Liviu SECOȘIANU

Se mai petrece un fenomen, apropo de asta… Am gândit de multe ori, că în general transformările pe care le-am trăit şi nu vorbesc de perioada comunismului, conjugate cu tehnicismul, cu acceleraţia vieţii de acum, au dus la situaţia ca oamenii să nu-şi trăiască în mod deplin propria lor viaţă. Dacă ne gândim bine, ne dăm seama că cei mai mulţi trăim alăturea de viaţă. Începând de la dezrădăcinarea aceasta în masă a ţăranilor aduşi la oraş, unde n-au reuşit să fie nici muncitori propriu-zişi şi nu mai erau nici ţărani, s-a creat categoria aceasta de navetişti, care nu mai erau în nici un fel, trăind mai mult sau mai puţin complexul acesta de inferioritate, care este o realitate psihologică nu doar o vorbă. Omul, în general se vrea întreg, se vrea împlinit, dar simte că nu este. Copilul vrea să fie om, să fie mare şi, observaţia care se poate face este – câţi dintre oameni mai păstrează această strădanie spre omenie, spre a fi om. În afară de lumea satului, unde a existat ceva mai închegat, noi de-abia am început să ne-njghebăm. Vorbim mereu de tradiţie, dar noi nu avem o tradiţie, ci am avut obiceiuri şi le-am prăpădit. Aceşti oameni de care vorbeam, navetiştii, nu mai erau de nici un fel, nici ţărani, nici muncitori propriu-zişi, căci de meseriaşi nu mai vorbim.

Apropo de meseriaşi… Ce meseriaşi a avut Timişoara! Au fost croitori, pantofari, frizeri, care aveau mândria lucrului bine făcut. Acestea sunt lucruri care s-au pierdut. S-au pierdut oarecum în mod firesc, nu numai la noi ci pretutindeni, datorită industrializării, a standardizării. Mihai Ralea scria în volumul său, „Cele două Franţe”, că muncitorii francezi au fost multă vreme refractari industrializării pentru că nu acceptau spiritul şi efectele lucrului pe bandă rulantă. Ei aveau mândria lucrului „du travaille bien finit”, a lucrului bine făcut de mâinile lor. Toate astea s-au pierdut.

Îmi aduc aminte că aveam un frizer neamţ, care avea o colecţie de brice pe care le ascuţea şi încerca pe un fir de păr să vadă cum se taie. La bărbierit (acum nu se mai bărbiereşte lumea la frizerie) săpunea bine şi îndelung, ceea ce dura mai mult decât operaţiunea bărbieritului propriu-zis. Frizerul meu, Wolf, spunea „Gut geseifert ist halb rasiert”, adică „Bine săpunit este pe jumătate bărbierit”. Avea un sentiment de uşoară desconsiderare, de superioritate faţă de frizerii din Bucureşti care se făceau doar că te săpunesc.

Un alt exemplu sunt croitorii. Era un croitor în Piaţa Sf. Gheorghe, acolo unde este „Evenimentul zilei” acum, ce se numea Kirity. Maestrul meu mi-a povestit odată că şi-a făcut un costum de haine la Kirity şi a urcat la acest croitor să-i spună că un coleg îi spusese că haina parcă îi face o cută. I-a spus: „Domnu’ Kirity, nu te supăra, uită-te te rog, căci mi-a spus cineva că parcă haina asta face o cută”. Imediat a desfăşurat oglinzile, căci erau oglinzi din acelea care se desfăceau de jur împrejur şi s-a uitat şi l-a examinat îndelung şi după aceea i-a spus: „Domnu’ doctor, haina asta stă aşa cum trebuie să stea o haină. Dacă cineva vă mai spune ceva, să-i spuneţi că eu, Kirity, am spus că haina asta vă vine desăvârşit”.

Legat de această poveste să vă spun alta. Era după război şi era sărăcie mare şi plecase de-aici un copil, fost ucenic al lui Kirity, la Viena, unde iarăşi era sărăcie şi a căutat de lucru, dar n-a găsit niciunde. În cele din urmă mai încearcă, în disperare, la un salon de croitorie, în centrul Vienei. Patronul îi spune „Nu, mulţumesc, nu avem nevoie!” După aceea se uită la el şi-i spune: „Ascultă, da’ de unde vii tu?” Băiatul îi spune „Aus Temesvar”. „Din Timişoara?! Şi unde ai lucrat la Timişoara?” Zice: „Am avut un maestru bătrân, un croitor bătrân, Kirity”, la care acesta îşi ridică ochelarii şi se uită la el: „Tu ai învăţat meserie la Kirity?!” „Da”. „Na, atunci rămâi aici că ai loc aici”. Era deci faima bunilor meseriaşi, care depăşeau limitele oraşului şi, în cazul pe care l-am exemplificat, şi ale ţării. Aşa se trăia. Erau maeştri care se ocupau şi cu stilouri.

Te duceai la ei şi nu exista să revii să-ţi corecteze ceva. În clipa în care ţi-a dat ceva era sigur, era bun.

Pe urmă, în domeniul profesiunii am prins o perioadă cumplită, în care s-a dat viaţă concepţiei dictatoriale a comunismului. „Ce-i legea? Legea este voinţa noastră”. Au transformat justiţia, au introdus judecători populari cu câteva luni de instructaj, dar au menţinut alături de ei o serie de vechi judecători, ca să-i poată forma pe aceştia. Am avut şansa să cunosc mari judecători, cărora le păstrez o pioasă recunoştinţă şi în faţa cărora ne prezentam să susţinem o cauză sau un recurs, cu emoţia pe care o aveam la un examen.

Au fost radiaţi din colegiu, epuraţi o serie de mari avocaţi. În avocatură am avut şansa de a ajunge să fiu stagiar al maestrului Dimicescu, care fusese şi profesor de filosofie şi am reuşit să m-apropii de el. Lucram de dimineaţa până noaptea târziu, de multe ori, şi când terminam lucrările mai stăteam de vorbă cu maestrul. Era un om încântător şi mi-a spus, la începutul activităţii mele, aceste cuvinte care sunt demne de a constitui un ghid de orientare, un criteriu de apreciere pentru tinerii avocaţi: „Liviu, sunt fără-ndoială nenumărate feluri de avocaţi. În primul rând, după felul şi caracterul celui care practică această profesiune, dar dacă vrei cu tot dinadinsul, există cel puţin două categorii: avocaţi apostoli şi avocaţi birjari. Avocatul apostol este cel care tinde din toate puterile lui să imprime clientului lui o anumită ţinută în litigiu, în procesul pe care-l are, în raport cu viziunea morală pe care o are. Avocatul birjar este cel care este dispus oricând şi cu orice mijloace să satisfacă capriciile clientului lui, în măsura în care acesta îl plăteşte. Vei fi tentat de a doua categorie care ţi se va părea mai bănoasă, dar vei avea prilejul să constaţi că prima categorie îţi oferă, e-adevărat mai greu, în timp, o prestanţă, o poziţie profesională şi socială care nu poate fi echivalată cu nimic”. I-am fost recunoscător pentru că mi-a spus: „Eu te-ndemn să nu intri în a doua categorie!” M-am străduit şi i-am fost recunoscător pentru acest îndemn, cu strădania de a urma prima categorie.

Şi-am avut mari decepţii. M-a dus aproape de el în procese mari, în penal, omoruri, delapidări, în procese politice, crimă de uneltire contra ordinii sociale, spionaj, înaltă trădare, crimă de sabotare politică, la Tribunalul Militar, în şedinţe de noapte, în săli în care era numai securitatea aproape, în care veneau inculpaţii cu lanţuri la mâini şi la picioare şi erau loturi de câte 20-30 de inculpaţi. Într-o zi i-am spus maestrului meu, care fusese decan în Barou: „Domnu’ decan, eu m-am gândit să plec din profesiune!” S-a uitat la mine şi mi-a spus: „Spune-mi şi mie de ce!” „Domnu’ decan, aţi văzut ce eforturi am făcut! Cum ne-am gândit că se poate prezenta cauza într-un mod care să fie acceptabil şi să nu neglijăm din ceea ce s-ar putea spune şi în dosarul ăsta s-au pronunţat sute de ani de închisoare. Păi care este proporţia între efortul nostru şi rezultatul pe care l-am obţinut?!” S-a uitat la mine şi mi-a spus: „Liviu, în timp ce pledai m-am uitat la tine şi m-am uitat şi în jur. Nu ştiu dacă tu te-ai uitat în boxă în timp ce pledai, să vezi cu ce ochi s-a uitat la tine inculpatul pe care-l apărai şi care-şi lega toate speranţele de argumentaţia ta. Dacă te-ai fi uitat în spate, să vezi familia cu lacrimi în ochi, care ştia că faci tot ce se poate face pentru ca să-l ajuţi, să-l scapi. Ţi se pare că asta nu însemnează nimic, chiar nimic?! Dacă ai această credinţă, atuncea ai dreptate, pleacă, iar dacă nu, rămâi”. Şi-am rămas şi n-am regretat. Iată câteva lucruri pe care am putut să vi le spun pe diverse fragmente ale unei realităţi, ale unei vieţi.

(Aţi avut procese politice mai deosebite?) Aş putea să vă dau nenumărate exemple. Într-o dimineaţă eram acasă la maestrul meu, în biroul lui şi vine celălalt stagiar, regretatul meu coleg şi prieten, avocatul Cernescu, care-i spune: „Domnu’ decan, vreţi să apăraţi într-o cauză, crimă de sabotare a economiei R.P.R, pedeapsa cu moartea?” Maestrul i-a spus: „Bineînţeles că accept, dar cu o condiţie firească, să am răgazul să văd dosarul, să pregătesc apărarea”. A angajat procesul şi ne-am dus. Era fostul şef al Căilor Uzinare Reşiţa. Erau 18 volume de dosare, iar capetele de acuză erau că a distrus cu bună ştiinţă o macara în valoare de 1 milion şi nu ştiu cât, că a provocat în mod intenţionat o serie de accidente-catastrofe pe căile ferate uzinare şi nenumărate fapte de acest fel. Asta era acuza. I s-a luat interogatoriu. Eram acolo noi, soţia lui şi sala plină de securitate şi i s-a luat interogatoriu. Era un tânăr judecător, cu figură foarte frumoasă şi la interogatoriu inculpatului i se spune: „Recunoşti cutare?!” „Recunosc domnule preşedinte, da’ nu numai asta, că am făcut şi cutare, şi cutare, din ură faţă de regim!” Toate capetele de acuzare au fost recunoscute. La urmă, consemnează şi pentru că procurorul nu mai avea probe este întrebată apărarea. Maestrul meu spune: „Tovarăşe preşedinte, eu vă cer oricum un termen, ca să am posibilitatea să studiez dosarul, dar vă rog ca între timp să cereţi de la uzină toate procesele verbale încheiate cu prilejul accidentelor despre care se vorbeşte”. La care preşedintele spune: „Tovarăşe avocat, am înţeles, dumneavoastră vreţi să stabiliţi nişte detalii, nişte amănunte, dar nu vedeţi, clientul dumneavoastră nu numai că recunoaşte toate capetele de acuză, dar recunoaşte mai mult decât atâta”.

Maestrul a spus: „Să verificaţi aceste recunoaşteri şi să stabilim adevărul, în mod absolut. Şi vă mai cer un vorbitor cu inculpatul”. „Poftiţi în arhivă”. Am fost alături la acest prim vorbitor şi maestrul meu îi spune: „Domnu’ inginer, dumneata îţi dai seama pentru ce eşti trimis în judecată?! Sub rigorile pedepsei cu moartea, dumneata vrei să te aperi, înţelegi să te aperi?! Ca să te pot apăra eu trebuie să mă sprijin pe concursul pe care mi-l dai!” N-am văzut în toată viaţa mea aşa ceva. Auzeam de drogări, dar aşa ceva n-am văzut. Se uita foarte blând la maestrul meu şi aproape că nu i-a spus nimic. Între timp ne-am dus la penitenciar, a stat de vorbă cu el, i-a explicat şi la termenul viitor era un alt om. I s-a luat din nou un interogator: „Recunoşti?!” „Domnule preşedinte, nu numai că nu recunosc, dar există explicaţii pentru toate faptele care sunt puse în sarcina mea. Uzina U.D.R. a fost înfiinţată în anul 1800 şi ceva, la o capacitate de producţie de… De atunci producţia a crescut de o sută de ori, căile ferate uzinare au rămas la capacitatea iniţială sau aproape. Accidentele erau fortuite, aproape inevitabile”. A dat explicaţii, la care apărarea cere o expertiză în legătură cu prejudiciile, cu accidentele. Îmi amintesc că au fost chemaţi experţii şi a fost o şedinţă de noapte, care s-a prelungit până pe la 2-3 dimineaţa. Experţii contabili lucrau cu nişte calculatoare cu manivele. Inculpatul făcuse studii în Franţa şi era un element strălucit, n-am văzut aşa ceva. Îl trimiseră în judecată pentru că avea antecedente, căci în tinereţe fusese legionar. Contabilii calculau cu maşinile de calcul, iar el stătea concentrat, noaptea şi a spus: „Domnule preşedinte, v-aş ruga să cereţi experţilor să recalculeze”. Erau nişte calcule cu cifre de milioane şi el făcea calcule mental. Spunea: „Mie mi se pare că acolo s-a greşit şi în realitate este vorba de suma cutare”. N-am văzut aşa ceva. Au recalculat şi aproape la zecime, calculul mental făcut de inginer era corect. În sfârşit, se termină procesul, se dă cuvântul în fond, apărarea cere schimbarea de calificare, din crimă de sabotare în neglijenţă în serviciu, abuz în serviciu, se amână pronunţarea de 10-12 ori şi în cele din urmă îi schimbă într-adevăr calificarea şi-l condamnă la maximum de pedepse, de 15 ani, cât era pentru asta şi-l obligă la milioane de lei despăgubire. Maestrul meu face recurs, motivează recursul, îl depune, ceea ce era neobişnuit şi, într-o bună zi este arestat pe stradă. Eu cunoşteam toate cauzele biroului şi am rămas singur cu acest birou, care era unul dintre cele mai mari din Timişoara, cu groaza că maestrul meu a fost arestat. Eram la el la birou şi băteam la maşină când a venit securitatea să facă percheziţie acolo. Vă închipuiţi ce senzaţie, ce groază am trăit…

(În ce an era?) În ’50 şi ceva. După aceea l-au ţinut în anchetă la securitate şi l-au depus la penitenciar, pentru ca după trei luni de zile să-i dea drumul fără nici un fel de explicaţie. La penitenciar l-a întâlnit pe clientul lui care a fost îngrozit când l-a văzut. Zice: „Domnule avocat, dacă şi dumneavoastră aţi ajuns aici eu sunt pierdut!”. Maestrul îl îmbărbătează şi spune: „Domnu’ inginer, fii liniştit că tot eu am să te apăr”. Cauza merge în recurs la Bucureşti, generalul Petrescu vede motivele, admite recursul, casează, modifică şi pedepsele şi constată că între timp a intervenit un decret de amnistie şi graţiere pentru infracţiunile de abuz şi neglijenţă, dispune punerea în libertate şi trimite pentru despăgubiri la fostul tribunal feroviar. La primul termen, avocatul C.F.R.-ului se prezintă şi-şi revocă toate pretenţiile, deci n-a rămas aproape nimic din această condamnare la moarte. Vă mai spun epilogul, care este demn de paginile unui epilog de roman.

Mergeam odată cu acceleratul la Cluj pentru un proces. Stăteam în compartiment şi citeam. Vizavi de mine era un domn, nici nu m-am uitat şi, la un moment dat, într-un târziu, domnul respectiv mi se adresează: „Domnu’ avocat Secoşianu?!” „Da”. Se uită la mine şi zâmbeşte aşa, foarte trist şi zice: „Eu sunt inginerul Ionescu”. Era cel care fusese în cauza respectivă. „Domnule inginer, da unde sunteţi acuma?” „La Câmpia Turzii”.

(Securitatea avea avocaţi anume aleşi?) Nu, securitatea avea procurorul militar care susţinea. Vă daţi seama că pe maestrul meu l-au arestat anume şi aici a fost o muncă extraordinară din partea anchetatorilor de la securitate. Pentru ei era nu numai vot de blam, o notă proastă, ca din 18 volume de dosar până la urmă să nu se aleagă cu nimic. Pe vremea aceea, în general, sentinţele erau aproape copiile rechizitoriilor şi, ca să n-aibă instanţele de fond notă proastă aproape toate recursurile se respingeau. (Recursul trebuia făcut întotdeauna la Bucureşti?) Nu, asta era o instanţă specială, condusă de generalul Petrescu. Era Tribunalul Militar pentru unităţile din securitatea statului. Eu mergeam des pe-acolo şi eram odată în faţa tribunalului şi a coborât din maşină generalul Petrescu care-mi zâmbeşte şi-mi spune: „Aaa, maestrul de la Timişoara!”.

Dacă vorbeam de pagini de roman vă mai spun ceva… Lumea în general nu înţelege care este poziţia morală a avocatului atunci când apără fapte care oripilează în general oamenii atunci când aud de ele. Îmi amintesc că la Reşiţa, nişte copii, între 13 şi 17 ani au omorât un inginer. Cu briceagul i-au perforat ficatul. De ce?! Erau la coadă la cantină şi unul dintre aceşti copii spune: „Mă, îl vezi pe ăla?! Ăsta s-a uitat urât la noi! Hai să-l batem!” L-au urmărit, au fugit după el, s-au încăierat şi în încăierare unul a scos briceagul şi l-a lovit în ficat şi l-a omorât. Toată Reşiţa era revoltată şi cred că putea să-i linşeze pe băieţi. Maestrul meu, care în general nu prea făcea deplasări, mă trimitea pe mine şi la Bucureşti, şi la Cluj şi mi-a prins foarte bine căci am dobândit multă experienţă. Mă întreabă: „Liviu, vrei să intri în acest proces cu copii?!” Erau trimişi în judecată la Tribunalul Militar de aici pentru organizaţie de comitere de crime şi delicte. Mă trimite la vorbitor şi când l-au adus pe clientul ăsta al nostru, când l-am văzut avea nişte ochi de ciută, de căprioară. Când l-am întrebat „Ce-aţi făcut?!” a început să plângă. Zice: „Domnu’ avocat, da noi n-am vrut să-l omorâm!” La primul termen, la Tribunalul Militar de aici, apărarea a demonstrat că nu e vorba de o organizaţie, ci de o participaţiune simplă la ceea ce s-a întâmplat acolo şi Tribunalul Militar declină competenţa la Reşiţa. Mă duc la Reşiţa şi nu era hotel pe-atuncea, dar aveam un văr care era inginer şef la Turnătorie, mă primeşte la el şi-mi spune aşa: „Tu vii să-i aperi pe ăştia?! Păi toată Reşiţa e revoltată. Cum poţi să aperi aşa ceva?!”. A trebuit să-i explic şi n-a acceptat cu multă uşurinţă ce i-am spus eu. I-am spus că fapta este faptă dar suportă diverse calificări aici. Una este intenţia de omor, asasinat, alt lucru sunt loviturile cauzatoare de moarte. Zice: „Da, sigur, începeţi deja s-o întoarceţi aşa, avocăţeşte!” În orice caz, vreau să vă spun că s-a pledat procesul şi s-a admis pentru ei complicitate, că atâta au ştiut băieţii, că merg să-l bată şi n-au ştiut că unul dintre ei o să scoată cuţitul. Atuncea sigur că s-a dat calificarea corespunzătoare. La Reşiţa apăruse atuncea în Codul penal exmodificat pentru delapidare cu pedeapsa cu moarta, la prejudicii peste o sută de mii de lei.

Mă întreabă maestrul meu: „Liviu, vrei să te duci la Reşiţa?” Era vorba de un gestionar al unui depozit de tutun care era infirm, invalid de război şi care avea un prejudiciu de vreo două milioane şi ceva. Vă daţi seama, la pedeapsa cu moartea era o sută de mii şi el avea două milioane. În orice caz, a rezultat că ăsta era complet nepriceput în gestiune şi avea o remiză pentru a aproviziona trei regiuni cu tutun, de opt la sută. El avea nişte câştiguri colosale, de neimaginat pe vremea aia. Nu erau probe împotriva lui pentru sustragere. El îşi angajase un contabil particular şi era vraişte tot. S-a stabilit că un transport de tutun cu ţigări Virginia plecase din Bucureşti şi trenul a dispărut cu roţi cu tot şi asta i s-a imputat lui. După aceea s-a stabilit mai târziu că a ajuns în străinătate. În sfârşit, a fost condamnat la moarte şi sentinţa s-a pronunţat la Casa muncitorească. A fost prima condamnare la moarte pe care am trăit-o eu, ca avocat. În timp ce se pronunţa: „În numele poporului te condamn la moarte”, eu scriam deja declaraţia de recurs şi la un moment dat am auzit o bufnitură şi când m-am uitat inculpatul se prăbuşise acolo, leşinase. L-au scos miliţienii în culise, au aruncat apă pe el şi-am auzit nişte urlete neomeneşti, nici n-am mai auzit aşa ceva. În sfârşit, vine cauza în recurs, pledează maestrul meu, se casează hotărârea, se dispune refacerea evidenţei contabile, că nu era nici o evidenţă contabilă acolo, se numeşte o comisie de experţi care a lucrat doi ani de zile ca să refacă evidenţa contabilă. În cele din urmă se rejudecă procesul, e condamnat din nou la moarte şi din nou merge în recurs, între timp se stabileşte că nu e delapidare, îl condamnă la nu ştiu câţi ani şi, după prima casare, la vorbitor, m-a întrebat: „Domnu’ avocat, mai există pedeapsa cu moartea?!” Îi spun: „Există, dar…”. „Vă rog să-mi spuneţi ce-i cu soţia mea”. Am îngheţat.

Vă spun numai ce stare materială avea. Socrul lui avea o pensie de nu ştiu cât, ca fost muncitor la Turnătorie, ei aveau cei mai frumoşi cai de cărăuşie din judeţ, vaci cu lapte… aveau o stare materială deosebită. Deci unde să fure?! Nu s-a stabilit ce-a făcut cu banii, cu milioanele. În rechizitoriu se spunea: „Prezumţie că a furat că a făcut cadou soţiei lui un ceas Doxa, de aur”, dar ăsta era vreo două mii de lei atunci. Socrul lui a susţinut toată cheltuiala procesului. În timpul cât se făcea expertiza şi apăram procesul, soţia lui a fugit cu un fost deţinut, aflat în aceeaşi celulă cu soţul ei. Soţul ei îl trimite la nevastă-sa să-i spună şi ăsta pleacă cu nevasta lui. Am îngheţat când mi-a spus de nevasta lui. Ce să-i spun?! Tot el mi-a spus: „Domnu’ avocat, nu vă chinuiţi să-mi spuneţi, că eu ştiu. Vă rog doar să-i spuneţi neveste-mii că ar fi putut să aştepte până s-ar fi terminat cu mine”.

În sfârşit, după ce s-a terminat procesul, după vreo doi ani am avut un alt proces la Reşiţa şi aveam o maşină care era parcată pe o stradă laterală şi aveam mantaua băgată în portbagaj şi când eram la portbagaj văd pe strada aceea, unde nu era nici ţipenie de om, pe cineva că se îndreaptă cu paşi hotărâţi spre mine. M-am uitat spre acel om care-mi spune: „Domnu’ avocat, mă cunoaşteţi? Eu sunt Oprea”. Era cel care fusese condamnat la moarte de două ori.

(Cum au fost anii de studenţie?) Am dus-o foarte greu pentru că nu aveam drept la bursă căci aveam origine socială nesănătoasă pentru că tatăl meu fusese avocat. După aceea a evitat să-şi mai treacă şi titlul de doctor. La un moment dat a fost muncitor pe şantierele de la Chilia. Erau ani de sărăcie. (Unde aţi locuit în timpul facultăţii?) N-aveam drept la cămin şi am locuit în gazdă. Am locuit şi într-o spălătorie cu ciment pe jos. Am reuşit la un moment dat, cu artificii din astea, cu certificat medical, să obţin o cartelă la cantina dietetică, la unguri. Apropo de asta, să vă spun o scenă amuzantă de la cantină. Când am fost de serviciu la cantină, la bucătărie, am dat o fişă de bon unui coleg de-al meu, regretatul Zeno Turdeanu, care a fost epigramist. Erau studenţii supişti. Bonurile sau cartelele se cereau la felul doi şi mulţi mergeau, mâncau supa şi după aia plecau ca să nu le ceară cartela. Mai era acolo unul Zoli, care umbla într-un frac şi-l ştiau cei de la cantină şi-l lăsau iar acesta mânca toate resturile din farfurii.

I-am dat un bon colegului meu Zeno Turdeanu şi în timp ce mânca vin ungurii să facă control la cartelă. Când au ajuns la el a continuat să mănânce. „Tovarăşe, cartela!” El mai avea puţin de mâncat şi când a terminat s-a întors la ei şi a spus: „Nu am cartelă!” „Da tovarăşe…” În drept era un adagio în latineşte pentru o cauză de absolvire de răspundere, starea de necesitate, iar acesta fiind student în drept se întoarce şi le spune: „Tovarăşi, necesitas non habet legem”.

(Ce s-a întâmplat cu profesorii universitari care au fost înlăturaţi din învăţământ?) Lucian Blaga a fost bibliotecar. A fost distrusă intelectualitatea pe care am avut-o şi am avut mari profesori. Profesorul Traian Ionaşcu, care era profesor de Drept civil, avea încă doi fraţi, profesori universitari, cu studii la Paris. Traian Ionaşcu, care a fost folosit de regimul comunist, a fost la un moment dat preşedintele Consiliului legislativ, şi-a dat un doctorat la Paris şi obişnuia ca de câte ori mergea la Paris să-şi întâlnească profesorul, Capitand, care era o mare somitate. Cu prilejul uneia dintre vizitele pe care i le făcea, l-a găsit la curs pe profesorul Capitand şi a intrat prin spate în sala de curs şi s-a aşezat. Profesorul l-a văzut, n-a schiţat nici un gest şi a continuat cursul. Traian Ionaşcu îşi dăduse doctoratul în materia Obligaţiilor, având Teoria cauzei, un capitol foarte important. Profesorul şi-a continuat cursul şi la un moment dat se opreşte şi spune: „Domnilor până aici a fost capitolul cutare. De-acum intrăm în importantul subiect al Teoriei cauzei, care a făcut obiectul tezei de doctorat al profesorului Traian Ionaşcu, de la Universitatea din Iaşi, pe care l-am văzut în sală şi pe care îl rog să continue cursul cu acest subiect pe care, nu mă îndoiesc, îl va susţine cel puţin la fel de bine ca şi mine”. Profesorul Ionaşcu a urcat la catedră şi a continuat cursul. Ce exemplu mai frumos şi mai ilustrativ pentru capacitatea oamenilor de mare formaţiune pe care i-am avut profesori.

În cei 50 ani de regim comunist s-a urmărit, în mod deliberat, să se distrugă familia, satul, şcoala, biserica, ne-am prăpădit intelectualitatea şi în bună măsură trăim ce-am semănat, culegem ce-am semănat. Ne vom reface neîndoielnic, dar în mulţi ani.

(Ce v-a determinat să faceţi Facultatea de Drept?) În general cred că tentaţia mi-a fost infuzată de romanele lui Ionel Teodoreanu. Am dorit să fac avocatură şi m-am înscris la Facultatea de Drept din Cluj, cu toate greutăţile, pe care nu ştiam cum o să le rezolv, într-o perioadă în care Dreptul părea că nu are nici un fel de perspectivă şi avocatura de asemenea. Părinţii mei au insistat să dau la Politehnică sau la Agronomie aici. Am avut şi actele depuse, căci înscrierea se făcea pe bază de coeficienţi şi mi-au comunicat de la facultate că am fost admis, dar am spus „Nu”. Părinţii m-au întrebat atunci: „Şi ce vrei să faci cu Dreptul, că n-are nici o perspectivă?”, la care eu am spus cu aerele adolescentului de atuncea că nu mă interesează dacă nu voi avea nici un fel de perspective, am să fac un curs de recalificare şi am să mă fac strungar.

După aceea n-am intrat uşor în barou. Două luni de zile n-au avut în schemă post de jurist şi am fost numit şef al serviciului administrativ la Electrobanat şi m-am înspăimântat acolo de ce-am văzut. I-am explicat directorului că este ilegal ceva şi mi-a spus „Ce, că tribunalul face ce vrem noi!”. Semnam nişte bonuri de necesitate pentru rechizite şi când m-am dus să văd depozitul era deschis, toată lumea lua ce voia de-acolo, iar semnăturile mele erau doar aşa… Puteam să fac şi puşcărie. Am avut însă cererea depusă pentru barou şi după câteva luni totuşi m-au admis şi după aceea mi-am început promisiunea, fără mari pretenţii. Se făcea greu profesiunea, dar am avut totuşi şansa unui loc de muncă privilegiat pentru că la noi nu se făceau reduceri de scheme cum se făceau peste tot şi te trezeai că te dădea afară şi căutai loc de muncă în altă parte. Pretenţiile mele materiale erau modeste şi am ajuns totuşi după aceea să-mi asigur o existenţă onorabilă.

(Ca tânăr avocat cum vă petreceaţi timpul liber? Mergeaţi la Operă, la teatru?) Mergeam, dar eu făcea, cum se spunea înainte, muncă nenormată. Mă sculam de dimineaţă, plecam de cu noaptea de-acasă, căi am învăţat că era important să fii acolo înainte de începerea proceselor pentru că veneau oamenii necăjiţi şi trebuia să fii acolo. După aceea erau procese foarte multe, câte 120-140 de procese pe listă, de dimineaţa până seara şi de multe ori nu ştiam dacă avem răgazul să mergem să mâncăm ceva. După terminarea dezbaterilor mai făceam şi muncă de arhivă, studiam dosare, pregăteam procesele de a doua zi şi mai stăteam de vorbă cu clienţii. În general avocatura de bară este o profesiune unde îţi încrucişezi argumentele cu ale adversarului şi nu ai o altă armă decât cea mai slabă, „suflul”, un cuvânt. Rezultatul muncii tale nu este niciodată proporţional cu efortul pe care-l depui pentru că se intercalează o altă muncă, o altă persoană care valorifică sau nu ceea ce ai de oferit. Pe de altă parte este de cele mai multe ori ingratitudinea sau lipsa de înţelegere a celor pe care-i asişti. Dacă rezultatul este bun, atunci lumea este înclinată să spună „Normal, pentru că aveam dreptate”, dar dacă rezultatul nu este bun, de vină este avocatul. Eu am pledat mai ales în penal unde veneau oameni necăjiţi care nu aşteptau minuni şi care erau recunoscători şi simţeau efortul pe care-l faci. În asta constau marile noastre satisfacţii. Pot să spun că am mândria de a fi învăţat de la maestrul meu, pe care nu o dată l-am văzut, nu luând, ci dând bani clienţilor să meargă să doarmă undeva. Era o altă mentalitate, era şi formaţiunea mea de o anumită manieră. Nu am condiţionat niciodată şi nu am cerut niciodată nimic, în afară de onorariile care se plăteau la biroul respectiv.

(Aţi avut şi dumneavoastră discipoli?) Păi eu am fost, cam 20 de ani, directorul Biroului de avocaţi de-aici. Am avut şi în privinţa asta o mare satisfacţie, deşi eram în situaţia de a şicana pe fiecare, pentru că uneori le stabileam onorariile. Avocatura este o profesiune liberă în care nimeni nu-ţi asigura minimum de existenţă. Erau mai ales avocaţii tineri şi cine-i cunoştea, cine apela la ei, ce cauză aveau?! Aveau însă necesităţi mari, căci erau la începuturi şi nu puteau câştiga nimic. Era uneori sistemul de colaborări, în care doi sau trei avocaţi pledau în aceeaşi cauză şi împărţeau onorariul. Încasările erau plafonate, mi se pare că patru mii la început, din care avocaţii primeau puţin pentru că era impozitul cam 60%, era taxa colegiului. Am avut însă satisfacţia de a fi rezolvat într-un fel problema subzistenţei avocaţilor şi în special a avocaţilor tineri, într-un stil care s-a considerat atuncea revoluţionar. În prima lună am reuşit să asigur tuturor avocaţilor nivelul maxim de încasări. Ce se întâmpla…avocaţii foarte solicitaţi nu mai făceau angajamente ci făceau un fel de avocatură clandestină şi-atuncea am discutat cu toţii. Eu n-am chemat niciodată pe nimeni la ordine, dimpotrivă, dacă aveam ceva de spus unui avocat mergeam şi-l căutam în sala de şedinţe, îl luam deoparte şi-i spuneam ceea ce era de spus. Cu avocaţii mai solicitaţi am discutat aşa: „Interesul vostru este să aveţi mai multe cauze, dar să nu creaţi nemulţumiri celor care nu au. Eu vă propun să faceţi colaborări, să împărţiţi cauzele. Veţi avea astfel posibilitatea să aveţi clienţi mai mulţi”. După primele luni, spre uimirea tuturor şi în special a avocaţilor tineri, toţi au avut cât se putea avea atunci. Am avut satisfacţia, pe care o am şi-acum, şi-o spun cu orgoliu, căci şi acuma, după atâta timp, dacă mă duc în tribunal cei care m-au ştiut îmi spun şi-acuma „Domnu’ director”, lucru care nu prea se întâmplă cu foştii şefi. Avocatura este însă o profesiune fără grade şi fără şefie. Am zis că mai degrabă conduci o uzină mare decât un colectiv de avocaţi în care toţi îţi sunt colegi şi tuturor le umblă mintea. Am avut satisfacţia asta că am reuşit să nu creez nemulţumiri, dimpotrivă, aprecieri. Pe urmă am avut surpriza că într-o zi, la Tribunalul Militar îmi spune preşedintele „Domnu’ avocat, vă felicit!” „Pentru ce?!” „Aţi primit o mare decoraţie!” „Ce decoraţie?!” „Preşedintele Constantinescu v-a conferit decoraţie pentru serviciu credincios”. Nu m-am aşteptat la aşa ceva Într-adevăr a apărut în Monitorul Oficial.

(Care dintre părinţi a avut o influenţă mai mare asupra educaţiei dumneavoastră?) Am avut parte de o foarte bună educaţie din partea mamei care a avut un deosebit bun simţ, dar şi din partea tatălui meu, care a fost un om generos. Tatăl meu a fost mai puţin alături de mine. (Bunicul ce era preot din partea cui era?) Era bunicul din partea mamei. (Cum se numea?) Stoian. Iar bunicul meu dinspre tată, care era şi el din Banatul iugoslav, din Torac şi care s-a mutat apoi la Pădureni, avea un caracter deosebit şi a fost primar de mai multe ori. Povestea un ţăran şi asta este ilustrativ pentru poziţia şi caracterul pe care-l aveau… Îi spuneau Moş Nichi Torăceanu, că era om bogat şi că era primar, iar într-o zi de iarnă era foc în sobă la primărie şi la un moment dat intră un domn cu căciulă pe cap, cu blană şi i se adresează: „Cine eşti dumneata?!” El era la cănţălarie, cum se zicea la birou, la care bunicul meu îi spune: „Uite ce se-ntâmplă… Dumneata dacă intri aici în primărie şi mă vezi la masă, poţi să te gândeşti că eu sunt primarul comunei, dar pe dumneata te rog să pofteşti afară că nu se intră aşa într-un birou. Baţi întâi la uşă, dai bună-ziua, spui cum te numeşti şi după aia stăm de vorbă!” La care acela spune: „Da’ eu sunt prefectu’!” „Poţi să fii şi ministru! Eu aici sunt primar în comună, dumneata vii la mine şi dumneata ai obligaţia să dai bună-ziua şi să spui cine eşti!” Asta apropo de educaţie.

(Cum aţi resimţit dumneavoastră perioada războiului?) Am fost la Pădureni, într-o vacanţă care a fost încântătoare, căci era plin de timişoreni atuncea la sat. Am văzut bombardamentele Timişorii de pe câmp, iar după armistiţiu ştiu că au bătut seara la noi la geam şi au spus „E pace, s-a terminat!”. Am revenit apoi la Timişoara şi ne-am refugiat la Lugoj şi am plecat cu o coloană militară care evacua arhivele cercului, cu regretatul colonel Drăgan, care era prieten cu familia noastră. La Moşniţa coloana a fost atacată de o escadrilă de avioane germane care au mitraliat, iar noi ne-am refugiat în porumb şi am văzut gloanţele trecând pe lângă noi. Asta am păstrat în amintire. Am stat câteva zile la Lugoj şi după aia ne-am întors. Pe urmă am trăit ceea ce a trăit toată lumea aici, cu brava armată sovietică.

(Care a fost perioada cea mai frumoasă din viaţa dumneavoastră?) Să vă spun ceva… Am trăit aşa de crispat, căci totul era oprit şi trebuia bine să bagi de seamă ce vorbeşti ca să nu ajungi la puşcărie. După aceea a fost o psihoză duplicitară impusă. Una gândeai şi vorbeai acasă strict cu cei intimi şi altceva trebuia să vorbeşti în afară. Mai târziu a ajuns în asemenea stadiu încât te autocenzurai la tot ceea ce vorbeai, aşa fel încât a fost ucisă, distrusă în noi orice spontaneitate. Naturaleţea, firescul comportamentului uman a dispărut din sufletele noastre. Lumea nu este însă conştientă de ce a pierdut. S-a pierdut firescul unei vieţi. Noţiunea de libertate, care nu este înţeleasă acuma, reprezintă unul dintre simptomele suferinţelor actuale la om. Va fi foarte greu s-o recuperăm şi numai pe cale de educaţie în familie, în şcoală…dar cine s-o facă?! Există un principiu în Adagio juridic: „Cine n-a primit nu poate să dea şi nimeni nu poate să dea mai mult decât a primit”.

S-a pierdut buna cuviinţă, s-a pierdut sensibilitatea, am înlocuit educaţia lecturii şi s-a pierdut deprinderea de a citi, ceea ce mi se pare un lucru foarte grav, nu numai pentru posibilităţile de neegalat ale lecturii ca modalitate de formaţiune. Dacă nu se citeşte nu se poate dobândi vocabular şi sărăcia de vocabular însemnează aproape inevitabil sărăcie de gândire. Gândim totuşi cu cuvinte, care sunt noţiuni. Dacă ne lipsesc cuvintele, recurgem la limba de lemn, alta decât a fost înainte, cu cuvinte şablon pe care le folosim şi le adaptăm unor situaţii, ca să nu spunem nimic. Apropierea dintre oameni s-a pierdut. Ne grăbim…unde?! Vrem s-ajungem, unde?! Pentru ce?! Biblia vorbeşte de viţelul de aur. A te închina la viţelul de aur şi nu mă refer numai la bani, care trebuie să rămână un mijloc important, dar sunt o sumedenie de idoli care ne fac să pierdem sensul propriei noastre vieţi şi să trăim rătăciţi. Mă tem că majoritatea dintre noi suntem nişte rătăciţi.