Magdalena CSENDES (HOLENDER)

( De unde să începem? Spuneţi dvs.)

Când am început să mă duc la şcoala elementară, foarte rar, asta a fost în Iosefin, două clase am făcut acolo, după aia am mers la Notre Damme, acolo am făcut cele 3-4 clase de şcoală primară. Pentru părinţii mei Notre Damme era şcoala cea mai bună, care exista atunci în Timişoara.

(Unde eraţi, la liceu? ) Da, la liceu. (Lângă spitalul Odobescu?) Nu, acolo am fost la gimnaziu. Asta a fost primăria şi vizavi cu şcoala tehnică electrică, vizavi cu muzeul, în cetate. Nu ştiu dacă mai există. (Acuma e liceu textil acolo.) A fost foarte frumos.

(Era şcoală catolică?) Da, de nişte sore. De-acolo din Notre Damme m-am dus afară, în Iosefin şi-acolo am terminat şcoala. Atunci gimnaziul s-a făcut şapte ani, nu erau opt clase pentru bacalaureat, numai şapte clase. Părinţii mei au vrut foarte mult să fiu interesată la cursul vieţii, aveam o bunică la Viena şi am stat foarte mult la Viena, până când s-o schimbat timpurile. Bunica asta a fost luată de părinţii mei, ca să nu fie sub Hitler, în Ungaria la Tototuvarosz. Ăsta era un mic orăşel unde a stat cealaltă bunică, care a murit, bunica dinspre mama.

(La Viena era bunica dinspre tată?) Da. Acolo a trăit această a doua bunică, care a stat la sora mamei mele până la vârsta de 89 de ani, foarte bătrână.
Ea avea ambiţii, a vrut să vadă mult, a vrut să citească încă mult şi săraca mătuşa mea nu era aşa citită, era o doamnă de la ţară. Bunica mea nu era fericită acolo.

(Cum se numea bunica asta?) Eva Dornhelm. Aveau austriecii o împărăteasă -Elizabeth. Şi această Elizabeth a făcut totdeauna vara ceva, un loc unde a petrecut ultimii ani de zile. Avea o doamnă care a îngrijit-o, s-a numit Eva Ferenzi, această Eva Ferenzi a cunoscut-o pe a mea bunică. Bunica a fost foarte mândră de asta şi ea trebuia să trăiască într-o gaură în Ungaria. Era foarte nefericită. Tatăl meu avea patru surori şi tatăl lui a fost dentist. A murit foarte tânăr, a rămas bunica mea, această Eva, cele patru fete şi tatăl meu care avea atunci 13 ani. A trebuit să părăsească gimnaziul, deşi era foarte deştept şi a mers la o şcoală de meseriaşi. A intrat la o firmă de textile, foarte renumită la Bratislava, Tauschi a fost numele, acolo a făcut aşa mult, a făcut o carieră imensă. Între timp a cunoscut-o pe mama mea dar n-a putut să se căsătorească cu ea fiindcă avea pe fete care nu erau căsătorite. Când toate au fost căsătorite şi cu ceva, ceea ce-a trebuit atunci să se dea la fete, atunci s-a căsătorit tatăl meu şi s-a mutat din anul 1910 la Timişoara.

(De-acolo din Bratislava?) Da, din Bratislava.

(Asta era o regula de familie sau generală, să nu se poată căsători până când….? ) Familiară. El a fost capul familiei. Aşa este. Nu ştiu. La noi aşa a fost. Una s-a căsătorit la Budapesta, trei la Viena. Fratele meu s-a născut încă la Bratislava în 1910.

(Care dintre fraţi?) Boti. (Mai aveţi o soră?) Da, o soră mai mică. Au trăit acolo. Şi-au făcut o firmă. Tata era foarte interesat de viaţa culturală. Şi în Bratislava a citit foarte mult. Nouă ne-a dat foarte mult sprijin pentru a fi ceva mai mult ca prost. Aveam o guvernantă, care a fost adusă de tatăl meu. A făcut anunţ în ziar. Una din guvernante a venit din Viena, a fost aşa de frumoasă ca un vis. Foarte tânără. Fratele meu a făcut bacalaureat la Viena. La Crăciun a venit acasă şi-a cunoscut pe această Elize, sau cum s-a numit, nu mai ştiu şi a fost „grand amour”. El avea 18 ani şi era foarte frumos. Când tatăl meu a aflat, aşa era de revoltat, a fost scandal enorm şi a dat-o afară pe această fată care s-a dus acasă la Viena. Fratele meu, după ce a terminat concediul tot s-a dus la Viena şi a găsit-o pe fată.

Apoi a venit una, tot din Viena, nu mi-a plăcut deloc, sora mea a fost impresionată de ea. Era foarte inteligentă, ştia engleză şi franceză. Noi n-aveam voie să vorbim în timpul săptămânii, numai sâmbăta şi duminica puteam să vorbim sau să citim ceva ce nu era francez, german sau englez.

(Şi în casă cum vorbeaţi? ) Cu mama ungureşte, n-am putut să învăţ româneşte, tata a vorbit destul de bine, avea mulţi prieteni români. El a fost ceea ce atunci nu era permis, francmason. Erau cercuri şi odată m-a luat şi pe mine. Acolo e lege că dacă cineva are o fată poate să o ia la o şedinţă. Eu am fost ataşată de tatăl meu şi el de mine aşa că m-a luat odată la o şedinţă. Pe băiat nu era voie să-l ducă. Tata a fost o personalitate absolut recunoscută, dar noi am fost crescuţi foarte modest. Aveam acasă bucătăreasă, aveam fată care dimineaţa avea rochiţă cu bleo şi la masă batic negru.

(Era ca o bonă? Alta decât guvernanta?) Da. sigur. Aveam şofer, fratele meu a învăţat în Anglia să conducă maşină, dar noi nu. Aveam o menajeră. Noi nu eram foarte bogaţi ci oameni de mijloc. Era normal să ai bonă.

Mama mea s-a dus la piaţă pentru a cumpăra gâscă, cu şoferul, cu bucătăreasă. Aşa au trăit. După-amiaza tatăl meu s-a dus la club. Au trăit o viaţă foarte ridicată.

(Ce se făcea la club?) Acolo erau două cluburi, Clubul Lloyd, unde au jucat cărţi. El a fost judecător lloyd. La Lloyd au fost judecate lucrurile comerciale. A fost foarte mândru. S-a ocupat de mama lui până la moarte, sorele lui au primit totdeauna de la el sprijin, bunica mea avea la Viena o locuinţă şi până n-a venit Hitler şi vara s-a dus totdeauna la Baden. Fetele au fost căsătorite. Toate aveau copii. Dar ăştia au plecat toţi din Austria. Unul a mers în Australia, un văr de-al meu, care e atât de bătrân ca fratele meu, 88 de ani. Acest văr s-a căsătorit cu o fată din Gratz a cărui tată era profesor la universitate şi când a intrat Hitler atunci el s-a sinucis. Ei s-au dus la Paris şi apoi în Australia. Au putut să ia cu ei tot ce aveau. El a fost cel mai bun la examen ca jurist. Când a ajuns acolo n-a fost nimic. Aveau leica, cu această leica s-au pus pe stradă şi-au făcut fotografii şi atunci o vândut. Din asta o trăit. Între timp a învăţat şi a început să lucreze, apoi a izbucnit războiul. Atunci a trebuit să fie soldat la armata englezească şi a ajuns până în Japonia. A făcut carieră în Europa, Franţa, Vatican, Austria, are cea mai mare decoraţie ce există. Trăieşte şi astăzi. El a plecat şi părinţii au rămas aici. În ’38 a venit Hitler, tatăl meu şi fratele meu s-au urcat în maşină, o venit la Viena, fiindcă s-a putut, din România, au luat pe mătuşa şi pe unchiul şi o adus la Timişoara. Şi acolo a stat până la sfârşitul războiului. Foarte bine s-au simţit. (După aceea s-au întors?) Da, s-au întors. Când noi am venit aici, la Viena, prima lună am stat în casa ei, aşa cum o stat ea la noi. Oriunde era ceva de întrebat despre soarta unui om, tatăl meu totdeauna o ştiut tot. Eu nu ştiu de unde era informat. Eu am fost la opere, la teatrul din Timişoara când eram mică. A venit cineva urlând „arde opera, arde opera”. Noi am venit şi am văzut opera care a ars. Am locuit atunci chiar pe Loicior, acolo avea tatăl meu primul său magazin şi prăvălie de textile, dar engross. După ăsta a făcut o mulţime de filiale în Timişoara, în Piaţa Unirii, în Iosefin, unul la Oraviţa şi cred la Orşova.

(Şi vă aduceţi aminte când a ars opera?) Da. Asta e o amintire. Eu aşa de multe ori am fost la teatru. (Cam ce se juca acolo? Vă amintiţi o piesă?) Operete, foarte multe, Strauss. A fost şi teatru de vară, la fabrica de bere. Asta mi-amintesc. Acolo am văzut pe contele lui Hoffman. Niciodată n-am să uit cum a dansat Olimpia în actul II. Asta a fost la Timişoara, o viaţă culturală enormă. Enescu am auzit la Timişoara. Teatrul a ars în 1919-1920. Enescu a venit în anii ’20, cândva, când eu eram încă acasă.

(Concertele unde aveau loc?) În teatru şi era şi celălalt teatru care mai târziu a devenit teatrul german. Au fost şi balurile acolo. S-a dus şi mama mea la bal. Tatăl meu era la corul bărbaţilor subpreşedinte. Au fost baluri pentru canotaj. Eu am făcut totdeauna canotaj cu mult succes şi plăcere. Aşa am trăit noi la Timişoara cum s-a trăit în oraşele mari din lume: Viena sau Budapesta. Nu ca la Bucureşti. Bucureştiul era cu totul altfel. Viaţa era mai mondenă. La Timişoara viaţa era simplă dar cu stil. Totul avea stil. Şi oamenii ” mici ” aveau stil. De exemplu, a murit bucătăreasa noastră, Anuş era numele ei, era aşa urâtă; când a murit, mama mea s-a dus, naturalmente, la înmormântarea ei. Totul era o familie. Când s-a făcut pom de Crăciun, asta s-a făcut în camera angajaţilor. Noi am făcut tenis vara. Eu n-am vrut dar totuşi a trebuit. Nici nu mi-a venit în gând să spun că mie nu-mi place. Sora mea a jucat foarte bine, eu tot am căzut aşa de multe ori şi nu mi-a plăcut deloc.

(Unde se făcea asta?) Pe Regata. nu mai există? (Lângă Parcul Rozelor?) Da. Acolo era iarna şi gheaţă făcută şi ne-am dus la patinoar. Pianul a trebuit să faci. Eu n-am vrut. Şi când părinţii aveau ziua de naştere sau de căsnicie, aveau dormitor şi noi am deschis încet uşa şi noi am jucat la pian, fiecare o piesă şi asta a fost bucuria părinţilor nu a noastră, dar asta a trebuit să fac. După nouă ani de învăţat pianul am mers la Paris, la studii, de atunci n-am pus un deget pe pian. Pe băiatul meu l-am făcut să facă pian şi engleză. A venit acasă, odată şi mi-a spus ceva italieneşte. Zic ” de unde ştii tu italieneşte?” Zice” păi ştiu”. ” De unde?”, ” Păi, trebuie să-ţi mărturisesc, eu nu fac engleză, eu fac italiană, fiindcă asta-mi place „.

Noi a trebuit să facem engleză la misis Breslend, care a stat în spatele catedralei din Piaţa Unirii. La ea am învăţat engleză, cu o prietenă. În afară de şcoală, a trebuit, asta a fost tatăl meu, mama n-a fost aşa, ea era bună în căsnicie, s-a ocupat de tot. Ea avea acces la banii de la prăvălia mare. Când a avut nevoie de bani s-a dus la prăvălie, a deschis casa, a luat, numai că a trebuit să scrie. Era de încredere. Tata s-a ocupat să fim noi ceva. Am avut cursuri la un profesor Lang, aveam 15 ani atunci, acum am 70 de ani, ne-am dus acolo după amiază de două ori pe săptămână, de la 4 la 6. Ăsta a fost un domn, care avea 29 de operaţii la picioare. De acest om, care era infirm, îmi aduc aminte oriunde merg, la Madrid sau la un muzeu fiindcă mi-a dat aşa de mult despre cultură, scriitori, pictori, despre căile ferate. Eu am făcut călătorii cu el până la Vladivostock. Aşa un om care mi-a dat aşa de mult din lume, pe care niciodată n-a văzut-o. El a murit.

(Pentru ce mergeaţi la ore?) Pentru cultură. Luam ore de franceză şi germană cu domnişoara de acasă. Eu am stat la Paris un timp. Odată am scris la tatăl meu o scrisoare, un pic socialistă, că am mers şi-am văzut oameni care n-au ce mânca şi care o făcut acolo, s-o adunat. Tatăl meu s-a speriat şi imediat m-a luat din acest colegiu feminin şi m-a băgat la Ritrisursen, este foarte aproape de Paris, acolo am stat. Acolo o fost englezoaicele şi o fetiţă de care sunt încă ataşată, Van der Berg, care era din Olanda. Noi două eram străine, celelalte englezoaice. Numai franceză aveam voie să vorbim. Am învăţat şi acolo destul de mult. Această fată când am fost la ei în Olanda, părinţii ei erau rude cu Iuliana Orania, care era regină acolo. Erau oameni enorm de bogaţi. Eu niciodată nu mi-am putut închipui oameni cu aşa un grad de bogăţie. Am revenit în Timişoara, în ’33. Aproape doi ani am stat la Paris.

(Ce învăţaţi acolo?) Franceza şi literatura. Aveam cărţi. Era la Timişoara un dr. Buruian foarte renumit, era operator (chirurg), aveau o fată Eva. Guvernanta noastră s-a dus la Eva. M-a rugat să-i dau cărţile de la Paris care le-am adus. Erau cărţi de istorie literară. Era fantastic pentru mine. Niciodată nu le-am recuperat, nu le-am primit înapoi.

(Româneşte aţi învăţat la şcoală?) Da. (Erau mulţi copii?) Da, 20-22. Când a murit acest profesor Lang, vorbea germana, lucrurile ce le-am învăţat la el, le-am învăţat la alţi doi profesori, unul s-a numit Pap, el a făcut cultura şi geografia.

(Particular aţi făcut?) Da, particular. El stătea vizavi de noi, în strada Bursei.

(Care era strada Bursei?) De la operă spre gară. Strada Duca a fost odată, această stradă. Ştiu când a venit Garda de fier, atunci eram deja căsătorită a aruncat foc în această prăvălie engross, ce aveam atuncea. Asta a ars, numai prăvălia, au fost foarte multe materiale, enorme, foarte scumpe, din străinătate. Cele mai frumoase stofe. Era foarte mare prăvălia. N-a ars tot. Atunci s-au vândut lucrurile la metru cu un preţ foarte redus. Dar totul avea aşa un miros de foc. Acolo am lucrat toţi. Eu am lucrat acolo ca şi cum ar fi fost o mare afacere pentru mine; n-am primit nici un leu (râde), dar totdeauna aveam un dor de a produce ceva. Am vrut să învăţ să fac, la Viena, lucruri de porţelan, la o şcoală. Nu m-a lăsat tata. În schimb m-am căsătorit şi nici asta nu prea a vrut, fiindcă eram foarte tânără pentru căsătorie.

(Câţi ani aveaţi?) Nouăsprezece ani. (Şi soţul?) Avea o fabrică, Fructus s-o numit. S-a făcut conserve, oţet, murături. Când eram cu băiatul meu la Timişoara am vrut să vedem cum arată, am fost cu televiziunea şi m-a dus pretutindeni unde am vrut noi. Noi am zis că vrem să mergem la Fructus. Şi doamna de la televiziunea din Viena a fost în maşină cu noi. Am mers cu maşina şi am zis că „aici trebuie să fie”. Am intrat la o poartă şi n-a fost nimic. În schimb au venit nişte oameni, ţigani şi se uitau la noi şi o zis ” să ieşiţi de aicea „. Şoferul era român. Aşa că n-am văzut nimic din Fructus. Soţul e un tip care vine din Becicherecul Nou, acolo s-a născut, avea trei fraţi.

(În ce an s-a născut?) În 1902. A venit la Timişoara. Tatăl lui avea o fabrică de bomboane, eu nu l-am cunoscut fiindcă a murit înainte să vin eu în familie. Tatăl a venit cu băieţii şi cu nevasta la Timişoara. Eu la soacră niciodată nu i-am spus mamă. şi pentru asta a fost foarte tristă. A fost o doamnă foarte cumsecade, a fost învăţătoare, înainte. La Timişoara n-a mai fost.

Holender era un pesimist. Asta nu era ceea ce-mi place mie. Dar era iubire şi m-am căsătorit. Eu nu ştiu de ce. Aşa a fost soarta. N-a fost o căsnicie bună.

(De ce?) Am crezut că e ideal, dar n-a fost ideal, a fost un egoist, nu era un om de discutat, cu toate că am fost iubirea lui de-o viaţă. A fost un om foarte complicat. Pentru el fiul meu a fost culmea culmilor. El a murit când copilul avea 10 ani. În timpul războiului şi după naţionalizare a mers la fabrica de bere şi a avut acolo o foarte bună poziţie. A lucrat foarte bine, a fost foarte apreciat şi iubit acolo, ceea ce era un mare lucru. Lui i-a plăcut să iasă sâmbăta seara într-un club. Acolo ai dansat, ai băut şi eu m-am simţit foarte bine pentru că am dansat.

Holender, la început nu i-a plăcut să fim acolo, atunci a băut o ţuică sau două şi a revenit. Şi la 12 jumate când eram obosită şi dansată şi îl chemam ” nach Hause”, el atuncea începea. Am mai stat o oră sau două şi atunci eram toţi obosiţi. Era ora 3, 3 jumate şi atunci ” hai să mergem „. Mergeam la cafea cu Holender şi asta nu mi-a plăcut. Asta era viaţa. Nu am făcut numai noi.

(La baluri mergeaţi înainte de a vă căsători sau şi după?) Înainte ca fată, după ce m-am căsătorit, la cluburi ne-am dus. Acolo am dansat, ne-am îmbrăcat bine, ca la un bal. Acolo ne-am dus numai sâmbăta.

Eu am primit foarte mult de la părinţii mei, aşa ca bază de viaţă. Eu am avut noroc cu tatăl meu, care era un om excepţional de multilateral. N-a avut o educaţie. El s-a educat singur. Şi ăsta-i un mare lucru în timpurile de atunci. Eu nu ştiu ce-a avut bunica mea, când a murit soţul ei, el a fost foarte tânăr, ea nu s-a îmbrăcat în altă culoare decât negru. Bunicul care a murit era Morris Dorhen în 1893 născut. Eu nu ştiu dacă bunica avea bijuterii, nu cred.

(Se uită la poze). Asta era mama când era tânără. Asta e tata. Asta-i casa unde am locuit la Timişoara. (Unde era?) Pe Mihai Viteazu 13. S-a făcut acolo şcoală. Asta a fost câinele nostru, Tapius s-o numit. Asta, la Băile Herculane mama, tata.

(Obişnuiaţi să mergeţi acolo la băi?) Da. Aveam o echipă de fotbal, Dornhelm. Erau angajaţii. Ăsta e fiul meu. (Ce frumoasă poză).

(Putem face nişte copii după pozele astea). Vă interesează? (Da).

(Casa de la Palace a fost a dvs.?) Da. (Nu locuiaţi acolo?) Nu.

(Echipa participa la campionate?) Da. Mare lucru n-a fost. Eu am să găsesc poze şi am să vă trimit, promit, numai trebuie să-mi daţi adresa.

(În casa de pe Mihai Viteazu aţi locuit până v-aţi căsătorit?) Da. Foarte mare. Acolo m-am căsătorit şi-atunci am plecat în voiaj de căsătorie.

(Unde-aţi fost?) Nu acolo unde am vrut. Eu am vrut să mă duc la Barcelona. Nu s-a putut. Atunci am vrut să mă duc la Sicilia, o spus acolo ne omoară, la urmă ne-am dus la Budapesta, Milano Capri. A fost foarte frumos. Şi atunci am revenit la Viena şi n-am putut să ne reîntoarcem la Timişoara fiindcă nu era gata casa. În strada Bursei, la parter era prăvălia, la primul etaj era locuinţa pentru părinţi şi la al doilea etaj era locuinţă făcută pentru mine. În această locuinţă încă n-a fost totul pus la punct. Mama a pregătit tot.

(Soţul a venit în casă?) Da, acolo am trăit. N-am putut să revenim săracii de noi, a trebuit să rămânem la Viena încă două săptămâni până când locuinţa era gata. Aşa era atuncea. Am fost la operă, peste tot la Viena, am trăit foarte bine şi atunci ne-am întors la Timişoara. Când băiatul meu avea şase luni, atunci eu am alăptatat şi când asta s-a terminat, atunci a trebuit să plec. Atunci am plecat la Nisa. Acolo soţul meu a fost înnebunit de jocuri la cazino. Şi atunci în fiecare zi s-a dus la Pallé de la Meditarane şi acolo a jucat. A pierdut. Totul era pregătit, aveam bilete până la Budapesta şi am plecat. Ne-am dat jos cu o staţie înainte de Budapesta, din greşeală. Am stat acolo ca doi nevinovaţi şi la urmă a venit un taxi, ne-am dus la Hotelul Galert, el a intrat şi a spus la portar să plătească pe taxi că el n-are bani. A plătit. Avea el acolo un unchi şi a dat ăsta telefon că vine şi până când acest unchi a venit, asta a fost după masă la ora trei, am stat şi am aşteptat fiindcă n-aveam nimic ca să trăim. Aşa a fost a doua călătorie. Odată la bunica asta din Ungaria, în ’39, am fost. Aşa a fost.

(A avut cineva de suferit din familia dvs.?) Au fost omorâţi mulţi din familia mamei mele. Cine a trăit a fost executat. (De unde?) Din Viena, unchiul a fost luat. Bunica a murit înainte. Mama mamei de mult a murit. Mătuşa şi unchiul au fost luaţi.

(Au murit?) Da. (Unde au fost duşi?) În tren au murit, nici n-au ajuns. Nu erau bătrâni, încă, 62-63 de ani.

(Cei ce s-au refugiat de la Viena la dvs. tot din cauza asta au venit?) Da, sigur. Hitler a venit la Viena.

(La Timişoara cum a fost în perioada asta? Au fost probleme, persecuţii?) Bătrânul Holender avea frică, frică, frică. Împachetat era dacă trebuie să meargă. Eu am ştiut că eu niciodată n-am să plec. Mi-era frică, îngrozitor de mare. N-ai putut să ai angajaţi în casă cu toate că erai obişnuit cu asta.

(Din ce perioadă? Din ’39?) Aşa. (Până la sfârşitul războiului?) Da. Când a început rechiziţiune în locuinţe, noi am locuit în Parcul Rozelor In casa 7, cred. Foarte frumoasă casă era, la etajul 1, acolo a venit un ofiţer român cu nevasta şi copilul, foarte cumsecade oameni şi erau de părerea noastră, că ceea ce se întâmplă cu garda asta nu-i o mare bucurie pentru nimeni în România, frică aveau şi ei şi noi şi toţi. Atunci am fost daţi afară din locuinţă şi am primit una tot pe Parcul Rozelor, în casa Rabonk, cu mult mai mică.

(Aşa s-a numit?) Da, fiindcă ăsta o fost proprietarul, un german, un neamţ şi el a închiriat această casă, în etajul 2 am stat, aveam numai două camere şi o cameră de bonă. Foarte frumoasă locuinţa. Atunci n-aveam bonă şi-am început să fac totul singură şi soţul meu Holender o zis ” Da tu eşti nebună, tu cu cine faci contra, lui Hitler sau lui, frumosul om, cum s-a numit Codreanu. De ce faci asta? ” ” Dacă nu fac eu cine să facă? „

Să vă spun, am fost şi un an trimisă la un curs de bucătărie la Budapesta, la o renumită actriţă care nu mai juca teatru pentru că era bătrână şi a făcut acasă pentru câteva doamne tinere, bucătărie. A făcut party-uri, unde erau mari invitaţi. A fost comandat la ea un party-service. Şi asta noi am făcut. Am învăţat mult de acolo.

(Vă învăţa să gătiţi sau şi alte lucruri?) Şi cum se aranjează. Şi o prietenă de-a mea de atunci a plecat în America, tot a învăţat asta, mai trăieşte acuma în New York şi a venit la Caracas prin cineva chiar cu Samuţa care a fost atunci şeful de la Nicaragua. Şi el a fost acolo invitat şi au fost foarte bogaţi până când au intrat japonezii în război.

Şi atunci ei n-au avut nimic ca să câştige bani, fiindcă n-o putut să facă comerţ şi atunci au făcut ceva ce s-a numit bomboneria şi au făcut aceste tavele, ceea ce am învăţat noi atunci pentru Samuţa şi marii politicieni, pentru bani. Şi din asta au trăit până când războiul s-a terminat şi au putut să se ducă în America. N-au mai revenit niciodată la Timişoara.

(Cum se numeau ei?) Kleidman und Hering. Era familia foarte mare la Timişoara, s-a numit Tutis. Ei aveau casă pe Mihai Viteazu şi aveau o fată care era frumoasă. Nu era ca mine. Eu niciodată n-am ştiut că sunt bogată, odată am întrebat pe unchiu ” Don Baci spune suntem noi bogaţi? ” Aşa am fost noi crescuţi.

(Cred că era un stil de educaţie ăsta aici în Timişoara). Da, şi foarte bine este, când s-a schimbat timpul eu aşa am putut să lucrez, m-am dus ca şi contabil, unde am primit o poziţie de contabil. Aşa am ştiut să fac contabilitate ca dvs. Da, dacă trebuie ştii. Acolo am stat toţi oamenii care au fost daţi afară pentru ceva, dar după şase luni sau un an, a venit o lege: ” ..toţi chiaburii şi fii de chiaburi, afară „. Am zburat. Am primit alt post. A venit altă lege: ” .. toţi copiii sau neveste de fabricanţi, afară „. Iarăşi am zburat. Eu la Florida am lucrat un an, la Comcar am lucrat, la Prodexport am lucrat. Cu sfârşitul programat. Da, ce să faci. N-am făcut catastrofă din asta. Asta a trebuit să trăieşti.

(Asta s-a întâmplat după război?) Da, după război. În timpul războiului au venit de la ţară în casă, dimineaţa, oameni cu sacul cu lapte, unt, smântână, brânză şi ai cumpărat tot. Noi n-aveam probleme de mâncare. N-aveam miel dar probleme n-au fost. Nimeni nu mi-a spus nimic rău din prietenii mei români. Cu prietenii germani aveam probleme. Nu eu, personal, dar în general. (Prin ’39 sau înainte?) Nu, în ’39, până atunci ne-am dus la schi, la Muntele Mic şi tot ceea ce s-a putut face am făcut. La un moment dat, nimic nu s-a mai putut face şi cu asta a trebuit să trăieşti, şi ai trăit cu asta. De ce? Fiindcă aveai un fundament primit de la părinţi, cu care ai putut să trăieşti. Dacă n-ar fi fost fundamentul ăsta între ’20 şi ’30 atunci n-ai putut să rezişti.

(Credeţi că asta ţinea de cultură, de educaţie sau de un stil de viaţă?) De tot. Ai putut să spui la un moment dat, nu mai ai bucătăreasă şi tu poţi să faci ceva, n-ai bani, mai vinzi ceva. Totdeauna erau oameni care erau bogaţi şi totdeauna ai putut să vinzi. Şi eu n-am avut probleme de-a vinde. Şi eu nici nu aveam frică. Eu numai pentru băiatul meu aveam frică de când s-a născut. Fiindcă eu zic că copiii nu m-o întrebat ca sa vie pe lumea asta frumoasă, aşa că eu trebuie să fiu aici pentru ei până când ei au nevoie de mine. Şi asta e ceva invers, fiindcă eu nu am fost aşa educată, nu s-a făcut o zi de când am fost căsătorită că nu m-am dus la mama sau la tata. Asta n-o existat. Nici nu mi-a venit în gând să fac asta. Aşa a fost.

(De ce v-a fost frică pentru băiat?) Nu ştiu. Frica timpului. El s-a născut în ’35. Fiindcă tatăl lui a fost aşa pesimist, fiindcă totdeauna a trebuit să ai frică de ceva. Aşa era viaţa.

(Băiatul a avut de suferit în perioada asta?) El nu ştie c-a suferit. Cred că nu ştie. Că dacă ar şti atunci nu pot să-mi închipui să fie aşa de ataşat. Dar e ataşat de oameni. El zice că românii sunt un fel de oameni cu aşa multă inimă ceea ce nu găseşti nicăieri. Asta-i adevărat, fiindcă în Austria cine are inimă e falsă. Acolo nu. Cine ti-e simpatic, ţi-e prieten.

(El a crescut cu copii?) Numai cu Ciocârlie, care e un înger de copil.

(Locuiaţi aproape?) Tot era aproape. (Unde stăteaţi?) În strada Siret. Acolo am stat un timp şi pe Petre Carp. De la Petre Carp am fost daţi afară şi ne-am mutat pe Corso, prima casă, vizavi de catedrală, pe colţ. Acolo a fost un dr. Munteanu care avea o nevastă care a fost cântăreaţă foarte renumită. Acolo am locuit, am primit două-trei camere. Acolo am vândut mobila. Am vândut-o astăzi şi-am primit 60 de mii de lei şi eram fericită şi dimineaţă a fost stabilizat. Aşa ceva s-a întâmplat. Eu nu m-am spânzurat pentru asta.

(Ce şcoală a făcut băiatul?) Vai de mine, ştiţi dacă mă gândesc ce mult am trăit şi ce mult s-a întâmplat în viata mea, eu nici nu înţeleg cum încape asta la un om. Ce bine că nu îmi amintesc aşa multe. Dar câteodată îmi revin lucrurile şi atunci iau o carte şi încerc să citesc sau pictez ceva, trebuie să fac ceva.

(Aţi învăţat să şi pictaţi?) Da de unde? Tot ce atârnă aici, tot eu am pictat. Mie-mi face plăcere. A venit lege că nu se poate face orice şcoală, trebuie să facă omul o şcoală de meserie.

(În timpul războiului?) Păi, sigur că da şi după, pentru origine economică. Totul e un pic amestecat. A intrat la Electrică, lângă muzeu. Eu eram nenorocită. Eu m-am plimbat odată, nu ştiu de ce în jurul Piariştilor şi a fost acolo o facultate.

Acolo am văzut că toţi care vrea să intre la o facultate trebuie să facă un examen şi dacă n-au gimnaziul poate să facă un examen de admitere sau aşa ceva. M-am dus acasă aşa emoţionată şi el a fost emoţionat dar foarte dezamăgit a fost soţul meu. ” Voi sunteţi nebuni, să intre la o facultate, dar are un post, să fie fericit că are un post „. Era un om foarte cumsecade dar era alt punct de vedere. Nu şi nu. Băiatul a trebuit să meargă pe stâlpi şi el câteodată a electrificat şi a intrat la facultate. Asta a fost pentru mine mare lucru. dar nu mult a durat. A făcut examenele şi n-a fost nici o problemă şi atunci, când a fost revoluţia în ’56, am mers cu soţul meu, al doilea, (Eraţi deja recăsătorită?), da, nu de mult, dar eram, să cumpărăm ficat de gâscă. Şi cum am mers în jurul Politehnicii, vedem acolo oameni, soldaţi culcaţi pe pământ şi cu mitraliere. (Ce este?) Nici în gând nu mi-a trecut ceva. Am ştiut că ruşii erau în drum spre Ungaria, am auzit la radio. Ne-am dus la o doamnă şi a venit băiatul ei, care era tot la Politehnică sau la Medicină, şi zice ce este. Eu m-am speriat de moarte şi am fugit la locuinţa băiatului meu, el a locuit cu tatăl. De mers, eu în fiecare zi am mers acolo, el a locuit cu bătrânul Holender, că n-am vrut să fie singur. Şi n-a fost acolo acasă. Am crezut că mor. Şi am stat, am stat şi în fine, a venit. Fericire mare. El a venit prin grădina unui coleg de-al lui de la şcoală, a cui tată era ministru sau ministru adjunct. (Atunci, în vremea aia?) Atunci, atunci. Prin grădina lui el a venit acasă.

El a mers la şcoală şi a vrut să se ducă în sala unde era propus să fie un curs. Acolo era scris: ” Duceţi-vă la cantină, fiindcă acolo ne adunăm „. Habar n-avea. Şi atunci s-a dus acolo jos. Aşa a intrat. Acolo jos a auzit. Acest musafir din Bucureşti, tatăl acestui coleg cu care era prieten a spus ” Are cineva ceva de spus? ” Nimeni n-a spus nimic. ” Dar vă rog spuneţi ceva de problemele… ” Şi atunci lui îi era milă că nimeni nu zice nimic şi el are să zică şi o zis că…, ridicol, el n-a iubit deloc profesorul de gimnastică. De ce? Nu găseşte bine ca gimnastica să fie o materie obligatorie. Să fie schimbat. Şi al doilea ceva cu cantina, nu mai ştiu ce. Astea două probleme erau. Şi gata. Asta o spus.

(V-aţi întâlnit cu el după ce-a fost asta?) Am aşteptat acasă ca să vie. Discursul a fost provocat.

(Şi au mai vorbit şi alţii?) Sigur, şi el. Am spus că totdeauna vorbeşte când nu trebuie. Sper că acuma este un pic altfel. (Aşa zic toţi părinţii de copii lor). Şi atunci o venit la noi, o stat la noi, la soţul meu şi cu mine şi s-a tras al Banatia, acolo foarte aproape am stat şi am auzit aşa detonări. ” Cu proxima zi, zice el, mergem, fiindcă am auzit că este o adunare contra, nu ştiu unde, şi eu trebuie să mă duc, acolo era casă de studenţi „. Am crezut că e nebun, dar n-ai putut să vorbeşti cu el, zic ” bine, atunci vin cu tine”. Şi când am mers pe la Corso vin doi băieţi, colegi de la el şi zic ” Holie, tu eşti aici, tu nu eşti arestat? ” Am crezut că mor. Atunci şi el, cred că un pic, s-a speriat. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat.

(Aţi venit acasă, nu v-aţi mai dus acolo?) Nu m-am mai dus. N-a fost nimica. Era plin de soldaţi.

(Probabil că fuseseră arestaţi?) Ei au crezut că el a fost arestat încă la şcoală, la Politehnică. Atunci el s-a liniştit, n-a fost nimic, nici ex nici bexmatriculat. Au trecut câteva zile; ce lună era? (Noiembrie). Nu mai ştiu dacă au fost cursuri, dar cred că nu.

(Probabil că nu, pentru că pe cei care i-a arestat i-a dus la Becicherec). Au fost arestaţi. El n-a fost arestat. Cu timpul, a venit Crăciunul, el a învăţat ca un nebun pentru un examen ce a trebuit să fie imediat al începutul lui ianuarie. Nici prin gând nu i-a trecut că el va fi exmatriculat. Şi eu cu soţul meu m-am dus cu trenul la Bucureşti, de Crăciun, sau de Anul Nou, ca să fiu cu sora mea şi cu cumnatul meu, care au trăit în Bucureşti, şi ajung acolo dimineaţa şi la prânz sună telefonul. Bătrânul Holender era, zice ” Nu ştiu ce este dar băiatul a pierdut conştiinţa „. Cu primul tren m-am dus înapoi, avea o meningită. Acuma, totdeauna asta a visat că trebuie să facă examenul, atunci cred, că a aflat că e exmatriculat din toate universităţile ţării şi de aia a primit sau, nu mai ştiu. N-a făcut acest examen şi era foarte bolnav. Am stat acasă câteva săptămâni şi atunci s-a refăcut. ” Ce să fac cu el? Ăsta înnebuneşte „.M-am dus la Wiener, care i-a dat ore de canto şi a zis că are o voce foarte frumoasă şi atunci să înceapă să facă canto.

(Cum v-aţi gândit tocmai la asta?) Fiindcă a cântat, i-a plăcut asta. Şi mie mi-a plăcut şi eu am vrut să învăţ canto când am fost la Paris, voce aveam dar părinţii mei au zis că eu cânt aşa de fals. Foarte frumos dar foarte fals. Între timp a venit o lege ” se deschide la Timişoara o facultate de fizico-matematici şi că recunoaşte examenele făcute la Politehnică „. Acolo s-a înscris şi noapte şi zi a învăţat. A făcut cinci examene cu succes. La al şaselea a zis profesorul ” Holi eu am rugăminte, eu trebuie să vă las căzut şi asta nu pot, fiindcă dacă eu vă las căzut, onoarea mea, dar dacă nu las atunci eu nu mai am postul”.

(Deci a primit indicaţii să-l cadă?) Da.

(Ar fi terminat facultatea atunci?) Ar fi terminat, ar mai fi avut doi ani.

(Era în ultimul an când l-a exmatriculat?) Avea prima, carnetul de note când a venit afară.

(Nu i-a dat examenul?) Asta nu ştiu. Atunci m-am dus la Bucureşti, la un porc, nu ştiu dacă era ministru învăţământului sau adjunct, Banioi era numele, la el m-am dus şi mi-a promis tot, că la Cluj are să facă ceva să intre acolo la facultate.

Holie totdeauna mi-a cântat dintr-o operă, ” Şi rămas cu mâna ciungă „, când el pleacă de aici şi foarte tristă eram, foarte nenorocită că acum pleacă din Timişoara. Ce să fac eu dacă pleacă la Cluj? N-a plecat, fiindcă n-a intrat, naturalmente. A început să se ducă la operă, prin prietenii lui. Avea prieteni foarte buni, Salvi, avea un frate medic la Timişoara, doi băieţi erau, cred că preot era tatăl. Aşa a intrat în operă, din îndărăt. Când noi am primit plecare, atunci el era aşa de nenorocit, fiindcă el a început să facă carieră la Timişoara. Aşa a ratat. Şi când a ajuns la Viena l-a durut, cu toate că a intrat şi aici la Fox Oper şi a început acolo cu asistenţii şi a şi făcut o regie într-un teatru aici la Viena, un teatru mic dar totuşi, a lucrat în arte şi ar fi putut să termine aici facultate dar n-a vrut. El a zis că nu vrea. Şi eu am spus ” Eu am un copil şi dacă un copil are o dorinţă să facă şi asta e canto, să facă canto, ce să fac „. De aia a devenit director la opera din Viena. E ceva.

(Şi a continuat aicea cu canto?) Aici, sigur. A făcut Openklasse la Conservator, a făcut multe concerte în Viena, la Praga. A lucrat şi a avut un contract la Klanfurt ca prim bariton, ăsta a fost începutul, va să zică avea un viitor, dar el atunci a zis ” Eu nu mai fac această meserie, fiindcă dacă eu nu pot să fiu în meseria asta primul, atunci asta este o muncă grea, muncă silnică „. Atunci a intrat la managerul lui în birou. Tot interesant e, la Starka, ca să vadă cum e asta. Starka i-a zis ce să facă. A mers la Bucureşti şi a adus pe Spis. Ştiţi pe Spis? (Da, cum să nu). Spis a făcut carieră imensă şi el cu Spis, Spis n-avea nervi, era foarte drăguţ băiatul, eu l-am stimat mult, şi fiica lui era.

(Când a fost mic dvs. aţi aplicat acelaşi sistem de educaţie care vi l-au dat părinţii?) Nu, nu s-a mai putut. Eu ca şi copil am călătorit mult cu tatăl meu: Viena, Budapesta, Italia.

(În vacanţe?) Da, în vacanţe. Cu el la Tuşnad am fost, la mare. Gata, n-ai mai putut. Că timpurile erau aşa. Că erai fericit dacă se observă că nu mai trăieşti.

(Cum a suportat tatăl dvs. perioada asta?) Tatăl meu o primit paşaportul ca să plece din ţară. O primit acest paşaport ca să plece din România : Bondi, Edith, mama şi tata.

(Locuiau împreună?) Nu. Fratele meu s-a dus la Bucureşti, a fost arestat la Bucureşti, eu cu mama şi cu tata habar n-aveam ce s-a întâmplat. Ne-am dus la Bucureşti, când am coborât din tren, atunci cineva s-a arătat la tatăl meu, a fost arestat şi mama a fost arestată.

(Şi tatăl a fost arestat?) Sigur şi închis. Mama mea a fost două sau trei săptămâni la poliţie, la Bucureşti. Şeful de acolo a stat în Mihai Viteazu la mansardă şi erau foarte bine cu părinţii mei. Erau oameni cumsecade, români, nici o problemă, dar a făcut carieră.

M-am dus la el şi-am zis ” Dar ne cunoaştem, şi tată şi mamă „, a zis ” Nu pot să fac nimic „. A spus la mama mea ” Soţul dumnitale a spus totul, acuma trebuie să semnaţi şi puteţi merge „. Atunci mama mea care niciodată în viaţa ei n-a trebuit să stea de vorbă pentru nimic, fiindcă totdeauna tata a făcut, a zis ” Dacă soţul meu a spus ceva, ceea ce el ştie, de asta eu nu ştiu, nu pot să cred. Eu nu pot să semnez ceva ceea ce eu nu ştiu. ” N-a semnat. După două-trei săptămâni a venit afară. Edith şi cu cei doi copii a venit la o zi după arestarea părinţilor mei, eu am aşteptat-o la gară şi am mers împreună la poliţie, dar l-a dat drumul. Fratele meu şi cu tatăl meu erau internaţi la Canal-Dunărea.

(Asta a fost la prima arestare sau la a doua?) La prima.

(Dvs. vorbiţi de anii ’50-’51?) Da. Fiindcă au bani în străinătate.

(Asta era acuzaţia?) Da. Nimeni n-a spus nimic totuşi. Tatăl meu avea 78 sau 79 de ani. Aşa s-a ţinut, fantastic. A venit după doi ani. (Au fost împreună?) Da şi au lucrat. Tatăl meu a fost general, înalt ofiţer român, dar a fost arestat. El a ţinut sufletul în oameni. Era foarte tare tatăl meu.

(Fratele cum a suportat?) Tot bine. Atunci au revenit. Tata la început şi fratele mai târziu. La un moment dat l-au luat pe Bondi şi pe vărul meu la miliţie şi asta a fost ceva îngrozitor pentru fratele meu. Atunci a fost închis nu mai ştiu cât. (Asta în ’56?) Da.

(Şi era legat de evenimentele din Ungaria?) Nu, numai de bani.

(Au făcut percheziţii?) Nimic. Au făcut percheziţii înainte pe Mihai Viteazu. Părinţii mei s-au mutat, tot au rămas în aceasta stradă, dar într-o altă casă şi Bondi şi Edith au stat în casa asta, în vilă. Acolo fost percheziţie, mai multe, niciodată nu s-a găsit nimic, numai n-ai avut frică că găseşte ceva, ai avut frică că pune ceva. Asta era. E o mare diferenţă. Fiindcă n-ai destui ochi, dacă vin mai mulţi nu poţi să vezi.

(A doua oară când l-a arestat l-a ţinut la Timişoara?) Nu era la Timişoara, nu mai ştiu unde era că a revenit şi atunci l-am luat de la Piaţa Unirii şi a venit de undeva. A început la Timişoara. Ştiu că a trebuit să stea în picioare mai mult decât 24 de ore.

(La proces?) Nu, la întrebare, interogatoriu. Asta ştiu. Dar n-a vorbit. Când Bondi a fost luat de-acasă, nu ştiu în ce zi, a primit telefon tatăl meu de la securitate, ca să vie fiindcă are o întrebare, nu vrea altceva decât să-l întrebe ceva, trebuie să aibă o declaraţie de la el. Atunci tatăl meu a spus ” Îmi pare foarte rău, ştiţi eu sunt un om bătrân atunci avea 80 de ani, nu pot să vin, dar dacă aveţi ceva de întrebat veniţi, eu am totdeauna uşa deschisă „. Nu s-a dus şi nici ei n-au venit. Eu confund. Prima oară l-am luat atunci când a venit de la canal, a doua oară eu nu eram la Timişoara.

(Eraţi plecată?) Deja plecată cu părinţii.

(Când aţi plecat? Cu ei împreună aţi plecat?) În ’58, am plecat împreună. Bondi era închis. Mamei mele totdeauna am dat scrisori ca şi cum Bondi ar fi scris, fiindcă el se ascundea ca să nu fie închis. Mama a crezut. Aşa a venit afară părinţii mei şi după o săptămână, noi cu jurământul eu făcut la Bucureşti, că dacă băiatul meu, mi-o promis la securitate că în şase săptămâni urmează băiatul. Atunci eu am spus la soţul meu ” Bine, dar dacă nu eu mă întorc „. Aşa a şi fost. În ziua de 18 decembrie m-a chemat Holie, la telefon, plângând, c-a primit paşaportul.

(Vroia să plece?) Da, a vrut să plece, aşa era de dezamăgit. Era foarte nenorocit. Edith a stat acasă şi-a fost total nenorocită că noi am plecat şi ea a rămas. A vrut să plece, în orice caz. În ’65 sau ’61, nu ştiu când au venit ei, dar după noi.

(Paşaportul l-aţi primit normal?) Nu, da de unde. Am avut un securist, a trebuit să ai pe un român care are post la securitate sau la poliţie care doreşte locuinţă. Locuinţa noastră era foarte frumoasă. (Unde era?) Era foarte aproape de Medicină, la Bega înspre râu. Profesorul Zosin a stat cu noi în casă. Doamna dr. Zosin a stat acolo. Ce mult a cumpărat ea pentru nimic de la noi. Erau lucruri frumoase. Ea a făcut o afacere bună, dar dacă n-ar fi făcut-o ea ar fi făcut-o altcineva şi a rămas mult şi pentru acest tânăr care a fost foarte simpatic, de la securitate.

(Aţi putut să plecaţi direct în Austria?) Da.

(Puteaţi să plecaţi unde doriţi?) Da de unde, aveam rude în Austria şi era aranjat, părinţii erau aici.

(Părinţii s-au adaptat fără probleme aicea?) Aveam probleme aici, un om aşa de bătrân nu poţi să-l pui în alt pământ chiar dacă are aici rădăcini. Pentru mine n-a fost nici o problemă. şi mai târziu nici pentru băiatul nu era problemă. În 1970 am fost cu el prima dată în Timişoara, atunci era cred 700 de ani Timişoara. Ştiu că a fost o mare serbare şi ştiu că a venit de la Viena opera şi a cântat acolo. Nu, n-a fost opera a fost numai regizorul care a făcut regii pentru opera de aici. Ne-am dus la piaţă ca să cumpăr flori pentru cimitir şi o doamnă grasă se uită la mine şi m-a recunoscut. M-a cunoscut din vremea în care eram domnişoară. Asta a fost una din ăştia care au adus lapte în casă şi unt şi m-a recunoscut. Eram aşa de mândră că mă recunoaşte. După 40 de ani, era ceva fantastic. Sora mea care a fost căsătorită cu fratele soţului, dar n-are nici un amestec totuşi şi care era aici la Viena prin Prodexport trimis, a revenit şi a făcut un proces că a făcut afaceri în apus. Aceasta era ceva pierdut pentru România dacă el face afaceri şi el a fost omul cel mai cinstit. Bârlădeanu a fost un ministru. A fost arestat şi au făcut oamenii intervenţii la Bârlădeanu care a fost atunci ministru comerţ sau nu ştiu ce. A zis ” dar acest Cendesz, aşa de cinstit ce-a făcut? „, ” Ştiu şi eu dar am şi eu un scaun de ministru „. Şi asta-i adevărat.

(Deci a primit de undeva sarcină să-l aranjeze?) Ăsta a fost. Ceauşescu regim. Asta a fost în ’64. (N-a fost atunci Ceauşescu, în ’65 a venit). Era încă securitatea. Nu, în ’61 era. A stat închis, acest Andrea fără ca să-i aducă o bucăţică de pâine sau un ciorap, sau ceva, nimic. Şi sora mea care l-a iubit pe acest om ca pe Dumnezeu şi avea doi copii, în ’64 a trebuit să vie ca martor şi atunci se putea vedea cu familia. Şi n-a venit. Sora mea era înăuntru şi fiul ei afară şi se zice ” martorul Andre Cendesz „, acolo s-a sculat cineva şi o zis ” a decedat, 6 mai „. Aşa au aflat că a murit. E ceva îngrozitor. Asta a fost în ’64. Din ’61 a stat trei ani fără ca să revadă pe nimeni. Acest băiat mare Gyuri, s-a căsătorit, băiatul lui mare, băiatul mai mic, Ivan Gabriel, trăieşte ca elveţian. A primit cetăţenie elveţiană şi lucrează la o mare întreprindere chimică, la Basel. A făcut o carieră mare şi bună. Gyuri s-a dus cu nevasta asta care avea toată familia la Paris şi a făcut acolo o fabrică de piele şi când a murit socru a rămas singur. Locuinţa e în cartierul 16, un vis, stilul din 1900, minunată locuinţă, costă o sumedenie de bani. Au o prăvălie pe Santié şi fac concurs chiar acuma. Aveau o prăvălie în Le Mareé, asta-i frumos, dar acolo nu merge prăvălia, nimeni nu merge în Le Mareé să cumpere. Acolo mergi să vizitezi casa lui Victor Hugo nu ca să cumperi. e o nenorocire. Şi ăsta-i fiul de la acest Andreas.

(De ce-i nenorocire?) Pentru că au făcut concurs şi că n-au bani şi eu nu ştiu ce vor să mănânce. (Ce-i ăsta concurs?) Nu concurs, faliment absolut. Nu ştiu din ce vor trăi.

(Când a plecat sora din România? După moartea soţului?) În ’65 au venit. Atunci am aranjat aici. Da mama mea n-a mai trăit, din păcate. Pentru ea era sora mea totul şi pentru fratele era sora mea totul. Edith era totdeauna aşa de geloasă. Căsnicie nu e bună. Tragedie.

(Tatăl dvs. a mai trăit după ce-aţi venit aici? Câţi ani?) Da, el a trăit. Mama a murit în ’64 şi tata în ’68.

(Tata a suferit mult că a pierdut toate lucrurile astea?) Tata era foarte tare. El a călătorit încă, la 86 de ani, n-a ştiut că are cancer. A avut ceva în burtă şi a trebuit mereu să se ducă afară. Asta era tot. N-avea dureri, nimic. S-a dus peste tot. A fost în Israel, fiindcă a fost acolo invitat, a fost la Zurich, la Basel, Budapesta, pretutindeni. Au zis că e nebun. În România n-a mai vrut. Edith a fost de multe ori. E de înţeles. Nu ştii cine e duşman, cine prieten. Mai mulţi duşmani. Dar nu ştiu de ce fiindcă n-a făcut nimic rău. Tatăl meu a ajutat. N-a venit la el o societate care a cerut ceva, ca el să nu dea.

(Dintre prietenii de familie ai părinţilor, pe cine mai ştiţi?) Tatăl meu avea 100 de ani sau mai mult. Îmi amintesc de familia Puhala, Merkler, Tita.

(Ce era Puhala?) El era profesor de latină în gimnaziu şi băiatul a jucat tenis cu Holi. Când au fost daţi afară părinţii din locuinţă, atunci au primit o cameră jumate şi jumate din bucătărie, în locuinţa lui Puhala.