Mariana ȘORA

Şi în 1914 bunicul meu dinspre mamă –avea vreo cincizeci de ani, dar era un tip mâncău şi de la bunica mea ştiu exact care erau meniurile şi modul lor de viaţă. Deci, ei făceau partea din burghezia medie, acest bunic având o prăvălie, fiind angrosist, dar în condiţii modeste, cum erau angrosiştii pe vremuri, adică aducea pânzeturi, stofe şi stofe, deci, nu era un om bogat, ci un om care trăia bine. Şi acest om avea pretenţia, de altfel, nu rară în acea epocă în burghezia medie ardelenească sau bănăţeană de a mânca seara un meniu la fel ca la prânz. Începea cu supă, se continua cu carne şi legume sau cartofi şi se continua cu un desert. Fără asta el nu înţelegea viaţa. Şi bunica-mea mi-a povestit că nu era chiar aşa de uşor, deşi mai avea şi ea câte un ajutor –câte-o fetiţă de la ţară, care venea şi învăţa gospodăria în familiile din oraş şi care, totuşi, o ajuta, dar bucătăritul propriu-zis, mai ales prăjiturile, îl făcea ea. Şi acest bunic, pe la cincizeci de ani a căzut lat pe stradă şi mort a fost.

Asta a fost în vara lui 1914 şi, deci, încă înainte de izbucnirea războiului sau chiar când era războiul, bunica mea dinspre mamă şi-a luat pe cele două fete, dintre care pe cea mare, Elsa, care a devenit mama mea, le-a luat şi a plecat la Budapesta, fiindcă acolo avea o soră mai mare măritată şi, deşi avea altele două la Timişoara, dar asta mai mare promitea într-un fel să-i fie de ajutor, prăvălia a fost distrusă, companionul se pare că a înşelat-o pe văduva rămasă singură şi nepricepută şi au rămas scuturaţi de orice bani. Şi acolo a izbucnit războiul; tatăl meu, care tocmai îşi făcuse milităria la artilerie, la Şcoala de artilerie din Timişoara, ştiu şi unde era Şcoala de călărie – în spatele Casei Banatului, acuma este parc mare, dar când te duci de la Casa Banatului în jos, spre Castelul Huniade sau spre Elisabetin, treci pe lângă Notre-Dame, pe lângă bisericuţa Notre-Dame – ului şi, la stânga era cazarma asta, iar în spatele ei o clădire mică, care, mi se pare că a rămas în picioare. Acolo era Şcoala de Călărie, acolo făceau trap şi de toate. Şi, deci, de la armată, tatăl meu a fost mobilizat şi a stat patru ani şi patru luni sub arme pe toate fronturile austro-ungare

Acuma despre tatăl meu, nu ştiu, nu e cazul să vorbesc… (Spuneţi-mi puţin şi despre el. Cum se numea el?) Rudolf Klein. Şi acest Rudolf Klein, când a terminat cu bacalaureat Liceul Comercial, în Timişoara – era Şcoală de Comerţ în Timişoara bineînţeles cu limba de predare maghiara şi germana; cu mamă-sa vorbea numai nemţeşte şi avea un frate mai mare cu doi ani, care la vârsta de nouăsprezece ani a murit de tuberculoză. Şi el a rămas singur. Trebuia s-o întreţină pe această mamă – văduvă sau, cel puţin, s-o ajute, că taică-său a murit când el avea doi ani, deci a intrat funcţionar la Banca Timişoarei, care aparţinea unuia Sana, evreu cu stare, deci, era bancă particulară. Avea şi Marmorosh Blank nişte acţiuni acolo, deci era bancă solidă. Tânărul Klein, când a intrat acolo a avut asigurat, potrivit legilor austro-ungare, postul asigurat pentru când va veni înapoi din război. Între timp, în 1916, înainte de intrarea României în război au fost zvonuri de pace, zvonuri de armistiţiu. Şi el a venit într-un concediu, dar aceşti „celebri” Rudolf şi Elsa, părinţii mei s-au cunoscut la Timişoara şi erau într-un oarecare flirt. Şi atuncea el s-a dus s-o vadă la Budapesta.Şi, pentru că erau zvonuri de pace, s-au căsătorit. Şi aşa m-am născut eu, un an mai târziu, în ‚17, la Budapesta, taică-meu fiind din nou, undeva pe front. Şi, cum vă spuneam, a stat pe toate fronturile şi nu a păţit decât o pleurezie, pentru care a fost internat pe frontul italian care era foarte primejdios şi acolo a scăpat cu viaţă printr-o întâmplare, că trebuia să fie el trimis observator şi observatorii artilerişti care erau trimişi de obicei în faţa infanteriei, de obicei nu se întorceau. Şi, în ultimul moment, la miezul nopţii a sosit un contraordin să nu plece Klein, să plece dracu’ – ştie care şi ăla a sosit mort pe targă dimineaţă. Mă rog, asta am spus-o, dacă vreţi, o puneţi, dacă nu, nu. (Dar e foarte interesant.)

Deci, părinţii mei s-au căsătorit, eu m-am născut, războiul s-a terminat şi când au fost tratativele de la Trianon, au fost abia în ianuarie 1919, dacă ştiu bine […], în orice caz, părinţii mei, adică eu cu mama şi cu bunica am rămas la Budapesta până în primăvara lui 1919, când ei s-au reîntors la Timişoara şi taică-meu a putut să-şi reia postul de la bancă. (Banca a fost desfiinţată în ‚45?) Banca a fost desfiinţată… încă din 40, pentru că asta a fost avere evreiască, pentru că Sana a murit şi a fost preluată de Marmorosh Blank de la Bucureşti şi Marmorosh Blank era o bancă evreiască şi a fost desfiinţată şi taică-meu a rămas pe drumuri. Pe urmă, sub comunişti a fost reangajat la Banca Naţională, dar de unde acolo fusese director peste trei secţiuni: Devize, corespondenţă şi nu mai ştiu ce, aici a fost luat ca mic funcţionar şi a ieşit cu o pensie de mizerie, în fine. Deci, el a lucrat tot timpul la această bancă, unde directorul, de multe ori îi spunea: Pe dumneata, Klein, de multe ori te-aş fi dat afară, pentru că recalcitrant şi revoluţionar ce eşti – avea simpatii pentru mişcarea funcţionărească, a apărat interesele funcţionarilor lui la leafă… – dacă n-ai fi aşa de priceput! Asta ştiu că tata spunea acasă şi se lăuda…

Dar să mă reîntorc la Timişoara, unde am devenit conştientă, ca să zic aşa, adevărata naştere poate că acolo a avut loc şi, la început stăteam la capătul străzii primăriei, acum se cheamă strada Ungureanu – lângă vechea primărie, ajungi la biserica sârbească şi, dincolo, dar pe partea cealaltă era o casă a lui Papafy, pentru că pe vremea aceea casele se identificau după proprietar: a lui cutare, a lui cutare… Şi acolo, la etajul doi avea bunică-mea Klein, deci mama lui tata, o locuinţă de două camere. Şi acolo am stat înghesuiţi mult timp, până când am avut eu aproape patru ani sau aşa ceva, când ne-am mutat. Şi în casa asta am amintiri foarte simpatice, de exemplu am prima amintire de conştienţă a propriului ego, m-am surprins aşa uitându-mă la mine şi descoperind că eu sunt eu.

Şi de-acolo… tata când era liber, mă ducea la plimbare. Trebuie să spun că eu am detestat să fiu fată. Asta ceva mai târziu, bineînţeles. Am detestat întotdeauna, nu ştiu de ce, nu pot să ştiu de unde mi se trage asta. Eu am fost şi băieţoasă: mă băteam cu băieţii la ştrand, în parc… dar nu pentru că aş fi fost considerată, cum se spune acuma, că fetele erau mai prost considerate. Pentru tata eu eram şi fiu şi fiică, m-a iubit foarte mult şi niciodată nu am simţit că aş fi la inegalitate cu cineva care era băiat. Totuşi, eu detestam să fiu fată.

Şi, în fine, ne-am mutat, a doua locuinţă de care îmi aduc bine aminte, în Iosefin, la Kuttl, unde nu exista biserica românească, ci era un părculeţ, mi se pare, triunghiular şi, în faţă era restaurantul Elite, unde ne duceam la zile mari să bem… acolo, o cină era binevenită. Şi, înspre părculeţ era locuinţa asta foarte modestă: două camere, bucătărie, baie… Deci, spre parc era o cameră cu geamurile… şi acolo, ţin minte, se punea pom de Crăciun, acolo am multe amintiri. Ăsta era dormitorul, pe care părinţii mei l-au cumpărat de pe atunci, un dormitor elegant, pe care l-au vândut după moartea lor. A fost dus la Bucureşti şi vândut de prima mea noră, în fine, deci, asta are o istorie, iar camera prin care se trecea era aşa-zis, Kinderzimmer, cu mobila albă, pătuţul meu cu gratii cu îngeraşi la cap, în care am mâncat prima şi cea mai straşnică bătaie de la tatăl meu: mi-a ridicat cămaşa şi mi-a tras peste fund pentru că nu admiteam să-mi ia temperatura, aveam febră şi aşa, cu febră, m-a bătut. Dar această locuinţă… asta descriu în una din cărţile mele, deci nu mă repet, am avut un prim coşmar cu Strofl Peter? Cu focul care se isca din cartea unde e descris focul… şi era foarte simpatic, fereastra era foarte însorită, aveam un cuib de viespi sub fereastră… Acolo se şi primea, acolo se mânca, în camera asta şi mi-aduc aminte tot: de călcat, se călca pe culoar, eu mă urcam sus ca să aprind lumina pe masa de călcat. Şi mai ţin minte din casa asta, că proprietăreasa era o adevărată zgripţuroaică! M-a chemat jos să-mi dea mere, dar erau mere putrede, culese de pe jos şi că aveam voie să mă duc singură în părculeţ, îmbrăcată în……??? aveam şi cărucior de păpuşă, dar păpuşile nu mi-au plăcut. Dar ursuleţul l-am păstrat până am fost măritată!…

0.13.53 Dar să venim asupra chestiunile sociale din vremea aceea: ce este foarte interesant cred, astăzi trebuie totuşi spus, eu am devenit scriitor român pentru că… nu ştiu pentru ce. Aşa s-a întâmplat, că mi-a plăcut literatura română în liceu şi am exersat această limbă şi am ajuns studentă la Bucureşti şi, deci, am ajuns să scriu româneşte şi asta e. Dar, trebuie spus că eu n-am ştiut româneşte decât am învăţat la liceu pentru că, în general, în Timişoara, fie că supără pe unii, fie că nu, adevărul este că români existau în cartierul Fabric, şi nu aşa mulţi şi, bineînţeles, cartierul Mehala, care vremea aceea era comună suburbană, nu ţinea de oraş. Trecea tramvaiul 4, care pleca din dreptul Cazinoului Militar, din Piaţa Primăriei şi-acolo mergeam la plimbare, făceam plimbări mari pe câmp, mai ales toamna, în vremea castanelor, făceam bătălii grandioase cu taică-meu, cu castane, acolo, spre Mehala sau, pe partea cealaltă, spre Şcoala de artilerie, care avea un parc superb, cu un gard superb, care acum arată cu totul altfel, e de nerecunoscut şi spre cimitire: Cimitirul Eroilor, după care vine Cimitirul catolic şi, mai încolo, spre Calea Lipovei, undeva departe era cimitirul evreiesc. Acolo şi pe câmpul acela, care, la un moment dat a fost câmp de aviaţie, acolo mă zbenguiam când eram mică. Şi, în centru, prin prăvălii nu se vorbea româneşte, decât mult mai târziu. Mai târziu eu am avut o slăbiciune, că eram, nu ştiu, timidă, sălbatică – nu salutam. Şi, de multe ori încasam o scatoalcă pentru chestia asta. Şi scuza mea era că nu ştiam în ce limbă să salut. Asta era Timişoara. Aici fac o paranteză, dacă-mi daţi voie: am citit în Dilema nu demult, povestea unui tânăr ziarist, scriitor, născut la Timişoara care descrie o scenă de cumpărarea unui ziar la un chioşc timişorean. Zice: stau la coadă şi stau, dar cucoana de la chioşc cu cucoana care cumpără au o lungă discuţie pe nemţeşte şi nu mai termină. În fine, spune, Wierdesehen, Wiedersehen, vine următorul, cu ăla are o lungă discuţie în ungureşte şi eu stau, stau, până când spune: Visonlatas şi pleacă şi ăla. Şi, în fine, vine şi un sârb, vin şi eu la rând şi am vorbit româneşte, vorbea perfect româneşte şi m-am bucurat teribil. Ei, bine, aşa a fost în copilăria mea. Sârbi n-am cunoscut personal decât pe unul care a fost medic cardiolog şi care l-a îngrijit pe taică-meu extraordinar, a murit între timp şi a chemat toate surorile să vadă minunea, pentru că l-a scos pe taică-meu din stare de fibrilaţie în stare normală. Ce a făcut, nu ştiu. A fost foarte simpatic. Deci, ăsta a fost singurul sârb pe care l-am cunoscut în Timişoara, deşi aveam rude în Banatul sârbesc, asta e altă poveste.

Deci, vroiam să spun de ivirea primilor români din Vechiul Regat la noi, care a fost ceva foarte amuzant. Bine, veneau cu rol de ocupanţi, din punctul de vedere al celor de-acolo, dar n-au fost rău priviţi. Priviţi cu curiozitate şi anume de ce? Pentru că din punctul de vedere austro-ungar, cu educaţia austro-ungară aveau nişte ciudăţenii: de exemplu, la bunica-mea, în fosta cameră unde stătusem noi, a fost încartiruit un ofiţeraş tânăr, ceva sublocotenent şi cu ordonanţa, care, nu ştiu, în camera de servitoare, să fi fost cazat. Şi bunica-mea venea la noi uluită ca să ne spună: Închipuiţi-vă că ordonanţa trebuie să-l ajute în fiecare dimineaţă să-l ajute să tragă şnururile de la corset, că ăsta poartă corset! Era ceva de pomină! Şi altceva de pomină era… bineînţeles că se şi pudra ofiţerul. Şi alt lucru absolut de scandal erau ofiţăresele, care stăteau la cafenea şi la cofetărie la palavre şi, eventual, cred că şi fumau şi ordonanţele plimbau copiii în cărucior. Scandal nemaipomenit! Dar au fost primiţi şi cu simpatie, povestesc câţiva ani mai târziu, când eu am umblat la Notre-Dame în Cetate, unde se învăţa nemţeşte. Pentru liceu eu am ieşit foarte bine, tot premiantă… asta cred că e prea lungă ca s-o povestesc, cum se învăţa româneşte, ca limbă necunoscută: Eu am, tu ai, el are… Eu mănânc, tu mănânci… asta se învăţa cred începând din clasa a treia, iar în clasa a patra se învăţa româneşte geografia şi ţin minte prima lecţie de geografie învăţată pe româneşte: era vorba de hotarele Banatului. Şi eu, care învăţam… vai, dacă aş fi păstrat eu memoria din vremea aceea, aş fi un as! N-am păstrat-o! Dacă citeam ceva o singură dată, ştiam! Şi m-a scos la tablă şi a spus: Tu, Mariana spune-mi. Şi am spus: Banatul se mărgineşte la răsărit – la răsărit, nu la est, era cu răsărit, cu miazăzi, cu miazănoapte, se învăţa aşa – cu munţii, nu mai ştiu acuma, care îl despart de Oltenia, spre nord este Mureşul… spre miazănoapte… spre apus o linie convenţională ne desparte de Ungaria… şi aşa mai departe, am spus-o aşa… ca un papagal (În româneşte?) În româneşte. Şi… (În ce an aţi început şcoala?) Eu am început la şase ani fix, adică la şase ani am împlinit în mai şi în septembrie mama m-a dat la şcoală. Că atunci mulţi au început la şapte ani, dar după vechiul sistem… (Era în anii’ 22.) Toamna lui ‚23. (Şi cum de n-aţi mers la Notre-Dame celălalt că locuiaţi în Iosefin?) Păi, n-am spus poate, toată biografia să v-o povestesc e prea lungă:

când aveam cinci ani s-a clădit prima casă cu patru etaje la Timişoara, a fost clădirea băncii şi se chema Casa Banatului, nu Casa Bănăţeană, cum au scris acuma, într-un album despre Timişoara, Casa Banatului se chema. Şi acolo jos scria Banca Timişoarei, cu faţa spre Piaţa Sfântu Gheorghe şi, lateral, cu pe străduţa mică, nu ştiu, dar adresa noastră era tot Piaţa Sfântu’ Gheorghe numărul trei, acolo era poarta. Şi acolo, la etajul patru, unde camerele erau ceva mai joase, aşa cum se fac acum, erau locuinţe pentru funcţionarii băncii, care nu erau pe gratis, dar erau ceva mai… (Deci, abia atunci s-a făcut clădirea aceea?) Da, când aveam eu cinci ani, in 22, ne-am mutat, atunci a fost gata. (Şi înainte unde era banca Timişoarei?) Piaţa Primăriei, adică Libertăţii, deci, într-un cap era Primăria, în celălalt cap era Comenduirea Pieţii. Şi, lângă Comenduirea Pieţii, unde începe strada care ungureşte cred că se chema ……. utca, unde era casa mare, unde locuiau toţi ofiţerii, deci, puţin înainte, cu faţa spre Piaţa Libertăţii, ultima casă din piaţă, acolo mă duceam la tata la birou în vizită şi acolo am văzut prima oară telefon, dar era telefon agăţat în perete şi trebuia… nu eram destul de înaltă, mi-l dădea tata şi ţipam: Alo, alo.

Mai târziu, când era clădirea asta nouă făcută şi tata era şeful a două sau trei secţiuni, avea câte trei telefoane pe masă şi suna unul, suna celălalt, ca la un manager modern şi din cauza asta tata n-a acceptat niciodată să ne punem telefon în casă. Eu am crescut fără telefon în casă şi chiar în studenţie şi chiar când m-am întors de la Paris cu doi copii, ei n-au avut telefon niciodată. Deci, ne-am mutat în casa asta. (Şi-atunci aţi mers acolo, la…) Acolo m-au dat la şcoală, la Notre-Dame-ul din Cetate, dar Notre-Dame-ul din Cetate n-avea liceu. Avea cel din Iosefin, dar ca mama să mă lase pe mine la nouă sau zece ani să iau tramvaiul în fiecare zi să mă duc… asta era exclus. Că mama mea a fost o fiinţă foarte nervoasă, foarte fină, foarte sensibilă, care a citit enorm de multă literatură şi căreia îi datorez foarte mult pe calea asta de cunoaştere a unor literaturi şi m-a dat să fac franceza, odată cu româna, când am intrat la liceu. Am avut o profesoară de franceză, am avut şi o domnişoară care să înveţe cu mine lecţiile, când eram la liceu.

În legătură cu relaţiile sociale, asta e foarte interesant: deci, cum vă spuneam, burghezia medie din Timişoara nu era românească pe vremea aceea şi au venit dintre cei din Vechiul Regat au venit în special toate cadrele armatei şi justiţiei au venit de-acolo şi foarte mulţi profesori şi profesoare. Majoritatea profesoarelor noastre sau, cel puţin, jumătate erau de dincolo. Aveam şi de-aici.

Ne-am văzut de Constantin şi Elena la vărul nostru Constantin Şora, când mai trăia şi doctorul Şora, Teodor, dar în familie i se spunea Ghiţă şi care a fost un doctor extraordinar, a fost şi profesor şi chirurg care l-a operat la coloană pe propriul său frate şi care l-a salvat pe Tom al meu… pot să-i aduc aici un omagiu? Dacă dă Dumnezeu şi o să apuc să scriu amintiri despre personalităţi, el intră în această categorie, că a fost o persoană foarte interesantă şi destul de contradictorie. El era vânător, pescar, băutor, fumător până la nebunie, aprindea ţigară de la ţigară şi mai spun şi cuvântul de c… dacă nu vă supăraţi, pentru că, nu ştiu dacă era adevărat, sau se mai lăuda: Se ducea la pescuit şi la vânătoare, era foarte crud, era tipul de chirurg zis măcelar, dar de o fineţe şi delicateţe, de o pricepere extraordinară! De altfel, el a fost între primii cred, în România care a făcut şolduri artificiale şi fiul meu Andrei, care este la Paris a putut să-i aducă proteze şi l-a salvat ca muzician –executant pe fiul meu, Tom, care, la liceu fiind, încă mic, pe la paişpe – cinşpe ani a fost atacat la şcoală de unul şi i-a tras un pumn şi l-a tras aşa de fericit, încât nu pe ăla l-a rănit, ci şi-a rupt un osişor din carpiene, ultimul, care duce la degetul mic. Şi a rămas mai scurt degetul mic. Putea să-l mişte, dar nu mai putea cânta la pian şi atunci Ghiţă a venit la Bucureşti şi ne-a spus: Eu vi-l dreg, daţi-mi-l mie, eu îi fac operaţie. Şi l-a dus şi l-a tăiat aicea, i-a despărţit osişorul şi a zis: Lasă, că-i tânăr, se reface. Şi are mâna perfectă şi cântă extraordinar la orgă şi la pian

Am vorbit aşa mult despre copilărie, acuma despre relaţiile sociale e interesant să vă spun. Deci, la liceu am avut multe profesoare din Vechiul Regat, care ne mai şi înjurau de unguroaice, dar care, în general, erau, şi mai ales domnişoara Drăghiceanu care era foarte amicală… părinţii mei nu au fost din ăia care se duc cu câte un cadou sau fac invitaţii, nu era genul, nu era obiceiul, dar ea era sociabilă şi ar fi putut intra în legături amicale, dar nu a fost să fie. În schimb, a venit acolo o familie Giucăneanu. Giurcăneanu Eduard, moldovean, rănit la Mărăşeşti, cu mâna dreaptă sfărâmată în aşa fel, încât el întindea mâna stângă. Cine nu ştia, nu ştia de ce, dar vedeai după politeţea gestului şi cum se apleca, întinzând mâna stângă înainte, înţelegeai. O putea mişca, dar nu o putea folosi. Şi acest Eduard Giurcăneanu era ceva mai în vârstă poate decât taică-meu şi era căsătorit cu Angela, născută Marcu, soră cu Valeriu Marcu, scriitor nu prea cunoscut în România despre care eu am scris şi a scris profesorul de germanistică de la Iaşi, Corbea a scris mult despre el şi el însuşi a început să scrie româneşte, apoi a fost un reputat scriitor în Germania, dar nu vreau să vorbesc despre el că e prea lungă povestea, ci despre sora lui, Angela, care era căsătorită cu acest Giurcăneanu, care din cauză că îşi luase… ieşise din cadrele armatei, a fost numit directorul băncii româneşti a filialei băncii româneşti din Timişoara. Şi, ca colegi de bancă s-a împrietenit oarecum cu tatăl meu, plus că soţia lui s-a împrietenit cu alte familii timişorene pe care noi le cunoşteam, aşa că am început să ne frecventăm între noi.

Pe urmă, eu am intrat într-un dulce flirt, ca puştancă, fiind copil, deci din Casa Banatului am plecat când aveam doişpe – treişpe ani, pentru că tata găsea că-l exploatează şi că e prea scump şi caută altă locuinţă mai ieftină şi am găsit, în schimb, alta mai scumpă pe malul Begheiului, lângă Băile Neptun, pe Bega şi acolo frigul ne-a mâncat şi femeia noastră la toate, Ana, pe care am iubit-o foarte mult şi care a stat la noi de când am avut cinci ani şi până când m-am întors cu doi copii din Franţa şi a ieşit de la părinţii mei prevăzută cu de toate, înzestrată cu tot ce-i trebuia, dar, din păcate, prea bătrână şi a murit şi ea înaintea părinţilor mei încă, deci, Ana s-a ales de-acolo cu picioarele degerate şi am plecat şi de-acolo. Dar nu asta am vrut să vă spun, vreau să spun că în Casa Banatului fereastra camerei mele şi una din ferestrele – port-fenetre, cum au francezii, adică erau numai uşi de balcon, fără balcon, adică puteai să deschizi uşile, dar n-aveai până unde să ieşi decât până la balustrada. Deci, camera din colţ care s-a făcut dormitor ca să ai acces la sufragerie şi camerele de primire dădeau spre străduţa secundară, camera mea din Casa Banatului trebuie s-o amintesc pentru că este cea mai scumpă amintire pentru că vedeam peste toate acoperişurile din Cetate până la Pădurea Verde. Şi atuncea, nu ştiu câţi ani să fi avut la zece, doişpe, că la treişpe nu mai eram acolo, m-am gândit la problemele noastre de azi. Zic. Uite, se întinde oraşul, încă o casă, încă… şi ce-o să fie dacă oamenii se înmulţesc şi n-o să mai fie câmp? Şi oraşele se-ating cu alte oraşe… Iubeam aceste acoperişuri iubeam Pădurea Verde în depărtare unde am fost, bineînţeles, de câteva ori, nu de câte ori aş fi vrut, pentru că mama, fricoasă cum era nu mă prea lăsa cu alţi copii, dar se duceau ei cu mine sau cu şcoala am fost şi cu mama mă duceam la tenis, la Regatta, acolo era dimineaţa, vara scularea la ora şase, la şapte băteam mingile şi trebuie să menţionez că mama mea, aşa micuţă cum era, mai micuţă decât mine juca aşa, încât niciodată, nici la douăzeci de ani, eu nu am reuşit niciodată s-o bat pe mama la un singur… (Regatta era unde e Parcul Rozelor?) Acolo era Regatta. Acolo era şi patinajul. Nu mai e? Acolo era o suprafaţă mare de ciment şi se turna apă şi când dădea Dumnezeu frig, patinam, dar nu în toţi anii pentru că, după cum ştiţi, la Timişoara mai vine vântul dinspre Adriatică şi nu în fiecare an… (Şi la ce vârstă aţi mers la tenis?) La treisprezece-paisprezece ani… Nu, mai devreme, că locuiam încă în Casa Banatului, deci la treişpe ani ne-am mutat de-acolo, poate pe la unşpe ani… Pe urmă, am mai făcut tenis pe alte terenuri ale băncii, dar de Regatta sunt legată şi ţin minte ce frumos era. (Cum era acolo?) Erau vreo opt sau zece terenuri în şir şi încă zece… Zece cu intrarea dinspre Aleea Salcâmilor, deci dinspre Bega, iar pe celelalte puteai să le traversezi sau intrai dinspre Parcul Rozelor. (Parcul Rozelor era atuncea?) Parcul Rozelor s-a făcut mai târziu, când eram eu studentă, mi se pare, în schimb era cinematograful de vară..

Deci, să vă spun: Liceul Piariştilor, care acum ţine de Politehnică, în paralel cu liceul Piariştilor, unde începe Parcul Scudier, care nu ştiu cum îi spune acuma… (Central.) Mă rog… Scudier trebuia păstrat pentru că istoria Timişoarei… asta am scris, nu mă mai repet… strada Eugeniu de Savoya, care, slavă Domnului iarăşi se cheamă Eugeniu de Savoya şi căreia i-au pus numele Ceahlău, păi ce înseamnă asta? Şi, cum scriam undeva: a fost eliberatorul nostru de turci. Din păcate, numai de turci, ziceam atunci, când erau ruşii. Dar a fost o personalitate! Nu se poate să ştergi personalităţile, să pui Ceahlău sau nu ştiu ce…

Deci, cu asta m-am întors mai în trecut. Deci, trenul trecea de-a lungul Parcului Scudier, pe marginea lui, vizavi de liceul Piariştilor şi cam în locul unde încep treptele spre Catedrala Română, acolo trecea linia ferată. Şi, cum taică-meu avea o viaţă sedentară, simţea nevoia să se mişte şi nu era prea sportiv, mama şi cum mine aveam obligaţia sacrosanctă la şapte fix seara să-l luăm de la uşa băncii, să-l aşteptăm, când iese şi să facem o oră de plimbare. Pe ploaie, pe vânt, pe orice! Şi, deci, treceam pe Corso, pe la Lloyd, Palace şi, câteodată se lăsa bariera şi trebuia să aştepţi până treci. Şi taică-meu îşi avea cerşetorii „abonaţi”, ca să zic aşa, pe fiecare pod: pe podul spre Iosefin şi spre podul dinspre Elisabetin, deci pe podurile unde mergeam mai des. Mai târziu, pe podul dinspre Fabric. (Deci, care era traseul plimbării?) Traseul plimbării era: din Piaţa Sfântul Gheorghe şi de-a lungul Corso-ului şi până în piaţa din Elisabetin, unde-i acum piaţa, nu în dreptul gării, ci până în capăt unde începe Preyer spre Freidorf sau mergeam prin Cetate, pe câmp afară, până înspre cimitire şi înapoi sau treceam sub viaduct şi mergeam de-a lungul liniei ferate până aproape de gara Fabric şi înapoi sau mergeam de-a lungul Begheiului, pe alee cu faimoasa… pentru că există un poet maghiar care a cântat oraşul ca oraşul salcâmilor. Şi acolo, de-a lungul Begăi erau nenumăraţi salcâmi şi primăvara era un parfum înnebunitor.

Pe urmă, tot în Casa Banatului stăteam şi am făcut cunoştinţă cu această familie Giurcăneanu, înrudită cu Marcu, care erau extrem de primitori şi interesanţi şi au început vizitele reciproce şi chiar cu serate reciproce, că ei erau prieteni cu unul (neinteligibil) elveţian de felul lui, dar care şi-a luat o timişoreancă şi a fost directorul librăriei Cartea Românească care se cheamă acum Eminescu şi care era doar librărie, independentă de editură, dar, în orice caz era director care administra. Şi ea avea o soră măritată cu un avocat şi un frate şi toţi erau prieteni şi prin ei ne-am împrietenit şi noi cu un magistrat care se chema Titu Safirescu, craiovean şi care a ajuns prim-procuror la Curtea de Apel şi a fost pe urmă condamnat de comunişti pentru că a fost prim-procuror pe vremea proceselor… când au fost procesele comuniştilor, care au făcut nişte demonstraţii şi la Timişoara. Şi, în ce consta demonstraţia? Noi eram în Casa Banatului şi, de la etajul patru, eu cu mama… mama mă învăţa foarte multe lucruri..

Au trecut cu nişte drapele, dar nu ştiu dacă erau drapele roşii, dar printre ei era şi un cunoscut de-al nostru, ginecolog, Burger, care era mare comunist. Convins! În anii 20 nu erau decât convinşi, săracii! Cei mai păcăliţi! Şi a fost o demonstraţie, în care ce credeţi că se cânta? Nu Internaţionala! Marseilleza! Marseilleza! Cu Marseilleza au defilat. Şi atuncea mama m-a învăţat Marseilleza. Şi ştiu şi-acuma aşa cum m-a învăţat mama. Şi ea era foarte entuziastă şi spunea: Uite, săracii, muncitorii, ei vor libertate! Cum voiau pe vremuri francezii! Şi mi-a explicat; ea a fost pentru mine un Larousse, deşi n-avea bacalaureat, că pe vremea ei fetele nu mergeau la liceu, la noi cel puţin. Carmen Sylva de astăzi era pe vremea mea o şcoală austro-ungară destul de nouă când a mers mama, deci pe la 1910, mama e născută în 1896. A făcut şase clase: patru clase primare şi şase acolo. Şi ei învăţau bineînţeles mult mai puţină ştiinţă, dar învăţau foarte multă istorie şi geografie şi literatură, personalităţi mari. (mama cum se numea ca fată?) Fischer Elsa. Sora ei mai mică se chema Hilda, dar asta trebuie să vă spun: am amintit că tatăl meu a pierdut un frate cu doi ani mai mare înainte de război, iar mama a pierdut pe unica ei… adică, fiecare din bunicile mele a avut doi copii, din care a pierdut unul, deci bunica mea Fischer a pierdut o fată mai mică decât mama cu trei sau patru ani, la Budapesta, în 1918, de gripă spaniolă. Şi s-a spus că eu semăn cu ea. Nu era chiar atât de frumoasă ca mama, dar era „spirt”, era foarte vioaie şi avea replici cu haz şi eu, când eram de vreo şaişpe-şapteşpe ani şi eu mi-am imaginat că va trebui să mor la nouăşpe, cum… că semăn cu ea.

(Şi bunicul Fischer era Fischer şi mai cum?) Deci, de asta am povestit… (Dar am vrut să vă spun unde avea prăvălia?) Asta nu ştiu. Eu ştiu că ei locuiau într-o vreme în Fabric, în spatele bisericii Jubileumskirche, asta neogotică din Fabric, catolică, Millenium. Acolo au stat când era mama fată şi, pe urmă au plecat la Budapesta. Mai înainte, nu ştiu, prin Fabric, pe undeva, iar familia bunicii mele Klein au stat tot timpul în Cetate, în mijlocul Cetăţii şi bunicul Klein cumpărase o casă pe strada Gheorghe Doja, penultima sau antepenultima casă pe Doja, pe stânga, cum mergi spre Lahovary. Când eram mică, tata îmi povestea… era o casă cu parter înalt, cu poartă şi cu ferestre de-o parte şi de alta. Ştiu că mi-a spus tata, eram mică şi nu mă interesa. Iar după aceea n-am mai avut ocazia să-mi spună, după cum, fiul meu cel mai mic, Tom, care n-a crescut… Andrei care a crescut mult la bunici, pentru că eu am fost numită asistentă la Bucureşti, la catedra de germanistică, în 1952 şi după doi ani şcolari s-au şi grăbit să mă dea afară… n-am ştiut să mă pun bine cu cine trebuia şi m-au scos, dar atunci copiii au rămas la bunici, la Timişoara, ori mama a iubit-o teribil pe Sanda… şi pe Andrei l-au crescut patru ani de zile părinţii mei. În schimb, Tom care a venit într-un târziu, deci între Andrei şi Tom sunt unsprezece ani, pe el nu l-a mai… mama nu mai era bunică tânără şi nici lui Tom nu i-a plăcut aşa mult la Timişoara. Pe urmă, când mama murise şi tata era bolnav de inimă, atunci s-a trezit că ce interesant era să se plimbe cu bunicul, care ştia…. tatăl meu ştia să-ţi spună exact cum a fost Timişoara la 1900, când el avea opt ani. Unde se jucau de-a hoţii şi jandarmii, unde se jucau de-a ungurii şi turcii, unde erau canalele… acolo unde este bulevardul Duca, marile palate Lloyd, Palace… acolo era canalul de scurgere al deşeurilor din casă. Şi aia îngheţa iarna şi acolo patinau. Şi acolo vara pe movilele astea, zise şanţuri, care, acuma îmi place foarte mult că au făcut asta la Timişoara, acolo unde e tipografia, unde e bastionul, partea aia îmi place foarte mult. Şi acolo erau dealuri şi peste tot erau aşa-zisele şanţuri… actualul bastion. Şi ştia să-ţi spună exact cine, când, unde a clădit aceste căsoaie, Lloyd şi Palace… Şi mie îmi pare foarte rău de toate schimbările, pentru că aşa e omul bătrân, îi place să revadă cum a fost, când a fost mic. Şi acum lui Tom i-a părut rău că bunicul n-a mai putut să meargă kilometri cu el. Asta am şi scris undeva, dar am s-o mai scriu, dacă Dumnezeu mai dă să apuc să mai scriu o carte de amintiri, că tatăl meu arăta oraşul – el iubea Timişoara extraordinar, nici n-a vrut niciodată, nici în vacanţe nu-i plăcea să meargă, ci aşa comod, acasă şi îţi arăta oraşul cum un proprietar îţi arată moşia, ca şi cum ar fi fost a lui! Ce era acolo şi cine unde a locuit, toate le ştia!

(În centru, unde era cofetăria asta Boncescu?) A, asta era… acolo unde spuneam de noii veniţi din Vechiul Regat, un lucru absolut notabil a fost o schimbare în gospodării: de exemplu, noi am învăţat să facem salată de vinete, ceea ce nu se ştia, în Ardeal şi Banat nu se cunoştea salata de vinete în copilăria mea. Poţi să-l întrebi şi pe bărbatu-meu, maică-sa, care a fost o gospodină emerită tot aşa, de la… a învăţat atunci, în anii copilăriei noastre, în schimb regăţencele au învăţat foarte mult, au preluat cu mare plăcere curăţenia şi micile manii, de-aia fac ei acuma atâta caz… (Şi prăjiturile, nu?) şi prăjiturile vieneze şi…. Mitteleuropa – de ce se face atâta caz de Mitteleuropa. Că într-adevăr asta era! Europa centrală şi cu moravuri de Europă centrală şi, când au venit regăţenii, au înfiinţat şi cofetăria Boncescu care, pentru noi a fost, aşa, întâi ceva de privit cu ochii: cataifuri, baclavale şi eu ştiu ce mai era pe-acolo! Extraordinare! Sigur că ne plăcea nu chiar aşa de… acuma să spun sincer: nu că nu îmi plac, dar nu le prefer, în sensul că găsesc că prea sunt leşinate, dar, în orice caz, era o chestie importantă. Şi la Boncescu, bineînţeles se întâlnea… (Cine se întâlnea acolo?) Cucoanele. Vizavi… (Duceau şi copiii?) Asta, bineînţeles, nu mai ţin minte. Bineînţeles, primeau şi copiii o prăjitură, dar cum vă spuneam, ofiţăresele se descotoroseau de copii. Iar vizavi, la Lloyd şi la Palace, acolo mergea lumea la bere, la o halbă. A! Apropo de bere, să vă mai spun ceva foarte simpatic:

în piaţa Sfântu’ Gheorghe, deci, unde locuiam, erau prăvăliile foarte renumite. Într-un colţ sau aproape de colţ era o bijuterie foarte frumoasă şi elegantă (A cui?) Nu mai ştiu… pantofi erau, pe urmă era Banca şi pe colţ era Bokcsany. Bokcsany era o prăvălie de delicatese. Formidabilă! Nu prea mergeam acolo, pentru că era prea scump, dar, de exemplu, iarna era câte un mistreţ – doi păstrat afară, de vânzare; atârnau iepurii, deci, cum să spun, avea toate delicatesele din lume. Şi mai era o prăvălie foarte fină, de delicatese, dar nu aşa de scump ca la Bokcsany, pe strada aceea îngustă care duce din Piaţa Sfântu Gheorghe în Piaţa Libertăţii. Unde era librăria Moravetz. Şi lângă Moravetz era o prăvălie de delicatese care aducea iarna, din Germania peştişori afumaţi şi sardine şi primele smochine şi primele mandarine. Şi totul, pe vremuri, era legat de sezon! Acuma şi în România, şi în Europa, lucrurile încă mai sunt puţin legate de sezon. Dar, în rest, nu! De exemplu, în Germania cumperi roşii iarna, vara, nici nu ştii sau căpşunile, dar toate fără gust! Şi unele şi altele fără gust! Aşa că gustul ăla pe care-l aveau chiar şi roşiile, cum le au şi aici încă, dacă le iei chiar de la ţărani, din grădină, gustul ăla o să piară pentru nepoţii şi strănepoţii noştri! Acuma totul se coace artificial.

Deci, acolo era o prăvălie interesantă. Şi Moravetz era o librărie foarte bună, care aducea tot ce apărea în germană în Germania şi Austria (Cărţi franţuzeşti erau?) Şi cărţi franţuzeşti. Nu ţin aşa de bine minte dacă aducea aşa de multe cărţi franţuzeşti, dar englezeşti. De exemplu, din Pinguin library, editate mai ieftin în Anglia, dar excelente, le am şi acuma, scrise, iscălite de mine, în 32… Iar în Casa Banatului, în faţa intrării băncii, la un moment dat s-a pus un ceas electric, când noi încă stăteam sus, deci în anii ’20. S-a pus un ceas electric şi acolo era locul de rendez-vous, acolo vedeai pe câte unul în aşteptare până venea câte una, deci era mai simplu să-ţi dai întâlnire… Acolo era intrarea în Bancă, iar dacă mergeai spre Poştă, spre Fabric, imediat după colţ, unde continua clădirea, în strada asta îngustă, era poarta de intrare cu lift, în casă. Şi, înainte de poartă, era o librărie mică, îngustă, care avea şi librărie de împrumut. Germană şi maghiară. Şi de-acolo am citit enorm. Mama era abonată şi scotea tot ce apărea pe vremea aia, Erich- Maria Renmark şi Stefan Zweig şi tot ce apărea, plus traduceri din ruseşte, Dostoievski… Plus Karl May-ul meu pe care l-am citit atunci la nouă – zece –unşpe ani, cu pasiune. Astea, toate de acolo din librăria germană.

Vizavi de noi era un hotel. În faţă, în Piaţa Sfântu’ Gheorghe. Vizavi de intrarea băncii era un trotuar şi asta era Piaţa Sfântu’ Gheorghe. (Acum, cea laterală e considerată Piaţa Sfântu Gheorghe.) Dar ce rost… aia nu e piaţă. (Acolo era şi o biserică… în nişte ilustrate vechi..) Eu am cumpărat nişte cărţi poştale mai vechi … e adevărat, în spate, când nu exista clădirea băncii, dar aia nu mai cunosc. Vizavi de clădirea asta era un hotel mai mic şi, alături, pe strada care se chema spre Dom, deci care merge spre Dom, pe dreapta este palatul episcopal, care există, slavă Domnului, iar pe stânga era coaforul, imediat după hotel şi acolo am văzut cu groază acum doi sau trei ani o casă care stă să se dărâme. Cum se poate ca un oraş ca Timişoara atâţia bani să nu poată strângă să facă nişte reparaţii? Iar noi, ca să spun şi de strada Eugeniu de Savoya, că eu m-am indignat că îi spunea Ceahlău, acum îi spune iar Eugeniu de Savoya… noi am stat mai târziu, deci, când am dat eu bacalaureatul şi când am fost eu studentă şi unde au stat părinţii mei în continuare până a murit bunica-mea a doua şi s-au mutat într-o locuinţă mică, în colţ, pe Tudor Vladimirescu, unde a fost Titony… ??? celebra fotografă, unde mă duceau an de an, când eram mică pânze superbe, în acel colţ s-au mutat şi acolo au murit. Dar, înainte am stat cu ferestrele spre Eugeniu de Savoya şi cu poarta care se cheamă şi astăzi Vasile Alecsandri. E o poartă foarte mare, veche, casa e de pe vremea turcilor şi acolo s-au şi descoperit în pivniţă nişte arme turceşti. Şi acolo aveam o casă de modă veche, cu camere foarte înalte, trei camere uriaşe. Şi a treia cameră avea un alcov în fund, unde eram instalată eu, ca deja liceeană mare… Şi vizavi erau case baroce, sigur din secolul al XVIII-lea, trei. Din astea trei, două s-au dărâmat, în loc să repare!

(Şi în Piaţa Unirii era piaţă?) Piaţa Unirii… adică Domului… era piaţă. Acolo se ducea mama, toată săptămâna venea cu coşniţele de-acolo şi câteodată… (Şi cine venea cu produse acolo?) A, păi veneau ţărăncile din împrejurimi şi aveam pe Frau cutare sau Frau cutare care aducea smântână… (Deci, în special nemţoaicele…) Da, în special. (Români nu veneau?) Ba da, veneau. Veneau şi cu căruţele, dar nu îmi aduc aminte de specialităţi sau ceva… că se cumpăra mai mult brânză dulce şi smântână. Şi legume şi fructe. Veneau… de exemplu se cumpărau mere din căruţe de-astea de români care veneau mai dinspre munte.

(De Spieluhr vă amintiţi ceva? Era pe Eugeniu de Savoya colţ cu Lenau. Era o cafenea unde se zice că se întâlneau şi scriitorii… unde e comunitatea evreiască în Timişoara, după comunitatea evreiască, cum vii spre Piaţa Domului.) Ştiu unde e Sinagoga, dar aia e mai spre Mehala, spre Spitalul Militar…

(Cu familia Klein care stăteau în Piaţa Domului, nu era mama rudă? Era o familie Klein, ea s-a căsătorit Dornhelm, Edith Klein. Stătea la Casa cu cei doi lei, casa cea mică din Piaţa Domului.) Nu, eu am fost prietenă cu o Edith Klein, dar nu eram rude deloc, care avea doi fraţi pe Robert şi pe… Dar ea era cu un an mai mare decât mine, dar nu ştiu cu cine s-a căsătorit şi ce a devenit. Atâta ştiu că a murit relativ tânără. (Atunci nu e ea, fiindcă s-a căsătorit cu cineva care se numeşte Dornhelm.) Dornhelm era o familie foarte cunoscută la Timişoara, aveau o prăvălie mare de… (Acolo în Centru.) Ştiu care era prăvălia Weisz, acolo era iarăşi o familie foarte mare, evreiască (Unde era asta?) Lângă Teatru, în colţ, unde vine bulevardul Duca, unde mai departe e hotelul ăla şi aici e unghi obtuz. O prăvălie mare de lucruri de mână, se chema Weisz. Unul din fiii lor s-a prăpădit la Bucureşti, în primul cutremur. Şi mai ştiu că aveau o trăsură cu doi cai, erau foarte luxoşi şi ne-au dus o dată la Pădurea Verde cu trăsura. Ea se ţinea scai de mama şi nu prea îi plăcea…

(Şi aici unde era Boncescu, a cui era casa?) Nu ştiu. Ştiţi pe cine aţi ratat? Asta îi reproşez eu lui Cornel Ungureanu, că eu i-am spus cu ani în urmă, când a venit vorba de cunoştinţe timişorene, eu i-am spus: Du-te la Gyuri. Ştii cine e Gyuri. Vai, ce păcat! Gyuri Lazăr era un enciclopedie timişoreană. Şi soţia lui. Interesant, ultima soţie…S-a căsătorit de vreo trei ori, săracul, ultima lui soţie pe care, într-o seară a găsit-o moartă în pat, era nemţoaică, austriacă de origine, era mare iubitoare de trecutul timişorean şi au adunat la cărţi. Şi a murit ea şi, pe urmă, a murit şi el. Dumneaei are un fiu, care nu ştiu ce face şi unde este, dar când mă duc la Timişoara… În casa mea, la Munchen locuieşte un român căsătorit cu sora lui Schiff Iulia, care vine de trei – patru ori pe an la Timişoara şi are prieteni care l-au ajutat pe Gyuri în ultimul an şi care mi-au trimis mie vorbă că a murit. Şi nu ştiu ce a făcut acest băiat… cărţile mele, scrisorile mele… dar aşa am păţit şi cu Crohmălniceanu…

Deci, în legătură cu Gheorghe Lazăr… (Mi-a povestit domnul Şora despre el, că era în grupul de prieteni.) Bine, dar era prieten mai ales cu mine. Deci, cu Gyuri Lazăr şi cu Tavi Nistor el a fost coleg de şcoală. Eu n-am fost colegă, pentru că liceele erau separate, de băieţi şi de fete. Deci, tatăl lui Gyuri Lazăr este român, dar dintr-o familie de români bănăţeni maghiarizaţi şi îşi scria numele Lazar şi au vorbit ungureşte în casă, el căsătorindu-se cu una din fetele lui Totis, dacă ştiţi de familia Totis???? Era una din familiile… Totis şi cu Sana cred că erau între marii bogătaşi ai oraşului. Totis care avea Fabrica de lână… şi fata, această Alice Totis era verişoara lui, care e acum în America. Deci, Gyuri avea bunici români, dar în casă vorbea…. era educat catolic, eu am făcut prima comuniune cu el împreună, parcă-l văd, îmbrăcat în bleumarin, în costumaş, cu pantaloni scurţi, aşa erau băieţii atunci… şi cu cravată la gât şi cu o cardă sau ce purta… şi erau două şiruri de băiaţi şi, pe urmă veneam noi, două şiruri de fete, în biserica mică, care mi-e dragă şi-acuma, din Cetate, biserica parohială din Cetate, care e în spatele Notre-Dame-ului. Acolo mi-am făcut prima comuniune eu şi cu Gyuri. Şi mergeam la ştrand, ne întâlneam la ştrand şi el era foarte mult batjocorit de colegi, de noi toţi pentru că era extraordinar de răsfăţat şi de îngrijit şi avea întotdeauna sticluţa de tinctură de iod cu el la ştrand.

Ne loveam, ne păruiam… eu am făcut polo… (Unde mergeaţi ştrand?) La Bega. La Ştrandul mare, dar nu ăsta care e acuma, modern şi oribil, era… Deci, dacă mergeai cu tramvaiul numărul unu, ajungeai în faţa Parohiei române din Fabric, unde stăteau Şorii, nu? Adică viitorii mei socri, de care nu ştiam atuncea şi tramvaiul o lua, înainte de pod, la dreapta, spre Uzina Electrică. Făcea colţul şi mergea până la Uzina Electrică. Acolo era End Station, toată lumea jos. Şi acolo-l şi aşteptam. Numărul unu. De-acolo până la gară.

Şi ăsta era un ştrand lung de cinci sute de metri, cu bănci, cu aparate de gimnastică, cu nisip minunat pe jos, cu apă murdară… de groază! Că odată am văzut plutind şi un porc mort, de prin satele… Mai târziu, când eram studenţi şi eram în flirt cu Mihai Şora, atunci luam barca şi mergeam până în primul sat, Remetea sau care… mergeam cu barca acolo şi ne mâncau ţânţarii de muream şi discutam despre Proust şi nu ştiu ce… acolo am citit mai mult Proust decât acasă.
Dar ştrandul timişorean a fost şi este o legendă. Mergeam la început cu părinţii, cum vă spuneam, tata era bun înotător şi pe mine m-au dat legată de sfoară, să mă înveţe. Şi am învăţat, după regulă. Şi după a şasea sau a şaptea lecţie, mi-a spus: Ia încearcă şi singură. Şi gata am fost. (Deci, în Bega se înota.) În Bega. Şi mai şi înghiţeam din porcăria aia. Şi înghiţeam mai ales când săream de pe trambulină! Săream în cap. Şi, vai, eram foarte băieţoasă. Şi, vă spun, ne băteam cu băieţii şi erau şi câţiva băieţi de la Loga, foarte drăguţi şi foarte sportivi. Şi acolo am lăsat în amintirea mea ştrandul şi celălalt, zis ştrandul mare… am fost şi-acolo, poate cu cincisprezece ani în urmă, dar nu… Şi nu vreau să-l uit pe ăla… (Credeţi că era proprietatea cuiva? Cine îl amenaja?) Cred că era al oraşului. Nu văd de ce ar fi fost proprietar particular, că oraşul îl administra. (Avea şi ceva terase?) Avea… Deci, pe partea cealaltă erau nişte băi şi o cabină – două pentru solar, unde puteai să te dezbraci complet, că nu era moda ca acuma, să-ţi arăţi tot. Iar pe partea cealaltă era un şir de cabine, la care urcai, deci cabinele erau puţin înălţate peste terenul propriu-zis, de jos şi, la mijloc era o… ca o piaţetă, să zicem, un chioşc mare, mare, ca o hală, unde intrai înăuntru şi puteai cumpăra pâine cu unt cu ardei. Pâinea groasă cât patru degete ale mele acuma şi untul gros de un deget pe el şi cu o felie sau două de ardei gras, verde, care era crocant şi parfumat şi muşcai din el… era ceva… Nu te duceai la Cola sau Pepsi sau alte porcării, ci beai apă. Asta era o modă. Să vă spun şi de ardei. Mama mea, care citea diversă literatură, dar citea şi Szinhazi ellet, care era o revistă lunară sau săptămânală, care venea de la Budapesta, deci cu viaţa teatrală de acolo, ceea ce o interesa pe mama foarte mult şi era la curent cu actriţele, actorii, ce piese se mai jucau, filmele noi şi dădea şi nişte cuvinte încrucişate colosale …. şi eu am moştenit asta, fac nişte cuvinte încrucişate germane extra grele, zău! Trebuie să ştii multă carte, ca să… Şi ea făcea asta, dar în această Szinhaz ellet erau şi articole care te ţineau la curent cu ce s-a mai inventat, ce s-a mai descoperit. Eu cred că toată cultura ei de-acolo venea, pentru că radioul a venit mai târziu şi pot să vă spun că aveam vreo unşpe ani când am cumpărat primul radio, aşa mititel, Phillips. Ţin minte şi ce m-a impresionat extraordinar. Mai târziu, la doisprezece ani am descoperit muzica cu Schubert, cu Neterminata, cu Simfonia neterminată şi altă mare descoperire a fost Goethe, Erl Konig recitat din bas, bariton bas, aşa ceva, o voce bărbătească, un actor, formidabil, m-au trecut fiorii…

Deci, cred că mama se informa din Szinhaz ellet, unde scria despre actori, actriţe, dar şi descoperiri şi acolo a citit prima dată despre vitamine şi a spus că a fost un cercetător ungur de la Szeged, de la Seghedin, unde este marea cultură de paprica şi că ăla a făcut cercetări şi s-a descoperit vitamina C şi se recomandă să mănânci ardei. Asta-i!

(Şi la şcoală ce primeaţi să mâncaţi?) A, am descoperit acuma, la Bucureşti într-un compartiment al unui bufet mic, pentru că este un bufet mare…. într-o sufragerie clasică, burgheză, de pe vremuri este un bufet mare, un bufeţel mic pentru servit şi un fel de vitrină. Astea trei se găsesc la noi, împreună cu masa şi scaunele, în holul nostru din Bucureşti. Şi, într-un compartiment unde Andrei ţine diverse: cutie de cusut, maşinuţă de cusut, diverse… am descoperit coşuleţul cu care mergeam cu ujina, care consta într-o pâine cu unt şi probabil un ardei înăuntru. Pâine cu unt. Clasic. Sau cu untură de gâscă, aia era foarte căutat. (Şi când eraţi la liceu, venea cineva pentru pauză…) Era portarul liceului, care, înainte de a trece spre sala de gimnastică avea o chichineaţă unde vindea cornuri şi pâinişoare, dar eu nu cumpăram. În general, eu n-am fost învăţată aşa cu bani şi să cheltui. Îmi dădea mama… şi la liceu îmi duceam pacheţel. (Cum se spunea la pacheţel?) Ujină.

(Viaţa socială, îmi spuneaţi, era foarte interesantă.) Am început să vă spun. Deci, era Titu Zamfirescu, născut la Craiova şi s-a întâmplat să se descopere născut în aceeaşi zi cu taică-meu: 28 august 1892. 28 august e şi ziua lui Goethe, întâmplător, dar cu o sută cincizeci de ani în urmă. Şi acest Titu era… mai târziu a pătimit-o, săracu, foarte rău, dar pe vremea aia era un mare domn! Prim-procuror, craiovean, dar pentru un oltean, de o educaţie rară, în sensul că regăţenii veneau, de obicei, ştiind franţuzeşte. Cei mai cultivaţi ştiind binişor şi cei mai… cum se spunea la Bucureşti… o franceză din asta, câteva cuvinte, de fanfaronadă, dar el nu numai că ştia franţuzeşte, ştia nemţeşte. Şi chiar bine. Vorbea corect, cu puţin accent. Era un om educat. Şi era holtei şi foarte mare mâncău. Îi plăcea societatea timişoreană şi îi plăcea să meargă în familii unde era invitat la masă şi unde se mânca bine. Şi, în general, în familiile burgheze se mânca bine, slavă Domnului! Şi venea cu mare plăcere la noi. Şi el, de exemplu, încă în Casa Banatului a fost la noi, deci nu aveam încă doişpe ani şi ţin minte unde ne aflam, deci sufrageria şi salonul nu se prea întrebuinţau iarna şi se încălzea Kinderzimmerul ăsta alb, care avea şi o masă albă care se deschidea şi unde se punea masa, chiar şi când veneau musafirii. Şi a venit el odată la noi şi s-a pus masa. Ei vorbeau nemţeşte şi el mă întreabă ceva pe româneşte. Şi am vorbit cu el româneşte şi pe urmă îi spun: Stai, că n-am timp, că trebuie să-mi strâng catrafusele, să le bag în ghiozdan pentru mâine. Şi atunci el a spus: Auzi, tu, cum vorbeşte ea, ce cuvinte ştie!… Am fost epatată! Şi asta ştiu că era în locuinţa aia, pentru că am imaginea exactă: cum m-am dus la un scaun care era sub un pendul, pendul despre care scriu multe, acolo era ghiozdanul, acolo trebuia să strâng şi mă văd mergând acolo. Deci, eu de foarte multe ori orientarea în timp o am graţie orientării în spaţiu.

(Mi-aţi spus că se organizau serate.) Da, se întâlneau la cină, după care mergea patefonul care mai scârţâia, dar dădea muzică: tango, şimi??? astea se dansau când eram de doişpe-treişpe ani şi au învăţat şi părinţii mei şi acolo mergeau şi părinţii mei cu familia Giurcăneanu, cu Titu Zamfirescu, cu familia Bosel, deci vreo patru – cinci perechi se adunau… Şi era simpatic. Şi eu, printre ei. (Cina se prepara acasă?) Sigur. Nu se cunoştea aşa ceva ca acuma, să aduci de la resturant, ar fi fost defăimătător pentru gospodină. Şi noi am avut…

Deci, eu am avut cinci ani şi ceva când ne-am mutat în Casa Banatului şi, curând după aceea, mama a dat sfoară în ţară că-i trebuie o femeie la de toate şi a venit această şvăboaică cu cârpă în cap, condusă de o soră de-a lor şi cu nişte copilaşi, fetiţa lui soră-sa mai mare şi copilaşul ei, mai mic decât mine, pe care a aşezat-o pe covor şi care acolo a… Şi şi-au cerut scuze, săracele şi au început să plece. Era de la Rigoş, Băile Rigoş, e de la Vinga spre dreapta. Deci, această Ana… mama era puţin mefientă, pentru că ea era timidă, avea picioarele puţin deformată de reumatism din copilărie, suferise enorm şi, pe urmă a angajat-o. Ştia să gătească aşa, ca la ţară, dar era de o cinste, dar foarte conştiincioasă şi foarte cumsecade şi mama, cu timpul, a învăţat-o de toate. Până şi torturi fine. Şi eu cu Ana eram prietene la cataramă. Şi Ana m-a învăţat şvăbeşte numărul unu. Şi, aşa cum am învăţat româneşte… Şi ea mi-a explicat că de la un sat la altul de multe ori nu se înţeleg, că vin din alte regiuni, că au venit şi din Alsacia, au venit din multe părţi şvabii. Şi era foarte credincioasă şi foarte harnică, cu picioarele ei plate, aşa cum mergea greu şi mititică şi slabă…

În legătură cu Ana am remuşcări, pentru că n-am fost aici, n-am fost la înmormântare şi nici nu ştiu unde e mormântul şi acelaşi lucru trebuie să-l spun despre Gyuri Lazăr care mi-a fost un prieten foarte bun şi foarte apropiat şi nu ştiu unde e mormântul, n-am fost.

Deci, Ana a învăţat să facă toată gospodăria şi sub fiecare pom de Crăciun avea albituri de masă, dup-aceea albituri de pat, dup-aceea vase de gospodărie… Ea, când aplecat de la noi… adică aşa aveau intenţia părinţii mei: să poată să-şi instaleze. Acest lucru s-a întâmplat foarte, foarte târziu, când ea n-a mai putut să facă mare lucru şi a murit în condiţii jalnice, că şi-a pierdut memoria şi ieşea hai-hui pe străzi. Ultima ei locuinţă a fost în Elisabetin undeva şi în cimitirul de-acolo este şi înmormântată, ca şi Gyuri Lazăr, întâmplător; şi părinţii mei erau foarte îndureraţi, că n-au putut s-o ia la ei, pentru că se mutaseră într-o casă mică şi n-avea rost s-o ia la ei, că se mutaseră într-o casă mică.

Ea a stat la noi când eram copil într-o cameră de servitoare, lângă bucătărie, în Casa Banatului. Intrai aşa, pe un gang lung spre camere şi pe un alt gang intrai la bucătărie, cămară şi camera de servitoare şi era foarte harnică: de exemplu, se scula şi duminica dimineaţa la ora şase, ca să meargă la slujbă înaintea noastră, care mergeam ,ai târziu şi, pe urmă să vină şi noi găseam mâncarea gata. Săraca! Şi cu ea am făcut nişte partide de râs, cum n-am mai făcut în viaţa mea, pentru că… nu era proastă, dar era copilăroasă… Avea o minte ageră şi râdeam cu ea… (Nu s-a căsătorit?) Ea făcuse un copil din flori, asta a fost marea ei durere şi mai târziu a povestit şi mama a pus puţin la îndoială şi nu ştiu de ce a făcut asta, ea a povestit că a fost violată de un prizonier rus, imediat după optşpe şi băiatul ei s-a născut mai târziu, deci după mine cu un an – doi, când erau prizonieri ruşi pe-acolo. Ei, acest copil s-a făcut bărbier cu ajutorul ei şi ai mei totdeauna au ajutat-o cu ceva, a câştigat foarte bine, a emigrat în Germania, s-a căsătorit, însă atunci când maică-sa îşi cam pierduse minţile şi umbla hai-hui prin oraş el era căsătorit şi această noră, ce-a inventat? Împreună cu el şi cu voia lui, în definitiv? S-a încuie în casă! Şi când se duceau părinţii mei acolo, avea o uşă mai de modă veche, cu sticlă sus, cu gratii şi era ca la închisoare, după gratii, plângea şi nu putea să iasă. Şi ei n-aveau ce face, tata a vorbit cu el, zice: Dar ce să facem, că odată o culege poliţia în celălalt capăt al oraşului. Şi-aşa a murit săraca, singură. Asta a fost.

(Şi prietenia cu Gyuri?) Bine, asta aşa s-a întâmplat, eu n-am fost nici într-o prietenie foarte intimă sau flirt în timpul liceului sau studenţiei cu el, dar a fost totuşi, cum să spun? Aveam ceva foarte important în comun: o copilărie în comun. Şi o situaţie de familie puţin asemănătoare. Deci, ei erau mai avuţi decât noi, noi n-am fost niciodată bogaţi, n-am avut… şi, săracul tata, visul lui a fost să facă o casă. Şi a avut un teren pe strada Putna, pe care l-a vândut deja, la un moment dat, când erau comuniştii sau naziştii şi mi-a dat şi mie din banii ăia, mi-a trimis când eram la Paris şi ăia s-au făcut praf şi locul de casă s-a făcut praf şi el n-a apucat niciodată să aibă o casă a lui. Dar, vreau să spun: ei erau mult mai avuţi şi nu era o prietenie între părinţii noştri, dar în parcul Scudier, că de-acolo am pornit, dacă ştiţi, este la mijloc o statuie, un bust Scudier. Acum cred că nu mai este. Cine a fost Scudier, nu ştiu, dar cred că a fost primul primar al Timişoarei. Şi în jurul acestei statui – era o rotondă de iarbă – era un lanţ, pe care noi ne dădeam de-a huţa, asta era una din distracţii, altă distracţie era să baţi cercul şi alta era mingea. Bineînţeles, nu aveai voie să calci pe iarbă. Şi un alt mic amuzament : Într-unul din colţuri din această rotondă era o ridicătură, o moviliţă… M-am uitat acuma : este cât un muşuroi de furnici, dar atunci era o moviliţă şi noi făceam, ca să zic aşa, alpinism. Şi era un grup de copii, trei – patru, pe care nu-i cunoşteam de-aproape şi era acest Gyuri şi eram eu. Eu eram băieţoasă, cum am spus şi mă urcam acolo şi făceam pe viteaza, iar cu el nu voiau să se joace, nu ştiu de ce, că era răzgâiat, că era mai bine îmbrăcat, nu ştiu. Şi eu v-am spus: Să vă jucaţi şi cu el, că el e prietenul meu! Şi el a rămas epatat. Şi, într-adevăr a intrat în horă şi a jucat cu noi… Şi mi-a povestit când am fost mari: Atuncea m-am îndrăgostit mortal de tine. Şi mi-a ţinut această fidelitate prietenească, că, vă spun, n-am fost niciodată în flirt cu el, poate că lui i-a părut rău că n-am fost, nu ştiu, dar o dată a fost şi o foarte mare supărare între noi, că l-am chemat la un jur, alt cuvânt pe care nu ştiu dacă l-am întrebuinţat, erau jururi de copii, unde ne duceam la torturi. (Cum era un jur?…) Un jur de copii era aşa: la patru după-masă se strângeau copii, mamele pregăteau un cacao, şocolată cu frişcă, tort sau prăjitură extra şi nişte fructe extra şi copiii se jucau de toate. (Şi cam de la ce vârstă?) Asta începea pe la nouă –zece ani, cred. Şi ştiu că singura casă unde se mânca un tort şi mai extra şi mai fin decât la noi era la familia Lazăr. Şi aveau o locuinţă foarte elegantă, dar puţin întunecoasă şi impunea, nu ştiu cum…

Şi altă casă unde mergeam era casa Licăreţ, de care nu v-am vorbit. Deci, Via îi spunea, de unde vine Via, nu pot să vă spun, dar Via era fiica avocatului Licăreţ, care ava casă în Iosefin, vizavi de Maria, unde se face o stradă laterală până la Bega. Deci, chiar vizavi de monumentul Maria. Acolo, vizavi, pe dreapta, era şi un cinematograf alături de ei şi acolo aveau o casă bine instalată. El era avocat. Până la urmă a plecat din Timişoara, că nu mai câştiga nimic, dar pe vremea aia se vede că câştiga bine, că ei trăiau pe picior destul de mărişor, că aveau o casă foarte frumoasă cu parter, etaj şi grădină mare, unde jucam badmington. Şi ea era de vârsta mea.

Ne-am cunoscut în clasa a-ntâia de liceu, deci, ea venea, pe ea o lăsa cu tramvaiul de la Maria până la Poşta Mare, acolo cobora. Şi ea era foarte prietenoasă şi vorbea toate limbile, vorbea şi ungureşte şi nemţeşte, dar erau români şi mamă-sa era româncă. Ei erau originari din Banatul sârbesc. Ea era foarte prietenoasă. Tata mă conducea, cum vă spun, în anul întâi şi ea cobora din tramvai: Kezi ciokolom, Klein bacsi. Şi, pe urmă ne-am împrietenit şi mergeam la una la alta, la jururi şi la ei. Şi avea o soră mai mică, Luci, care trăieşte la Aiud. Şi când eram în clasa a doua… Ea era grozavă pentru două lucruri: întâi la gimnastică se urca pe prăjină ca o veveriţă, tu nici nu apucai să te ţii de prăjină, că ea era sus. E adevărat că atât era de subţirică, era foarte slabă, numai oase şi piele. Şi al doilea lucru în care excela era la istorie, pentru că noi am fost ultima serie de şapte clase de liceu şi în clasa a doua s-a strâns istoria medievală, n-am făcut-o deloc şi am sărit la istoria modernă după istoria antică. Şi la istoria modernă am început în curând cu revoluţia franceză, cu girondinii, cu iacobinii şi cum se duşmăneau între ei şi cum făceau alianţele… Şi eu, care aveam o memorie colosală şi, în general, eram citită şi nu eram chiar tâmpită, dar nu pricepeam. Şi mai eram şi amorezată de doamna Balaci, care preda istoria mortal, dar nu pricepeam aceste chestii juridice şi politice. Şi ea, ori că, ca fiică de avocat mai auzise, ori că nu ştiu ce… îi turuia gura, ştia lecţiile pe dinafară. Astea erau forţele ei.

Şi, în acelaşi an, domnişoara Fodor, profesoara de gimnastică a văzut că atunci când făceam aplecarea înainte, cu spatele drept, ea stă strâmb. Se duce la ea: Ce-i cu tine, Licăreţ? Se duce la ea şi o pipăie pe spate şi o întoarce şi aia nu şi au şi nu. Şi a alarmat părinţii. A fost mamă-sa cu ea la Budapesta, la Viena, la mare, la Abaţia?? Zrvenica, la sârbi; a făcut de toate pentru ea şi nimic, nimic. Şi, în anul următor a trebuit s-o retragă la liceu şi a ajuns la spital, al Carmen Silva şi a avut nişte operaţii groaznice, i-au scos aşchii mari din picior, ca să-i pună pe şira spinării, i-au făcut şi penumotorax, era tuberculoasă la plămâni şi la oase şi a fost ceva de groază! TBC osos. Şi acolo, la Carmen Silva au îngrijit-o relativ foarte bine şi îmi povesteşte cum stătea ore şi ore pe şezlong, cu ochii la mare, nu era Muntele vrăjit, era oceanul vrăjit, ca să zic aşa, numai se uita la ape, şi cu dureri şi cu operaţii. Şi jumătate din operaţii mai mult sau mai puţin pe viu, că nu se putea face altfel şi a rămas rigidă, cu un genunchi care s-a osificat, s-a anchilozat şi pe care ar fi putut la şaizeci de ani să-l opereze, că atunci s-a inventat, dar nu mai merita şi când s-a întors eram studenţi la Bucureşti şi taică-său se mutase în strada Spătarului, vizavi de unde îmi găsisem eu o cameră şi mergeam la ea şi umbla cu un aparat de picior.
Şi cu aparatul de picior fata asta aşa slabă ţâr a făcut Dreptul şi Academia Comercială. Are două diplome, dar stai să-ţi spun: când eram în clasa a doua de liceu am sărit un lucru, atunci am aflat că copiii sunt în burta mamei. Ea vine şi îmi spune: Ştii că o să am un frăţior! Zic: Da? Zice: Da, uite, mama nu mai încape în chiloţi, aşa o burtă are! Aşa eram de deşteaptă că nu ştiam cum vine asta. Şi, în fine, frăţiorul a fost surioară şi a fost casa cu trei fete Şi ea, cea mai mare, cu piciorul aşa a făcut cele două facultăţi la Bucureşti şi se ducea din strada Spătarului pe bulevardul Carol, la Facultatea de Drept şi şi-a făcut cele două licenţe cu doi ani mai târziu decât noi şi am rămas prietenă. De la ea am rămas cu elementele de astrologie pe care le ştiu şi în anul 1990 când Mihai a fost ministru, am venit şi ne-am revăzut, ea era pensionară, bineînţeles, avea şaptezeci şi trei de ani neîmpliniţi. Eu împlineam şi ea împlinea în octombrie. Şi a fost o dată la mine în vizită şi ea, între timp, îşi luase o garsonieră în Balta Albă, o plătea în rate şi am plecat înapoi la Munchen. Eu eram deja de peste zece ani plecată şi m-am reîntors la sfârşitul verii acolo, spunând: Via, de data asta n-am avut timp de tine, îmi pare rău. Ea ar fi vrut să-i văd locuinţa. Nu am putut. Mihai era ministru. La noi două telefoane mergeam. Eu scriam la dracu ştie ce. Eu reluam legăturile cu editurile, încercam să-mi plasez O viaţă în bucăţi, nu era încă gata, eram hărţuită în plin centru. Şi ea în Balta Albă. Şi mi-a părut foarte rău. Şi de ziua ei i-am scris o scrisoare de felicitare, ca de obicei. Şi nu vine răspuns. Şi după Anul Nou primesc o scrisoare, nu de la fiica sa, pe care am recăzut-o, dar de la sora ei mai mare, Luci, că s-a prăpădit câteva zile după aniversare şi că a mai primit scrisoarea. Şi, pe urmă, când am venit în anul următor la Bucureşti, m-a dus fiică-sa, Adriana, în Balta Albă, până la locuinţa ei şi am moştenit toate cărţile de astrologie şi scrisoarea mea era desfăcută, era citită. Şi mi-a spus şi fiică-sa: Ştiu că ţi-a citit scrisoare şi mi-a dat-o înapoi. Şi mi-a părut… Nu pot să o iert, sunt supărată pe ea, am impresia că mi-a tras chiulul. Săraca!

(Şi la ei erau jururi din astea…) Şi la ei. Şi între ea şi… acum pot să spun, că amândoi sunt morţi şi nu trădez nici un secret neplăcut…. A fost un mare amor între Gyuri şi ea, din care n-a ieşit nimic, din păcate.

(Cum se făcea curte atuncea, ca să ajungem şi la subiectul ăsta? Unde se întâlneau fetele cu băieţii?) Prin parcuri. (Şi se cunoşteau şi la aceste jururi, erau şi nişte ocazii ca să…) Ei, sigur! Se dansa, se dansa, bineînţeles, aveam patefon şi, de aici mi-a ieşit încă o supărare cu Gyuri. Eram deja în casa din Alecsandri sau Eugeniu de Savoya unde era o sufragerie imensă, dacă dădeai masa la o parte, era sală de dans. Şi era ziua mea şi hai că fac invitaţii şi zic, afurisită puteam să fiu, foarte inconştientă! Şi îi spun lui Gyuri: Păi, tu vii în orice caz, că tu aduci patefonul. Şi s-a supărat. Şi ani de zile a rămas prostul, săracul, cu convingerea că eu am spus-o serios, dar eu am spus-o în glumă, că doar putea să nu aibă patefon, bineînţeles că el era absolut primul invitat. Şi n-a venit şi a fost supărat şi încă la bătrâneţe mi-a scos ochii.
(Şi ce muzică era?) Ei, asta care se cântă acuma, din nou parţial, în parte de mult apusă, dar sunt şlagărele… şimi, tango, valsuri, english vals, one step, care încă din copilăria noastră erau la modă şi, mai târziu, când eram la facultate, au început să vină fie cântecele siropoase din Vechiul Regat: Zaraza şi astea sud-americane, tangouri, astea erau şi pe vremea noastră. Ori siropoase, ori cha-cha-cha. În copilărie era şimi, tango, one step. (Mergeaţi la baluri?) Nu. Nici la baluri şi, mai ales, nu la baruri.

La Bucureşti, când eram studenţi, erau la mare modă ceaiurile dansante, dar care erau ceaiuri cum sunt eu… erau nişte chestii publice, nu ştiu în ce case, că eu n-am fost, dar aveam prietene care se duceau şi fetele din Bucureşti erau foarte libertine, făceau avorturi cum te-ai duce la coafor. (Deci, am simţit o diferenţă faţă de mediul timişorean.) Dar trebuie totuşi să mărturisesc că eu nu am prea intrat în mediul timişorean, pentru că la şapteşpe ani fix mi-am luat bacalaureatul. Deci, noi am fost ultima serie cu şapte clase. Şi, deci, asta a fost în iunie şi în octombrie am plecat la Bucureşti.

În ’34 am dat bacalaureatul. Şi eu, şi Mihai, deşi el e născut cu un an mai devreme, dar nu cu un an complet, numai cu şapte – opt luni mai devreme. Şi am plecat în studenţie şi a fost o problemă, pentru că eu toată copilăria mea am dorit să fac Medicina şi cred că am fost pedepsită de Dumnezeu că n-am făcut pentru că aveam aptitudini. Acum îmi spun că nu eram capabilă, pentru că aşa mă îngrozeşte suferinţa şi să ai de-a face tot timpul cu oameni suferinzi e groaznic. Trebuia ori să fac medicină de copii ori psihiatrie, aşa ceva, dar în nici un caz chestii sângeroase, deşi eu îmi fac injecţii singură la nevoie. La Bucureşti, de exemplu în strada Jules Michelet, toţi vecinii sau cine avea nevoie de injecţii, nu intravenoase, bineînţeles, dar celelalte eu le fac mereu şi acum la toată familia, deci… aveam o înţelegere a reacţiilor corporale şi asta m-a ajutat să învăţ puţină homeopatie şi să dau şi sfaturi, dar n-am făcut pentru că am înnebunit şi voiam să mănânc înţelepciune cu lingura mare şi să fac filosofie. Şi de asta ei să vină, băieţii, el, Mihai Şora şi cu Tavi Nistor, care, amândoi erau mai avansaţi, eu eram mai copilăroasă, ei erau mai avansaţi, citiseră enorm de multe lucruri şi voiau filosofie. Şi voiam şi eu cu ei şi, în plus, eram în flirt cu Tavi, dar, totuşi, descoperirea lui Blaga se plasează totuşi în liceu. În ultima clasă de liceu aveam cerc literar condus de popa Niţă, părintele Imbroane, văr cu Avram. Nicolae, lumea îi spunea Niţă, dar ştiţi cum îi spunea în oraş? Dar ştia şi familia. Eu de la tata ştiu şi i-am spus şi lui Luci. Luci, sora cea mai mică a Imbroneştilor, singura care a rămas din cinci copii şi care face nişte eforturi supraomeneşti pentru memoria tatălui ei, Avram Imbroane, că vrea să facă o fundaţie pentru românii din afara graniţelor, în special sârbi şi bucovineni pentru că mama ei e cernăuţeancă şi face nişte eforturi incredibile, adică, ea singură se privează şi de mâncare, ca să strângă pentru acest fond, să vândă o casă, dar vreau s-o amintesc şi eu. Şi, vreau să spun că şi ea ştia că în oraş i se spunea Rasputin. (De ce, semăna?) Ei, nu semăna! Mă rog, brunet era, mustaţă avea, barbă avea şi afemeiat era. Şi era frumos, o frumuseţe de om şi simpatic, foarte simpatic. Preoteasa lui, cât a tras, asta-i altă poveste! Şi ea era foarte simpatică, însă îmbătrânită înainte de vreme.

(Şi el preda la şcoală acolo?) El preda religia. Şi el a fost ales preşedinte sau conducătorul cenaclului, Societate de lectură, aşa îi spunea. Şi în această Societate de lectură, cine s-a găsit să vorbească despre Blaga? Subsemnata. Şi atuncea am citit ce apăruse. Am şi acum volumaşele din anii aceia, anii 28, 29, 31, 32, e unul apărut la… Feţele unui veac, Fenomenul originar, Lauda somnului, dar astea toate în primele ediţii, citite de mine ca fetiţă de şaişpe – şapteşpe ani. Şi am făcut o prezentare. Dar eu nu ştiam că Fenomenul originar este a lui Goethe. Pe parcurs el vorbeşte de Goethe, dar nu spune explicit că a luat expresia şi a tradus-o. Eu am crezut că el a inventat această expresie, atât eram de naivă. Dar popa Niţă, slavă Domnului, nu ştia nici atâta! N-a spus un cuvânt, n-a comentat. Şi eu am fost foarte tristă, pentru că eu am crezut că o să fie toată lumea epatată de ce ştiu eu şi ce prezint eu.

(La literatură pe cine aveaţi?) Pe doamna Pop. Eu cred că în carte am notat. (Sora mea e căsătorită cu nepotul ei.) Doamna Pop a fost o profesoară minunată. Ei îi datorez, în bună parte toată priceperea mea în materie de critică literară şi poate dragostea de literatura română, în bună parte, pentru că ea nu era iubită de toată lumea, pentru că era ironică. Avea un zâmbet ironic şi, când cineva spunea o prostie, nu prea… Şi am o chestie de glorie cu ea, s-o spun? În clasa a şaptea eram numai două bănci, douăsprezece fete, poate că mai era una, treisprezece. Şi, începe ora şi, mai spre sfârşit cred că primesc un doi sau un trei. Şi intră doamna Pop şi deschide catalogul: Mariana Klein, spune-mi te rog critica literară românească de la început până la sfârşit. Nu s-a învăţat aşa ceva, dar, mă rog, se învăţase… Am început să spun cu paşoptiştii, nu ştiu dacă am ajuns şi la Lovinescu… nu vreau să mint, eu ştiu că am vorbit. Nu s-a întâmplat nimic, nici musca nu s-a auzit, doamna Pop nemişcată, ea nici nu punea note ştia ea ce ştia şi, la un moment dat, sună soneria. Şi eu am rămas paf, vorbisem până la sfârşitul orei şi a tăcut toată lumea smirnă şi doamna Pop n-a spus un cuvânt. A deschis catalogul şi a făcut un zece mare, vizibil şi invers şi a plecat. Absolut emoţionată… este o amintire foarte… Şi altă amintire emoţionantă cu doamna Pop am când mi-a apărut Blaga… deci, asta a fost în anul 71 şi a fost prezentată şi la librăria Cartea Românească se chema încă din Timişoara… Am avut plăcerea să-i pun pe părinţii mei să vină şi am putut s-o mai invit pe doamna Pop. Am avut marea satisfacţie ca doamna Pop, căreia îi datorez aşa de mult în materie de cunoaştere a literaturii române să fie prezentă şi să vadă acest succes mare al meu. A fost un succes foarte mare. Atuncea s-a întâmplat… să mă corecteze Mihai… atuncea s-a întâmplat sau la O viaţă în bucăţi s-a întâmplat că s-au spart vitrinele?
(Pe doamna Pop aţi prins-o şi directoare, că mama mea a prins-o pe când era directoare.) Deci, noi am plecat în ’34 şi în toţi anii de facultate când ne întoarcem în vacanţe citeam foarte mult şi, ce era vacanţa? Două – trei săptămâni şi ne întorceam la Bucureşti şi după ultimul an am plecat în Franţa.

(Dintre prietene pe cine aţi mai avut?) Nu prea am avut, am trăit foarte izolat. (Jurnal ţineaţi în şcoală?) Jurnal în liceu nu am ţinut, dar am început cam în vremea aceea, adică primul meu jurnal începe în primul an de facultate, în ’34. Şi acela este… Asta e o problemă foarte actuală pentru mine pentru că în curând sper să pot publica un volum din jurnalele ultimilor ani, din 97 până în 2001. şi cu asta îi şi pun capăt. Aceşti patru ani au apărut cu oarecare continuitate în Adevărul literar, aşa că pot să le public fără să-mi fie frică că cine ştie ce indiscreţii sunt acolo, că au fost toate publicate, chiar dacă sunt unele indiscreţii mai mici, însă trebuie să le revăd ceea ce e o muncă foarte mare, pentru că copiile păstrate sunt într-un hal de dezordine, sunt necorectate, iar cele apărute trebuie controlate, că eu ştiu ce… Am găsit la un număr care a fost prost tipărit… Şi tocmai asta vreau să fac la Bucureşti, ca să pot să predau volumul, iar volumele precedente nu sunt scrise şi sunt scrise în diferite limbi, în Franţa scriam franţuzeşte şi, deşi lauda de sine miroase foarte urât trebuie să spun că scriam foarte bine franţuzeşte. În Germania am scris nemţeşte în jurnal, aceste caiete sunt greu de tradus, fiindcă am părere proastă despre traducători, iar eu n-am timp să mă ocup de asta. Ironia soartei că tocmai în acest an mi-au venit o mulţime de idei, poate şi pentru că sunt încurajată prin faptul
Primul jurnal care începe în 34 a fost un caiet pe care l-am dus cu mine la Paris şi acolo ne-am împrietenit cu Eugen Ionescu, care poate ştiţi că în prima sa carte face o apologie a jurnalului, ca singura artă literară autentică. Eu nu sunt de această părere, dar, mă rog, atunci eram prieteni la cataramă şi într-o zi eram numai eu cu el pe strada care ducea spre noi şi altădată mă convinsese să-i încredinţez acest caiet şi spre stradă, venind acasă – ţin minte că era într-o frumoasă zi de mai – în orice caz era o zi cu soare, mi-a spus: Ştii că ai talent? Eu nu îi dădusem că am talent sau nu am talent, eu îi dădusem cu jenă. Ei, de la acest Ştii că ai talent? Nu m-a încurajat să scriu şi alte lucruri, dar jurnal întotdeauna am scris, nu l-am publicat şi nu m-am putut folosi de jurnale pentru a extrage date biografice, pentru că eu scriam în jurnale numai aiureli în jos, adică soarele este nu ştiu cum, frunzişul este dracu ştie cum, ce am auzit la radio sau ce am citit, asta, da, dar că astăzi am fost şi l-am văzut pe cutare, asta nu. (Dar în şcoală nu vi se cerea să ţineţi jurnal?) A! Ni se cerea cu totul altceva, nici poveste să ne dea nas aşa să fim aşa de încrezuţi… jurnalul nostru intim… Se cerea caiet de lecturi particulare. Şi acolo trebuia să spui: Am citit Popa Tanda de Slavici şi să spui câteva rânduri şi unele caiete le-am regăsit la Bucureşti. Sunt foarte amuzante. Ce poţi să scrii la şaişpe – şapteşpe ani despre o carte citită?!

(Vacanţele unde le petreceaţi?) De obicei, acasă. Tata meu era un sedentar şi a spus că peste tot e minunat, dar aşa de bine ca acasă nu-i nicăieri. Era comod… Mergeam la ştrand, la tenis, la cinematograful de vară. Am fost odată cu ei la Tuşnad, după primnul an de studenţie, o dată am fost la Herculane când aveam doisprezece ani, la Turnu-Severin aveam nişte rude şi ne-am dus şi-acolo într-o vară, când m-au aruncat băieţii în Dunăre. A fost magnific. N-am fost în ce se cheamă vilegiaturi. Mama ar fi dorit foarte mult, dar până să-l mişte pe tata…

(Pe mama lui Liana Gomboşiu, născută Pintea nu aţi cunoscut-o?) Numele îmi este foarte cunoscut, dar nu am nici o amintire din păcate… Era o familie de români la etajul doi al aceeaşi case, cred că se chemau Andriţoiu. Era o pereche în vârstă, care au divorţat bătrâni şi tot acolo, în casa aia s-a întâmplat să ni se fure rufele în pod.

(De cofetăria Arendt vă amintiţi?) Cum să nu, mergeam special până acolo să luăm Doboş. Şi cinematograful de vară, care a fost formidabil… Un loc minunat, numai te mâncau ţînţarii… (Ce era extraordinar?) Erau fântâni ţâşnitoare, se făcea răcoare, erau petunii care miroseau superb – Regina nopţii nu s-a descoperit decât în Vechiul Regat, noi n-aveam Regina nopţii pe vremea aceea, dar aveam petunii peste petunii şi mirosea extraordinar, deci, era răcoare, fântâni ţâşnitoare, filme interesante de obicei, aer, loc… (se servea ceva acolo?) În pauză venea cu îngheţată pe băţ….

Mihai Şora: Şi era o platformă, o tavă care era agăţată de gât, deci, mâinile erau libere pentru servit, încasat… (Ce aduceau?) Fructe zaharisite. Muream după ele. Şi, când eram mică se vindeau în parc, mergea un tip, tot aşa, cu tava de gât… Sigur că am mâncat uneori, dar mama îmi refuza. În primul rând, zicea că nu e igienic şi, în al doilea rând ea avea principiul să nu satisfaci copilului toate mofturile. Adică, dacă ai mâncat acasă destul, nu îţi trebuie neapărat să îţi cumpăr ceva dulce în parc. În privinţa asta am primit o educaţie destul de severă, deşi eram copil unic. Şi am primit, într-adevăr, din plin, tot ce îmi trebuia, dar nu răsfăţuri din astea capricioase.

Mihai Şora: Şi ai preluat-o, pe urmă ca profesoară.

(Deci, era o educaţie mai severă.) Nu ştiu, la noi cel puţin în casă. Eu cred că şi la alţii. La el, nu ştiu… (Domnul Şora avea bani la cofetărie, ca să-şi ia dulciuri.) Nu, nu. Şi pe el l-a ţinut sever taică-său.

Mihai Şora: Aveam credit deschis la o cofetărie în Piaţa Traian şi strada Andrei Şaguna.
Eşti sigur? Poate ca student şi nu mai ştii…

Mihai Şora: Nu, ca elev. Ca student am avut credit deschis la librărie.
Dar asta am povestit, cu banca? Că eu aveam credit la bancă? Deci, am spus de Banca Timişoarei. Când aveam şapteşpe ani, m-am dus studentă la Bucureşti, tata m-a condus şi mi-a găsit o familie unde să locuiesc şi plătea banii de chirie şi eu primeam banii de buzunar, destul de puţin, pentru că aveam casă, masă acolo. Dar bani de cinema, de dulciuri, de mic dejun la facultate… Eu n-aş putea să mai spun cu exactitate, cred că aveam vreo o mie de lei pe vremea aceea. Ceea ce era relativ bine, din moment ce aveam masă şi casă, dar nu se ştie… Şi atunci tata, când m-a condus la Bucureşti am făcut o vizită la filiala băncii – deci, Banca Timişoarei deschisese o filială la Bucureşti în acelaşi an sau cu un an în urmă – şi acolo era un director care conducea. Şi m-a dus acolo şi m-a prezentat. Au vorbit ce au vorbit şi a spus: Uitaţi, să ştiţi că asta este fiica mea. Să ştiţi că are credit nelimitat. În patru ani de studenţie, cât credeţi că am luat de-acolo? Zero lei. (De ce?) Nu ştiu, aşa am fost eu. Nu aveam pretenţia… aveam acea mie bani de buzunar… Bine, când mă duceam la Timişoara, mama mă îmbrăca. (De unde, de la magazin sau de la croitoreasă?) Parţial. Bine, un palton mi-l făceam la croitoreasă, dar bluze… (Avea o croitoreasă anume în Timişoara?) Da, mai târziu, când eram studentă era o croitoreasă foarte bună chiar în casa Eugeniu de Savoya, chiar sub ferestrele noastre. (Ştiţi cum o chema?) Ar fi trebuit să ştiu. De asta îmi pare rău că jurnalele mele nu sunt în realitate pentru că n-aş fi crezut. Acum a venit epoca în care numele proprii se uită.

(Muzică făceaţi acasă?) Mama cânta la pian şi tata zdrăngăena la vioară. Deci, talent muzical am avut de moştenit în familie. Fratele tatălui meu, cel care a murit la nouăsprezece ani, avea vioară şi era un talent înnăscut. N-a învăţat nimica, că era foarte superficial şi uşuratic, bon viveur. Era un domn aşa… La optsprezece ani era deja elegant şi se ducea la Operă. Venea Opera din Cluj, de la Budapesta teatre… Şi se ducea şi asculta o operă. Venea acasă, lua scripca şi cânta după ureche ariile reţinute. Cu mare talent. Taică-meu n-avea talent, dar cânta aşa. Iar mama avea mare talent la pian şi profesoara ei de pian a vrut s-o trimită la Academie, la Budapesta înainte de primul război mondial. Şi atunci tata ei, bunicul meu a spus: Până când trăiesc eu, fata mea nu are nevoie să muncească. Să dea lecţii de pian? Pentru ce să înveţe pianul? Până trăiesc eu, fata mea n-are nevoie de aşa ceva… Şi în anul următor a fost mort. Şi mama regreta enorm, dar nu ca să dea neapărat lecţii, dar cânta superb; bineînţeles, fără tehnică mare şi fără exerciţiu, pentru că neglija exersatul şi tot îşi făcea reproşuri: Iar n-am exersat! Dar îţi cânta un Chopin, îţi cânta sonate de Beethoven, îţi cânta Liszt, ceea ce este extraordinar de greu şi îţi cânta Schubert, lieduri şi cânta din voce, fără mare voce, dar fină şi foarte corectă şi toate astea sunt amintiri din copilărie pentru mine dar cânta şi şlagăre. De exemplu, dacă tata, trecând de la bancă spre Vasile Alecsandri, când eram deja mare, de şapteşpe, optşpe ani, trecea pe la Moravetz şi lua ultimul şlagăr sosit, mama punea foaia pe pianină şi tu puteai să dansezi după ce cânta. Cânta extraordinar.

(Aţi luat lecţii cu ea?) Nu, mi-a dat lecţii cu o profesoară. Era îngrozitoare, o unguroaică, foarte mare patrioată. Roji neni, era enormă aşa şi foarte vorbăreaţă şi mă învăţa după tipicul vechi, nu avea digitaţia modernă. Şi atâta ţin minte că mă plictisea îngrozitor. Şi mi-era faorte lene. Pe urmă am regretat că n-am studiat… Am cântat de exemplu, la serbarea de sfârşit de an, la liceu, în clasa a şasea sau a şaptea, pe când Kato Fleischman, aia frumoasă care a făcut balet a produs pe scenă un dans extraordinar, îmbrăcată în motan negru, în pisică şi făcea furori, era formidabilă, eu am cântat Impromptu de Schubert, era destul destul de dificil, eu cântam curat, dar nu cu talent.

(Şi ce lecţii aţi mai luat în afară de pian? Iimbi?…) Foarte interesant într-un fel este că am luat în plus. Deci noi făceam română, franceză, germană, la liceu. Latină şi, pentru că era vremea marii prietenii cu Mussolini şi schimb de profesori ne-au adus şi un italian, foarte simpatic, de la care ei au învăţat o grămadă, pentru că erau băieţi, noi, pentru că eram domnişoare, şaişpe ani, îţi închipui, golance de primă mână şi el era tinerel bineînţeles că n-am învăţat nimica. Am prins… (Cum îl chema?) Carlo Morozzo de la Rocca. Şi acest Carlo, care avea pe atunci douăzeci şi patru – două zeci şi cinci de ani era şi timid, dar era un om foarte cultivat, Mihai ştie, pentru că s-a şi împrietenit, cânta extraordinar la pian, era invitat în multe familii din Timişoara, dar cu noi era timid şi fetele erau obraznice. Ţin minte că una din ele s-a obrăznicit şi l-a întrebat: Dar dumneavoastră sunteţi însurat? El vorba italieneşte şi noi româneşte. Nu, dar e logodit. Cum o cheamă pe logodnică? Şi a trebuit să scrie că ele n-au înţeles, că el fusese la New York într-o misiune şi acolo s-a logodit, dar nu cu o americancă, dar cu o suedeză, o chema Gladys, iar fetele n-au înţeles ce-i aia Gladys şi el a trebuit să scrie numele logodnicei pe tablă. Ei, poţi să-ţi închipui ce neseriozitate şi n-am învăţat nimic. Eu pot să citesc o carte italiană fără mare greutate, pentru că le combin, dar nu pot vorbi bine, pentru că niciodată nu ştiu dacă cuvântul ăsta e din română sau franceză.

Şi, în ultima clasă am făcut un an de elină, din care ştiu exact alfabetul cu moş Keges??? Era un ungur bătrân, care nu ştiu de ce nu era pensionat, era cam aşa spre pensionare, dar care nouă ni se părea matusalemic. Probabil că n-avea decât vreo şaizeci de ani, dar era de modă veche, purta izmene lungi care se vedeau, îi atârnau nojiţele afară şi toată clasa, când venea, se uita la nojiţe. Şi vorbea prost româneşte, vorbea cu accent unguresc şi explica latina şi greaca cu accent unguresc, aşa că n-am învăţat nimic şi îmi pare foarte rău, că aveam talent, dar mama, practică şi prevăzătoare, zice: Nu se poate să nu înveţe engleza! Şi, văzând că am aşa facilitate, m-a trimis la lecţii particulare la miss Bresslend???, care stătea pe după Dom, pe undeva. Şi acolo mergeam cu trei băieţi, unul era Tavi Nistor, era Gyuri Lazăr şi mai era Poli Schonberger [Mihai Şora: Băiat deştept.]. Eu nu ştiu dacă era deştept. De ce n-a fost la tine la liceu? Ăsta a fost la liceul evreiesc. Era un mare talent pianistic, foarte mare, dăduse şi concert public, fusese la Academie la Budapesta, l-au ţinut părinţii. Şi acest Schonberger Poli, împreună cu fratele lui mai mic, care era mai insignifiant, au pierit cu vaporul acela, când a pierit Graţiela Bejamai, care a fost cea mai frumoasă fată din facultate… cu vaporul care a dus nişte evrei emigranţi pe Marea Neagră şi a fost scufundat. Şi Graţiela, care a fost colegă cu noi la Filosofie şi a fost cea mai frumoasă fată din facultate.

Să revin la lecţiile domnişoarei Bresslend: ea era irlandeză, dădea lecţii. Era mare, viguroasă, părea foarte engleză. Pentru anglomania mea de-atunci era foarte potrivită, că ne învăţa şi obiceiuri de purtare şi de cum se spune asta şi nu se face aşa… Şi eram cu aceşti trei băieţi, care, nici unul nu învăţa nimic. Eu am o memorie auditivă. Şi ea, dacă spunea: You can not touch this sealing because it is to high, eu ştiu pentru toată viaţa, după cum vezi, ştiu şi-acuma. De învăţat to high sau Because. Bine, ne dădea şi lecţii de făcut acasă şi ce ne dădea, eu făceam! Traducere sau câteva fraze. Un an de zile am învăţat de la ea primele elemente şi foarte bine. Şi băieţii ăştia care făceau haz mi-au scos reputaţia că eu sunt o tocilară, că eu stau acasă şi tocesc lecţiile de engleză. Şi asta a fost foarte importantă, pentru că mai târziu eu am început să citesc şi în Franţa am făcut şi o licenţă de engleză, dar acum am uitat, pentru că n-am mai…

Lecţii particulare îmi dădea mama: pian, engleză mai târziu, la început franceză, pe urmă n-am mai fost necesar şi gimnastică. Mă ducea, mă căra săraca mama de două ori pe săptămână… De ce ? Pentru că aveam osatura puţin plată, aveam picior plat… (Unde făceaţi asta?) Într-o sală, unde nu eram mulţi, eram patru – cinci copii, nu ştiu. Dar mă ducea, săraca!

Părinţii mei veneau cu mine la slujbă duminica, dar nu mă îndoctrinau în plus, că găseau că e destul cât se face la Notre-Dame. (Dar când eraţi mai mică?) Mă rugam. Trebuia să mă rog seara, la culcare, da.

(Era vreo diferenţă între Notre-Dame-ul din Iosefin şi cel din Cetate sau se făcea cam acelaşi lucru?) Nu ştiu exact, dar în Iosefin era şi liceu şi avea reputaţie bunicică. Ăsta din Cetate era mai slăbuţ, dar erau foarte simpatice toate astea… Eu vă spun că ne-au dat nişte elemente de teologie pe înţelesul copiilor, dar de bigoterie simplă, ci principiile mari, chestiunile dificile teologice despre Sfânta Treime sau… căutau să ne explice în aşa fel, încât să ne facem o imagine… sau despre eternitatea Dumnezeirii…

Eu când am început să citesc, am găsit că am o înţelegere… (o pregătire pentru ca să puteţi înţelege…) Nu. Nu. Mă rog… dar vreau să spun un organ format pentru asta.
(Pictură, desen făceaţi?) Bineînţeles, făceam. În vremurile din urmă s-a descoperit că aş fi avut talent, dar nu cred.

(Gospodărie?…) O, să n-aud! Să n-aud aud, dar atunci încă exista materia de învăţământ: Gospodăria.