Maria MĂRILĂ

Mă numesc Mărilă Maria. Sunt născută în comuna Ciuchici, actual domiciliată în Oraviţa. Eu am fost căsătorită în 1945 şi la ’46 am născut fetiţa, care-acum îi profesoară de limba franceză în Timişoara. E căsătorită cu…bărbatu-su o fost inginer agronom. Acuma e la o fabrică de pâine, inginer. Şi băiatul e la Politehnică…

Şi-atuncea ne-am dus şi-am mers prin gări şi or ieşit până pe la Turnu-Severin, ieşeau surori şi ne aduceau câte un medicament. Şi de la Turnu-Severin numa’ cu apă veneau surorile. Şi-am văzut armată multă la Severin, acolo, şi Securitate. Şi-am întrebat ce-i cu atâta Securitate, armată aici? „Păi, zice, la noi s-or răsculat comunele!”

Şi-am mers până am ajuns la gara Chitila. Şi-acolo am stat de la 2 după-masă până la 8 seara. Acolo întrebam pe soldatu’ care era, acolo, de ce stăm aşa mult aicea? Şi-o spus: „Aicea vi se decide soarta, unde mergeţi!” Or fost şi securişti şi oameni răi. „Până unde mergem?” – întrebam. „La capătul lumii, treceţi Nistru!” Alte femei, mai slabe, mai necurajoase, or început să-şi deie haine, să-şi dea tablouri, la oameni prin gări, să-şi aducă aminte de ei, că nu mai venim înapoi. N-am ştiut unde mergem. Era chiar asfinţit de soare când am plecat cu sufletu-ncărcat. Şi când am ajuns dimineaţa, chiar o răsărit soarele. Am ajuns la gara Ciulniţa. Şi-acolo, aşa am văzut oameni aşa ca noi îmbrăcaţi, bănăţeni! Cu cămaşă cum s-o purtat un timp, cu şorţ, cu pălării şi ciorapi, cu vite. Ne făceau ei din mână şi noi lor. Atuncea ne-am zis: Na, nu ne duce-n Rusia, aici ne duce şi pe noi! Şi-am mers cât de la Berzovia la Oraviţa, cam atâta-i de la Ciulniţa la Călăraşi, nu cred că-i mai mult. Şi când am ajuns la Călăraşi, era chiar duminică dimineaţa, în ziua de Sânziene, ţin minte, 24 iunie. Era o căldură! Era o căldură! Şi când am ajuns în Călăraşi deja ne aştepta la gară, miliţia.

Şi-atunci cum era târg, or luat oameni din târg să ne ducă până în Satu Nou. Nu ştiam unde ne duce.

Şi atunci soldatul o venit şi ne-o spus:
„Să ştiţi că vă duce-n câmp, da, poate, pe dumneavoastră vă duce-n barăci. Eu, ca să vă fac un servici c-o văzut pe soră-mea că era tare necăjită, că ei tocmai i-o murit bărbatu’ atunci când am plecat – să nu spuneţi că am fost om rău, pot să vă aduc o scrisoare, că eu acu’ plec în concediu la Brăila”. Era de lângă Brăila. Poate m-o auzi vreodată, o citi cartea! Cum să-i mulţumesc? C-o fost om de treabă.

Îi ştiţi numele?

Nu, că nu mi-o spus numele, i-o fi fost şi lui frică, poate. Zice bărbatu-meu: „De ce dăduşi lu’ securistu ăsta?” Da’ el era soldat în termen, cum să spun, nu era el securist ca ăştia care or puşcat la Timişoara (în decembrie 1989 – n.n.). El o zis că dacă trimitem de aici, nu ajunge, dar el trimite scrisoarea din Brăila. Şi-aşa o fost. Da, după un timp, când am comunicat cu soră-mea, am aflat că i-a trimis scrisoarea în plic şi el i-o scris, să ştie că am ajuns.

Şi-atunci, de-acolo de la Călăraşi am mers la Roseţi şi de-acolo încă 3-4 km. Şi ne-o pus în câmp. Noi eram chiar în grâu puşi, la alţii era bumbac. Soare bate, apă nu-i, ce să ne facem noi? Şi-atunci or luat ăi bătrâni şi-or pus aşa loitrele de la care, dulapurile şi-am făcut aşa o colibă, ca să ne ferim de soare. Şi ne-am dus în comuna vecină, la Roseţi, ne duceam cu carele, cu butoaiele, s-aducem apă.

Oamenii s-or uitat urât la noi, că lor le-o spus că noi suntem coreeni. Totuşi cred că oameni mai deştepţi or văzut că noi vorbim româneşte. Şi-am luat apă şi atunci am luat contact cu ei. Tot oameni din ăştia, care or fost luaţi la ochi de comunişti, veneau la noi şi-ntrebau de ce-am plecat din casă.

Păi, noi, bănăţenii, am plecat, că noi suntem oameni mai liniştiţi, dar oltenii s-or opus. Şi ce-or făcut ei? I-or luat, i-or dus la Securitate şi le-or dat o bătaie bună şi după trei luni tot i-o adus, bătuţi, că iacă, o fost bine şi-aşa. Ne-or spus oamenii acolo că s-o ridicat satu’ Cireşu, Valea Anilor, Vălenii, aşa le spunea, Corlăţelu, Oreviţa, Padina, ăstea or fost comune de mehedinţeni şi spuneau că pe-acolo s-or răsculat oamenii.

Şi-atunci am început să ne facem căşi. Nemţii ăştia şi basarabenii, oameni cu experienţă. Ei s-or apucat acolo şi şi-or făcut căşi cum or venit acolo, din chirpici şi-o avut timp să se usuce. Noi, bănăţenii, care n-am mai fost plecaţi de-acasă, am făcut din pământ bătut. Pământu’ o fost mai gros, or mai venit ploi, căşile noastre or avut igrasie. Casa o fost terminată baş de Cuvioasa Paraschiva (14 oct. – n.n.). Noi acasă aveam praznic la Cuvioasa Paraschiva, praznicu’ casei.

Înainte de a face casa am avut bordei şi bordeiul o fost acoperit cu snopi de grâu, aşa micuţi, legaţi şi dedesubt cearceafuri aşa ţesute şi s-au făcut o grămadă de şoareci, cădeau şoarecii peste noi noaptea. Şi-am terminat căşile şi-atunci am plecat la lucru toţi. Da’ când am văzut, doamnă, cei patru pereţi albi, am sărbătorit, a fost sărbătoare pentru noi. Noi am fost 5 familii la un loc şi una singură o avut o maşină de gătit.

De la noi, din Ciuchici, 16 familii or ridicat şi-un basarabean. Da’ eu regretam, că să-i fi ridicat şi pe părinţii mei, că alţii erau cu părinţii şi ziceam că mi-e dor de acasă. Păi ce, eu am gândit că trec patru ani şi jumătate şi nu pot veni acasă?

Tot se auzea că mergem acasă. Da’ am văzut că nu-i treabă să mergem. Şi-atunci ne-am dus la lucru.

Şi-atunci cum făceam ca să primim scrisori de-acasă? Dacă nu aveam voie nici noi să le scriem lor, nici ei să ne scrie nouă. Numa ce-am făcut? Am fost cu oameni de prin partea locului la lucru şi i-am rugat: „Vezi că vine o scrisoare pe numele dumitale şi mi-o dai mie“. Apăi aşa am făcut cam o dată-n lună. Apăi oamenii de la un timp or spus că i-o luat la ochi poştaşu’, că vezi lumea cum e! Şi-atuncea n-am mai făcut aşa. Numa ce făceam?! Mă duceam la Călăraşi şi scriam câte o scrisoare cu un nume oarecare la expeditor. Ei ştiau despre noi. De la un timp ne-o lăsat să ne vină cărţi poştale şi colete. Numa că nu era voie scrisori. Când o venit un om din sat i-am spus cum să facă atunci când trimet pachet, să facă un ghem de aţă cu lână şi să pună pe scrisoare ghemu, că nu se pune nimeni să desfacă ghemu. Şi-aşa o fost, atunci primeam şi noi de la ei câte o scrisoare.

0.18.33 După ce am terminat căşile, ne-am dus la muncă serioasă. Am lucrat şi la o grădină de legume, am lucrat şi la bumbac, toamna la cules. Da’ or dus-o foarte greu oamenii care-or fost bătrâni şi care-or avut copii. Am cunoscut o familie care am ştiut c-or fost oameni bogaţi, or avut vaci, or avut oi, or avut brânză cu butoiu, or ajuns, or fost oameni bolnavi şi când or venit pe Bărăgan n-or putut să lucre, stabilizarea s-o făcut, bani n-or mai avut şi ne-am dus la ei în casă şi-am văzut c-or fiert zeamă de varză şi-or mâncat cu mămăligă. Şi-or fost şi din judeţu Mehedinţi. Am lucrat la o fermă de legume. Or fost cinci boieri pe locu ăla înainte, or fost fetele lui Brătianu, o fost un general, unu’ Măican, o fost o soră a lui, Măicăneasa, aşa-i spunea lumea, atunci o fost Perianu, acolo era o fermă mare de vaci şi încă unu’, nu-i mai ştiu numele. Peană Cavaleru o fost administrator pe moşia lu’ fetele lu’ Brătianu. Şi o fată de-a lu’ Brătianu ar fi fost ibovnica lui. Şi i-ar fi dat averea ei lui. Aşa spuneau oamenii. O fost boieri buni şi boieri răi. Era una, Măicăneasa, o vrut să îşi împuşte paznicul. Că nu i-o dat pâine albă şi salam. Şi, când o venit, o scos pistolul să-l omoare pe om.

Era o femeie care era advocată, din Mehedinţi, o familie bogată, bărbatu-său era inspector la Finanţe. Tatăl ei era preşedintele Tribunalului din Craiova. Oameni bogaţi! Şi ea venea seara şi-i zicea lumea „Porcăriţa”. Şi eu trăiam bine cu ea şi-mi zicea: „Vai, ce greu mi-i mie că-mi spun „Porcăriţa”, parcă cu aş fi crescută la porci!” (Ea lucra la porci). Bărbatu-său era la un car de boi şi aducea apă pentru bucătăria fermei. El o fost înainte de Bărăgan inspector la finanţe. Ea o zis, eu nu pot lucra la sapă… Îl chema Vâlceanu pe soţul ei şi ţin minte că ei îi ziceau oamenii din partea locului, doamna Vâlceanu.

Şi-atunci am lucrat la fermă… ani de zile. Şi am lucrat şi la o fabrică de bumbac, la Modelu. De primăvara, de cum se lua zăpada, lucram la legume. Şi-n primu an când ne-am dus acolo, o fost cel mai greu. O ţinut o vreme timpu cu noi. Până-n 9 martie. În nouă martie eram la o fermă de găini şi zice un om de acolo: „O, mâine o să fie vreme rea, să vă duceţi acasă!” Noi n-am ascultat de dânsu şi ne-am dus la lucru. A doua zi am luat dejunu şi deja o-nceput vântu’. Când noi am ajuns acasă s-o pus un viscol şi era o tornadă! Fereastra ne era ocupată de zăpadă, uşa ocupată. Apă din zăpadă am topit şi-am făcut mâncare şi-am băut. Nici lampa n-o mai ars în casă, că n-am avut aer. Şi-atunci am destupat la pod să vină un pic de aer. Trei zile o ţinut aşa. Foarte greu o fost! Ăi bătrâni două săptămâni n-or venit cu noi acasă şi or venit bolnavi când or venit şi bătrânei din asta i s-a tras moartea. Că o fost o găuriţă mica în perete prin care o tunat zăpada. Şi ea n-o ştiut de ce i-i frig ei în pat.

Al doilea an am mai primit câte un bon de lemne, te-ai dus în baltă şi ţi-ai tăiat. Un fel de lemne ca salcia, „catină”-i spunea, aşa ca salcia, dar era mai mult ca bradu, aşa făcea frunze. Bărbatu-meu o fost lucrat pe şantier acolo, la Roseţi, el a fost tâmplar.

Şi-atunci a venit, doamnă, ’52, stabilizarea! Atunci mai rău ne-a lovit! Am avut bani şi alţii au avut mulţi de tot. Auzim că-n satele vechi se schimbă bani, dar la noi nu se schimbă, nu ne trimite nimeni. Când, într-o scară, vine unu’: haideţi la Roseţi, că seara asta se schimbă bani şi numa până la ora 12. Eu mă duc cu soacră-mea. Când am ajuns acolo, doamnă, era lume, ce să vă spun, era un şir de un kilometru pe patru rânduri sau şi mai mult. Ne-mpingea miliţia şi ploua, era aşa o ploaie, ce să vă spun! Şi o dată strigă: „Femeile gravide să intre în faţa să li se schimbe banii şi lor şi la familie!” Eu atât am aşteptat, mi-am pus o cârpă-n faţă şi aşa am schimbat banii. Dar or fost oameni, că n-or avut nici de o carte poştală şi era de necrezut. Că ziceau oamenii că nu se poate, trebuie să ne schimbe şi nouă. Şi uite că n-or mai schimbat!

O fost foarte greu! Eu nu ştiu cum am răzbit. Şi-am văzut multe! Şi ne-am dus în baltă, acolo, la lucru. Şi-acolo trebuia să treci cu podu’ şi ne-am dus la grădină. Ne duceam într-o sâmbătă şi, când să venim înapoi, fulgeră şi trăsneşte şi era întunecat, de ploaie. Şi nu vine nimeni să ne treacă cu podul. Şi-atunci şeful de echipă, care-a fost cu noi, s-a dus, a luat o barcă şi-am trecut cu barca. Şi eram trei femei şi cum să mergi noaptea? Era drum desfundat nu ca aici pietruit. Vreo 7 km mergeam de la fermă şi până la satu’ nou.

Oamenii de prin partea locului or fost oameni buni, ne-am împrietenit cu ei, noi le dam lor ce n-aveau şi ei ne dau nouă.

Apăi cu care-am lucrat, trăiam bine, erau din Clopodia, de prin Ferendia, Biniş, eram vecini, trăiam bine unii cu alţii, ne duceam unii la alţii, ne vorbeam, când mergeam acasă. Erau olteni, era unu’, moşu Iorgu Predescu, un oltean, care-o avut 6 copii şi erau toţi domni, cum să spun… Toţi or fost oameni cu carte, da’ de la nici unu’ n-o primit nimic. Şi-o fost chemat de atâtea ori la Securitate, să spună unde-s copiii. Dar ei o fost domni şi el deportat şi dacă spunea unde-s copiii, îi dădea afară din servici. El era singur. Şi n-o vrut să îşi facă nici bordei, nici casă. El îşi făcea un cântec aşa: „Să mă văd suit în trin / Să cobor în Severin, / Să mă fac tânăr copil / Să-mi văd casa şi curtea / Şi-mprejur ce-oi mai avea“.

El mânca tot cu lingură de lemn şi noi îl întrebam: „De ce mănânci mă, Iorgule, tot cu linguri de lemn?“ „Ca să nu-mi stric dantura!” El avea dantura întreagă în gură. Şi într-o zi, într-o duminică, vine un ofiţer şi mă întreabă în ce parte-s oltenii. Şi bătrânul era culcat în faţa bordeiului. Şi când şi-a văzut băiatul, bătrânul l-o îmbrăţişat şi băiatul pe el. Şi de-atuncea toată luna i-o trimis băiatu’’ ăsta din Bucureşti, i-o trimis pachet lu’ tată-su.

Era dureros, doamnă! Erau două bătrâne, la Vasilescu Vasia, că am lucrat şi la Vasilescu Vasia, două bătrâne care erau boieroaice, tot oltence, şi nu erau obişnuite să-şi ia ele mâncarea, erau două surori necăsătorite. Printre olteni erau mulţi care-or avut funcţii, inspectori, perceptori, erau oameni bine.

Da’ erau oameni care n-au fost nici politici, care n-or fost nici chiaburi. Unii erau ridicaţi pentru contrabandă. Or fost din Topleţ. Unii care spuneau „la noi nu-i pământ, să fim bogaţi, alţii ziceau c-or avut un pic de prăvălie. Era unu’ bătrân şi ziceam: -„Neică Nicolae, de ce te-or adus pe tine-n Bărăgan?” „Pentru că ţi-am dat dumitale o oca de lapte”. – „Cum aşa? — „Păi, zice, or venit la mine doi, – era pe timpul partizanilor – or venit să le dau lapte, doi bărbaţi. Şi le-am făcut şi-o mămăligă!” Păi, vezi, n-or venit numa’ o dată. Când i-o prins, bătrânu’ o fost dus un an la închisoare, şi din asta a fost dus Bărăgan. C-aşa o fost, care-o fost dus la-nchisoare, i-o dus familia în Bărăgan. Şi erau oameni ca basarabenii şi bucovinenii: n-or avut pământ! Şi-or dus-o foarte greu, să ştiţi, foarte greu! Dar ei şi-or făcut căşi cum au ajuns acolo, dar noi bănăţenii am mai trăgănat-o, c-am zis că ne ducem acasă.

Dar pe mine m-o muşcat un câine turbat înainte cu un an de a pleca acasă şi m-am dus la spital la Călăraşi, am stat 14 zile în spital. Şi-o fost o asistentă care m-o întrebat de unde sunt. Zic, din Satu Nou. Da’ de unde eşti de loc, zic, din Oraviţa. Şi ea era olteancă, şi bărbatu’ ei o fost colonel şi acum era magazioner pe la gară. Şi au fost ridicaţi de acasă şi erau cu domiciliu obligatoriu acolo în Călăraşi. Şi băiatul lor o fost dat afară de la facultate. Şi într-o zi m-o invitat la dânsa la masă. Şi bărbatu’ ei o spus: dumneavoastră atunci veţi merge acasă, când vor face ai noştri prietenie cu Tito. Aşa o şi fost. Mai întâi le-o dat la sârbi drumu’ şi la ăia care-or crezut ei că nu sunt aşa de vinovaţi. Şi-atunci în 7 ianuarie o venit ordin şi ne-o dat drumu’ la toţi. Da nu chiar la toţi, nici atuncea. C-or fost olteni din ăştia care or avut 100 de lanţe de pământ, 200, nu le-o dat voie! Şi care-or fost politici, iar nu le-o dat.

Şi-am lucrat acolo mult, şi-am suferit greu. Copiii or suferit… Ce călduri îs acolo, Doamne!

Şi când am venit acasă, ce crezi c-am găsit acasă? Ruină, ruină, am găsit! Nici mânere la uşă n-am găsit. Şi-or fost geamurile cu două rânduri, un rând or fost luate! La noi în casă o stat miliţieni, ţâgani… Noi am avut fântână cu tuburi, făcută de socrii mei! Da’ n-or băut apă, le-o fost frică să bea apă din fântână şi-o fost apă bună. Numa’ or aruncat sticle sparte şi cenuşă or aruncat în fântână. Şi-or căutat să facă numai rău! Şi-apoi, după ce-am plecat noi din sat, or luat de la oameni ce-o rămas. Or tăiat porci, or tăiat găini şi-or mâncat şi-or băut. Da’ vorba aia, tot nimic n-or avut. (Da’ cine-a făcut asta?). Oameni din sat, vorba aia, care-or fost la capu’ trebii, cum zic babele. Or luat şi-or mâncat şi tot aia o rămas. N-or putut să facă cu aia nimica. Noi tot am venit acasă şi… cum să spun, dacă-ţi ajută Dumnezeu eşti salvat de toate, şi dacă el se pune contra, nu poţi face nimica.

Da, atâta lume a murit! Mai ales nemţi, din ăştia or murit mulţi. Şi-o venit febra tifoidă! Câte 3-4 se îmbolnăveau în casă! Ce epidemie! Şi s-o îmbolnăvit şi bărbatu-meu. Şi apoi o stat până la Anul Nou. Şi mama mea vine de Crăciun, în anu’ ăla.

Da’ cum o plecat de acasă? Că nu era voie să se dea jos în Călăraşi, că era miliţie şi controla. Şi-o luat bilet până la Cernavodă. Şi de la Cernavodă la Feteşti şi de acolo o venit 40 de kilometri pe zăpadă. Şi-o stat atunci 2 săptămâni la noi până s-o făcut vreme bună. Şi-o mai venit o dată. S-o dat jos la Cosâmbeşti şi de-acolo o venit 50 de kilometri pe picioare, la Sfântu Petru, când era porumbu’ mare peste câmp.

Noi am mers cu socru, soacră-mea, părinţii lu’ socru-meu, bărbatu-meu şi eu cu fata. Zicea bătrâna, săraca, Dumnezeu s-o ierte: „Au, au, numa’ o zi să mai trăiesc când ajung acasă, că atâta mi-i de dor şi de drumurile pe care am umblat”. Scriam scrisori şi scriam în versuri. Arătam ce lucrăm. Am lucrat la un castel, la un boier, unu Perianu, şi noi măturam acolo… şi noi spuneam: „Noi aicea, ia, lucrăm / case pustii măturăm. / Măturăm şi văruim / şi la a noastre ne gândim.”

N-am avut voie să părăsim locul, nici la Bucureşti n-o fost voie să te duci, c-aşa au fost timpurile. Pe care i-o prins, i-o dus la Canal.

La colectiv n-am lucrat nici o zi. Şi când ne-am întors acasă ne-am mutat la Oraviţa. Am lucrat şi eu, fata mea o mers la şcoală, ea o învăţat bine, o mers la facultate, că acasă şi-aşa n-am avut ce să facem!

„Bănăţeanu-i om – zicea un basarabean – şi la masă-i domn!” Faţă de oamenii de acolo, ai noştri au fost mai ceva! Ei aveau, că nu erau oameni săraci, nici acolo! … Era om care avea 4 cai, avea 2 boi, avea 3 vaci, avea câte 50-60 de oi, avea porci, da’ nu ştiau să se gospodărească ca bănăţenii! Noi am fost la unu’, la cules de porumb. Şi noi am luat mâncare de-acasă ca bănăţenii, slănină, brânză, prăjituri cum se făcea la noi, duminica. Asta o fost mai greu, în primu’ an, pe urmă al doilea an ne-am mai … şi noi … a început lumea să mai facă bulion şi să mai facă şi altele.

Avea 8 porci omu’ ăla, avea 4 cai, era om gospodar, avea casă bună, dar nu ştia să se gospodărească, că el toamna la cules de porumb el ne-a dat să mâncăm mămăligă cu lapte acru, ne-o dat, vorba aia, pâine nedospită cu usturoi. Păi noi n-am mâncat aşa ceva! Zicea: „Cum faceţi de ţineţi slănina iac[ aşa? E făcută la măcelar?” „Da’ de unde! Fiecare ştie să-şi prepare. Hai să-ţi tăiem un porc, să ţi-l preparăm noi!” Da’ nu se strică?” „- Nu se strică, domnule. Poţi să faci, că nu se strică”.

Da’ ei cum făceau? Ei tăiau porcu’ … da’ acum cred că s-or mai specializat … tăiau porcu’ şi topeau ce-i gras tot … numa ce era subţire, băgau aţă şi-o puneau la vânt, o uscau. Şi aşa mâncau! … Chiar m-am dus la o femeie, mi-o fost prietenă ea, adică m-am prietenit, ducându-mă să cumpăr petrol din Călăraşi. Şi-i duceam făină de porumb, brânză de vacă… şi o tăiat porcu’ şi topea la slănină. – „Doamnă, nu se strică, puneţi sare pe ea şi-o puneţi la fum, cum facem noi” – „Da’ ţine?” – „Da’ cum să nu ţină? S-o afume şi se poate mânca!”

Ele, cele din partea locului îşi luau la lucru, lapte acru, îşi luau mămăligă, le plăcea borşu’… — Cu asta nu ne împăcăm noi, cu borşu’ lor. Borş cu mămăligă. Nu puteam să mâncăm. Lor le plăcea acră mâncarea, nouă nu ne plăcea, la bănăţeni … Şi pe urmă, după aia, or mai făcut bucătăresele aşa ca la noi, că noi eram mai mulţi, noi, bănăţenii.

Când m-am dus prima dată, mi-aduc aminte, m-am dus la săpat la bumbac şi până atunci nu mai mâncasem la fermă, n-am fost învăţată să mănânc aşa între lume multă. Şi când m-am dus acolo atâta mi s-or părut de bărboşi, aşa de urâţi faţă de bănăţenii noştri, până m-am obişnuit cu ei. Erau şi ei oameni ca şi noi, numa’ la-nceput mi-o fost aşa de greu şi-am început să plâng, vai, vai! Dar ei se purtau frumos cu noi.

La-nceput or crezut că suntem coreeni. P-ormă or văzut că nu suntem. Ei vorbesc mai mult ca moldovenii. În loc să zică mic, zic mnic, multe vorbe aşa. Oltenii vorbeau mai corect româneşte şi oamenii înstăriţi de-acasă. M-am prietenit cu ei, oameni harnici.

Şi ăştia din partea locului n-or fost oameni puturoşi … şi curaţi. Femeile erau foarte curate. Ele purtau combinezoane de mătase la lucru când se duceau, noi nu luam aşa ceva, că transpiri şi-i mai greu. Şi luau sacu’ de 60 de kg, ele nu se mirau că-l ia o femeie în spate. Noi nu puteam aşa ceva să luăm. Am fost şi eu voinică, da’ n-am putut să iau sacu în spate. N-am fost obişnuiţi. Şi ele luau sacu şi spuneau: „Asta nu-i greu! Nu-i greu!“ Şi spuneau bancuri, spuneam glume, na şi uitam. Şi ne-am mai trecut, aşa … că aşa, dacă am fi plâns tot timpu, am fi murit! Aşa ne-am mai obişnuit cu răul, cum te obişnuieşti cu binele. Nu erau oameni cu fire-nchisă, erau oameni veseli. Era una, Ileana Popia. Apăi aia toată ziua să te râzi de ea, spunea glume, spunea bancuri.

Erau şi ei oameni înţelegători, or văzut că-i greu. Dac-ai cerut să-ţi dea vreun ardei sau o roşie ţi-or dat. C-o fost destul, doamnă, că vagoane întregi or scos din grădina aia! Dac-ai fi văzut cum or stat ardeii şi roşiile!

Or lucrat ai noştri, bănăţenii, or lucrat mult să ştiţi! C-or spus ei, spuneau oamenii din partea locului, pân-a nu veni dumneavoastră aici, noi n-am avut recoltă. Bag seamă, Dumnezeu, cică, o dat. Când am ajuns noi era o secetă, doamnă, acolo, când am ajuns, şi era grâu uite-aşa de mic! Şi după-aia s-o făcut grâu ca trestia! Şi porumb, treceau căruţele cu porumb, încărcate, ţi-o dat pe 10 lei, coşu’ de porumb, era mult! Şi bostani, bostănării erau multe şi bostani aveau mulţi, se făceau, doamnă, bostani în balta aia uite-aşa de mari! Şi acolo pot să spun că am mâncat bostani, că nu erau scumpi ca pe la noi aici, erau ieftini, ai putut să cumperi. La noi aicea nu se vinde fasolea cu sacu’, se vinde cu straiţa, dar la ei cu sacu’ se vindea fasolea, ei cu dubla au vândut, nu c-ai noştri, aici, în Bărăgan. Era mult, era recoltă bună, pământ bun în Bărăgan, da noi n-am putut să stăm acolo, noi am vrut la noi, să stăm acasă la noi. Ziceam: „Măi, voi nu ştiţi ce trai am avut noi în Banat!” Păi alţii ziceau: „De ce-aţi venit atunci aici?“ – “Păi noi n-am fi venit, dar ne-or adus alţii”.

Eram amestecaţi. Fiecare cum o ajuns. Dar, interesant o fost când am ajuns acolo. Nu ştiam de căşi, te-o pus în cort, ai stat acolo… Şi nu erau… vorba aia, WC-uri, nu era nimica unde să se ducă lumea. Şi o făcut o groapă… unde s-or dus! Unu’ prăstă altu’… Ce să faci? Era greu! Şi-atunci ne-am făcut noi cuptoare de pâine. Şi-am fost mai multe familii şi am copt pâine la cuptorul acela, ce să faci? Dar mie aşa mi s-o părut. Că eu am fost în mai multe sate noi, cum să spun, de astea, însă al nostru o fost ăl mai frumos, mai bine aranjat! Cu grădini mai frumoase, căşile mai la rând, toate-acoperite cu stuf, cu carton asfaltat. Am fost şi la Vasilescu Vasia. Nu erau căşile ca la noi! Erau casele într-alt stil făcute, erau unele ca şi colibele făcute, erau acoperite şi cu paie, nu era aşa ordonat satul ca satul nostru. O fost şi o comună mare acolo, 800 de familii.

Erau aduşi aşa din Banat: Milcoveni, Berliştea, o singură familie, Vrăniuţ, o fost două familii, Răcășdia, o familie, Potoc, o familie, Socolari, 3 familii, din Ilidia 5 familii, din Ceortea or fost 22, din Milcoveni la fel.

Or mai fost aşa: Biniş, Clopodia, Ferendia. Atunci or fost olteni, de la Padina, Oreviţa, Vieşu, Valea Anilor, Corlăţel. Or mai fost din Vrani câţiva, că vrăneni or fost mulţi, 70 de familii, şi-or fost în trei părţi împărţiţi, din Oraviţa. Basarabeni mulţi din Oraviţa. Or fost nemţi de lângă Timişoara, Uivar, Iecea Mare, Peciul Nou, Sânmartinu Sârbesc, Rudna, ăştia or fost tot cu noi, sârbii, şi sârbi or fost. Era lume, era.

Fata o făcut şcoală acolo până într-a cincea. Era profesoru’ Raia din Oraviţa şi profesoara Raia – politici or fost aduşi acolo -, Pelibiceanca, o basarabeancă. Trăieşte la Broşteni. Era mulţi aduşi politici. Raia era bănăţancă din Nicolinţ.

Dacă nu le-o plăcut lor ochii la cineva i-o dus acolo! Noi n-am fost chiaburi, n-am avut pământ mult, am avut 9—10 lanţe de pământ. Bărbatu-meu o fost tâmplar de meserie, o avut nişte maşini de… de lucrat la tâmplărie, da’ n-am avut calfe, n-am avut şăgârţi, n-am avut nimica! Li s-a părut lor! O venit unu’ care-o fost secretar politic, să-i facă nişte geamuri. Bărbatu-meu o zis că n-are material. Caută-ţi material şi îţi fac! Dac-am fi ştiut noi!… El, pe chestia asta!… Că lor li s-o cerut oamenii periculoşi din sat să-i dea, aşa am aflat după aia, şi ei or dat pe cine-or vrut ei! Şi chiar un văr de-a lu’ socru-meu o fost mare ştab atuncea şi el o ştiut că pe noi ne ridică, da’ nu ne-o spus! Să ne fi anunţat cu ceva, să fi dus ceva de-acasă! Şi-am văzut vecini care ne-or luat lucruri din casă. Şi după aia am trăit bine cu ei, ce să fi făcut? Ne-o fost ruşine nouă de ruşinea lor! Ne-o luat firizu’, ne-or luat lucruri din casă, le-am văzut la ei! dar ce să fi făcut?

Şi am trimis o scrisoare în care am scris o poezie. Şi dirigintele de poştă n-o vrut s-o ţie şi mi-o fost năcaz pe el. Soră-mea o primit scrisoarea şi o lăsat-o în sertar la ea. Şi el o găsit scrisoarea şi o ameninţat pe soră-mea că o dă la Securitate. Dar, până la urmă, n-o făcut el treaba asta, dar numa’ aşa o spus. Scrisori, aşa… căutam să nu scriem nimic în scrisori. Numa’ cărţi poştale aveam voie să scriem. Ca să vadă ce scriem. Să nu scriem ceva rău. V-o spun pe asta care am scris-o lu’ soră-mea.

În câmpia Bărăgană/ Pârjolită ca de foc/ Doar ciulini şi buruiană/ Mai răsar din loc în loc./ Arşiţă dogoritoare/ Totul au săcătuit/ Întâlneşti pe drum de cară/ Câte-un pom pipernicit./ Nu-i izvor cu susur iute/ Nu-i pădure, nu-i zăvoi/ Lângă bălţile stătute/ Pasc doar turmele de oi./ La fântâna noauă cu roată/ Bănăţanu’ abătut/ Se trudeşte-ncet să scoată/ Apa tulbure cu lut./ Și pe-acest meleag de țară/ De pustie strabătut,/Noi trăim o viaț-amară/În căsuța de pământ.

Şi mai am una:

Foaie-verde trei migdale/ În ziua doua de Rusalii/ Mașini cu Securitate/ Au venit la noi la sate/ Ei cu Sfatu’ s-or vorbit/ Și noi n-am știut/ Ne-or pus ce-or vrut ei în cară,/ Şi ne-or dat pe poartă afară./ Tata-moșu’ cel bătrân/ Din casă când o plecat/ Poarta cășii a sărutat/ Și din gură-a cuvântat:/ Casă, casă, vatră veche,/ Lăcaş fără pereche,/ Eu de unde mă duceam/ Tot la tine eu trăgeam./ Iar acuma plec în lume/ Unde nu mă ştie nime./ Poate ne scot chiar din ţară/ Prin străini viaţa-i amară./Strigă-un securist în grabă: /Moşule, n-ai altă treabă?/ Ne-am suit cu toţi în car/ Şi am plecat ca greu ş-amar/ La gară când am ajuns,/ Lume ca la târgu’ mare/ Aştepta pentru-mbarcare./ Din gară când am plecat/ Trenu’-a jale a fluierat/ Şi am mers prin gări, măi frate,/ Prin oraşe depărtate,/ Până-n gara Călăraşi,/ Locu’ unde-am debarcat./ Şi ne-or dus lângă un par,/ Mai rău ca pe-un animal./ Şi-aici case ne-am făcut/ Paie cu pământ bătut/ Şi cu stuf acoperite,/ Mai rău ca grajdu de vite./ Căşile când le-am gătat/ Noi la muncă am plecat/ La muncă la ferma care/ Ne da bani şi de mâncare,/Dimineaţa un şol de ceai,/ La prânz borş cât nu mureai./ Şi-am dus-o aşa, măi frate,/ Patru ani şi jumătate./ Vai, prin ce foc şi nevoi/ Am trecut, sărmani de noi!/ Că te miri, te-ntrebi sub soare/ Cum mai stăm azi în picioare./ Stăm, trăim, căci cel din cer/ Ne-a dat inimă de fier/ Şi la vreme de durere/ Ne-a trimis şi mângâiere.

u citesc foarte mult, doamnă!romane poliţişte, romane franţuzăşti. Cei trei muschetari, După 20 de ani, Regii blăstămaţi, Regina Magot, multe, multe. Acuma citesc, la bătâneţe!Nu aveam cărţi acolo să citesc, da’ totdeuna mi-o plăcut. Când eram în tinereţe, citeam cărţi de haiduci, îmi plăcea. Bostan haiducu’, Ţandăr haiducu’, Iancu Jianu… romane haiduceşti! Erau scrise de diferiţi scriitori, da nu mai ţin minte. Am citit aia, Tragedia Americana de Dreiser, scrisă. Am citit Ingeru’ albastru, romane poliţiste, Îngeru alb, Îngeru Negru, mie–mi plac mult. Cazul spada, Bruta… foarte multe, foarte multe. Acum nu mă mai ajută ochii. Că am tensiunea în fundu’ ochilor.

(Ştiaţi poezii, strigături de pe la nunţi?) da, strigături, ştiam.

O fost când s-o strigat şi pe-acolo, prin Bărăgan. Că erau nunţi, erau… Erau diferice, nunţile, nu erau ca la noi. Era diferit. Că la ei se făcea şi după 10 ani de căsătorie. Chiar brigadierul nostru, Mihalache Chirea îl chema. El s-o căsătorit cu mulţi ani în urmă, avea copii…, erau copiii la şcoală. Şi atunci or făcut nunta. Apăi la ei se fac nunţile altel ca la noi. Dădeau aşa un fel de biscuite de parcă erau ţibacuri! Cum era la armată, pră timpuri, în timpul războiului, un fel de-acelea pătrate, ca să le roadă militarii. De-acelea. Ţibacuri le zicea. Cheamă lume multă la nunţi. La ei se fac şi piftii la nunţi. La noi se face, na, nuntă domnească.

Și era… când am lucrat la fabrica de bumbac, la Modelu, era o basarabeancă, sau moldoveancă, ea era bucătăreasă. Şi ea, între mese venea cu câte un şol de lapte. Ne-am împrietenit cu ea. Şi, zice, de unde eşti dumneata? Zic, bănăţancă. De unde? De cătră Oraviţa. Zice, pe timpul foametei am fost în Banat. Bogaţi oamenii! Da, zice, zgârciţi! Cum aşa? O zis că, am fost la o casă de oameni bogaţi, domne. Şi, zice, aşa am fost de flămândă şi de lihnită de foame. Na. Estă oamini şi oamini. Estă oamini care-o şi dat. Eu n-aş fi putut să fac treaba asta. Să văd un om nenorocit… ca să nu-i dau o bucată de pâine. Or fi fost tot felu de oamini. Unde ai fost? La Caransebeş am fost. Da’ ea zicea cătră mine, da, dumneata nu pari să fii bănăţancă! Ba, chiar bănăţancă! În Banat născută, în Banat crescută.

Şi era una, din familia Zvincu era. Basarabeancă trăită în Oraviţa. Şi ea era contabilă la fermă. Când era timpu’ urât dormea în fermă, nu se putea duce până acasă. Şi ea dormea deasupra de mine, ca erau paturi suprapuse. Şi se scula… să îşi aducă apă, să meargă muierea afară. Şi, de la un timp, eu îi spuneam, doamnă, dacă nu aveţi nevoie să mergeţi afară, numai pentru apă, vă aduc io! Tot aşa o dată, de două ori, de tri ori, zice, de unde eşti dumneata? De lângă Oraviţa! De unde? De la Ciuchici! Că, nu cred! Să credeţi! Că îs mai diferită. Vezi, că-s oameni şi oameni. Eu căutam s-o ajut, să fac bine. Or fost alţii, poate că… n-or fost aşa.

(Cum îi priveau ceilalţi pe bănăţeni?) Cei de la faţa locului? Şi ei spuneau că bănăţenii îs mai fini (?), dar mai egoişti. Ei o fost săraci, da… Ei or mâncat mămăligă cu varză. La ei nu s-o mâncat mămăligă cu lapte dimineaţa sau ceai, ca la bănăţeni. Ei or mâncat mămăligă cu varză acră, dar te-or servit dacă te-ai dus la ei. Poftim cu noi la masă! Ei nu mănâncă ca noi. Făceau cartofi fierţi şi cu sare mâncau. Te-o servit aşa cu ce o avut ei. Da şi noi le dădeam lor. Le dădeam, le dădeam! Că erau fete din ăstea cinere. Noi la 12 nu ne săturam cu mâncarea… borşu’ ăla nu-l puteam înghiţi, că era prea acru! Lor le plăcea. Mureau după borş cu mămăligă! Şi noi mai mâncam câte o bucată de slănină sau câte o bucată de brânză, sau cum am făcut duminica… o bucată de prăjitură, na. Vedeam că să uită, păi cum să nu-i dai? Ziceau, dumneavoastă aţi fost boieri! N-am fost boieri, da’ la noi toată lumea face aşa. Da, una din ele zice, ştie dracu’ cum ştiu să facă mâncarea bănăţenii… că io am tăiat o găină şi-am vrut să fac şi io o ciorbă de găină. Şi-am pus prune verzi, să o fac acră. Da, zice, am uitat să scot maţăle de la găină! O fost şi ei… cum să spun? O fost altfel de oameni. N-or fost ca la noi. Apăi s-or mestecat cu noi, s-or mai învăţat şi ei de la noi, s-or mai… Ei dacă-o avut grâu – că se făcea! – şi primeau de la colectiv! Eu am avut… în Călăraşu’ vechi, acolo era o moară mare de măcinat şi mă duceam la măcinat acolo şi mi-am prins precenie (prietenie) cu câte o familie. Nu luam grâu de acasă, cumpăram grâu de la ei şi îl măcinam. Lucrau bărbatu’ şi cu mamă-sa, lucrau la colectiv. (Era deja colectiv acolo?) Era! Primu’ colectiv pră ţară s-o făcut la Ceacu. Lângă Călăraşii vechi. Era moară şi în Ceacu şi în Călăraşii Vechi. Şi primeau colectiviştii. Dar nu ştiau să se gospodăreacă. Nu ştiau ca noi să facă mâncare. Că aveau şi ei pui! Şi aveau şi ei porci! Noi am avut un şef de echipă. Şi o avut porci, am cumpărat porci cu dânsul odată. Porcii or fost mari şi ai noştri, şi or fost şi ai lui. Şi întrebam aşa, că ce face mâncare de Rusalii. Păi, zice, noi la Paşti nu am mai avut din porc! Păi cum?, întrebam. Cum se poate asta? Păi, zice, vecinu’ meu Trăian nu o tăiat porc. Şi-apăi îi duceam în fiecare seară. Mai făceam câte o mămăliguţă, el aducea câte un kil de vin… vecinu’ era administrator la fermă şi le mai aducea câte o pâne… Zice, noi aşa ne ajutăm. La noi, în Banat, vezi, nu-i aşa. Dacă n-o tăiat vecinu’ porc, nu te duci să-i dai! Da la ei e altcum, ei să ajută unii pră alţii.

(Cum vă distraţi acolo?) Nu ştiu dacă ne-am distrat. O fost aşa cum o fost. Pe la Crăciun se mai făceau baluri. Am avut şcoală mare, era acoperită cu stuf, dar o fost şcoală bună. Cu clase multe. Şi o fost dispensar mare şi cooperativă. Erau cu stuf acoperite. Distracţii… prea puţine pentru noi acolo. (Aţi fost la vreo nuntă în satul acela?) Nu, n-am fost. (De ce se căsătoreau ei mai târziu? Ca să aibă cu ce să facă nunta?) Eu cred că. La ei majoritatea, cum să spun?, se căsătorea fata cu băiatu, zicea, îşi fac casă. Se duceau aşa prin baltă, tăiau aşa nişte prăjinioare de lemn şi făceau stâlpi şi băteau pământ între ele. Da, pământu’, doamnă, la ei este un pământ… nici untu’ nu-i aşa de bun, aşa se prinde. Şi nu se mai dezlipeşte. Şi-atâta îl făceau de frumos! Casă de paiantă, aşa ziceau ei. Şi era casa bună, păreţi albi, frumoşi. Ei aşa făceau. Şi am avut una acolo. Ea s-a căsătorit cu un grăjdar şi ea lucra la fermă. Şi întrebau, da’ unde te duci tu cu Vasile? Păi eu stau la fermă şi el stă la grajd. Când ne-om strânge bani să ne cumpărăm material, ne-om face şi noi casă. Pe ei nu i-o primit părinţii, cum îi la noi, se căsătoreşte copilu’, trebe să şezi cu el. Nu, nu. Aşa ceva nu s-o întâmplat.

Şi-am avut nemţi din Tirol (Doclin, Caraş Severin nn.), ne-am înţeles bine cu ei. Una chiar o fost şi croitoreasă. Şi ne-o făcut haine. Din Băile Herculane o fost. Din Mehadia. Toţi am fost vecini acolo. Ne-am dus la lucru împreună. Era o doamnă Martalogu, aşa o chema. Din Băile Heculane. Ea era din Anina şi soţul ei era din Bozovici. El era miop de ochi. Era mai bătrân ca ea. El era la ferma de vaci şi ea era un pic croitoreasă. Da haine frumoase ce am văzut la ei! Zicea că o avut hoteluri în Herculane. Şi am văzut-o în doliu. Şi am întrebat cine i-o murit. Zice, băiatu’ lu bărbatu-meu. El, zice, o fost legionar, aşa cred. Ei o spus că o fost politici, n-o vrut să spună, da’ aşa spuneau oamenii. Şi el o fost ofiţer. Şi, într-o duminică dimineaţa, o ocolit Securitatea casa şi o zis că să se ducă până la postul de miliţie să dea o declaraţie. El o ştiut ce îl aşteaptă. L-o chemat pe tată-su, l-o îmbrăţişat şi o spus, “tată, spune-le că pe când răsare soarele mă duc cu ei”. Când soarele o răsărit, şi-o tras un glonţ în cap. Mort… Şi ăia o stat, o ocolit casa, munţii ăia, că o crezut că scapă el. Şi ea zicea, pe noi pentru asta ne-o adus: pentru băiat şi pentru că am avut prăvălie.

Şi atunci era doctoru Funchi, de la noi, de la Oraviţa. El o fost un doctor foarte bun. El o fost la Raze (radiolog) şi avea două fete. Erau pe la liceu ele, că erau aşa, tinerele. El nu putea să lucreze că era handicapat de un picior. Fetele i-o făcut casa. Că i-ar fi dat voie să plece, dar numai după ce îşi face casa. Atunci doctorul Batchi, din Oraviţa. El o fost un neamţ mai… nu o fost bogat. Numai soţia lui o fost basarabeancă, profesoară. Şi i-o pus în vedere miliţia că poţi să rămâi acasă dacă te desparţi de ea, dacă divorţezi. El o zis, nu pot divorţa că am copii. Aşa că el o mers la Bărăgan pentru soţie. Atunci, după ce şi-o făcut casa, l-o mutat în altă parte. Pe doctoru. La Dormărunt, pare-mi-se. Şi fetele lu doctoru ăstalalt, fetele cinere, cu mâinile arse de soare, cum o frământat la pământ şi-o făcut la chirpici până i-o făcut casă. Şi, după ce şi-o terminat casa, l-o repartizat într-un sat, nu ştiu. Era şchiop, nu mai putea el, dar o fost doctor bun. Avea Razele la el. Şi când o fost potopu ăla, o ploaie mare – noi am băgat-o pe fetiţa noastră în dulapuri, aşa apă mare o fost. Şi apa pră drum curgea. Şi Razele lui pluteau pră apă, săracu’.

(La dv. în Satu Nou, nu a rămas şi acolo un doctor?) Ba, o rămas. Era un doctor Caşu, basarabean. Şi o asistentă, o fost una Lola Mica. Bărbatu’ ei o fost politic, închis la canal. Advocat o fost. Şi ea, pentru asta o fost… Tot din Oraviţa, era respectată, o femeie foarte de treabă. (Deci doctorii şi profesorii era din Oraviţa). Da, din Oraviţa şi din Mehedinţi. O fost şi doi preoţi. La Înviere făceau slujba de Înviere. La o casă, acolo. Că biserică nu o fost. Da, am auzit că în alte comune şi-o făcut şi biserici. Şi şi-o făcut oamenii mormânt, se înmormântau în comuna vecină, la Roseţi. Şi, după ce am venit acasă, am auzit că unii s-or dus şi or luat osemintele şi le-o înmormântat iar, cu popa. O murit multă lume, să ştiţi, multă lume care nu s-o mai întors. De la noi din comună nu or murit decât doi. Dar din alte comune…

(Mi-a povestit dna Munteanu de o basarabeancă. Că s-a aruncat în Dunăre, cu copiii ei). Ea nu o fost cu mine. O fost la Petroiu. Acolo au dus-o foarte rău, la Petroiu. Acolo o trăbuit să cumpere apa cu paharu. La noi aici era apă sărată şi acră. Amară şi sărată. Tu n-ai văzut, dacă ai spălat hainele, că se făceau… şi multă lume se duce la Borcea. Că acolo era apă moale. Luau săpun şi le spălau şi le întindeau şi se uscau. Noi, la noi, la casa noastră, s-o nimerit că o fost două fântâni. Ale o fost cu apă bună. Le-o făcut tot ai noştri, bănăţănii, când or ajuns. Acolo nu trebuia să zideşti cu piatră. Atâta era pământul de bun. Ai făcut numai o groapă, ai săpat şi o ieşit apa. Şi-atuncea o fost o vână care dădea la casa noastră. Hai să facem şi noi fântână! Socrii mei dacă o fost maistori zidari, ei or făcut-o. Şi s-o nimerit apă bună. Şi veneau vecinii şi luau apă. Da’ o fost multe fântâni. Şi-or făcut oamenii. Chiar o murit unu’, când am ajuns noi din Bărăgan acasă. Aşa de rău o răcit omu’ pe tren, o făcut o aprindere de plămâni şi o şi murit. Şi una, tot care o fost în Bărăgan, s-o cântat la el, cum să cântă la noi la sat: Gheorghe, dorule, hai deschide gura te, să-ţi dăm apă d-a bună, nu ca-n Bărăgan sărată, tot cu praf amestecată…

O fost lucruri pe care le-am ţinut minte, că-s lucruri care o trebuit ţinute minte. Şi la copii şi la nepoţi le povestesc. Cum ne-o dus în Bărăgan, cum ne-o ridicat, cum ne-o dus. Acuma-s vremuri moi, nu ca atuncea.

(De ce credeţi că erau bănăţenii mai ridicaţi decât cei de acolo?) Îs mai deştepţi! Or ştiut să se gospodărească mai bine. Or dus-o greu în Bărăgan pentru că o fost situaţia aşa. Că n-o fost ca acasă, să poţi să creşti vite… O trăbuit să te mulţumeşti cu un porc, să îl ai de tăiat şi cu o vacă să ai lapte nu ca şi când ai fost acasă. Doamnă, mulţi or lăsat averi grele acasă. Pivniţă cu băuturi, cu ţuică, cu vin. Or avut oamenii cazan de ţuică, or avut maşini de treierat, or stat bine. Dar şi acolo, în partea locului or fost oameni care or fost bogaţi. N-or ştiut să se gospodărească ca ai noştri. Că, vă spun, o fost care o avut 4 cai, o avut doi boi, o avut 3 vaci, or avut 50 de oi. Dar ei ce-or facut? Ei or vindut brânza când or luat de la oi, or vindut-o toată. Atunci or cumpărat. Şi grâu dacă or căpătat, l-or vindut tot din pod. Şi-atuncea or cumpărat. Când am plecat noi încoace, am cumpărat 30 de meteri de grâu de la un om. Şi el o spus către mine că tot îl vinde că trebuie să îşi facă casă. Da’ ţie nu-ţi trăbă? Şi-o cumpărat omu’, că o avut nevoie. Ne-am dus la o femeie într-o comună… Libertatea, i s-o spus Brătianu pe timpuri, că o fost moşia lu Brătianu, şi când o venit ăştia la putere i-o schimbat numele, i-o zis Libertatea. Da’ era o comună… cum să zic, o casă aici, una mai încolea. Ne-am dus după brânză, să cumpărăm de acolo. Şi avea o femeie trei fete. Fete, fete frumoase. De aia-ţi spun, că ei îs mai înapoiaţi ca la noi. Am zis, a, ce fete frumoase! Frumoase, zice, da dumneata ştii ce le port de grijă şi le plâng de milă? Mă tem că mi le fură. Cum să-ţi fure cineva fetele? La noi nu se întâmpla aşa ceva! Poate acum se întâmplă, dar atunci nu! Zice, uite aşa, că se duc la bal şi unul dintr-o comună vecină vine cu căruţa cu nişte preteni şi le vede şi îi place, o pune în căruţă şi se duce cu ea! Aşa se fură la voi fecili? Aşa-i la noi, zice. Zice, vine unul dintr-o comună vecină sau dintr-un sat mai depărtat, vede fata, îi place de ea, o pândeşte, o pune în căruţă, o astupă la gură şi o duce la el acasă. Şi atunci ce să mai fac cu ea. Atunci o las cu el să fie. De aia-ţi spun. La noi nu s-o întâmplat aşa ceva, în Banat. Să se întâmple să fure fata. Poate acum se mai întâmplă.

Şi noi ne miram, multe lucruri care le auzeam la ei… cutare o fost la nuntă, zice. Şi dacă o fost la nuntă, zice, o furat fata lu’ cutare. Au, Doamnie! Şi multe care să fac la ei la nunţi… acuma nu pot să spun chiar tot. La ei bărbaţii aveau pretenţii când lua o fată. Să fie fată mare. Asta era şi aicea, da’ bănăţănii noştri-s proşti, că ei nu spun, chiar dacă… Zicea o femeie, când am fost internată la spital, avea un băiat frumos, că venea băiatu’ la ea la spital. Zic, băiatu’ nu-i căsătorit? Zice, o fost, da’ i-o dat drumu la nevastă a doua zi dimineaţa. Păi de ce? Zice, cum să nu-i dea drumu? Că el i-o spus, ai grijă! Dacă nu eşti fată, eu îţi dau drumu’ dimineaţă. Şi ea o spus, n-ai nicio grijă. Şi, noaptea i s-o îmbolnăvvit un cal. Că la ei aşa îi. Să duce mama la băiat şi bate în uşa la două noaptea şi întreabă cum o fost. Şi băiatu-i spune. Şi zice mamă-sa, cumu-i? Zice, mamă, dimineaţă să plece. Zice, am ştiut eu. Că de aia ni s-o îmbolnăvit calu’. Că avem pagubă în casă. La noi nu s-o întâmplat, doamnă, ca o fată să nu fie fată. Acum se întâmplă, se întâmplă! (Dar se interesa familia de asta?) Nu, nu se întâmpla aşa ceva la noi. La noi nu era pretenţioşi bărbaţii. Odată, mă duc cum vă spun, la Călăraşu’ vechi la moară. Şi ajungem pe la o comună, la Stoieneşti, aşa o chema. Și într-o curte era lume multă, lume multă. Ce-i aicea? Zice, s-o însurat băiatu’ asară şi fata n-o fost fată. Şi acum ce face cu ea? O duce la tată-so. Nu vedeţi? O pune pe grapă…dacă tată-so se înţelege cu tata băiatului să îi mai dea zestre, atunci trăieşte mai departe cu ea. Şi dacă nu vrea să îi mai dea zestre, i-o duce şi i-o lasă acasă. Aşa era pe vremea aia, da.

(Dar, la dumneavoastră, de unde învăţaseră femeile să gătească aşa, lucruri mai deosebite?) Una de la alta or învăţat. Te-ai dus la lucru, ai spus un fel de prăjitură. Am făcut-o şi io atuncea. Sau am fript carnea aşa. Eu n-am fript-o aşa până acuma. Ai învăţat! Diferite lucruri.

(De la localnici aţi învăţat ceva?) Nu prea. Nu am luat de la ei nimica. Cum să spun? Mai deosebit de la ei, din ăştia, glume, bancuri… ne făceau să ne râdem acolo. (Cântece, poezii?) Ba da, ei cântau. Un cântec mi-aduc aminte. Noi plîngeam când îl cântau. „Străină ca mine nu-i/ numa’ puiu cucului/ când îl lasă mama lui. /Fără cuib şi fără pene/ ar zbura n-are putere/ ar cânta şi iar se teme.” Şi noi plângeam că, vezi, nici noi n-aveam voie să mergem niciunde. Cântau în dormitor seara. Şi mai era şi de-ale noastre bănăţene, după ce o mai trecut un timp, găseam câte una bătrână, ziceam, hai, mai cântă-ne un cântec bătrânesc, să vedem…Zicea ea, no, lăsaţi-mă, că mi-s năcăjită. Hai, să ne mai treacă şi nouă necazu’. Era una de la Potoc, cânta: „Rău mă mustră iedera/ că nu mi-s verde ca ea/Ea poate să fie verde/ că tot în pădure şede/ În pădure la răcoare/ Neatignită de soare/ În pădure la pământ/ Neatignită de vânt.” Era o femeie mai în vârstă, cam ca mama mea. Na, seara în dormitor. Mai spuneam glume, atunci se cânta cum se cântă la morţi, ştii cum îi, între lume. Că eram 20-30 în dormitor, apăi una spune una, una spune alta. Erau şi din ăstea din satele vechi, nu numai de-ale noastre. Şi o mai trecut timpu’. Ne gândeam noi că ne-am duce acasă. Ne-am gândit că nu ne-o dus în Rusia, că dacă ne duceau în Rusia, nu ne-am mai fi întors. Dar, de la noi din ţară tot ne întoarcem noi. Şi era atuncea, pe vremurile alea, Vasile Luca şi Ana Pauker. Atunci, odată, o venit ordin, ca toate tablourile lor să le ia, să le dea jos de pe pereţi. Atuncea noi ne-am bucurat. Am spus că, dacă tablourile lor le iau, nu mai e mult şi mergem şi noi acasă. Al lui Gheorghiu Dej o rămas. O mai fost unu’ cu ăştia doi, care o picat.

Se făcuse grîu mult, porumb mult, vin mult, struguri mulţi. Cât am stat noi acolo s-o plantat vii! Nemţii ăştia de pe lângă Timişoara, de la Tirol, or altoit. Când m-am dus eu, în ’71, erau hectare întregi de vii. Şi era şeful de staţie, care ne-o eliberat nouă nişte adeverinţe, ăsta era şi ceva prăstă vii, zice, io m-aş bucura să veniţi să beţi vin de care aţi altoit dumneavostră. Nu mai venim! Acum am venit şi altă dată nu mai venim. Era timp de iarnă când ne-am dus acolo în Bărăgan, 12 ianuarie. Da’ era tot schimbat. Nu am mai cunoscut nici oraşu’… ne-o trebuit o adeverinţă din câmpu’ muncii. (Deci viile şi livezile au rămas?) Acelea da, da’ n-o mai rămas grădină de legume, n-o mai rămas nimica. Să făcusără drumuri asfaltate şi pe acolo. Cimitirul o fost arat. L-o arat cu tractoarele, sigur. Nu mulţi erau acolo îngropaţi că între timp am venit acasă. Că cimitirul nu s-o făcut imediat cum am mers, s-o făcut cam la doi trei ani, cam cu un an-doi înainte de a pleca noi. Dar, alţii, chiar dacă s-o făcut cimitiru-n sat, n-or vrut, că s-or gândit ei că odată tot o să are. Dar s-o dus tot în satu vechi. Şi am avut doi preoţi. Unu’ o fost de pe la Băile Herculane şi unu’ o fost basarabean. Aşa de frumos slujeau. Nu mai ştiu cum îi cheamă. O fost oameni bătrâni şi cred că aia or murit.

Câteodată, când mă gândesc, aşa ce greu am dus-o acolo, când am ajuns acolo sub-ceru liber, nu-i nici acoperiş de soare, nici de vânt, nici de ploaie,… Totuşi ne-o lăsat în câmp! Să-ţi faci casă! Şi ne-am dus în baltă după stuf şi eram în cizme şi se lipeau lipitorile de noi pe cizme… O, Doamne, Doamne, iartă-mă! Şi vezi, or trecut anii şi anii şi omu’ uită tot. Am zis că facem aşa şi aşa când venim din Bărăgan, cu ăia, îi omorâm, îi facem aşa şi pe dincolo, da’ când am venit nu le-am făcut nimic. Prima dată nevasta lu’ ăla care ne-o dus o venit la mine. Eu am venit cu bărbatu-meu în ziua de 2 februarie, mi-aduc aminte, am plecat de-acolo. Şi eu cu bărbatu-meu şi cu fata am venit cu trenu’ şi bătrânii au venit cu vagonu’. Soţia lu’ omu’ ăla o venit la mine, dar muierea nu era vinovată, el murise. Şi muierea lui şi alţii şi alţii, pe toţi i-am iertat. O fost un Dumnezeu care i-o pedepsit, care-or făcut rele. (Credeţi?) – Pe unii, da. Să ştii că şi-n satele-nvecinate tot i-a pedepsit. Că nu lasă Dumnezeu să iei ce nu-i al tău, niciodată. Eu nu ştiu cum îi la alţii, dar eu n-am putut să iau ce nu-i al meu, că mie nu mi-o mers. Eram în Timişoara, venise fată-mea aicea, terminase facultatea şi am stat la ea. Şi mă duc pe lângă nişte grădini şi găsesc 25 de lei jos. Mai bine nu-i luam! Şi mă duc la spital, că era în spital copilu’ şi el mă aşteaptă în faţa spitalului pe o bancă şi zice, mămico, n-ai o haină ceva să punem pe scaun? – Ba am, zic. Eu aveam o capotă nouă, am pus-o pe scaun şi-acolo o rămas capotu’. Şi mi-am spus, uite, pentru că am găsit ăi 25 de lei. Doamnă, ascultă-mă ce vă spun, dacă faci bine să aştepţi bine, da’ dacă faci rău nu poţi să aştepţi bine niciodată. Eu aşa cred că e.

(Pământ aţi luat acum?) . . .

Or luat bătrânii şi ne-am dus şi noi şi i-am ajutat. Da’ trebuie sa ai cal, să ai tractor. Care-s mai mulţi în familie ăia-şi cumpără. Păi bărbatu-meu nu mai vrea să se ducă acasă că şi el îi la pensie acuma şi el îi şi tâmplar de meserie, dacă-i vorba ar face şi el ceva sa câştige un ban şi are şi el pensie, am şi eu, ni-s oameni bătrâni, acuma nu mai poţi ca în tinereţe să lucri. Că m-am gândit de multe ori, dacă atunci când am fost pe Bărăgan am avut 23 de ani, m-am dus 7 km şi-am întors şi nu m-a durut capu, dar acu nu-s în stare să merg de la piaţă până acasă, mă dor picioarele, nu mai poţi ca să lucri.

Eu am nişte pământ acuma în altă comună, îi semănat cu grâu, la Nicolinţ, şi soră-mea tot mă bate la cap să mă duc să-mi iau grâu. Eu nu mă duc, că trebuie să plătesc căruţă, trebuie să mi-l aduc la Oraviţa, pe urmă să-l duc la Ciuchici, să-l duc la moară. Ce să mă duc? Nu câştigi cât cheltui! Care-s mulţi în casă şi pot să lucre mult, ăia pot să lucre să ia pământ mult. Unii s-or lăcomit şi or luat pământ mult. Pământu’ trebuie îngrăşat, trebuie pus lucerna, trebuie pus gunoi de grajd. Acu nu se face o roşie dacă nu-i pune azot, pentru că s-o slăbit pământu’, l-o învăţat cu azot, nu se mai face cu gunoi de grajd.

(Ce v-a fost cel mai greu acolo?)
Doru’ de casă, nu lucru, cu lucru am fost învăţaţi, numa doru de casă şi de satu nostru şi de obiceiurile din sat, că toate s-au desfiinţat. Atât era de frumos la praznicele noastre, când se făceau. Noi am ţinut Cuvioasa Paraschiva, părinţii mei au ţinut Sf. Arhangheli, alţii au ţinut Sf. Ilie, alţii Sf. Ion, fiecare casă şi-o avut praznicu’ ei. Cât era de frumos când veneau neamurile, veneau prietenii, veneau vecinii şi puneai un pahar de băutură, prăjituri, mâncare, ce făceai, te veseleai, câte nu vorbeai!…
Acu şi lumea, doamnă, s-o-nrăit, că nu se mai duc unii la alţii, că acu fiecare are televizoru lui, se uită la televizor şi nu se duc unii la alţii. Înainte te duceai unu’ la altu’, se făceau şezători, fierbeam boabe, câte nu se făceau, era frumos. Iarna, trei zile pe săptămână: luni, marţi şi miercuri, erau şezătorile, joi, vineri şi sâmbătă nu, că nu era bine să-nserezi noaptea. Eram câte trei, patru familii, ne ortăceam şi bărbaţii veneau şi cântau şi-şi puneau chipuri şi era frumos![…]

Cum să vă spun… erau obiceiuri frumoase la nunţi. Şi-acum îs obiceiuri frumoase, dar îs nunţile tot cu pretenţii mari. Tot se vaită lumea asta că… nu au zahăr. Eu, când m-am măritat eu, cu 3 kile de zahăr am făcut nunta. Cum am făcut? Am avut o nemţoaică de la Anina, care o fost deportată în Rusia. Da’ o femeie…bine. Şi i-am spus, numa’ 3 kile de zahăr am. Zice, nu-i nimica, zice, must aveţi? Marmeladă de struguri aveţi, zic, avem. Untură aveţi? Smântână aveţi? Avem. No bine, eu fac prăjituri din nimic!. S-o mirat lumea ce prăjituri o făcut ea. Cu bulion. Cu marmeladă. Cu untură şi smântână. Am avut şi puţină miere… Era frumos, frumos.

Şi portu’ nostru bănăţean o fost frumos. Acum toţi îs, doamnă, într-una. Nu mai cunoşti, cum o zis unu’ la noi la Oraviţa, nu mai cunoşti care-i doamnă şi care-i servitoare. Aşa-i! Toate-s uniform îmbrăcate. Nainte, care-o fost ţăran, l-ai cunoscut la oraş. Orăşanu’ l-ai cunoscut pră port, ţăranu iară l-ai cunoscut. Aveau cotrinţa aia lată, cum se mai purta prin partea Binişului, a Ferendiei. Cu diferite culori, se purtau. Apăi femeile şi-or lăpădat cotrinţa că n-o mai avut cine ţese. Că alea trebuie ţesute.

(Când aţi plecat în Bărăgan, se mai purta portul?) Se mai purta. Eu n-am purtat niciodată. Socrii mei or purtat. Era cu poale albe. Cu sorţ aşa, dinainte. Şorţ din pânză de stambă. Mai închis. Pentru tineret mai deschis. Cum o fost soacră-mea, mai închis, mai într-un maro, mai într-un bleumarin. Şi cotrinţa, mai mult se purta cotrinţi mai închise. Cu roşu o purtat numa’ tineretu’ pe vremuri. Dar bătrânii mai cu negru. Dar asta o ieşit. Şi sus bluze, bluze cumpărate. Dar pe vremuri, bunica o purtat bluze ţesute în război. Din bumbac, din cânepă. Şi poale. Şi albe, dar cât io am cunoscut-o, tot negru o purtat. O jelit pe un nepot, un copil al lu’ o vară a mea. Eu tot în negru am cunoscut-o. Poale negre şi şorţ negru purta, dar tot ţesute de mâna ei, în război. Şi nu purtau, ca acuma, vorba aia, pulovăr. O avut bluza asta de cânepă ţesută şi pe deasupra un pieptar de lână de oaie. Şi umbla aşa. Era un cojoc simplu, făcut de cojocari. Pe timpuri s-o purtat un fel de şpenţăl. Aşa, încreţit aicea, făcut tot de cojocari, ca un fel de perzian aşa, negru. Şi lucrat cu aţă de mătasă. Era foarte frumos! Cu ăla or şi murit bătrânele pe vremea aia. Acuma, de la un timp încoace, nu se mai face aşa ceva. Care-s bătrâne mor şi ele în costumaş de jerseu sau de supraelastic sau de stofă. Nu mai poartă portul de-atuncea.

(Şi bărbaţii cum erau îmbrăcaţi?) Bărbaţii purtau cămaşă albă, ismene albe, ciorapi cumpăraţi sau făcuţi de mână, alţii. Ghete, nu pantofi ca acuma. Pălărie. Şi la pălărie purtau păr. Cum să vă spun io, cum ar fi o pensulă, da’ frumos făcută. Din păr de cal. Şi cămaşa era aşa frumos făcută cu nişte cuce (cute) frumos călcate, din călcător făcute. Şi brâu pictat sau prăfire ţesute-n război. Şi brâu de piele l-o purtat numa în zi de lucru. Un fel de chimir. Chimir unde-şi ţineau şi banii. Şi îşi ţineau briceagul, oaminii. Şi bătrânii purtau, cum spun, chimir. Şi purtau cămeşă albă şi purtau şorţ, ţăsut tot în război, dar era altă culoare, era un bleumarin. Era un vopsitor care vopsea cu nişte viţe aşa de jos, cu alb. Şi el era un bleumarin aşa, deschis, Foarte frumos! Şi şoarţe albe purtau ăi mai tineri, lucrate de mână, cu acu. Era port foarte frumos, mai ales la bănăţeni. Păi când ai văzut pe acolo prin Bărăgan, era unu’ de la Biniş – acolo se poartă cisme, cisme de lac erau. Şi de piele. Şi cămăşi aşa, toate lucrate cu mâna şi cu brazi lucraţi. Tot lucru de mână. Şi cojoace se purtau – şi acum mai poartă bătrânii – cojoace făcute în clini, cu mătase cusute. Aşa purtau la noi. Acum… nu mai poartă. Toată lumea poartă paltoane, poartă scurte de piele. Port frumos am avut. Păcat că s-o stricat toate obiceiurile.

Da’ era Frumosu…el tot aşa se purta. El când se ducea undeva, el tot ţăran se îmbrăca. Îi plăcea lui portul ţărănesc. Şi spunea că, io mi-s ţăran! Când s-o dus la o întâlnire cu nişte ziarişti şi o ost la masă şi le-o dat furchiţele, o zis, mă iertaţi că io îs ţăran, eu nu mănânc cu furculiţa. Io mănânc cu mâna. I-o zis ăia, poţi să mănânci cum îţi place. Păcat de el săracu’, c-o fost un om! Vecin cu noi o fost! O fost un om foarte deştept. El o avut cărţi. El m-o împrumutat cu cărţi. Avea cărţile lui şi citea. De la el citeam Iancu Jianu… multe, multe. Am citit un roman „Transformarea” – se întâmpla în Banatu’ Sârbesc. Spunea despre un băiat care o fost student şi s-o îndrăgostit de o fată. Şi fata o murit. Şi el s-o îndrăgostit de altă fată. Şi pe el l-o trimis prizonier de război la Austro-Ungaria. Şi fata, nu îmi mai aduc aminte, o fost venită de pre undeva, de prin Ardeal. Şi o chema Mina pre fată. Şi, comandorul lagărului unde o fost el închis s-o purtat urât cu el. El o fost cu pantalonii rupţi, cum l-o fi bătut. Şi-atuncea, de unde eşti, l-o întrebat comandantu lui. Sunt sârb. De unde eşti sârb? Din cutare loc. Nicolinţu’ sârbesc. Că este un sat, aşa îi spune. Chiar de-acolo esti? Da! Păi de-acolo cunoşti o fată Mina? ’ce, o cunosc că e logodnica mea. Atuncea l-o dat cu fruncea de păreţi. Era frumoasă cartea! Cum el era bolnav de tifos şi ea o trecut cu mortu pră drum… Şi el o ieşit- nu era voie. Şi el o ieşit la geam şi şi-o văzut logodnica, prima care o murit, cu coşciugu, acolo… foarte frumoasă! Multe am luat de la el, cărţi. Da nu le mai ţin minte, că asta e cu 40 de ani în urmă. Apăi am plecat la Bărăgan şi când am venit încoace… da citesc cărţile lui… totdeauna le citesc. O scris foarte frumos! O scris lucruri care o fost adevărate. O scris asta, Întoarcere spre începuturi [Ion Frumosu, Întoarcere spre începuturi, Ed. Facla, 1980 n.n.] – o scris lucruri chiar adevărate care s-o întâmplat. Dincolo, în apele doinelor [Ion Frumosu, Oameni din apele doinelor, Ed. Facla, 1972 n.n.] acolo mai scrie… nu scrie nici satul, altă denumire îi dă. Nici oamenii din sat cum i-o chemat. Dar lucrurile astea s-or întâmplat. Nu scrie numele oamenilor, scrie alte nume. Da noi am ştiut! Păcat! O fost un om minunat. Da o avut patimă. O beut mult. Asta l-o… o avut vreo şaizeci şi ceva de ani când o murit. O băut, o fumat! (Ştia şi cântece populare?) Nu, asta n-o făcut el. O fost scriitor bun. Poet.

(Dumneavoastră aţi avut pe cineva în familie… că faceţi atât de uşor versuri) Nu, pră nimeni n-am avut. Părinţii mei o fost oameni simpli. Simpli ţărani. Eu am două surori. Am o soră mai mare – aia nu mi-i soră numa’ dinspră tată. Şi sora asta mai mică… şi am o nepoată în Timişoara, fata lu’ soră-mea. Nu am avut pe nime în familie, numa’ la nepoata asta tare mult îi place. Şi lu’ bărbatu ei. Totdeauna ei îmi spun, cum ai spune mătuşă, ei îmi spun „teico”. Teico, mai spune-ne ceva! E căsătorită, are bărbat, da’ de zece ani îi căsătorită şi nu are copii. O făcut tratamente, da degeaba. Nu poate să aibă copii. Aştea îs… lucruri mari.

0.22.54 Dacă, doamnă, nu veneau timpurile astea care-or venit, apăi comuna noastră şi-ar fi luat un avânt… Ar fi fost cea mai bogată comună din împrejurimile aste. S-o terminat războiu’. Şi-o cumpărat oamenii cai. Şi-au făcut hamuri noi, şi-or făcut căruţe noi! Şi or început să îşi lucre pământul. Dar or venit timpuri aştea s-o stopat tot! O minune ar fi fost! Ce oameni am avut noi în sat! Că îţi plânge inima numai când vezi ce o fost şi ce o rămas de satul nostru. Ăl mai amărât sat o ajuns satul nostru. Şi se învrăjbesc oamenii! Îşi iau pământu’ unu la altu’! Nu se pot înţelege! Păi înainte n-o fost aşa. Oamenii s-or ajutat! Când eram la treieratu’ grâului se duceau oamenii şi se ajutau cu carele, se duceau doi-trei. Astăzi cărăm la unu grâul, mâine cărăm la altul, ca să nu-l prindă ploaia. Acum s-or învrăjbit oamenii, s-or înrăit. Pesemne regim’ ăsta i-o înrăit, io nu ştiu ce s-o întâmplat… Păi, pe când am plecat din sat, doamnă, ţin minte că am plecat vara şi toamna o făcut soră-mea botezul la fata asta. Când am plecat de la botez am plâns. Că la Oraviţa eram între străini. Şi acuma… nu m-aş mai întoarce. Nu îmi mai dă inima să mă mai întorc. E lumea mai rea, e altcum lumea! Acuma, pe strada noastră, o şi murit mulţi vecini şi or rămas căşile pustii. Şi n-avem nici vecini aşa mulţi, ca să povestim… noi casa n-o vindem cu bărbatu-meu. Ţinem casa, să avem să ne ducem la mormânt, la bătrâni. Avem criptă în mormânt (= cimitir), o să ne înmormântăm şi noi acolo. Da să te mai duci aşa, la o sărbătoare – că la sat îs mult mai frumoase sărbătorile ca la oraş! La oraş nu prea să ştie de toate sărbătorile, da la sat se ştie! Mai ales ziua a doua de Paşti, când se scoate crucea la noi la mormânt… nu ştiu dacă ai fost la Ciuchici… eu cred că ăl mai mândru mormânt (=cimitir) îi la noi, nu cred că există mai frumos! Şi din toate părţile vine lume. Şi la Înviere cât îi de frumos! O fost pe timpuri, nu ştiu acuma, că nu am mai fost de ani de zile. Înainte aşa era. Când o venit cu Domnu Cristos, la Înviere, toată lumea şi-o făcut naintea căşii un foc mare. Şi-atunci punea aşa cenuşă cu motorină şi, când trecea Domnu Cristos cu crucea… perdele la geamuri, lumânări la geamuri… care mai de care căuta mai frumos să fie la ei. Şi astăzi… tineretu-i plecat… Se făcea toată duminica joc în faţa Sfatului. Jucau oaminii cu soţiile. Şi fete cu băieţi jucau. Era foarte frumos. Acuma, numai la praznicu’ satului, la Sfânta Mărie Mică – se face seara şi se bagă în cămin. Nu mai vede nimeni. Era altfel lumea. Era lumea mai rezistentă şi la frig. Şi atuncea nu era ca acuma cisme şi nu era haine îmblănite… te-ai dus în cojoc sau în palton şi ai avut în picioare nişte papuci de lână. Şi aşa o fost jocu de la amiazi până seara. Da acum nu se mai duce lumea. Nu-i mai aşa. Şi la nunţi: era tot satu să vadă o nuntă! Acum lumea nu se mai duce. Ori nu mai este lume în sat, io nu ştiu. Că socotesc de multe ori noaptea, câţi mai estă de-ăi bătrâni. Ăştia toţi să duc. Şi ce să mai aşteptăm atunci? Tineretu nu mai vine-n sat! Păi, dacă nu mă mai duc io că mi-s bătrână, cum să se ducă ăi tineri? Nu se mai duc.

(De ce credeţi că s-au învrăjbit aşa?) Bagsama că regimu ăsta o învrăjbit oaminii. Uite, şi de la pământu ăsta s-or învrăjbit. Pământurile noastre de la socrii, care le are, multe locuri îs luate de alţii. Nu le mai găseşte. Şi alţii poate au pământ mult mai mult ca noi. Şi nu se mai satură! Şi nu-l pot lucra. Că n-au cu ce să îl lucre. Da aşa-s oamenii. Acu, hai că le iau pământurile la care nu-s din sat. Da le iau şi la care îs din sat! Am auzit că unu din Ciuchici s-ar fi dus şi ar fi scuipat la popa în anafură! Mare lucru, mare lucru ce-or făcut! (Am auzit că şi în alt sat cei care n-au avut pământ erau supăraţi pe cei care au avut. Ziceau că să nu le dea pământul celor care au fost în Bărăgan, că ei au pensie!) Unii mai critică de ce ne-o dat nouă drepturi. De ce nu s-or dus ei să sufere, din sat? Mie mi-ar fi convenit să nu am pensia asta. Ce poţi să cumperi dacă-i vorba pe-atât? Şi suferinţa nu se poate plăti. Da, lucrurile ce-am pierdut, doamnă! Mobilă, atelieru lu bărbatu-meu, maşinile lui cât o fost de scumpe, ale or costat bani grei. Vitele ce-or rămas la lume… or rămas porci, or rămas cazane de ţuică, or avut maşini de treierat, mori or avut unii… Astea nu se mai pot recupera niciodată, nu. Şi toate or trecut, şi toate le-am lăsat, iaca s-or dus, ne-am făcut la loc, ne-o ajutat Dumnezău, da suferinţa nu ne-o ia nimeni. Şi câţi or fost care-or murit de suferinţă. Or fost care or murit de inimă rea, de suferinţă. Nemţi or murit foarte mulţi. Ei or fost cu trai mai bun învăţaţi, condiţii în Bărăgan nu or prea fost… Când s-o făcut stabilizarea atunci o fost mai greu. Or avut unii bani de acasă, or avut unii şi cu sacii. Cu stabilizarea ne-o dat în cap la toţi.

Când eram în concediu… îmi plăcea dimineaţa să mă duc la răsărit de soare în pădure. Atâta-i de frumos atuncea, cântă păsările! Şi-i o linişte acolo! Cu toate că urcam un deal mare şi coboram greu, da mă duceam. Şi căram lemne… de plăcere mai mult. Tot concediu mă duceam de două trei ori pe zi acolo… îmi plăcea.

(De ce credeţi că e important să le povestiţi tinerilor despre toate astea?) Să ştie! Că, peste ani de zile nu se mai vorbeşte despre asta. Să ştie şi să povestească şi ei mai departe. Mie mi-a plăcut întotdeauna să povestesc pentru care vor să m-asculte. Că nu toţi au obiceiu’ să asculte. Să ştie istorie, doamnă! Că toate s-au scris. Uite, despre noi că am fost în Bărăgan când au fost comuniştii. Eu n-am auzit odată la radio să se spună că o fost lumea în Bărăgan. Nici de la Revoluţie încoace! Numa’ atunci când o spus … Nici la Europa Liberă n-or vorbit. Despre Bărăgan nimeni n-o vorbit!