Petre CHIRIȚESCU

În 1949 au fost naţionalizate farmaciile. Înainte erau trei farmacii în Oraviţa şi în 1949, când s-a făcut naţionalizarea s-au comasat toate într-una singură, cea de-aici. (Aceasta a cui era înainte?) A unei bănci particulare. (Ce bancă?) Banca Corneanu. (Era o bancă din Oraviţa sau o bancă cu un sediu în Oraviţa?) Sigur, că erau foarte multe bănci în Oraviţa.

Eu, ca tânăr farmacist, am luat taurul de coarne, cum se zice, şi m-am apucat de meserie şi n-am mai lăsat-o din mână până acum. Cred că sunt la limită pentru că am obosit deja, am acum 75 de ani. (Unde aţi făcut facultatea?) La Bucureşti. (De la Băileşti aţi spus că sunteţi?) Da, acolo m-am născut. Părinţii mei nu sunt din Băileşti. Mama mea este bucureşteancă şi tata este craiovean. (Ce erau părinţii?) Farmacistă şi comerciant. (Există deci o tradiţie în familie.) M-am născut realmente în farmacie. Până s-ajungă salvarea s-o ducă pe mama la spital, eu am apărut pe lume. (De aceea aţi rămas în farmacie atâţia ani) Dar nu mi-a plăcut meseria în mod deosebit, să ştiţi. Născându-mă şi trăind în farmacie, mi s-a pus pe suflet. Însă părinţii mei au vrut să mă fac farmacist pentru că era în tradiţie. (Aveau şi părinţi farmacişti?) Nu. Erau profesori, ingineri… (Oricum, era deci o familie de intelectuali, de mai multe generaţii) Da. Bunicul, tatăl mamei mele, era profesor universitar la Bucureşti, la Facultatea de matematică.

Eu m-am apucat de teatru… Este hobby-ul meu. (Când?) În 1951. (Când aţi venit aicea) Da. Şi am făcut teatru până în 1989. Am fost întâi actor, după aia am fost regizor. Am ajuns cu formaţia de teatru până pe cele mai înalte podiumuri, am participat la toate concursurile şi am ordine şi medalii. (Dumneavoastră aţi creat această formaţie?) Da. (Cum aţi făcut?) Păi, la început m-am dus la Casa de Cultură, unde erau câţiva tinerei care, ca şi mine, erau dornici să facă ceva. Cum aici era o zonă de tradiţie culturală foarte bine conturată n-a fost greu să găsesc amatori. Am început întâi cu teatrul de pe lângă Casa de Cultură. (Exista deci un nucleu?) Da. După aia am înfiinţat teatrul popular, în cadrul căruia am făcut tot felul de concursuri şi participări la concursuri. Îmi aduc aminte că ultimul spectacol pe care l-am făcut a fost premiat cu locul I pe ţară. (Ce jucaţi?) Un repertoriu foarte bun. În special eu am apreciat şi l-am iubit foarte mult pe Paul Everac. Am făcut vreo şapte-opt spectacole cu piese ale lui Paul Everac. După aceea am făcut un spectacol, a lui I.D.Sârbu, mort acum câţiva ani. Am făcut şi Caragiale, „O noapte furtunoasă”, „O scrisoare pierdută”. La început am fost instruit de Teatrul din Reşiţa care a trimis aici un actor care ne ajuta, domnul Petrescu, un om foarte simpatic, care a decedat şi el săracul. Am ajuns să fim foarte cunoscuţi, cu formaţia aceasta de teatru. (Avea un nume această formaţie?) Nu. Se numea Teatrul Popular Oraviţa. (Încă din ’51 s-a numit aşa?) Nu. Teatrul Popular s-a înfiinţat abia în ’63, iar până atunci a fost Teatrul de amatori de pe lângă Casa de Cultură. Am fost în toată ţara cu spectacole, de la Galaţi până la Oradea. (Aţi jucat şi aici?) Da, sigur. (La teatru?) Teatrul, pe vremea aia nu era cum e acuma, deşi era o instituţie foarte apreciată şi iubită de locuitorii acestei zone, pentru că el există din 1817, ca fundaţie. Abia în 1857 a fost construit. De-a lungul celor o sută şi ceva de ani a fost de multe ori reparat, reconstruit, renovat. Cea mai importantă renovare a fost ultima, din 1998, când l-a transformat într-adevăr într-o bijuterie. (Numai că acuma nu mai are cine să joace în el) Eu nu mai pot… pentru că nu pot să mă apropii de stilul nou de teatru, eu nu iubesc teatrul de scandal. (Nici nu prea se potriveşte cu decorul acestui teatru) Da. Pe lângă faptul că se lucrează fără decor, mai modern. Se pun cearceafuri, scară şi gata, au făcut un spectacol. (Dumneavoastră cum vă asiguraţi scenografia?) Am avut un actor, care a decedat anul trecut şi care a fost unul dintre cei mai buni actori ai noştri. (Cum se numea?) Calen Ion. (Era de origine franceză?) Nu. El era şi pictor, aşa încât decorurile nu ne costau prea mult. Noi am făcut teatru fără nici un fel de ban. Din când în când primea câte un actor câte un premiu. De exemplu, unul dintre actori a obţinut la Galaţi premiul de interpretare, cu o piesă al lui Paul Everac. Urma să primească o sumă, n-a primit-o, dar pe noi nu ne-a deranjat lucrul ăsta. Nu lucram pentru bani, ci pentru dragostea pentru teatru. (Aveaţi asta de la Bucureşti? Era ceva moştenit din familie?) Da, da, că eu am făcut şi în liceu, şi în clasele primare am făcut teatru. (Unde aţi făcut liceul?) La Craiova, la Colegiul Naţional Carol I.

(Acolo aveaţi vreun profesor care a avut ideea asta?) Da, am avut pe profesorul Drăguţ, profesor de ştiinţe naturale. Primul meu spectacol a fost la vârsta de nouă ani, cu „Pupăza din tei” a lui Creangă, fiind în clasele primare. Eu am făcut patru clase primare, opt de liceu şi cinci de facultate. Aşa era pe-atunci. Acuma sunt 12 clase, ciclul întâi, ciclul doi, gimnazial…nu mă descurc. De fapt, nu mă mai interesează. (Şi în liceu aţi jucat?) Da, era echipa clasei, dar şi a liceului. Acolo, la liceu am jucat mai puţin pentru că nu era timp, că era un liceu foarte sever şi acolo trebuia să înveţi. Iar în facultate n-am făcut deloc teatru pentru că nu se vedea cu ochi buni chestia asta. (Liceul l-aţi făcut înainte de comunism?)

(Ce actori erau în această trupă de teatru?) Am avut asistenţi dentari, am avut medici, am avut avocaţi, şoferi, mecanici care au fost foarte buni ca actori, cum a fost Miloş Ilie. Am avut un actor, Ardeleanu Dan, care a fost cel mai bun actor al nostru şi care a şi fost premiat permanent şi care este tehnician dentar. Acuma l-am văzut recent, dar nu l-am mai cunoscut că aşa s-a schimbat săracu’, a îmbătrânit rău de tot. Era un băiat frumos, înalt, bine făcut. Acuma e alb complet. (E vreunul din ei care s-a dus să facă teatru?) Nu, nici unul.

(Cum se trăia aicea înainte?) Se trăia foarte bine la început. Eu, de exemplu, aveam prieteni aproape de gară şi mergeam în vizită, la o petrecere. Plecam noaptea la ora unu, pe jos de-acolo până acasă, în centru şi nu-mi era frică. Era siguranţă.

(Dumneavoastră lucraţi şi aici în completarea pensiei?) Da, că pensia e mizerabilă. După 50 de ani de muncă am 2 milioane şase sute de mii. E incredibil. Nevastă-mea are 2 milioane două sute de mii, după 35 de ani de pediatrie. Şi-atuncea sunt obligat, că aicea sunt mult mai bine plătit, pe lângă faptul că am o ocupaţie. Eu mă plictisesc şi duminica. Pentru mine duminica e o zi absolut neplăcută. (Care era cercul de prieteni din Oraviţa?) Numai medici şi farmacişti. Toţi eram tineri. Am avut şi prieteni avocaţi, cum a fost Goioane. (Mai trăieşte?) Nu, s-a prăpădit săracu’. Foarte mulţi s-au dus, foarte mulţi, că am mai multe cunoştinţe în cimitir decât în oraş.

(Cum vă distraţi?) Păi, în primul rând făceam excursii. Această zonă este nemaipomenită şi dacă ar putea fi pusă în practică, în folosinţă, ar rivaliza cu Elveţia. Eu am fost în Elveţia şi m-am plimbat şi prin toată Europa, ăsta a fost norocul meu. (Asta în ce perioadă?) În toată perioada asta. În fiecare an plecam în străinătate. Făceam cerere la securitate, mă respingea întotdeauna, făceam contestaţie şi aproba. Nu mă pot plânge din acest punct de vedere, că nu m-au persecutat nici după ce a fugit fie-mea din ţară – a plecat ilegal. (A plecat înainte de ’89?) Nu, a plecat chiar în ’89 înainte de revoluţie, la începutul lunii decembrie.

Făceam excursii, după aia făceam petreceri, la iarbă verde, după aia mergeam în parc, stăteam de vorbă, veneau aici la mine seara şi stăteam chiar în camera asta, la un pahar de bere şi la un pui fript pentru că alături de noi, unde este acum alimentara, era un restaurant, fostul restaurant Coroana. Era cu oglinzi de cristal de Veneţia. Nu mai sunt acum, dar eu când am venit erau acolo. (Şi când au dispărut?) Când s-a făcut renovarea hotelului, acum câţiva ani, nu mai erau. (Şi funcţiona restaurantul?) Da, sigur şi era foarte bine servit. Era ieftin, convenabil şi foarte plăcut. Eu puteam să-mi permit din salariul meu de farmacist să mănânc în fiecare seară un grătar, care era 5 lei şi să beau un pahar de bere care era un leu. (Asta în anii ’50-’60) Da, în ’50. Acuma eu nu pot să-mi permit să intru într-un restaurant.

(Cred că asta se explică şi pentru că au mai durat încă tradiţiile de dinainte de război; era totuşi un personal altfel instruit) Sigur, era altfel educat şi pe măsură ce au dispărut cei în vârstă şi le-au luat locul cei tineri, totul s-a degradat. Foarte puţini din tinerii de astăzi sunt serioşi. Îmi pare rău că spun chestia asta pentru că eu iubesc tineretul şi mă simt bine între ei, dar sunt neserioşi, nu vor să înveţe.

(Când vă întâlneaţi ce discutaţi?) Mi-e mai greu să-mi amintesc. Comentam ce era la cinematograf, că era activ şi veneau filme şi le comentam, le discutam, ne certam. Fiecare avea câte o opinie. Mi-aduc aminte că actualul director al spitalului clinic din Timişoara era medic sublocotenent aici la grăniceri şi venea aici şi mă certam tot timpul cu el. (Cum îl chema?) Nu mai ştiu cum îl chema, dar nevastă-sa era farmacistă, că de-aia ne-am cunoscut. Aveam păreri diferite în privinţa filmelor şi ne certam, iar a doua zi vena şi zicea „hai să continuăm cearta”. (Politică discutaţi?) Niciodată. (Vă era frică?) În primul rând ne feream ca dracu’ de tămâie pentru că mie mi s-a întâmplat un lucru foarte neplăcut, la o săptămână după ce-am venit în Oraviţa. Mi-am cumpărat de la un magazin de textile, care acuma este închis şi care a fost un magazin cu tradiţie, cu balcon, ca pe vremuri. Se urca la balcon unde erau paltoanele şi costumele. (Unde era magazinul?) Aicea în centru, dar acum e închis, e pustiu. Mi-am cumpărat atunci o şapcă cu cozoroc şi, foarte încântat m-am plimbat pe stradă cu ea. Mă opreşte un individ tânăr, în uniformă de ofiţer şi-mi zice: „Ascultă bă, ce-i aia pe capul tău? Ştii că asta-i fascistă? Ia s-o arunci imediat că te bag în puşcărie!” Bineînţeles că m-am speriat, că aveam 24-25 de ani şi n-am mai purtat-o, dar individul a ajuns măturător de stradă, mătura strada mai târziu. I-am spus: „Să-ţi fac cadou o şapcă, poate-ţi trebuie, nenorocitule!” A băgat capul în pământ.

(Dar era într-adevăr o şapcă fascistă?) Era cu cozoroc, înaltă aşa. El era tâmpit. Am fost speriat. (Dar v-a chemat?) Nu, nu m-a chemat. O fi fost beat poate. Ştiu că m-am ferit să discut politică cu prietenii. În cercul nostru nu discutam absolut deloc politică. (Erau şi din generaţiile mai vechi sau eraţi numai tineri?) Nu, doar tineri. (Bănuiesc că cei mai bătrâni discutau) Probabil. Cei bătrâni nu se ataşau de noi pentru că noi eram exuberanţi şi uneori nu ne gândeam. Mi-aduc aminte, printre altele, că seara, după ce beam un pahar sau două, mergeam în parc şi acolo recitam versuri, pe un ciot de pom, cu voce tare. (Vă amintiţi ce recitaţi?) Da, mie îmi plăcea foarte mult Arghezi. (Ce recitaţi din Arghezi?) Poeziile lui, „Blestemul” care era preferată. „Şi am luat ceasul de-ntâlnire/ Când se tulbură-n fund lacul/ Şi-n perdeaua lui subţire/ Îşi petrece luna… /Câtă vreme n-a venit/ Căutam cu dor în zare/ Orele şi-au împletit/ Firul lor cu firul mare/ Da acum, c-o văd venind/ Pe poteca solitară/ De departe simt un jind/ Ş-aş dori să mi se pară”. E superbă, foarte frumoasă. Asta o recitam în fiecare seară şi toţi aplaudau la două noaptea. (Mai erau şi alţii care iubeau literatura?) Alţii aveau voce frumoasă, cântau frumos. (Cine mai era?) Doctorul Florescu, de exemplu, care era medic chirurg. El a fost directorul spitalului şi după aia a fost secretarul organizaţiei de partid. (Şi el cânta?) Foarte frumos, foarte frumos. (Ce cânta?) Operetă. Era din Caracal, care era ţara operetei. După aia am făcut două spectacole de revistă, numai cu personal medical. Erau vreo 14 medici şi 10 surori. Orchestra era alcătuită din noi. Erau unii care cântau la vioară, la acordeon, la pian, la tobă. Foarte frumoasă a fost perioada aia. Mi-a plăcut. Acuma singura mea plăcere este să mă duc acasă şi să dezleg cuvinte încrucişate. Ăsta este alt hobby al meu. (De când aveţi acest hobby?) De când eram copil, de când dezlegam „Universul copiilor”. Era pe vremuri un ziar mare, „Universul” şi avea o revistă pentru copii, „Universul copiilor” care avea o pagină de cuvinte încrucişate şi de jocuri distractive. Eu am început să mă uit cu atenţie şi am început să le dezleg. Le trimiteam şi ei le publicau. Acuma sunt unul dintre marii amatori de cuvinte încrucişate şi public foarte des. (Le şi creaţi?) Da, eu le fac.

Am să-nchei povestea, repetându-vă că nu interesează pe nimeni ceea ce v-am spus eu. Nu văd ce-ar putea să intereseze pe cineva despre un oarecare farmacist care a făcut-o şi pe actorul, şi pe cântăreţul.

(Cine mai era în cercul acesta de prieteni?) Doctorul Florescu, doctorul Rugină, avocatul Bihoi, un procuror, doi profesori, printre care şi doamna profesoară Creţu, de limba românească, doctorul Creţu. Ea a fost şi actriţă în formaţia noastră de teatru. Doctorul Creţu este letopiseţul Oraviţei. Între timp am înfiinţat şi Clubul intelectualilor. (Când l-aţi înfiinţat?) În 1991. (Şi eraţi tot dintre cei care vă întâlneaţi mai înainte?) Nu, nu. O parte dintre cei care au rămas au venit, dar foarte mulţi au plecat, s-au mutat. Foarte mulţi sunt în străinătate. În ’91, la iniţiativa domnului inginer Cahniţă, a doctorului Creţu, a mea şi a primarului am făcut clubul, căruia i-am zis la început „Sfatul bătrânilor”, dar ni s-a părut că nu este tocmai potrivit, nu toţi erau bătrâni pe vremea aia, şi-atunci i-am zis „Clubul intelectualilor”, ceea ce a stârnit protestele semidocţilor. Intelectual nu înseamnă neapărat cel care are patalama în mână, înseamnă cel care se bucură de informaţie, care operează cu idei, care ştie cine a fost Eminescu şi ce a scris Arghezi, care a auzit de Shakespeare. Ăştia-s intelectuali, nu ăla care are diplomă de nu ştiu ce. Pe unii i-am convins. De-atuncea şi până acuma, în fiecare joi ne-am întâlnit la club. Am organizat tot felul de lucruri interesante. Am avut şi noroc, că ne-au sponsorizat cu sume mari, peste o sută de milioane. (Cine v-a sponsorizat?) Diferite întreprinderi mari din Timişoara şi din Bucureşti. (Unde sunt orăviţeni?) Nu. Domnul inginer Capiţă a fost motorul, el a fost şi ministru. Ce perlă a făcut el din Grădina de tir. Acuma este patron în agricultură. El umbla pe la diferite personalităţi de-astea, printre care şi prinţul Paul de Hohenzolern care ne-a dat bani grei. (Şi în ce i-aţi investit?) Am sponsorizat o serie întreagă de cărţi. (La ce edituri?) Diferite, la Marineasa, la editura „Timpul” din Reşiţa. („Foaia Oraviţei” tot dumneavoastră aţi scos-o?) Da, da. „Foaia Oraviţei” are de fapt o vechime de o sută de ani. Ea a apărut şi-acu’ o sută de ani. (Şi când a apărut exact?) Nu ştiu exact să vă spun. Am început s-o scoatem la o maşinărie de multiplicat, iar după aia la o tipografie, pe care am montat-o la subsolul primăriei. Acolo am angajat un tipograf. (Mai funcţionează?) Nu, că între timp s-a stricat maşinăria asta şi reparaţia ei costă mult.

Acuma Clubul intelectualilor sponsorizează revista. Fiecare dă câte o sumă.

Am sponsorizat şi apariţii de discuri. Însă ceea ce este trist este că toate aceste persoane care au primit bani mulţi de la noi, nu se mai uită la noi. Eu, în 1995, am fost ales preşedintele clubului. (Cine a fost înainte preşedinte?) Domnu’ profesor Gheorghe Luca, care provine din învăţător, dar care este un om superior, într-adevăr. Este aşa de bine pregătit în limba şi gramatica românească…ceva nemaipomenit. El a pregătit-o pe fetiţa mea la română, atunci când a dat examen de admitere la filologie în Timişoara. Era greu de intrat. Datorită pregătirii, fetiţa mea a intrat a şaptesprezecea din 160. Şi la Clubul intelectualilor continuă să vină în fiecare joi, să se întâlnească, din ce în ce mai puţini oameni şi mai puţini intelectuali, în sensul pe care l-am spus eu. Asta pentru că oamenii s-au plictisit, sunt sleiţi, scârbiţi, obosiţi cerebralmente vorbind, că sunt oameni tineri şi nu sunt obosiţi fizic. Eu continui însă să mă duc în fiecare joi. Acolo avem în fiecare joi câte o comunicare. Sunt lucruri foarte interesante. (Şi discutaţi?) Sigur, sunt discuţii aprinse. A fost data trecută despre Francois Villen. Extraordinar… ce viaţă nenorocită a avut omul ăsta! (Cine a făcut prezentarea?) Domnul Nicolae Murgu, care este strungar, dar e un om superb.

(Dumneavoastră aţi venit de la Bucureşti şi aţi făcut liceul la Craiova. Cum v-aţi integrat în Banat?) Am zis că plec a doua zi, dar am mai venit şi a doua zi. Am ajuns la Caransabeş, la ora nouă şi m-am prezentat la societatea Centrofarm, la Caransebeş. Acolo mi s-a spus că mă voi duce la Bocşa. I-am spus: „Nu, domnule, eu vreau să mă duc într-o localitate de munte”. „Atunci te duci la Oraviţa!” Bun, atunci am plecat la ora 9 dimineaţa din Caransebeş spre Oraviţa şi am ajuns la Oraviţa la ora nouă seara, pentru că nu ştiam că am încurcat trenul. Am ajuns la nouă seara aicea în gară şi era beznă, că pe vremea aia aveam curent electric de la uzină proprie care funcţiona doar de la 6 seara până la 12 noaptea. Se-apropie de mine un cetăţean cu trăsura şi m-a întrebat dacă vreau să merg cu trăsura. Cum să nu, că aveam bagaje: o paporniţă, făcută din rafie. Trăsura era o căruţă ordinară şi am ajuns la domnul farmacist, care era şeful farmaciei şi am dormit acolo unde e muzeul acum. A doua zi am plecat să căutăm o gazdă şi am ajuns undeva pe Valea Aurului, la o familie de nemţi, Schwatz. Mi-a plăcut cămăruţa, era cochetă, curată. Gazda mă-ntreabă: „Duhăniţi?” Şi eu m-am gândit că miros…şi zic: „Nu, doamnă, mă spăl în fiecare zi”. „Nein, nein, ţigaretă!” Dar ce m-a impresionat foarte neplăcută chestia asta…

La două luni de zile după asta m-au trimis la Moldova Nouă să înlocuiesc un farmacist care plecase de-acolo. După două luni am plecat pentru că era casierul epileptic şi făcea nişte crize înfricoşătoare. Într-o zi, când a făcut o asemenea criză m-am urcat în autobuz şi m-am dus direct acasă la Bucureşti. I-am telefonat directorului Danciu, de la Caransebeş, că nu mai vin înapoi. Mi-a zis să vin că nu ştiu ce şi nu ştiu cum şi m-am întors. Încet-încet m-am obişnuit. La început scriam scrisori la cei 25 de prieteni ai mei de la cercul de rebus şi primeam câte 25 de scrisori. (Unde erau prietenii?) La Bucureşti. După aia, din 25 s-au făcut 10, după aia s-au făcut două şi după aia deloc. M-am mai văzut cu ei, din când în când, de câte ori mă duc la Bucureşti, cu cei care mai trăiesc, că se sting mereu. E şi vârsta…75 de ani e o vârstă totuşi. Eu când vedeam un om de 70 de ani spuneam că e un ramolit. Eu nu sunt ramolit încă.

(În afară de faptul că era un oraş de provincie, vă simţeaţi altfel decât în Bucureşti?) Mă indispunea faptul că nu mai am apă caldă şi baie. Trebuia să mă spăl în Baia comunală. Deşi era un lucru foarte plăcut că era acolo o cucoană în vârstă care a prins drag de mine şi întotdeauna îmi punea pe măsuţa din baie un măr, în fiecare vineri când mergeam la baie. (Până când a fost Baia comunală?) Şi-acuma este. În locul unde este acuma Baia comunală au fost Băile Kneipp, cu ape minerale. La muzeul teatrului este acolo cum arătau Băile Kneipp la Oraviţa. Nu vă vine să credeţi. Era extraordinar: un parc superb cu flori, chioşcuri. Acuma-s numai buruieni. (Unde era?) Lângă Procuratură. (Şi dumneavoastră aţi mai prins asta?) Nu, eu am mai prins cele două lacuri care aveau încă debarcaderul din lemn. Se mergea până la mijlocul lacului şi erau roţile cu care se dădeau copiii, ringspiel. (Când s-au distrus toate astea?) Cu timpul. Încet-încet s-au furat. Şi-acuma mă uit, căci locuiesc exact vizavi, la etaj. (Când aţi cumpărat casa?) În ’72. (Şi cine era proprietarul?) Statul. Era de fapt tot a familiei Knoblauch. E o casă tare frumoasă, bine făcută. Eu am cumpărat doar apartamentul meu, că acolo sunt patru apartamente. Clanţele de la uşă sunt făcute la Viena şi merg şi-acum.

Mă indispunea faptul că n-aveam apă caldă, n-aveam baie, n-aveam curent. Mi-am cumpărat un aparat de radio, cu care ascultam Radio Monte Carlo, în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, că mie mi-a plăcut limba franceză extraordinar. (Aţi învăţat-o în liceu?) Da, din clasa întâi până în clasa a opta. Am făcut şi limba latină din clasa întâi până în clasa a opta, dar nu ştiu să spun nici „Bună-ziua” în latină.

…Şi încet-încet am intrat în habitudine şi asta însemnează tocirea pretenţiilor. M-am însurat cu cea mai minunată femeie din lume. Extraordinară femeie. Doresc tuturor să aibă parte de o asemenea căsnicie ca a mea. Păcat că am îmbătrânit amândoi.

(Se făcea germană?) Ein venig. (Şi fetiţa a învăţat? Aţi vorbit cu ea germană?) Sigur că da. Ea a plecat cu limba ştiută, deşi acolo a trebuit să facă o şcoală de şase luni. (Dar oricum o vorbea de mică, nu?) Da. Păi părinţii soţiei mele erau nemţi şi nu vorbeau deloc româneşte. (Au venit aici?) Nu, la Lovrin. În fiecare vară mergea acolo şi stătea trei luni de zile. Erau oameni simpli, dar cu bun simţ şi foarte gospodari. Eu sunt cam gurmand de felul meu. (Şi doamna avea timp să se ocupe de bucătărie?) Nu, aveam femeie de serviciu întotdeauna. Am avut 22 de asemenea femei, dintre care 20 ne-au furat. Două au fost foarte bune. Una era o bŏm-oaică de-asta din Ardeal, Măriuca, ce a fost extraordinară. Ea s-a măritat aicea cu cineva din zona asta şi din când vine şi-acuma pe la neamurile lui de-aici. Vine la noi întotdeauna. (Unde locuieşte acuma?) Undeva în Ardeal, pe lângă Beba.

În fiecare vară mergeam la Bucureşti. Am avut un frate care s-a prăpădit acum patru ani. (Am înţeles că era profesor de italiană şi traducător) Da, Florin Chiriţescu. Pe Umberto Eco el l-a tradus. Era şi scriitor. Umberto Eco era prieten foarte bun cu el. A fost şi în vizită la el la Bucureşti, iar fratele meu a mers în vizită la el, la Roma. I-a făcut cadou un fax foarte frumos. S-a căsătorit în 1977, la cutremur, cu o domnişoară, tot absolventă a Facultăţii de filologie, secţia italiană, care umbla năucă pentru că i se prăbuşise casa. S-au cunoscut şi apoi s-au căsătorit. Au un băiat mare acuma, Ştefan, care a terminat Facultatea de Management. (Soţia dânsului cum se numea?) Mara.

(Farmacia de la Bereşti era proprietatea mamei dumneavoastră?) Da, sigur. Când eram student la Bucureşti am aflat, cu o săptămână înainte, că se vor lua farmaciile. I-am dat telefon mamei să-i spun. „Nu te teme tu…” şi într-o săptămână s-a luat. (Şi casa?) Şi casa. Am avut o casă care avea şi hotel. Aveam la parter farmacia şi-un restaurant şi deasupra hotel, pe două nivele. Tata nu s-a ocupat de lucrurile astea, din păcate.

(Cum era mobilerul înainte? Semăna cu cel de-aicea?) Foarte frumos, din stejar. Înainte, ştiţi cum era?! Mama, când a terminat în 1927 Facultatea de Medicină şi Farmacie, ea era pe jumătate medic. Aşa era pe vremuri. (Era specializare dublă) Da. Se dădea un concurs de ocupare a posturilor vacante, pentru deschidere de farmacie, că nu era farmacie de stat. Pe listă era Piteşti şi Băileşti. Mama a dat şi-a câştigat şi putea să meargă în amândouă. O cunoştinţă i-a spus: „Nu te duce la Piteşti că e oraş mare şi-acolo sunt multe farmacii şi ai concurenţă. Du-te la Băileşti, că eu cunosc oraşul şi nu sunt farmacii şi acolo n-ai concurenţă”. Şi-atuncea a ajuns la Băileşti şi s-a adresat oficiului de aprovizionare farmaceutică, care era forumul conducător al farmaciilor din România, cu rugămintea să-i trimită mobilier, ustensile şi aparatură şi i-a trimis complet, plătibile în zece ani. Unde mai e pomana asta astăzi?! A plătit în rate, un mobilier superb. (E diferit cel pe care-l aveţi aicea de acela?) Da, aicea e alt gen. În general rafturile sunt aceleaşi. Aici s-a folosit mahonul şi lemnul negru în general, iar în Muntenia, Oltenia, în Ţara Românească, în Regat s-a folosit stejarul. (Pe cele de-aici de unde le-aţi primit?) De la cealaltă farmacie.

(Şi deci a ajuns în localitatea Galicea.) Şi-acolo a murit, în farmacie, în timp ce calcula un inventar, în 1968. A fost o femeie foarte bine crescută, care vorbea perfect englezeşte, franceză. Nouă ne citea în fiecare seara, înainte de a ne culca, în limba franceză. Aşa că noi am putut să înţelegem limba franceză încă de mici. (Credeţi că a contribuit şi supărarea asta cu farmacia?) Nu, ea era hipertensivă şi nu se-ngrijea. Am fost acolo în ziua de 1 Mai, eu şi cu nevastă-mea, fetiţa era plecată şi la despărţire zice mama: „Petrică dragă, uite, îţi dau inelul ăsta şi hai să ne pupăm că nu ne mai vedem!” Eu îi trimisesem nişte Hidergin pentru tensiune, care era franţuzesc, dar l-am găsit pe masă, nefolosit. În fiecare zi bea câte un păhărel de ţuică şi mânca sărat şi a făcut un atac. (Şi tatăl dumneavoastră?) Tata a fost încadrat în farmacie ca laborant, dar el conducea farmacia. (Unde?) Acolo, la Galicea Mare. El conducea farmacia şi ştia absolut tot. Nu putea doar să facă reţete, că n-avea voie asta. (Şi a rămas acolo să lucreze?) Da, sigur că da, că a fost pensionat de la firma Oroviceanu unde lucra, în Craiova. (Acolo era en-gross-ist?) Da, acolo. Era o firmă internaţională de exploatat grâu în Cehoslovacia, în Iugoslavia, în Bulgaria.

(După aceea a venit aicea tatăl dumneavoastră?) Nu. După ce-a murit mama a rămas singur acolo. Noi ne-am dus şi l-am convins să vină la noi. Am cărat tot mobilierul aici la Oraviţa, dar nu s-a putut obişnui şi după câteva luni de zile a vrut să plece. El avea cercul lui de prieteni la Băileşti şi se ducea în fiecare zi, la ora prânzului, să bea o ţuică, să stea de vorbă. Aicea n-a mai avut prieteni. Aicea se gătea şi se mânca altfel decât acolo. Nevastă-mea fiind nemţoaică găteşte cu sosuri dulci. (Dumneavoastră v-aţi obişnuit cu asta?) Îmi place foarte mult să mănânc carne gătită cu mere. La noi era însă o oroare. (V-a deranjat asta?) Foarte mult, că mâncam la o cantină şi întotdeauna mă duceam la bucătăreasă… eu eram aşa… aveam 51 de kilograme, aveam păr foarte mult şi pot să spun că eram chiar frumuşel… şi-i spuneam bucătăresei: „Tanti Roza, mie să nu-mi mai faci sosuri de-astea groase, cu făină şi cu zahăr, mie fă-mi un sos de-ăla”. Şi aşa făcea. (Şi ciorbe făceau?) Da, făceau. Tatăl meu a murit în 1980, de un cancer de colon. El a fost un om care a avut 126 de kilograme şi când a murit avea 50 de kilograme. (A stat cu fratele dumneavoastră?) Nu, a fost internat în spital. (Fratele dumneavoastră era mai mare?) Nu, era cu doi ani mai mic decât mine. (De ce-a murit?) Era hipertensiv, ca şi mama, şi a făcut fibrilaţie şi a murit în ziua de 18 decembrie 1998.

…Acuma a rămas clubul şi pasiunea pentru cuvinte încrucişate.

(Şi comunismul cum l-aţi trăit aici?) Le-am cântat în strună pentru că mi-a fost frică. Am dat examenul de stat de două ori pentru că era şi marxism printre altele. Am dat proba de tehnică farmaceutică şi am luat nota nouă, am dat proba la chimie şi-am luat nouă şi la botanică tot nouă, iar la marxism am luat trei. Dacă luai la marxism sub cinci erai picat. De ce-am luat trei?!… Pentru că mă-ntreabă profesorul…un nenorocit pentru că la Maxim Gorki erau nişte nenorociţi. (De la Maxim Gorki veneau?) Da. (Vă mai amintiţi cum îl chema?) Nu, nici nu mi-am încărcat memoria. Zice: „Care este atitudinea noastră faţă de fiii de foşti farmacişti şi exploatatori?”. Asta a fost întrebarea de examen, la care eu i-am spus: „Domnule profesor…”, la care mi-a răspuns: „Tovarăşe profesor!” „Eu n-am nici un fel de vină că părinţii mei au fost farmacişti”.

(Şi în anul următor?) Anul următor era examen cu public, de fapt şi în primul an a fost aşa. (Ce public?) Cu studenţii care trebuiau să vină sau părinţii lor dacă vroiau să vină. Cu o zi înainte la examen, înainte de-a intra eu şi profesorul, care era un domn mai serios, o întreabă pe o domnişoară: „Care este caracteristica mişcării revoluţionare din Rusia?” Ea a dat din umeri şi profesorul a zis: „Uite domnişoară, îţi spun eu… S-a dezvoltat foarte târziu, dar foarte repede. Mulţumesc, veniţi la toamnă!” A doua zi intru eu la examen şi chiar am avut chiar subiectul cu „Griviţa, 1933”. Am început eu cu sirena, cu Vasile Roaită, cu asasinatul. Profesorul zice: „Lăsaţi povestirea asta. Să-mi răspundeţi la o întrebare. Care este caracteristica dezvoltării mişcării revoluţionare din Rusia ţaristă?” Şi eu răspund prompt: „Foarte târziu, dar foarte repede!” „Zece, mulţumesc”. (A fost bine că v-aţi dus cu o zi înainte) Da, am avut noroc, altfel picam a doua oară.

(Şi după aceea aţi mai avut necazuri din cauza asta? În facultate aţi avut necazuri?) M-au persecutat. Mi-au pus cea mai mare taxă pe facultate, de 30 000 de lei. În 1947, 30 de mii de lei era o sumă fantastică. După aia, deşi am învăţat foarte bine şi am terminat facultatea cu nouă şi ceva, că m-am pus pe învăţătură pentru că mi-era frică, m-am făcut prieten cu o evreică, Mia Rosenberg sau Guttenberg, care era redactorul şef al ziarului de perete. M-am făcut chipurile că-s prieten cu ea, ca să scriu şi eu. Scriam că profesorul cutare este foarte drăguţ, că este foarte complex şi asta plăcea la profesori. Când ne-a făcut repartiţia ne-au pus să scriem pe un bileţel trei localităţi unde dorim să mergem şi eu am scris: Bucureşti, Bucureşti, Bucureşti, căci aveam familie acolo, aveam două case…şi m-au trimis la Bacău. Lângă mine era o colegă care era din Bacău şi a început să plângă, căci ea fusese numită la Caransebeş. I-am zis să schimbăm. M-am ridicat şi-am rugat comisia să facă schimbul ăsta şi l-au făcut. Ea a ajuns la Bacău şi eu aşa am ajuns aicea.

(Ce însemna că le-aţi cântat în strună celor de la partid de-aicea?) Păi, în primul rând că m-am înscris în U.T.C. când am ajuns aicea, că în facultate nu m-au primit. Toţi eram în facultate, la U.D.S.R., aşa se chema pe vremea aceea: Uniunea Naţională a Studenţilor din România. Acolo am fost primiţi toţi. Când U.D.S.R.-ul s-a transformat în U.T.M. atunci s-a făcut selecţie şi n-au primit decât pe cei pe care au vrut ei. Ei erau toţi colegi de-ai noştri, dar toţi erau evrei. Toţi aceşti evrei sunt acum în Israel. Deci marii comunişti de-atuncea au fugit, ca şi-n gluma aia: pentru cauza Marx, Engels, Lenin, Stalin şi când au ajuns în Israel… din cauza lor.

(Aici v-aţi făcut U.T.C.-ist?) Da, iar după aia s-a transformat în partid şi la partid m-au chemat. (În ce an v-au chemat?) În 1961. M-au chemat şi mi-au spus: „Dumneata, tovarăşu’, ce-ai de gând? Dumneata vrei să fii mai departe în funcţie, aicea la noi, fără să te intereseze partidul nostru?” „Nu vă supăraţi tovarăşi, dar n-a făcut nimeni propunerea asta şi m-am temut pentru că eu sunt fiu de…”. „Nu contează, eşti intelectual şi-acuma avem un procent”. Că era cu procente. Într-o lună se primeau 5% intelectuali, 19% muncitori. Şi-aşa am ajuns în partid. (Şi-aţi trecut prin candidatură?) Da, sigur, un an şi jumătate. Cu întrebări, cu referate, cu examene, cu paraexamene. După aia m-au făcut preşedintele sindicatului şi am fost 30 de ani preşedintele sindicatului. (Şi aţi mai avut necazuri cu ei?) Nu, nu, din contră, am fost în graţiile lor tot timpul. (Probabil că aveau nevoie şi de medicamente) Sigur că da…şi aveau nevoie de medicamente gratis, mai ales securitatea. (Şi cum rezolvaţi asta? Le plăteaţi dumneavoastră?) Sigur că da. Medicamentele erau foarte ieftine pe vremea aia. Acuma sunt insuportabil de scumpe.

(Şi nu v-au mai deranjat?) Nu, nu m-au mai deranjat. Încă, atunci când a plecat fie-mea atuncea, am avut un moment de panică. Ne gândeam că o să mă dea afară din slujbă şi m-am dus la primar, care era şi secretarul organizaţiei orăşeneşti de partid. I-am explicat: „Tovarăşu’ primar, uite, fata mea a plecat şi nu s-a mai întors, iar eu n-am nici un fel de vină. Am încercat s-o conving să nu facă lucrul ăsta, dar n-am reuşit”. Atuncea primarul s-a dus şi a dat un telefon comandantului şi i-a spus: „Tovarăşu’ comandant, de tovarăşu’ Chiriţescu să nu vă legaţi absolut deloc. Bună-ziua!” (Credeţi că avea aşa putere?) Era şi la partid, conducea tot. Era secretarul orăşenesc de partid. (Şi era şi primar?) Da, sigur că da, aşa era atuncea. (De când începuse să se identifice funcţiile?) De la început. Sigur că da. Primarul era secretarul organizaţiei municipale de partid. Puterea administrativă era la preşedintele consiliului orăşenesc. A fost o perioadă în care primarul era şi preşedintele consiliului şi cumula amândouă funcţiile. Tot timpul au trecut prin schimbări, căci a fost un sistem, un regim extrem de basculant. Nu erau decişi niciodată, totul era indecis. De-aia au şi ajuns cum au ajuns, să fie urâţi chiar de proprii lor membri.

(Părinţii soţiei dumneavoastră au fost deportaţi în Rusia?) Da, dar numai socrul meu, mama soacră n-a fost. Socrul meu este lăcătuş mecanic şi a fost nouă luni deportat. Era un om deosebit, de meserie… Acolo ruşii au văzut ce priceput e şi l-au scos din sistemul de regim-penitenciar şi l-au făcut şef de atelier şi i-au spus: „Domnule Reitter, rămâi la noi aicea. O să ai 300 de ruble pe lună”. Un medic avea 50 de ruble pe lună. Dar el a spus: „Nu, mă duc acasă la copiii mei”. Şi i-au dat drumul după nouă luni, iar alţii au rămas definitiv acolo, nu le-a mai dat drumul. Alţii însă au venit după câţiva ani. (Ştiţi cumva în ce localitate a fost?) Nu ştiu, nevastă-mea ştie. (El nu mai trăieşte, nu?) Nu, au murit toţi. Nu mai e nimeni. Mama a murit, tata a murit, socrul, soacră-mea, fratele meu. Mai are nevasta mea o soră care e tot în Germania şi la care mergem de obicei. Sunt oameni foarte drăguţi care ne-ajută foarte mult. Toată casa mea e plină de aparatură electronică datorită lor. (La ea a plecat de fapt fiica dumneavoastră?) Nu, s-a dus la soţul ei care era deja acolo. Soţul ei este evreu şi a terminat facultatea de Informatică la Timişoara şi a fost numit nu ştiu unde, dar nu i-a convenit. Maică-sa era evreică şi taică-su era ungur. Şi el nu s-a dus la locul de repartiţie şi a plecat, căci evreii puteau placa oricând în Israel. S-a dus în Israel unde a lucrat vreo câţiva ani de zile, după care s-a mutat în Grecia, unde lucra la o fabrică de pizza. Între timp el o îndrăgise pe fiica mea, Simona, din timpul facultăţii, şi de câte ori venea în ţară se întâlneau. Într-o zi a venit aicea şi a cerut-o în căsătorie. Noi am fost absolut neîncântaţi pentru că eu eram venit din schita răgăţeană unde evreii nu sunt foarte bine apreciaţi. I-am zis: „Ia şi tu un român sau ia un neamţ, dar nu lua un evreu!” Dar până la urmă mi-am dat seama că este şi inutil ceea ce fac eu şi absolut necuviincios, căci nu eu mă căsătoream. Şi am acceptat să se căsătorească, dar într-o zi s-a răzgândit ea şi n-a mai vrut. Atuncea ea a rămas acasă aicea şi a fost numită la Steierdorf, după aia în alte părţi şi era foarte tristă, plângea tot timpul. Într-o zi iar vine ăsta. El a fost tenace. Venea la mamă-sa care rămăsese aicea. Mamă-sa a murit aicea, în Oradea. Şi a venit din nou şi a cerut-o în căsătorie şi i-a spus: „Dar nu aicea, in Germania”. Mergem la poliţie să-ţi dea aprobare pentru că eu sunt cetăţean român cu rezidenţă în străinătate, tu eşti cetăţeancă română şi nu văd de ce n-ar da aprobare”. Şi m-am dus cu ei la poliţie, la domnul colonel Dionisie, care ne-a trântit uşa în nas. „Fugi mă’ de-aicea1 Vin-o peste-un an!”…astea au fost cuvintele. Şi-atuncea el a trebuit să plece în Germania, căci îşi găsise acolo un nou post. A doua zi a plecat şi ea, în Iugoslavia, unde el a aşteptat-o cu o maşină şi au trecut în Germania fără nici un fel de problemă. (În ’89?) Da. Acolo s-au şi căsătorit, cu câteva luni mai târziu. Acuma trăiesc foarte bine, se înţeleg excelent şi câştigă foarte bine. El câştigă foarte bine căci lucrează la o firmă americană I.T.T. Ea este asistentă la universitate şi câştigă foarte bine şi-o duc foarte bine. Acuma au petrecut o parte din concediu la Florenţa, în Italia. Vorbim la telefon tot la două săptămâni. Am fost în vara asta şi am stat o lună de zile la ei, o lună de zile la cumnată-mea.