Judith SALAIKA

M-am născut în cartierul Fabric. În general, în Timişoara era cartier evreiesc. Însă trăiam cu nemţii la un loc, cu ungurii, cu români, sârbi, bulgari, de toate erau acolo. Aşa. Ei cum sunt? Unde trăiesc, ei sunt evrei-unguri, evrei-români, evrei-nemţi. Messer se ţine ungur-evreu, nu poţi să ştii de la el ce-i şi cum. Muller îi evreu-neamţ, mă rog, nu ştii cum. Şi de-aia zic, ei îs foarte comici când vorbesc împreună, acum vorbesc ebraica, continuă în ungureşte discuţia, continuă în nemţeşte şi termină în româneşte. Şi atunci începe din nou, tot aşa, când ei doi discută împreună. Cu alții nu știu, dar ei doi sunt foarte comici când discută împreună. Pe mine chiar mă amuza asta, nu că să îmi bat joc de ei sau… Pe undeva era interesant o discuţie să o poarte doi oameni în patru limbi. Şi asta mi s-a părut mie foarte interesant şi de multe ori i-am auzit pe ei doi vorbind aşa, în patru limbi.

În Timişoara acolo unde am crescut în cartierul Fabric, între evrei, am avut o casă foarte mare care avea 17 apartamente cu 17 familii. Vă daţi seama ce-o fost acolo? Unguri erau, nemţi, bulgari, sârbi, toţi am locuit împreună şi din diferite părţi… or mai venit şi din Ardeal, am avut chiar şi români din Ardeal şi unguri din Ardeal. Apăi, o mai fost şi ceartă, ca între vecini, mai ales, certurile din cauza copiilor. Părinţii se certau, copiii se jucau. Şi este un cartier foarte mare acolo, cartierul Fabric. Şcoala tot acolo am făcut-o, la Generală nr.1, era aproape de unde stăteam, în strada Ion Creangă, numărul 19 stăteam, strada este acum demolată, nu se mai găseşte acum nimic din ea, cred că din tot cartierul acela şi Prinţu’ Turcesc şi… nu ştiu prin Piaţa Traian ce-o mai fi, că n-am mai fost de mult acolo. Apoi o mai fost şi ură, ca printre vecini, s-or mai şi înjurat, da’ copiii în general se jucau împreună, copiii nu ştiu de ură, nu ştiu de aşa ceva.

O singură vecină am avut, Epure, care-o venit din Hunedoara şi nu erau împăcaţi cu faptul acesta, că în Banat, în general, în Timişoara, se vorbesc atâtea limbi. Ei nu erau împăcaţi cu ideea asta. Şi după câţiva ani s-au întors în Hunedoara, de unde au venit, unde se vorbeşte numai româneşte, să n-audă ei alte limbi acolo, după câţiva ani de stat în Timişoara, or stat acolo, în curte, or avut şi doi copii şi numai din cauza asta s-or întors ei în Hunedoara. Nu au fost împăcaţi cu ideea asta.

Apăi, la şcoală am învăţat în limba română şi în limba maghiară, ceea ce a fost foarte bine faţă de maghiarii din Banat, ceea ce văd diferența din ungurii din Ardeal care practic nu ştiu bine româneşte să vorbească, unii deloc şi alţii vorbesc, dar vorbesc foarte greu limba română. Apăi, în clasa a opta am învăţat istoria şi geografia numai în limba română care a venit foarte bine, nu, pe undeva, ca să cunoaştem noi istoria în limba română şi geografia, că totuşi a fost mai uşor pentru noi decât să ştim totul tot pe ungureşte, dar noi deja ungureşte am ştiut, ceea ce am învăţat pe româneşte deja ne-a fost mult mai uşor.

Eram foarte mulţi copii în clasă, am fost 42 de copii în clasa unde am învăţat eu, ca şi în alte şcoli, profesorii mai făceau diferenţe între copii: dacă tu eşti fata cuiva, sau tu eşti fata lu aialaltă şi… mă rog, s-or mai făcut şi diferenţe care s-a văzut şi s-a simţit mai ales pentru copiii mai simpli, care erau copii de muncitori, erau copii mai amărâţi… mă rog. Asta se simţea şi profesorii direct şi-au dat arama pe faţă câteodată faţă de copiii ăştia. Şi cum eu am avut un diriginte, îl chema Comloşi, care totdeauna spunea că copiii din clasele maghiare trebuie să ia întotdeauna note mai mici decât copiii din clasele române. Şi nu ştiu de ce el accentua totdeauna treaba asta, că doară şi copiii din clasele maghiare, din contră, or învăţat mult mai greu, c-or învăţat o limbă în plus, nu? Faţă de copiii din şcolile române, şi totuşi la şedinţă accentua asta, că copiii din clasele maghiare trebuie să ia note mai mici.

Dar el nu era tot maghiar?

Ba da, şi asta era interesant, el era maghiar, el era profesor de matematică fizică şi soţia era învăţătoare tot în aceeaşi şcoală, tot în limba maghiară şi era singurul profesor care a accentuat treaba asta şi mai rău era că era şi dirigintele meu. Bineînţeles, el nu avea copii. Și parcă, parcă, pe undeva, avea și ură față de copii. Că el totdeauna spunea că un copil trebuie să ştie matematica cum curge apa-n râu şi eu mă gândesc acum, văzând că am şi eu copii, trei copii care şi ei or învăţat, că m-am ţinut după ei, că asta-i greşit ce spunea el. Unii copii judecă mai repede, au o memorie mai ageră, mai nu ştiu cum, alţii gândesc mai puţin, trebuie să judece, să gândească, alţii nu pricep deloc şi el avea obiceiul să stea în urma ta şi să-ţi dea cu palma peste ceafă, dar o palmă… să te loveşti cu fruntea de tablă. Dacă te-ai oprit să te gândeşti un pic. El nu a acceptat asta: un copil să se oprească în timp ce rezolva o problemă şi să se gândească. Trebuia, efectiv, deci, dacă scrii prostie, măcar să te afli acolo, să te vadă că scrii. Şi tot ai luat palma fiindcă ai greşit. Aşa şi mulţi copii au mai şi leşinat din loviturile lui, dar bineînţeles, o palmă în ceafă… şi în frunte o altă lovitură în tablă. Acesta era obiceiul lui.

În rest am mers bine cu şcoala. Eu am terminat confecţia, alţii s-au dus mai departe din clasă cu mine. Acum ce să mai spun? Cum am copilărit noi cu ceilalţi copii, unii erau mai mici, unii erau mai mari faţă de mine. Mai mult noi am copilărit pe malul Begăi… dacă spun corect, Bega. Era aproape de casă, eu eram în mijlocul străzii şi Bega era în capătul străzii. Acolo ne-am copilărit noi mai mult zilele înotând, jucându-ne, ne mai şi băteam bineînţeles, zdravăn… ca toți copii. Accidente nu s-au întâmplat, aşa, să ne spargem capul sau să se înece careva, dar acolo era viaţa noastră… Bega. Şi câteodată spun că mi-e dor câteodată de Bega, mai ales în zilele călduroase, c-au trecut atâţia ani… c-am copilărit în Bega toţi acolo. Mi-amintesc că mama mi-a tăiat odată dresul, eram domnişoară deja. Şi vecina noastră i-o tăiat la băiatul ei dresul, era un copil cu 2-3 ani aşa… mai mic ca mine, i-o tăiat şi lui ca să nu mai mergem la Bega, că le-a fost frică că ne înecăm. Însă noi am tăiat prosoapele şi am făcut dres. Şi ne-am dus la Bega, până la urmă, am luat şi o bătaie bună pentru asta, c-am tăiat prosoapele ca să ne facem dres. Dar tot ne-am dus la Bega, chit că ştiam că luam bătaie. Dar acolo era sufletul nostru, Bega, să ne zburdăm în apă, să ne jucăm cât era aproape ziua de lungă, da, că n-ai avut aşa unde să te duci.

Şi, apăi, cu evreii iar ne-am înţeles bine, chit că ei aveau o viaţă mai aparte de a noastră şi le cunoşteam şi sărbătorile lor şi obiceiurile lor le cunoşteam foarte bine, că biserica şi casa de rugăciuni a evreilor era ataşată de casele unde am stat noi şi era avlia lor… a stat direct în curtea bisericii unde a avut şi o casă. Aveau nişte sărbători când ei nu puneau mâna pe nimic. Şi ne chemau pe noi să le-aprindem lumânările, să le stingem luminile şi să le mai aranjăm în biserică, că au avut nişte perne de catifea brodate cu fir de aur şi argint, extraordinar de frumoase şi săculeţele în care îşi ţineau cartea de rugăciune agăţată de spatele băncii. Pân’ la urmă nu ştiu ce s-o fi întâmplat cu ei, da’ s-o ars biserica lor, s-o ars totului tot ce-or avut în biserica din Fabric, o rămas numai cărămidă… Şi atunci mulţi evrei or plecat din cartier, au plecat prin Israel, Palestina, mulţi au plecat în Canada, ştiu, aproape toţi vecinii mei evrei or plecat în Canada. Atunci, după câţiva ani, or mai rămas câţiva care ş-or ţinut slujbele în casa de rugăciuni şi la urmă s-o aprins şi casa de rugăciuni după cum am înţeles eu. Rabi, fiind orb –se zice că la ei Rabi stinge lumânarea când iasă din biserică- şi o fi lăsat o lumânare aprinsă, sau ceva de genul acesta, şi o luat foc și casa de rugăciuni şi o ars până la temelii. Pe urmă o fost totului tot vândut, o fost transformat în casă, numai biserica o mai rămas acolo şi casa de rugăciuni o fost transformată în casă. Mama mea ştia să gătească în mai multe feluri, ştia bine bucătăria evreiască. Eu, unde trăiam, erau mai mulţi evrei coşeri.

Ce înseamnă asta?

Care nu cred în Christos, îl ponegresc pe Hristos. Şi-or avut şi-o sărbătoare unde zbiciuia pe Christos. Atunci venea la mama şi mama le mai pregătea câte ceva, cunoştea bine obiceiurile şi le tăia întotdeauna păsările, că ştia foarte bine să le cureţe… cum au ei obiceiurile… toate arterele să le scoată, mai ales din partea pieptului şi a gâtului şi la ei acesta era principalul: de la un animal tăiat să scoţi arterele. Şi-apoi, pentru o pereche de pui sau o pereche de găini ce le curăţa mama, nouă ne dădea un pui, sau ne dădea o găină sau o gâscă, acum ce-o fost mai avantajos… banii, că ei nu plăteau în bani nimic, numai în produse alimentare. Ne dădea ouă sau „maţeş” din astea ce au ei… un fel de napolitane, eu ştiu, sau câte o sticlă de vin. Dar mama prefera mai mult câte o pasăre să ne dea. Asta o fost foarte avantajos, mai mult decât banii, că doar… oricum. Ne-am descurcat foarte bine cu ei. Mergeam în casele lor, mă jucam cu copiii lor.

Nunțile erau foarte frumoase la ei, or avut foarte multe nunţi, am participat… O şatră de mătase albă, cum îşi ridicau ei în curtea bisericii şi acolo ţineau mirele şi mireasa. Acolo s-o desfăşurat toată nunta, sub şatra aia albă, de mătase. Şi morţii lor cum şi-i spălau, într-un anumit bazin care numai pentru asta or ținut, femeile într-un bazin, bărbații într-un bazin, şi îi îmbrăca şi îi peria, le curăţa nasul şi unghiile totului tot şi îi spăla… ce să spun… efectiv îi freca. Şi îi îmbrăca într-un halat lung, alb şi îi băga într-un sicriu care nu conţinea nici măcar un cui sau o bucată de fier, ceva să ruginească. Era numai şi numai din lemn, aşa, fără cearşaf, fără nimic….aşa, numai aşa băgau mortul. Efectiv nu era sicriu, era mai mult o ladă, o ladă de scândură era mai mult. Apăi, or plecat şi ei, or plecat aproape toţi. Şi-au rămas restul: românii, nemţii, ungurii, cum să spun, bulgarii, sârbii.

Ca toţi, am avut şi ţigani, am avut, dar ei stăteau mai mult în capătul străzii, pe lângă Bega, mai stăteau, dar ne jucam cu ei, n-o fost problemă. Poi eu am fost şi obişnuită cu copiii, că eu am crescut la creşă de la 6 luni până la trei ani în creşă. De la trei ani până la 7 ani la cămin. Mama mea a lucrat în industria lânii, era o fabrică foarte mare pe vremuri, după cum am citit io într-un ziar ”Agenda” care e un ziar din Timişoara, cum s-o destrămat acea întreprindere enorm de mare. Avea bazin de înot, avea câmp de tenis, de baschet, de handbal, tot în incinta fabricii. Plătea mama 1 leu pe lună cotizaţia şi aveam dreptul pe gratis şi de un profesor de înot care mă învăţa sa înot tot în bazin, acolo, unde avea şi copiii bazin şi-o fost şi un bazin mare unde se juca şi polo şi unde se învăţa copiii la înot pentru 1 leu pe lună şi ce-o fost un leu pe lună? Ce-ai luat? Doi covrigi sau două cornuri ai luat pe leu’ ala şi-ai avut dreptul la profesor, mă rog, la orice, la polo, la handbal, la înot. A fost foarte frumos. Vestiarele erau extraordinare şi duşurile. O avut acolo bufet pentru copii şi pentru adulţi ca sa-şi cumpere suc, ce fiecare o avut nevoie. Un teren mare de iarbă, unde se jucau copiii când ieşeau părinţii de la serviciu, mai ieşeau acolo cu copiii. O avut întreprinderea sanatoriu, tot în curtea întreprinderii – mai mult îi ziceau staţionar- unde stăteau bolnavele nu prea grave care să ajungă la spitale mai mari.

Căminul a fost foarte frumos, ceea ce nu cred că există în ziua de azi aşa un cămin frumos cum au fost alea pe vremuri. Or avut dormitor, sală de mese, deci noi am luat aşa: dimineaţa am primit micul dejun, am primit gustare şi prânzul. Şi ne-am culcat. Când ne-am sculat, iară ne-o dat o gustare. Când or venit părinţii după noi, am primit un măr, napolitane, gogoşi, langoşi, ce s-a făcut, mă rog, ”Eugenie” – înainte erau şi mai mari şi mai bune faţă de astăzi ”Eugeniile”!! Atunci schimbul de după-masă când o intrat copilul în cămin iar o primit prânzul, mai târziu gustarea şi seara iar i-a dat cina, şi i-a culcat. Și după ora 10 or venit părinții și i-o luat, dar acuma nu cred că mai există așa o creșă. Şi creşa, căminul- creşa era pentru bebeluşi – o avut bazin de înot în spatele clădirii. Mi-amintesc de curtea aia mare, imensa de la cămin, care era plin de castani şi de bănci lungi acolo şi mese lungi unde noi vara mâncam afara şi ţarcuri cu nisip unde ne jucam. A fost un cămin foarte frumos. În toata Timişoara aia nici o fabrica n-o avut un cămin ca Industria Lânii.

Atunci a fost un director, Ghica l-o chemat pe directorul asta, care n-avea copii şi iubea enorm copiii şi-a dat mult accent pentru cămin şi creşă ca să aibă copiii condiţii unde să crească. Şi medic aveam, asistentă, tot aveam în astea 8 ore. N-o trebuit părinţii să ne ducă nu ştiu pe unde la medici. Noi aveam acolo tot în cămin. Păcat ca s-o destrămat acum fabrica aia. Acolo s-a lucrat de la pieptănat la scărmănat lâna până la ţesut până nu s-a scos stofa din fabrică. A fost o întreprindere foarte mare. A avut multe clădiri. Acolo lucra mama mea şi eu acolo am crescut, în căminul ăsta. Şi-o fost foarte puţin pentru părinţi să plătească, 6-7 lei pe lună şi până eu am terminat, am împlinit 7 ani, aşa, şi am ieşit din cămin să merg la şcoală, or plătit părinţii mei 12 lei pe lună. Păi, asta o fost puţin atunci. Acum să ţii un copil de 3-4 ori cu mâncare pe zi şi plus halate ne-a dat, deci uniformă, papuci de casă şi halat şi ciorapii – asta deja ne-o dat părinţii. Da’ halatul şi papucii ne-o dat grădiniţa. O fost foarte frumos, o fost şi secţie maghiara acolo şi secţie română o fost la cămin. Am făcut, până la 6 ani am stat la secţia maghiară. De la 6 la 7 ani m-o dat mama la secţia română, când încep şcoala să mă pot descurca pe româneşte. Da’ n-a fost nevoie, fiindcă eu am crescut cu copii români la un loc, doar eu am ştiut să vorbesc româneşte când a început şcoala, da’ pe undeva a fost bine, oricum am ştiut astfel să vorbesc. Acolo s-or ocupat: te-or învăţat poezii, poveşti, să cânți.

Am terminat acolo clasa a opta, m-am dus la serviciu, am lucrat la cooperativa armatei de unde m-am măritat şi am venit la Reşiţa.

Tata era din Braşov, erau 5 fraţi. Fiecare în alta parte: unu’ în Bucureşti, unu’ în Ungaria, în Târgu Mureş, tata era în Timişoara. Şi el era ungur, tata, şi de aia noi eram mai mult, cum sa spun? Cu maghiarii. Însă mama avea familia combinata, bunica mea era – din partea lu’ mama – unguroaica şi tata era neamţ. Tata lu’ mama mea l-a chemat Neumann. Familia lu’ tata nu prea cunosc, un singur frate cunosc de-a lu’ tata din Bucureşti, ăla n-avea copii, însă ştiu că avea un frate cu 4 fete, un frate care avea un băiat şi fratele din Ungaria care avea o fată de vârsta mea. Pe urmă fratele lui cu 4 fete a plecat în Elvetia. Şi-acolo au rămas. Mai mult nu ştiu despre ei nimic. Or murit, că erau foarte bătrâni, dar efectiv despre familia lui nu ştiu mai multe.

Ştiu ca tata şi fraţii lui au crescut orfani, tatăl lui a murit în război, în primul război mondial, şi a crescut foarte greu, dar tata a crescut mai uşor că l-au crescut bunicii din partea lu’ tata, care erau bogați și au dat totul pentru tata, însa pe fraţii lui nu l-au ajutat deloc. Absolut deloc, pentru frații lui o trebuit mama lor să se descurce. Fraţii lui or dus o viaţa grea, însă tata o trăit uşor lângă bunicii ei, că erau bogaţi, or avut pământ. Tata o avut o meserie bună, tâmplar şi o fost şi un tâmplar renumit. A ştiut multe să lucreze, mai ales manual, multe lucruri a ştiut sa facă. Mai mult nu ştiu aşa despre tata, ca el nu a ţinut legătura cu familia. Nu a ţinut legătura cu familia. Şi familia lu’ mama iar îi numeroasă şi este iară foarte în corcita cu diferite naţionalităţi, aşa, foarte corcită şi se înţeleg toţi aşa bine, nu este ură în familie pentru că sunt mai multe naţionalităţi, se înţeleg foarte bine aşa. Şi din Piteşti avem… uite în familie… Renate, bărbatul lui Renate… se-nţeleg foarte bine, nu este nici o problema. Am un unchi în Piteşti, are o fata care este măritata tot c-un piteştean acolo, că îs şi vecini, erau şi vecini bărbaţii ăştia, bărbatul lui Renate şi bărbatul lui Bobi erau… însa n-are bărbat rău asta a lu’ verişoară-mea, atât ca bea. În rest… n-ar fi bărbat rău, aşa şi se-nţeleg foarte bine. N-am văzut-o de mult, de mult pe verişoară-mea. Am avut o verişoară la Timişoara, a murit devreme, la 29 de ani, au rămas doi copii, nici aia nu ştiu pe unde sunt.

Mama mea ştia în orice mod sa gătească, ştia mâncărurile ceheşti foarte bine, le cunoştea şi pe alea, mâncărurile ungureşti, că mama, pe vremuri – că acuma, nu este ruşine – era bucătăreasă, că doar atunci aşa se lucra, pe la domni. Când s-o naţionalizat şi s-o făcut fabricile, primul lucru s-o dus de s-o angajat în fabrică. O-nvăţat şi ea acolo meserie. Păi, asta nu-i ruşine! Atunci cunoştea foarte bine şi mâncărurile româneşti, pentru ea nu era ceva nou, o ciorbă sau mâncare moldovenească, ardelenească, pentru ea nu era o noutate, fiindcă ea le ştia şi pe astea. Şi pe alea ungureşti le ştia, şi pe alea nemţeşti, nu era o problemă în privinţa asta. Evreieşti… mai ales pe alea, a fost mult timp bucătăreasa la o familie evreiasca, dar astea totuşi s-au dat pe undeva mai mult pe obiceiuri catolice. Ţineau şi Pastele Catolic combinat cu obiceiurile ungureşti. Ei făceau şunca fiarta, cum se face la unguri şi oua fierte, dar nu le vopsea. Le folosea albe, aşa, cu coaja alba. Făceam şi brad, însa nu permiteau sa aibă nimic roşu-n brad.

De ce roşu ?

Nu ştiu, asta mama nu mi-o explicat niciodată de ce nu permiteau sa fie nimic roşu-n brad. Numa’ cu galben şi cu alb împodobeau bradul, familia asta unde era mama bucătăreasa. Noi aveam obiceiul să facem de Paşti şunca fiarta, oua fierte, cozonac cu mac şi cu nuca, deci mai mult ştrudel cum se spune, prăjituri cu şmer, asta se face foarte mult de Paşti. Torturi nu se fac la noi de Paşti, de-obicei nu se fac. Atuncea, de Crăciun iară se face numai aluat cu drojdie. Se foloseşte la noi de Crăciun. Şi în seara de Crăciun la unguri se face supă de vin – este foarte bună supa de vin – tăiţei cu mac, se mănâncă cu miere de albine şi atuncea se duce la biserica şi când se întoarce abia, se mănâncă abia friptura şi cârnaţii fierţi cu hrean. Se foloseşte la noi, foarte mult hrean de sărbătoare, indiferent ce sărbătoare îi. Macul se foloseşte mult la noi de sărbători. Iarăşi orice prăjitura, cornuri şi tot cu mac. Şi multe mâncăruri făcea aşa, în diferite feluri. Ea nu accepta să facă numai mâncarea asta, numai ungurească. Pentru ea nu exista aşa ceva. Mâncare să fie, indiferent de ce naționalitate folosea, de care era, ciorbe, supe, de care o fi. La ea n-a contat asta, că cum a fost. Însă obiceiurile s-or mai destrămat un pic. Nu s-or mai ţinut aşa, mai ales ca o fost greu de procurat pe vremuri, o fost tot pe cartela şi nu s-o găsit. O fost tot procurat şi am mai lăsat din obiceiuri, cum este la noi. Mama ţinea obiceiul asta cum este Arhanghelul. Făcea totdeauna 5 feluri de aluaturi din cozonac: cu nucă, cu mac sau simplu, împletituri şi ea nu mânca din astea până nu a dat cuiva pentru sufletul morţilor. Avea obiceiul să mai împartă la vecini, da, la vecinii ortodocşi le dădea care nu avea atunci, cu noi, Aranghelul, că zicea: catolicii, ungurii şi nemţii au prăjituri, fiindcă ţin şi ei Aranghelul şi-atuncea tot dădea la vecinii ortodocşi, când la rândul lor… primeam şi noi. Primeam mai mult Pască. Da’ mie-mi plăcea pasca fiindcă la noi nu se făcea aşa ceva.

Şi aprindea atuncea lumânări, pentru fiecare mort câte-o lumânare şi ardea în ziua aia. Dar obiceiurile astea s-or dus. Pe vremuri probabil că n-a putut să facă aşa că s-a dat făina cu porţia. Acuma nu putem să facem că-i prea scumpă făina. A ajuns la 12.000/Kg, 9.000, 12.000/Kg.

La ea în familie asta a fost obiceiul, ca acuma la Clopodia, acolo, au fost multe naţionalităţi, cehi… Şi nemţii sau românii poate n-au ţinut obiceiul ăsta, dar mama avea obiceiul ca în noaptea de Crăciun, sau a doua zi, prima zi de Crăciun, să facă pâine proaspătă de casa.

Soţul: Asta e tradiţie ceha, la Clopodia.

Cum o fi tradiţia, nu contează, da’ o făcut. Că ea tot spune: „Cât de săraci am fost noi pe timpuri”, au fost şi ei 5 fraţi, „da’ tot timpul mama mea, măcar dintr-o mână de faina a făcut pâine proaspăta. Ori în ajunul Crăciunului, ori în noaptea Paştelui sau prima zi de Paşti”. Dar pâinea proaspăta în casa – asta la ea conta foarte mult. Ceea ce şi eu îmi fac asta, într-adevăr, şi eu am obiceiul cu pâine proaspăta. Mulţi vecini care m-or văzut şi ştiu or zis că „faci în Ajun pâine proaspătă, sau a doua zi chiar, că-i păcat, că-i sărbătoare oricum”. Acuma s-ar putea, nu ştiu, acum că-i păcat, că nu, dar la noi un obicei a fost, la mama mea şi după cum am văzut nu numai la mama mea şi mătuşile mele şi la unchiul meu… a fost maghiar şi mătuşa era românca, de aici din Sosea parca, din Sosea, da… Mătuşa mea totuşi s-a luat după obicei’ lu’ unchiu-meu, că totdeauna o zis aşa unchiu-meu: ”Lasă, Mărioară, nu te mai obosi, e prea greu – era macaragista mătuşă – lăsa acum, faci de Paştele ortodox, poate acolo, nu te mai chinui atâta să lucrezi”. „Lasă, Feri, zice mătuşa Marioara, şi-o fost matuşă-mea foarte corecta în treaba asta, să simţi şi tu măcar că ai Paştele tău”. Şi mătuşa asta – că era ortodoxa – avea obiceiul să-i facă lui unchiu-meu pâine proaspătă în ajun, sau a doua zi de sărbătoare. Asta a rămas pe undeva în familie. Acuma nu ştiu dacă mătuşa mea care o plecat în Germania – că ea trăieşte mai bine acolo, are cam de toate că-şi cam dă aere, dacă ea mai ţine obiceiul ăsta, nu ştiu, dar eu fac, eu mai fac pâine de sărbători.

Am foarte mulţi cărţi, ceea ce în ziua de azi nu se mai găsesc cărţile astea şi majoritatea le am şi pe ungureşte şi pe… că mie îmi plăcea să citesc cartea pe care am citit-o pe ungureşte s-o am şi pe româneşte s-o am şi pe ungureşte şi io le citeam şi pe ambele limbi ca io să ştiu treaba asta. Şi am văzut că, într-adevăr, mai ales în traducere, totuşi diferea câtuşi de puţin cărţile în limba maghiară şi în limba română. Bun, nu le puteam procura pe toate, că majoritatea care veneau pe timpul lui Ceauşescu în librării, veneau din Ungaria. Se găseau cărţi în limba maghiară foarte bune, ei, dar acum nu se mai găsesc. Unde sunt cărţile în limba maghiară? Unde sunt? Toate or venit: am Om bogat, om sărac pe limba maghiară, am asta… că la televizor văd că dă filmul ăsta, Mănăstirea din Parma, este o carte foarte interesantă. Iaca, toate, multe, am aşa pe limba maghiara şi acum nu se găsesc în librarii. Nu ştiu ce s-o întâmplat cu ele, or dispărut de pe piață. Poate în Ardeal se găsesc nu pot sa spun, dar în Banat, aici, nu se găseşte cărţi în limba maghiara.

La Înălţarea Domnului mama mea mă trimitea să culeg pipirig din care ea lua vârful pieptinii, scotea miezul din pipirig şi din acela făcea coroniţe, că miezul de la pipirig îi alb şi îi ca elasticul, se întinde un pic şi miroase aşa de frumos, a proaspăt, nu ştiu cum să spun, are un miros foarte plăcut. Şi făcea coroniţe în care punea o anumită plantă pe care eu n-o cunosc şi n-aş putea să spun… tot din miez de la plantă aduna tot fire roze şi albastre din care făcea 4 flori, 2 albastre şi 2 roze şi le ataşa de coroniţa aceea albă şi mergea cu ea la biserică. Şi-n 2 februarie, când am avut noi sărbătoarea asta care i se mai zice şi Ziua Ursului – se spune şi „Sfinţirea lumânării” la noi. Şi lumânarea albă, la care lega fundiţe colorate, roz sau albastru sau portocalii cu o crenguţa din asta care este verde tot anul. Are nişte frunzuliţe mici, verzi, aşa… sunt şi prin cimitire şi aşa, gard viu, este câteodată, face nişte bobiţe albastre, nu ştiu cum îi zice planta aia, deci cu crenguţe din aia şi mergeam la biserica ca sa ne sfinţească lumânarea pe care o ţinem acasă şi avea obiceiul sa o aprindă când era bolnava sau de-o sărbătoare, sau când se ruga pentru sufletele morţilor, avea obiceiul sa aprindă acea lumânare sfinţita care se sfinţeşte la catolici în 2 februarie.