinut politic. După Bărăgan, după aceea am fost luaţi de-aici din comună, şapte am fost într-o noapte ridicaţi, oameni aşa care, mă rog, ne-a considerat periculoşi pentru regim. (În ce an?) 1959-1964. Pentru pentru infracţiunea de „uneltire împotriva orânduirii sociale“. Asta a fost vina. Am vorbit împotriva regimului şi-am avut o condamnare de zece ani, nu ca acuma, cum se dă la ăştia. (Şi câți aţi făcut?) Cinci ani, cinci ani aproape război, aproape cinci ani, Bărăgan cinci ani… Aşa că mi-am petrecut vreo cincisprezece ani din viaţă numai aşa, necazuri. (Şi când aţi venit din armată, cum era, începuseră deja problemele?) După război imediat, nu. Problemele au început de-abia prin 1948. ’47-’48, când s-a instalat de-a binelea sistemul comunist. Şi atuncea au început necazurile. Au început colectivizările, fel şi fel de probleme, necazuri.
(Şi cum s-a făcut deportarea?)
Deportarea, în 1951, la 18 iunie, atunci s-a făcut deportarea, o sută patruzeci de familii de-aici, din comună. Am fost răspândiţi în trei sate-n Bărăgan. (Unde?) Noi, de exemplu, io, o parte din noi am fost la Vădeni-Zagna, Zagna-Vădeni, între Brăila şi Galaţi. Unii au fost la Urleasca, Măzăreni, între Brăila şi Făurei. Şi o parte au fost la Stăncuţa, la Schei, tot pe malul Dunării. (Tot pe lângă Brăila, Galaţi?) Da. Cam treizeci, patruzeci de kilometri. Noi am fost foarte-aproape, care-am fost în Vădeni, foarte aproape de Brăila, vreo şase kilometri, dar am avut restricţii. Am avut domiciliu obligatoriu, nu puteam circula decât pe-o rază de cincisprezece kilometri. (Şi cum s-a făcut, concret, aşa?) Păi, s-a luat mai multe categorii… Noaptea a venit, ne-a pus în vedere că trebuie să părăsim domiciliul. Ni s-a pus la dispoziţie un vagon, la fiecare familie un vagon şi-n vagonu’ ăsta trebuia să luăm… ce puteam să luăm. A rămas, animalele-au rămas, au rămas multe lucruri, mă rog, mobilă, tot ce-aveam în casă-aproape. Ce-am putut duce-ntr-un vagon? Mai mult ne-am interesat să luăm alimente, la asta ne gândeam mai mult. Aşa. Asta… noaptea a venit, până la ziuă am fost scoşi din casă, duşi în gară, îmbarcaţi şi direcţia! Acolo am fost lăsaţi în câmp. Câmp liber. A fost un lan de grâu, doar era tăiat, aşa, nişte drumuri, nişte căi pe care se putea circula, fiecare-acolo… Era un ţăruş c-un număr acolo, fiecare, la intrare-acolo, în localitatea aia care urma să fie comună, sat, a fost acolo un cetăţean, ne-a dat un bilet, numărul cutare, cutare, la fiecare. Am căutat numărul si ne-am dus acolo cu toţi. Am stat până prin octombrie, în corturi, aşa cum am putut. Căldură mare, apă potabilă nu prea era.
(Corturi? V-a dat corturi?) Nu ne-a dat. Fiecare cum a putut. Alţii corturi, alţii au săpat în pământ, fiecare. Zic aşa, unii au avut nişte prelate din care au făcut corturi să s-adăpostească. Norocu’ nostru a fost că n-a plouat. Timpu-a fost bun, da’ căldură foarte mare era, apă potabilă n-am avut, ne-aducea apă cu butoaiele din Dunăre, vă daţi seama!… Şi-au început necazurile de-acolo. Prin luna octombrie, dac-am văzut că nu se mai poate… ne-a adus material de construcţie, am început şi-am construit casă. Deci aici am lăsat casele şi-acolo am început şi-am construit alte case. Ne-a dat ceva material, casele din chirpici, nu ştiu dacă ştiţi ce sunt chirpicii, unii au… din pământ bătut, acoperite cu paie, alţii au mai stat si au făcut nişte bordeie, n-au reuşit să le termine şi a-nceput nenorocirea. (Cu cine aţi plecat, cu soţia?) Cu soţia. Soţia şi o fetiţă era atunci, aveam o fată, da, mai mare. Şi părinţii mei n-au fost. Mama, de fapt, nu era, adică tata singur. Eu locuiam în altă parte, într-o altă casă şi tata a fost aicea şi nu l-a luat pe tata, nu 1-a luat. De-aicea am mai putut salva ceva, mi-a mai rămas câte ceva. (Şi pe ceilalţi pe care i-a dus, din ce motive ? Tot pentru pământ?)
Au fost mai multe categorii. Au fost, de exemplu, în primul rând, au luat pe cei mai înstăriţi. Chiaburi, aşa-zişii chiaburi. O categorie. O altă categorie, comercianţii care-au avut prăvălii. Exploatatori. O altă categorie au fost unii care-au avut anumite infracţiuni, comise-aşa, treceri de frontieră şi nişte probleme de genu’ ăsta şi asta a fost o categorie. Pe urmă-au fost luate din naţionalitatea germană care-au avut în armată, în S.S., pe câte cineva şi nu s-a mai întors în ţară, au fost în Germania, şi p-ăştia i-a luat. Cam aşa, asta a fost.
(Alte naţionalităţi aici n-au fost, sârbi?) Sârbii au fost luaţi şi ei, da, care-au căzut în zona asta, de exemplu. Diniaşu’, dac-aţi auzit de Diniaşu’, Sânmartmu’ sârbesc, comune sârbeşti. (Aici nu erau sârbi?) Noi n-am avut, nu. N-am avut decât o singură familie de sârbi şi ăştia n-au fost luaţi. (Basarabeni?) Basarabenii-au fost, exact şi basarabenii-au fost luaţi, bucovinenii da, da, ăştia toţi. Macedonenii… (Aţi avut şi macedoneni?) N-am avut, n-am avut. Au fost la Săcălaz, macedoneni şi la Dudeştii Noi. De-acolo au fost luaţi. Dar comunele astea care-au căzut pe rază de, nu ştiu, douăzeci şi cinci sau treizeci de kilometri, paralel cu frontiera, aici s-a făcut… Au fost luaţi şi din Oltenia, de pe malul Dunării, au fost foarte mulţi luaţi şi de-acolo, din Oltenia, din partea aia.
(Şi-acolo cum aţi trăit ?)
Păi, la-nceput a fost mai greu, pe urmă-am lucrat, ne-am angajat, fiecare pe unde-a putut să lucreze, pe la fermă, ne-a plătit cum au vrut… Viaţa a fost destul de grea, mai cu seamă la-nceput. Ulterior ne-am mai descurcat cumva. Ne-am dat seama că nu-i scăpare, trebuie să rămânem. N-am mai văzut nici o şansă de-a mai pleca de-acolo şi-atuncea ne-am pus pe treabă. Ce să facem? (Şi ce-aţi făcut?) Eu am lucrat în agricultură, în agricultură-am lucrat. Am lucrat în agricultură eu, soţia, au fost şi socrii mei luaţi, iarăşi, am stat împreună, am lucrat.
(Şi socrii au stat cu dumneavoastră?) Da, da, am stat împreună. Erau două tipuri de case, era un tip de casă că trebuia să faci… era şablon, nu putea fiecare să… Era cu o cameră, o bucătărie şi-atunci era cu două camere şi bucătărie pentru două familii. Problemele, aşa, au fost destul de grele, să zic, până când a venit ora plecării de-acolo. Pe urmă-am venit acasă şi alte necazuri. (Şi ce v-a fost greu acolo, adică ce v-a fost cel mai greu?) Condiţiile alea, adică, oricum, să pleci de la o casă, aşa cum sunt casele la noi… Banatu’ era destul de ridicat şi-acolo ai ajuns la mizerie. Trebuia să faci economie de toate, ca să poţi să trăieşti.
Am schimbat viaţa sută la sută, ce mai…
(Cu localnicii de-acolo aţi avut legături?)
Da, da. Prima dată… se uitau la noi îngroziţi, speriaţi, nu ştiu ce le-a spus, că suntem periculoşi, că suntem… criminali şi-aşa mai departe. Ne-a privit toţi aşa, cam cu ochi cam aşa, nu prea buni, însă ulterior, şi-au dat seama că suntem şi noi oameni ca şi ei şi… dimpotrivă, poate chiar mai buni ca ei am fost. Şi-au putut, au și-nvăţat multe lucruri de la noi.
(Ce, de exemplu?) Păi, ei nu ştiau să gătească, veneau femeile pe-acolo, nu ştiau sa gătească, era un nivel de trai foarte scăzut faţă de noi. Acuma noi, bănăţenii, mă rog, datorită nemţilor ştim atâtea, trebuie sa recunoaştem. Noi, mai ales colţul ăsta, că şi-n Banat, Banatu-i mare, dar se deosebeşte colţul nostru de-aicea, al Timişului, se deosebeşte foarte mult de alte părţi. Noi am trăit aicea, în mijlocul nemţilor şi trebuia să ne-acomodăm şi noi cu felul ăsta de viaţă. Pe de-o parte, iar, pe de altă parte, foarte mulţi băştinaşi din Comloș au fost în Statele Unite, au emigrat, ştiţi. Pot spune că poate jumătate. Aici, de exemplu, vecinii au fost în America, noi am fost, dincolo, vecinii, odată trei case, care tot din America au fost cumpărate casele, aşa că toate astea au contribuit la nivelul nostru de trai, de viaţă.
Comloşenii provin, o parte, din Oltenia. Nu ştiu dacă cunoaşteţi istoricul comunei. În 1934 s-au sărbătorit două sute de ani de la venirea oltenilor aicea, în comuna Comloş. Există o troiţă lângă biserică, ridicată de ei, de municipiul Craiova. Şi-atuncea s-au găsit foarte mulţi care… de exemplu, familii de Cumpănaș. Chiar prefectu’ era Cumpănaş, prefectu’, pe-acele timpuri, prefectu’ de Dolj. a fost şi Cumpănaş, s-au găsit multe familii din astea; sau Polverejenii care sunt în Comloş, familia Polverejan sunt proveniţi din Polovragi, din judeţul Gorj. (Şi oltenii cum s-au integrat aicea?) La-nceput, le-a fost greu. Pe urmă, sigur că fiind nemţii aicea, s-au acomodat şi, pe parcurs, şi-au schimbat felul de viaţă.
(Despre Bărăgan ce mai puteţi să-mi povestiţi?)
Să fii scos dintr-o casă cum am avut noi aicea şi-aruncat în câmp n-a fost chiar aşa de uşor, ştiţi. Destul de greu şi, cum v-am spus, toate necazurile, lipsă de apă, lipsă de alimente. În general aşa, să zicem, ne-am descurcat noi cumva că am putut să ne gospodărim. Am avut un petec de grădină, acolo, am știut să-l exploatăm aşa cum trebuie şi oarecumva ne-am descurcat. Oricum, a fost greu. Călduri mari, însăşi clima se deosebeşte foarte mult, clima din Bărăgan cu vânturile alea…
(Când v-aţi întors?)
În 1956, în ianuarie, da. (Aici, cum era casa?) Am venit aicea, ce să vă spun, eu, mă rog, a fost tata-aicea, acasă, am avut unde trage, am avut, cum v-am spus, o altă casă.
Casa a fost ocupată de C.A.P. şi n-am putut intra, nu mi-a dat casa, aşa că am stat aicea, am avut casa asta. Ulterior, după vreo câţiva ani, mi-am câştigat casa. Noi n-am intrat în categoria expropriaţilor. Deci ăştia care-am fost permutaţi, dizlocaţi. Se ştia care-au fost expropriaţi, am avut o familie care-a fost expropriată, o singură familie, a intrat în categoria moşierilor. Au avut mi se pare că peste cincizeci de hectare. Şi n-au primit nimic.
După ce ne-am întors din Bărăgan ni s-a dat o suprafaţă de pământ, trei hectare şi ceva am primit. Asta pentru ca să ne putem încadra în sistem, în colectiv, practic. Şi am intrat în colectiv, în 1959 ne-am înscris în C.A.P.
N-am apucat să lucrez că în acel an am fost săltaţi, ridicaţi. Am fost luaţi de-aicea şapte: şase ţărani ş-un intelectual. (Ce era?) Un intelectual, un fel de scriitor, nu ştiu, poate aţi auzit de el, poate nu, Drăguiescu Dorel, a vrut să facă din noi organizaţie, o organizaţie politică, aşa o căutat. Dacă-a văzut că n-a fost… n-am avut nimic, nici o legătură, nu, era şi mai în vârstă, şi intelectual, era aici în Comloş şi-a stat în Comloş. Şi pe-urmă ne-a băgat la „uneltire împotriva orânduirii sociale”. Am fost ridicat noaptea, au venit, toate uşile rupte. În ’59, în 12 septembrie. Au rupt uşile, nevastă-mea a rămas leşinată, fetiţele plângeau, m-a legat la ochi, în maşină şi la Securitate. La Securitate-n Timişoara am stat şapte luni. În beciuri, acolo, în şapte luni cred că am fost scos de vreo patru ori, cinci ori la aer. Restu’ nu… Așa, forțat, să recunoaştem: că am făcut, c-am dres, cu ameninţări, cu bătăi, cu tortură. (Şi ce v-a imputat?) Uneltire împotriva orânduirii sociale. (Dar concret?) Mie, de exemplu, mi-o imputat – au găsit martori de-aici, din comună, nişte foşti membri de partid – că făceam propagandă că C.A.P-ul va duce lumea, ţărănimea la mizerie. (Asta s-a dovedit a fi adevărat?) Da. Într-adevăr, poate aşa m-oi fi exprimat eu către cineva, că am fost în U.R.S.S. în război ş-am văzut mizeria, am văzut „raiul” bolşevic de-acolo. Ş-atuncea, eu, care-am mai cunoscut puţin și din Occident, am putut să fac o comparaţie, ce-nseamna „iadul“ occidental şi „raiul” bolşevic.
Mă-ntreba un ofiţer de securitate care mă ancheta: „Dar cum ai ajuns dumneata la concluzia…?“ Zic: „Dacă dumneavoastră aţi fi fost în U.R.S.S.. în război, cum am fost eu, cred că şi dumneavoastră aţi fi avut aceeaşi părere. Deşi n-am făcut eu propaganda, dar cam aşa este. „Dumneata îţi dai seama ce-nseamnă asta’?” „Îmi dau seama, văd, dac-am ajuns aici.” (V-au judecat?) Judecat? Da.
Judecat în Timișoara de Tribunalul Militar şi condamnat la zece ani muncă silnică pentru uneltire împotriva orânduirii socialiste. Şapte ani şi paisprezece ani unu’, Ghiţă Bălan. Ăsta a fost un ţăran care scria. Nu ştiu dacă aţi auzit. La arestare, de la el au adus trei căruţe de-ălea mari. (De cărţi?) De cărţi, da. Era un ţăran care a fost autodidact, cunoştea foarte mult, mai ales în închisoare mi-am dat seama unde, putea acolo să discute… (Aţi fost împreună?) Am fost împreună, da. Am fost împreună.
(Şi unde v-au dus de-aici?) Am stat în Timişoara, Jilava şi-n colonie de muncă în Bălţile Brăilei. Din Brăila am plecat cinci ani şi-am mai făcut cinci ani în Bălţile Brăilei. Am avut şi confiscare, confiscarea casei, haine, tot, soţia a trebuit să să zbată foarte mult, de-abia a reuşit, ca să poată să rămână-n casă. În 1959 am fost până-n 1964. În 1964 am fost grațiat, a venit o graţiere, că altfel… cine ştie ce se-ntâmpla! Asistenţă medicală n-am avut, numai dacă ai fost pe targa te-o scos de-acolo și nu știu pe unde-au mai ajuns, că nu i-am mai văzut pe care i-au scos. (Au murit mulţi acolo?) I-au scos de acolo, au fost pe moarte. Aicea n-a fost chiar aşa de greu, a fost rău, da’ nu chiar aşa. La Canal, acolo au murit mulţi, am stat de vorbă cu unii care-au mai fost şi pe la Canal, acolo a fost o adevărată crimă, da, au murit oameni. Au mai fost şi scoşi din închisoare şi aduşi cu domiciliul obligatoriu prin sate. De exemplu, la Urleasca a fost istoricul Giurăscu. Şi noi am avut vreo câţiva, dar aşa, mai neînsemnaţi, profesori de istorie, da’ mai puţini. Sau, de exemplu, domnul Coposu a fost la Rubla cu unii, pe-acolo, care l-au cunoscut. A mai stat şi-acolo. Şi alţii, demnitari de-ăştia politici, da. După ce au făcut nu ştiu câţi ani de închisoare, i-au mai scos şi la deportare.
(Şi când v-ați întors ați avut probleme?)
Nu. N-am mai fost niciodată chemat, nu, nimic, mi s-a pus în vedere să fiu liniştit şi, mai cu seamă, cu-acei care ne-au fost martori, să nu ne-atârnăm de ei. Or noi suntem oameni civilizaţi, paşnici, îi lăsăm în pace. Eu am spus întotdeauna, fiind credincios, spun aşa, în rugăciunea Tatăl nostru se spune aşa: „Şi ne iartă nouă păcatele noastre, cum iertăm şi noi greşiţilor noştri”. Aşa că am mers pe linia asta și i-am lăsat în pace. Deşi ne-au făcut mult rău, însă chiar vorbeam, fiind la Securitate, spuneam: „Nu trebuie, nu sunt martorii vinovaţi, sunt vinovaţi acei care i-au forţat, că de bună voie nu venea nici unul ca să ne acuze, dar i-au forţat, i-au arestat şi pe ei…”
(Şi listele cu deportaţi cine le-a făcut, ştiţi?)
Astea s-or alcătuit de-aici, din comună. Nu ştiu. Totul e secret şi la ora asta, nu, nu ştiu. Noi ştim c-au fost şi informatori, cunoaştem aşa, dar încă nu poţi să-i spui că nu ai nici o dată, că se mai menţin şi-acuma secrete. Ştiu că de-aici din comună ne cam dăm noi seama care, dar toţi care ştim c-au contribuit, care i-am cunoscut, toţi au păţit-o rău. Ori ei, ori copiii lor, să ştiţi. Există o dreptate divină. Hai, să zicem, Dumnezeu, sau natura, sau mai ştiu eu cum, da’ să ştiţi, e o treabă care eu am observat. O parte din ei, toţi au avut probleme, necazuri. Şi noi, majoritatea care-am fost deportaţi, după întoarcere, totuşi am reuşit să facem ceva. Mai există o familie, Sarafoleanu, toți au făcut studii, fata, băiatul, amândoi, au diplome şi-aproape fiecare care-am fost din ăştia deportaţi, mai există o familie, Herzovi, amândoi copiii, băieţi-s ingineri. Mai e unul aicea, Ghiță Apostol, iară, e rudă cu mine şi ăsta, băiatul, medic veterinar, fiecare a reuşit câte ceva. Aşadar tot am reuşit să facem ceva mai mult ca unii care-au rămas şi ne-au făcut rău.
(Şi după ce v-aţi întors, ați lucrat aici, în sat?)
Da. Am lucrat la… n-am lucrat la C.A.P., nu m-am mai dus la C.A.P. La Gostat, la I.A.S.. Am reuşit acolo, dacă şi-a dat seama că îs om serios şi lucrez, am promovat, am fost şef de secţie la mecanizare şi pot să spun că m-am descurcat. Şi fiecare, toţi care-am fost deportaţi am avut aşa, nişte funcţii mai mici, dar totuşi. (În general, n-au mai rămas ţărani?) Nu, n-au mai rămas, dar tot în agricultură am lucrat, tot în agricultură am lucrat, da. Nu ne-am schimbat profilul. (Şi-acuma?) Acuma-s pensionar. (Cu pământul?) Am luat, să vedeţi, c-aicea şi legea asta nu prea, pe noi nu ne favorizează, cei mai defavorizaţi suntem care-am fost deportaţi. (De ce?) După-ntoarcere din ăsta, cum v-am spus, ni s-a dat o suprafaţă mică şi numai asta primim, numai pământul ăsta cu ce-am intrat în C.A.P. Aşa că fiecare ne rezumăm la o suprafaţă… ni se dă până-n zece hectare acţiuni. Deci am rămas cu nişte suprafeţe mici. (Deci ați primit numai trei înapoi?) Trei hectare şi patru sute de acri. Treizeci şi şase de hectare am avut. Aşa că pe noi ne dezavantajează. (Şi s-a făcut împărţirea?) Se lucrează acuma. Din păcate fac şi eu parte din comisia asta, m-or ales şi pe mine acolo. (De ce „din păcate”?) Nu trebuia, nu trebuia să fac eu acuma expropierea şi împroprietărirea, nu? Că ce se întâmplă? Pământ nu-i suficient, sigur aţi auzit şi dumneavoastră; s-a luat o suprafaţă foarte mare de pământ de către I.A.S., aşa şi ăştia nu vor să-l restituie, pământul, nu vor să-l redee. Şi acuma ce se întâmplă? Se ia de la cei care au pământ, procentual se scade şi trebuie să satisfacă pe oamenii care n-au avut pământ, jumătate de hectar. Acuma nu ştiu ce se întâmpla, ca oamenii sunt foarte nemulţumiţi, mai ales cei care au pământ. Practic şi eu îs nemulţumit că dintr-o suprafaţă atât de mică să mai îmi şi scadă, să mai îmi şi ia. Se ridică multe probleme cu pământul.
Taică-meu a muncit, a fost douăzeci şi doi de ani, a lucrat în turnătorie, la Ford, vă daţi seama, nu… Şi venind aicea a spus: „Am pământ, am avere, îs domn!” Aşa a fost, ţăranu’ a fost domn, să ştiţi! A lucrat o perioadă, campania, dar iarna ai stat foarte frumos, liniştit, cu animale, cutare, şi-ai ştiut, nu? Nu te-a comandat nimeni, n-ai fost… Cel mai independent a fost ţăranul, nu? Şi ei cunoşteau viaţa asta, au plecat oameni săraci de-aici. Au plecat săraci şi şi-au dat seama ce-nseamnă să ai avere, da’ uite că sfârşitu’ a fost tragic.
(Până când au trăit ei?)
Părinţii mei n-au mai reuşit să vadă toate necazurile astea, decât războiul. Războiu’, atuncea mama a murit în 1950 şi tata în ’59. Chiar în anu’ ăla. Primăvara a murit şi pe mine m-a luat toamna. Nu ştiu, cred că… Dacă ştia el ce s-a-ntâmplat nu mai, nici nu mai trăia. (Şi mama a lucrat şi dumneaei acolo?) Mama a lucrat un timp, a lucrat un timp, pe urmă n-a mai lucrat după aceea, s-a ocupat de mine, să mă crească, frate-meu era mai mare. N-au fost probleme cu el. Şi pe urmă n-a mai lucrat, că tata a câştigat atâta cât putea ca mama să nu mai lucreze. Acuma, sigur, că bani nu mai avea, zece dolari pe zi, lucra la Ford, şi dolaru’ era exact ca acum. Oficial era două sute de lei. Aşa se explică că acei care-au fost în Statele Unite s-au întors datorită valutei, nu? Ca să cumpere, douăzeci şi doi de ani o stat tata acolo, douăzeci şi două de hectare a cumpărat. Înseamnă că un hectar de pământ în fiecare an l-a cumpărat, nu? Aicea era imposibil. (Aicea cât era un hectar atuncea?) Un hectar de pământ era cam la o sută de mii de lei.