Ioan MĂNESCU

Smaranda Vultur: Cum vă numiți?

Ioan Mănescu : Eu sunt Mănescu Ioan, născut în Statele Unite, la 18 septembrie 1924, venit în țară împreună cu parinții în 1930.

S.V: Unde v-ați născut în Statele Unite?

I.M: În Statele Unite m-am născut în orașul Bethlehem, statul Pennsylvania.

S.V: Părinții erau țărani?

I.M : Tatăl meu a fost muncitor în America, a lucrat la fabrică și mama a fost casnică.

S.V: Când au plecat în America?

I.M: Tata a plecat prima dată in 1912, înainte de a se scufunda Titanicul. S-a întors in țară în 1920, s-a căsătorit și a plecat înapoi împreună cu mama, acolo ne-am născut toți trei frații.

S.V: Cum se numeau părinții?

I.M : Tatăl meu se numea Samoilă Mănescu și mama Maria Mănescu. Iar frații mei, primul Ștefan Mănescu, născut în 1926, și cel mic Leon Mănescu născut în 1928.

I.M : Da, am făcut școala primară la Sasca Montană, a trebuit să fac 5 clase, deoarece părinții în Statele Unite nu au vorbit românește cu noi și am știut germană și engleză. În 1936 m-am înscris la Liceul General Dragalina din Oravița, pe care l-am urmat până în 1944, când am absolvit clasa a 8-a. Am fost luat la armată, la Școala de Ofițeri de Cavalerie de la Sibiu, nu am terminat-o pentru că am fost luat înainte de termen. După, am lucrat ca funcționar la primăria din Sasca Montană, apoi din ʻ46 am fost notar în actualul oraș Moldova Nouă.

S.V: Atunci tot așa se numea orașul?

I.M: Era comuna Moldova Nouă. După am mai fost la Ilidia și la Sasca la primărie și în 18 iunie împreună cu soția și copilul, în noaptea din 17 spre 18, a venit un ofițer de Securitate împreună cu doi ostași, ne-au cerut buletinele, ni le-au ridicat și ne-au dat termen de patru ore de împachetare.

S.V : Erați la Sasca ?

I.M : Da, nu ne-au lăsat să ne ducem la geam să vedem ce se întâmplă, dacă ne ridică doar pe noi. Am stat o oră, nevasta mea plângea, nu știam ce să împachetăm. Ne-am gândit, că soția fiind basarabeancă, că vom fi duși în Rusia așa cum au fost duși nemții în perioada ianuarie 1945. După patru ore am fost îmbarcați trei familii într-un camion și duși la gara Răcăjdia.

S.V: Deci cu camionul ați plecat. Acolo ați pus și lucrurile?

I.M: Nu am prea luat lucruri că ne-am gândit că ne ducem în Rusia, nu ne-am gândit că rămânem în țară. De acolo de la gara Răcăjdia am fost îmbarcați în vagoane de marfă și după o săptămână am fost debarcați in gara Bărăgan aproape de Fetești. De acolo ne-au îmbarcat pe toate trei familii într-un camion, că aveam puține bagaje, și ne-a dus până la Movila Gâldăului, în mijlocul bumbacului. Ne-a spus: ,,Aici rămâneți ! Aici vă faceți casă!ʼʼ Nu ne-a venit să credem ca îi posibil așa ceva. Acolo aproape de șantier, ne-am luat scânduri, fiind primii, și ne-am construit toate trei familii o baracă.

S.V : Cine erau celelalte două familii?

I.M : Familia Borceanu, învățătorii.

S.M : Care au fost ridicați din ce cauză?

I.M: Soția era basarabeancă. Și familia Șelariu, soția era născută în Iugoslavia, dar era româncă. Între timp au sosit ceilalți cu camioane în sat și am aflat că și comuna Birda a ajuns acolo. Ne-am interesat pentru că și socrii mei erau din Birda și am aflat că trenul s-a despărțit în două, au fost două garnituri. După câteva zile am aflat că au fost duși la gara Bucu și duși la Mărculeștii Noi. Aflând acest lucru, am luat-o pe jos pe câmp aproape 50 de kilometri. I-am găsit și am constatat că sunt condiții mai bune de trăit decât în Movila Gâldăului, Petroiu Nou, cum i se zicea. A doua zi am plecat acasă și după două zile m-am dus la Călărași, chiar dacă era interzis să ne deplasăm în comună, aveam miliție în comună. Am ajuns la șeful – ofițer – care se ocupa de deportare. Când m-a văzut m-a întrebat cum am intrat în miliție, și cum am ajuns în biroul lui, și cum am plecat? ,,Eu te pot aresta acum și te trimit la Canal.ʼʼ I-am spus că dorința mea e să ne mutăm la Mărculeștii Noi, deoarece parte din bagaje au rămas la ei. Nu i-am mai spus că am plecat de la Sasca. El mi-a spus să fac o cerere, am făcut o cerere, s-a purtat foarte frumos cu mine și mi-a zis că peste două săptămâni primesc aprobarea. Am plecat și nu m-am apucat să construiesc nimic acolo la Movila Gâldăului pentru că asteptam să plec. Am așteptat două săptămâni și nu a venit nimic, m-am dus iară la Călărași. Când m-a văzut în birou, iară m-a întrebat cum reușesc să vin fără să mă prindă. Și i-am zis căam venit cu cursa și nu m-a prins. Mi-a zis să mă duc acasă că mi-a trimis hârtia. Am venit acasă, seara, într-adevăr, a venit milițianul și mi-a zis să îmi caut căruță ca să pot pleca când vreau la Mărculeștii Noi. Am găsit între timp un cetățean care avea copii în Mărculeștii Noi, pe care l-am plătit și ne-a dus însoțiți de un milițian în căruță până în Viișoara. Acolo desigur că bunicii și părinții nevestei s-au bucurat că vom fi împreună și vom suferi împreună ce mai avem de suferit.

S.V : Cum se numeau părinții?

I.M : Orel Ilie și Evlanghia Orel, erau din județul Orhei, județ neaoș românesc, din localitatea Viești, raionul Chiperceni.

S.V : Știți când au venit?

I.M : Ei au venit în martie 1945, au venit la Oravița, cumnatul meu era pretor în Oravița la prefectură și a fost pretor și la Moldova Nouă.

S.V: Și a fost și el ridicat?

I.M: Nu, că între timp s-au mutat la Bocșa.

S.V: Și nu au fost ofițeri în zona aia?

I.M.: Nu au fost, stăteau la Bocșa Montană, de la poștă în sus pe o stradă.

S.V: Deci tot Orel…

I.M.: Nu, Petraniciu. Au fost obligați să plece din Bocșa cu domiciliul obligatoriu la Slobozia.

S.V: Când asta?

I.M : În cursul anului 1951, dar toamna.

S.V: Și socrii când au venit, au venit cu o repartiție?

I.M : Au venit la Oravița fiindcă ginerele lor, Petraniciu, era la Oravița.

S.V: Ei când plecaseră?

I.M: Cumnatul meu a plecat acum mulți ani, a fost pretor la Tulcea și văzând cum vine frontul, a zis:,,Spre apus.ʼʼ, și așa au ajuns în Oravița.

S.V: Și părinții au venit la el?

I.M : Da, și după s-au dus la Birda și acolo au fost împroprietăriţi cu cinci hectare și au creat o gospodărie, aveau cai…

S.V: Aveau casa lor ?

I.M: Nu, stăteau în casa unor nemți care au plecat din țară.

S.V: Erau deja plecați?

I.M : Da, erau case goale. Ne-am întâlnit cu ei acolo și socrul meu a zis că cu rușii ăștia nu-i de jucat. Mai ales el care a făcut vreo zece ani de război în armata țaristă și îi cunoștea din timpul Revoluției din 1917.

Și într-adevăr, am făcut împreună cu socrul meu, care era mai priceput, și împreună cu soția mea un bordei. Îmi amintesc perfect când feciorul meu a intrat în bordei și a zis ,,O, bunicule, ce palat a lui Făt-Frumos e ăsta!ʼʼ. Sunt scene care te înduioșează, te impresionează, am trecut prin vremuri foarte grele, nu se pot povesti zilele acelea de tristețe… Soacra mea și nevasta plângeau, erau zile grele în orice caz. După aceea am făcut chirpici, am avut noroc că în jurul satului erau canale de la orezărie și am avut apă, am adus paie și ne-am făcut chirpici, ne-am construit casa fără fundație. Uși și ferestre ne-au dat de la șantier. Eu cu socrul meu am plecat în baltă, lângă comuna Gheorghe Lazăr, și am tăiat la stuf. Nu vă pot explica ce înseamnă tăiatul stufului. Socrul meu nu mă lăsa să intru în mijlocul stufului, zicea că eu nu am făcut agricultură și mă voi tăia la picioare. El a tăiat stuful și eu l-am încărcat, l-am legat și l-am adus acasă. Am pus un om care se pricepea să ne acopere cu el casa. Am avut noroc în acel an că Dumnezeu a ținut cu noi și nu a plouat, deși a fost o toamnă lungă. În noiembrie m-am angajat la Gostat.

S.V: Terminaserăți casa?

I.M : Da, am terminat-o pe la sfârșitul lui noiembrie.

0.14.19 Dar între timp am mai făcut chirpici pentru miliție, pentru școală, pentru cooperativă. Era o muncă de dimineața de la patru până seara târziu. Am observat după aceea, noi sătenii am fost foarte uniți, cu toate că eram de diferite naționalități, am suferit împreună și suferința asta ne-a făcut uniți în sat. Și am făcut o casă pentru bătrâni, au fost aduși bătrâni din sate, cu copii care au fugit în străinătate și nu aveau nici un ajutor. Sunt oameni care au și iernat în bordei. Cum treceau anii, veneau bătrâni ai căror copii fugeau din armată sau treceau Dunărea. Au fost din județul Cluj sau Oradea, chiar de la Ștei, când au deschis minele și le-au luat casele și i-au trimis în Bărăgan. În noiembrie m-am angajat la IAS în Mărculești și am lucrat contabil la cantină. Nu am fost persecutați de foștii directori care au trecut pe la IAS, au fost destul de înțelegători, însă tot în cadrul IAS-ului era un director politic, nu îmi mai amintesc numele, dar s-a purtat foarte urât cu noi. Noi am fost pe moșia lui Seceleanu, și mai avea o fermă IAS-ul în Mărculești, la Frățilești, lângă comuna Sudiți, pe fosta moșie a lui Aurel Pană.

S.V: Și Seceleanu mai avea un conac acolo?

I.M : Acolo unde era IAS-ul era conacul lui.

S.V: Și cu el ce s-a mai întâmplat?

I.M: Nu știu, dar oamenii nu-l vorbeau de rău pe boier. Pentru că atunci când se căsătoreau primeau de la boier o vacă, și pe moșia lui Seceleanu și pe moșia lui Pană, și îi ajuta, le dădea și o bucată de pământ. N-am auzit oamenii văitându-se de boieri în zona aceea.

S.V: Erau localnici sau veniți?

I.M: Cred că satele s-au creat pe moșia lui Seceleanu. Foarte mulți aveau pământ. Care au plecat între timp din sat, erau din zona Buzăului și lucrau acolo. Acest lucru îl știu precis pentru că am lucrat ulterior la SMT la Slobozia, eram contabil, și după ce am primit eliberarea m-am dus în zona Buzăului pentru că aveau cote de plătit și aveau pământ în zona satelor noi, comunele satelor vechi.

S.V : Aproape de dumneavoastră erau Mărculeștii Vechi? Sau ce sate?

I.M : Da, erau Mărculeștii Vechi, gara Mărculești era la 40 de km, pe linia Constanța – București, era Jăgălia și satul ulterior, cum s-a numit, Salcâmi, dupa Fetești. La Mărculești l-am avut director pe unul Moldovan și unul Rizzi, care s-a comportat frumos cu noi. Eu știu că m-a însărcinat să mă ocup și cu cartelele de îmbrăcăminte și cu alimentele. Și mai știu că nu avea nici o pretenție să iau din cota poporului, să îi dau dânsului. În general s-a comportat frumos cu noi.

S.V : Vă amintiți de venirile lui Moghioroș?

I.M: Nu, că eu între timp m-am mutat de la Mărculești la Slobozia, la cumnatul meu.

S.V: Asta când?

I.M: În 1953. Și la SMT la Slobozia am lucrat ca om de sector. Un inginer m-a luat ca mână dreaptă și mi-a dat sectorul din jurul Sloboziei, și după am fost contabil de venituri. Dar iernile pe care le-am îndurat în Bărăgan au fost de nedescris. Mai ales iarna lui ʻ53 și ʻ54, îmi amintesc că plecam de acasă ca să venim la Slobozia vreo 20 de inși, mecanici și tâmplari. Nu puteam să trecem Ialomița, că bacul nu mergea. Era o sârmă întinsă de la un mal la altul, cu un cărucior, și pe el ne trăgeam să trecem, trenul nu mergea și o luam pe jos, îmi amintesc că erau nămeți peste stâlpii de telegraf. La Slobozia s-au comportat frumos cu noi, fiindcă directorul era un țigan domnesc care a avut mult suflet și știa ce înseamnă suferința, fiindcă a fost prizonier în URSS, în Siberia. Avea nevoie de bănățenii noștri, buni mecanici. Câteodată raionul de partid îi dădea dispoziție să ne dea afară și dânsul, fiind membru în comitet, până se întâlnea iar cu prim-secretarul, ne chema pe toți înapoi. Îl chema Vasilescu pe director.

S.V : La Mărculești de unde mai erau oameni?

I.M : La Mărculești mai erau din Sânnicolaul Mare, din Tomnatic, din Gelu, din Bereteaz, din Birda, din Gătaia, din Sculea, din Sângeorz, din Mânăstire, din Banloc și din Ciacova, și erau și din Mehedinți, comuna Cireșu.

S.V : Ați spus că erau străzi acolo?

I.M: Da, dar nu îmi amintesc decât strada mea, I.V. Stalin!

S.V: Și vă amintiți și de alte persoane cu care ați fost în relații apropiate?

I.M : Am fost cu mulți, însă chiar la SMT am avut bănățeni care au fost în conducere, de exemplu inginerul Iacob, care era originar din Lugoj, era inginer șef – mecanic, nu era deportat, și inginerul agronom era din Orșova, Miuțescu. Au ținut mult la noi și ne-au protejat și în salarizare și în muncă, ne dădeau voie sâmbătă să plecăm acasă. Nu mergeam zilnic acasă, stăteam acolo 20de inși într-o cameră cu paturi suprapuse. Eu prima dată am stat cu doi la o moară într-o cameră, unul de la Birda și unul de la Ciacova, și în iarnă, fiind o iarnă grea, am umplut cuptorul cu floarea soarelui și a explodat. Chiar a venit nevasta la Slobozia…

S.V: Deci când ați mers la Slobozia, ea a rămas în sat?

I.M: Da, normal nu avea voie. Și am stat în frig câteva nopți, și atunci ne-am mutat în cameră cu mecanicii, în condiții grele. Am uitat să vă spun, după ce ne-am terminat casa în Viișoara a venit într-o zi locotenentul major care ne-a dat aprobarea, și noi nu ne explicam cum de am primit noi aprobarea așa repede, când au mai făcut foarte mulți cereri și nu au primit aprobarea numai după un an sau doi. El a intrat în casă, nu a lăsat să vină și ceilalți milițieni, a zis că el se duce să vadă o gospodărie, a intrat la noi în curte, a văzut casa noastră, întrebase înainte cine stă acolo și acolo până a dat de numele de Orel. Eu chiar veneam de la Slobozia, și cumpărasem o litră de secărică, o băutură galbenă-verzuie, un fel de alcool. Și a intrat în casă și i-a spus socrului meu: ,,Mă cunoști?ʼʼ. Și socrul meu a zis că nu, și el a zis ,,Uite, eu sunt Spiciʼʼ, și atunci socrul și-a amintit. A stat și la masa la noi, era din Viești, era din comună cu socrul meu. Datorită acestui fapt am reușit să ne mutăm de la Movila Gâldăului la Viișoara.

S.V: Deci îl cunoștea pe socrul dumneavoastră?

I.M : Da, îl cunoștea, și pe cumnata mea a cunoscut-o, că era de vârstă cu ea. Și după, poliția, în toți anii în care am mai rămas în sat, cinci ani ,veșnic a întrebat șeful meu de post, Vasile… El mi-a aprobat mutarea la Slobozia, și mi-a aprobat să mă duc să lucrez la Călărași. S-a rugat să nu spunem că îl cunoaștem, dar miliţia nu înțelegea ce a căutat locotenentul la noi. Poliția s-a purtat destul de urât, erau oameni care trebuiau să le facă în permanență pâine din grâul lor. Erau oameni care au venit cu vagonul cu cai sau grâu și porumb, dar au fost foarte hrăpăreți, au luat din casele oamenilor tot ce voiau. După reclamațiile timișorenilor s-au făcut percheziții și la un ofițer, David, s-au găsit zece mașini de cusut. Au luat perne, dune, ceasuri. Erau cetățeni care erau obligați să le dea lapte fără bani.

S.V : Erau și germani acolo?

I.M: Germani mulți, macedoneni, sârbi.

S.V: De unde, macedoneni?

I.M: De la Dudeşti, cred, de la Tomnatic, de la Sânnicolau. Nu pot să spun sigur, dar erau străzi unde erau doar macedoneni. Basarabeni mulți, bucovineni mulți în sat, străzi întregi. Și din Tolvădia au fost mulți, Tolvădia din Timiș, lângă Peciu, nu știu să spun sigur.

S.V: Copilul a mers la școală?

I.M: Da, a făcut două clase primare la Viișoara, după l-am dus la Sasca, a stat cu mama mea și-a făcut clasa a 3-a , și după a făcut în Berzovia, după ce am venit din Bărăgan ne-am mutat în Berzovia. În 1955, când ni s-a dat drumul, ne-a dat drumul cu condiția să nu stăm în zona de frontieră. Sasca mea era la frontieră.

S.V: Asta a fost generală, sau nu la toți?

I.M : Nu la toți, mie, bănuiesc fiindcă și soția era basarabeancă și eu născut în Statele Unite, nu ne-a lăsat. Şi fraţii plecaţi. Cu toate acestea, înainte de a pleca din Bărăgan în Banat am luat soția și copilul și am plecat la Sasca. Când am ajuns la Surduc, ne-au arestat grănicerii.

S.V : Ați venit cu trenul?

I.M : Da, ne-au dus la grăniceri, lângă cinematograf în Oravița și ne-au ținut de la 11 până la 6 seara. Am rugat un locotenent să mă lase să iau contact cu nașul meu, care era în Oravița, să îl anunț că suntem aici, să intervină la poliție, să ne dea drumul să mergem acasă. Cu chiu cu vai ne-au lăsat o săptămână să ne ducem, cu toate că eram la ora aia liberi. Am stat o săptămână, am lăsat copilul la Sasca, și după ne-am dus înapoi. În mai, 1956, ne-am mutat la Berzovia, acolo era doctorul Croitoru, care era consătean cu mine și am fost prieteni buni, vorbisem să mă angajez la SMT, pe funcția de contabil șef, și am stat 28 de ani acolo, pe aceeași funcție, dar cu frica că voi fi dat afară în fiecare zi. Datorită faptului că am fost conștiincios în meseria mea, am putut să ies la pensie de acolo, după 40 de ani de muncă.

S.V : Socrii mai trăiesc?

I.M: Nu, socrul meu a murit în Bărăgan. Îmi amintesc, în anul eliberării, când socrului i s-a dat hârtia provizorie și i-a spus că e liber, era deja bolnav cu stomacul.

S.V: Câți ani avea?

I.M: 68 avea doar: ,,În zadar mi-o dați, că nu îmi mai trebe.ʼʼ

S.V : Și l-ați înmormântat acolo?

I.M : Da, și în 1974 am plecat cu soția cu mașina la mare și când am venit ne-am dus să îl aducem. Soacra mea a stat cu noi și la Berzovia și în1967 ne-am mutat la Reșița, soția a lucrat la Institutul de proiectări, și ea a obținut locuință. Mie nu a vrut să-mi dea prim-secretarul Bușoi, că eu dacă îmi dă locuință eu plec de la Berzovia. Cu toate că direcția agricolă a vrut să mă numească aici, la Reșița în anumite funcții de contabil, având deja o faimă, eu n-am vrut să plec, eram deja obișnuit.

S.V : Și soacra a murit?

I.M : Soacra a murit în 1981 și a locuit cu noi până atunci.

S.V: Și ați zis că ați mers să luați osemintele acasă.

I.M: Da, dar nu am mai găsit cimitirul, nu a mai existat, în 1974 mai era doar școala care era magazia IAS-ului, în rest totul era arat. Și au murit mulți în Bărăgan.

S.V: Și cimitirul era in satul nou?

I.M: Era la marginea satului, la ieșire.

În jurul satului a fost orezărie, și eu am muncit acolo. Ferească Dumnezeu să ridici paie cu furca și să le dai la batoză la orezărie. Am lucrat 5 zile acolo, pentru paie am lucrat. Soția a lucrat la strâns ghinde, ca să primească lemne trebuia să strângă 800 de kilograme. Nu numai ea, toată lumea. Și ne-am făcut focul, și socrii mei fiind basarabeni, ne-am făcut o lejancă. Și noi stăteam când era frig pe lejancă, la cald.

S.V : Ce este o lejancă?

I.M : Este un fel de sobă, făcută tot din chirpici, cu o lungime de doi metri și clădită în sus așa, jumate de metru, care are legături făcute în stil basarabean, și acolo ne încălzeam.

S.V : Era ca un pat de dormit?

I.M : Nu, ca o laviță.

S.V : E termen basarabean?

I.M : Da. Rușii au așa ceva. Și făceam focul cu paie, aveam în hol de băgat paie în cuptor, și aveam și sobă cu lemne în bucătărie, unde făceam mâncare, dar pentru lejancă, de făcut focul era în hol, și băgam de vreo două ori și se încălzea casa, era o căldură permanentă.

S.V : Am înțeles că ați avut și ceva conflicte pe acolo. /em>

I.M : Da, primarul comunei era din Cosâmbești, un sat dintre Slobozia și Mărculești, și se învățase de la miliție să strângă de toate. Și am avut o vecină, văduvă cu fete, care s-a dus și i-a pretins câteva lucruri. Eu am aflat și la adunare m-am luat de viața lor și am cam spus ce fac, eu nu m-am luat de miliție, dar miliția a înțeles ce îi spuneam primarului, că ia lapte sau purcei. Primarul mi-a răspuns la masă și și-a rupt ochelarii. Și delegatul de la raion m-a amenințat: ,,Lasă că îți arăt eu ție!ʼʼ. « am să te scot şi am să te trimit unde trebuie să te duci ! » Acuzându-l, sătenii din sală mă aplaudau, și din cauza mea nu au reușit să termine adunarea populară. M-au reclamat la SMT că sunt recalcitrant, dar directorul nu mi-a făcut nimic, nu a luat în considerare.

S.V : Primarul de ce origine era?

I.M : Primarul era tot de origine basarabean. Dar a fost mai rău ca un localnic.

Localnicii datorită nouă au știut să taie porcul, au învățat de la bănățeni să cultive roșii, ei înainte nu făceau nimic, totul venea din piață. Datorită bănățenilor au învățat să își cultive pământul.

S.V: Deci aveau pământ?

I.M : Da, aveau. Mărculeștii a fost o comuna mare și Ograda a ajuns o fermă mare. Țăranii aveau pământ, cât am stat noi acolo nu au fost CAP-uri.

S.V: Și fermele erau toate pe pământurile foștilor moșieri?

I.M: Doar pe pământurile moșierilor erau.

S.V: Și ați avut relații cu localnicii?

I.M : Localnicilor, când au ajuns prima dată acolo, li s-a spus, de către Consiliul Popular, că noi suntem titoişti, bandiți, coreeni, că am omorât oameni pe frontieră, până când oamenii s-au convins de realitate, și-au fost relații foarte bune între sătenii comunelor din jur cu noi. Nu s-au întâmplat furturi, și la noi în sat a fost așa o armonie, asta am înțeles acuma, au trăit și cei care au fost deținuți politic, am avut aceeași soartă toți, nu ne-am dușmănit, nu ne-am mâncat unul pe altul, adică am trăit în armonie. Nu se știa că tu esti sârb, tu esti neamț, tu ești român. Dovadă este că azi eu mă întâlnesc cu foarte mulți prieteni din Gelu, din Bereteaz, din Sângeorz. Cei din Sângeorz erau pe strada fix în spatele casei mele, deci îi știu pe toți.

S.V : Pe cine știți ?

I.M : Popovici de la Sângeorz, Iob de la Gelu, Ditenbindet de la Gelu.

S.V : Trăiesc ?

I.M : Cred că trăiesc, eu nu m-am mai întâlnit cu ei. În Bărăgan au lucrat cu mine și la SMT, eu îi susțineam, lucrând la contabilitate, contabilul șef era un grec, un băiat bun. Baza SMT-ului erau bănățenii, era mare diferență dintre munca bănățenilor și a localnicilor.

S.V : De ce ?

I.M : Ei erau mai conștiincioși. Și era mai bun în jurul Mărculeștiului decât la Movila Gâldăului, că aveam și o pădurice de stejar, era și vie și mai multă varietate de muncă, față de Movila, unde trebuia să treci Dunărea și să te duci să lucrezi în baltă.

Și am venit acasă, v-am spus, am fost apreciat de fosta regiune Banat, serviciul SMT, care m-au și propus pe mine în funcția de contabil șef. Am lucrat 28 de ani, mi-am luat pensia și eu și nevasta mea, copilul a terminat medicina veterinară la Cluj, avem un nepoțel care dă licența la Drept acum.

S.v : El știe de deportări ?

I.M: Băiatul știe tot. Dovada este că suntem toți în Convenție înscriși, eu am fost propus de către Asociația Foștilor Deținuți Politici pentru consilier municipal, în cadrul Convenției am reușit. Sunt cel mai bătrân dintre consilieri, ședințele sunt deschise de mine și după se alege un președinte, care este diferit în fiecare ședință și conduce ședința.

S.V : De ce credeți că oamenii nu mai trăiesc în armonie, fiind și o perioadă grea ?

I.M : Suferința noastra ne-a unit. Anii ăștia 45 de comunism au creat haos în țara noastră, această dușmănie, mâncătorime între oameni, nu se văd unul pe altul. Înainte de perioada interbelică era o mândrie să fii bogat, nimeni nu îi invidia, era o mândrie să ai o situație mai bună. Acum când te văd că miști puțin și că ai o bunăstare, se creează invidia, și asta e datorită sistemului care a stat la noi timp de 45 de ani.

S.V : Și cum de s-au întors părinții ?

I.M : Tata s-a întors și a deschis o prăvălie. A murit la vârsta de 40 de ani, bolnav de inimă, în 1941, și am rămas trei frați. Mama a mai condus prăvălia până prinʻ47- ʻ48. Nu mai spun că în1944, eu eram la armată la Sibiu, au intrat rușii în casă și au luat tot, au devastat prăvălia, ce n-au putut lua, au distrus. Și de asta ne-a fost teamă, când ne-au ridicat, având experiența nemților, că tot așa i-a ridicat și i-a dus la Oravița, la cercul teritorial.

S.V : Deci vă amintiți momentul acela ?

I.M: Da’ cum să nu, eram acasă.

S.V: Au fost și nemți din Sasca ?

I.M : Au fost, au și murit acolo.

S.V : Au fost și care s-au mai întors?

I.M : Da, au fost.

S.V : Mai trăiește vreunul ?

I.M : Nu, nu mai trăiesc. Unul a mai fost în Reșița și a vrut să plece în Germania, tot îmi spunea că am copilarit cu el.

S.V : Cum il chema ?

I.M : Schell, și îmi spunea ,,Eu nu vreau să merg, dar nevasta mea vrea.ʼʼ. Și nevasta lui era din Sasca. Și am fost să îmi iau rămas bun, și la Gherteniș a murit în mașină, nu a mai ajuns la Viena. Îmi amintesc cum îmi spunea că nu voia să meargă.

S.V : Părinții când au venit vorbeau engleză ?

I.M : Engleză și germană.

S.V : Cum de vorbeau germană ?

I.M : Mama era nemțoaică.

S.V : Cum o chema după tată?

I.M: Heit o chema. N-am știut românește când am venit. N-au vorbit cu noi în America. Frații mei au plecat unul în 1947 și unul în 5 ianuarie 1948.

S.V: Și dumneavoastră?

I.M: Eu am vrut să plec, m-am dus la ambasada Statelor Unite. Și ce se întâmplă… dacă le spuneam că n-am făcut armata poate eram eu plecat și erau ei aici. Și am venit acasă, și au spus că dacă am făcut armata nu mă pot lua. Statul american acordă cetățenia până la depunerea unui jurământ.

I.M : au fost aduşi din timpul Mariei Tereza, din jurul Tismanei. Și au fost aduși pentru minerit, tăiatul lemnului, cărbuni… Satele de bufeni din județul Caraș sunt Sasca Montană, Cărbunari, Știnăpari, Moldova Nouă, Văliug, Dognecea.

S.V : Și de ce li se spunea bufeni ?

I.M : Așa le spuneau. Și bufenii le spuneau la țărani frătuți, adică diminutivul de la frate. Așa le-au spus țăranii.

S.V : Și bufeni nu știți de unde vine ?

I.M : Nu, nu știu.

S.V : Nemții de unde au venit ?

I.M: Nemții au venit o parte din Austria și o parte din Boemia. La Sasca, mare parte a sudului comunei au fost nemți, aveau și o biserică catolică construită prin 1700 și ceva, dar nu mai funcționează.

S.V : Și mai sunt ceva nemți?

I.M : Câteva persoane, în vârstă. Majoritatea au plecat în Germania, mulți au murit pe front din tineretul care a fost… Așa a fost politica Germaniei atunci.

S.V : Și mai aveți pe cineva în Sasca ?

I.M : Nu mai am pe nimeni. Am avut un unchi și o mătușă care au murit acum câțiva ani. Casa nu am putut să o moștenesc pentru că tata, în timpul războiului, în 1939, i-a fost frică să nu fie dus pe front și a trecut casa pe toți trei frați cu uzufructul mamei, ca noi să nu o putem vinde. A apărut o lege, și frații mei fiind plecați din țară eu nu am putut să o moștenesc. Mi-a dat o parte din casă, în curte, să putem pune zarzavaturi și legume, și în rest au distrus-o. Acum aștept ceva lege… Fratele meu mi-a trimis hârtie că cedează în favoarea mea… dar deocamdată nu putem face nimic. Impozitul îl plătim la stat, dar… Lucrul acesta mă face să mă duc numai la cimitir, la Paști.

S.V : Și cine sta în casă ?

I.M : Nu stă nimeni, e aprozarul, fiindcă a fost prăvălie. Au ocupat și camerele. Mie mi-au dat o căsuță pe care tata o construise înainte, după ce a venit prima dată din America, înainte de a se căsători. Bunicul a rămas acolo până am venit noi. Tatăl meu l-a ajutat pe fratele lui, care a stat cu bunica și bunicul, să aibă casă.

S.V : Și era obiceiul să vină și să se căsătorească acasă ?

I.M : În Sasca, în perioada pe care o știu eu, puține căsătorii erau cu persoane din altă parte. De exemplu, unchiul meu s-a căsătorit cu o cehă.

S.V : Cehi în zonă unde mai erau?

I.M : La Gârnic, la Sfânta Elena, la Moldova Nouă sus în deal, la Ravensca, și aici la Reșița, la Gărâna, la Brebu Nou.

S.V : Tot în vremea Mariei Tereza au venit ?

I.M : Da, tot atunci, la muncă. Toți au fost cocoțați pe dealuri, singura comună care a fost în vale era Gârnicul.

S.V: Unde e Gârnicul?

I.M: Tot în zona Moldova Nouă, cobori în vale în Gârnic.

S.V : Mai sunt și care vorbesc acolo cehă?

I.M : Da, mai sunt.

S.V : Credeți că era important că era așa o populație mare de….

I.M : Da, au avut mare influență asupra noastră.

S.V : De ce ?

I.M : Erau mai gospodari ca noi. Ai noștri au reușit să învețe, să agonisească, să se comporte. Sasca a fost sat minier, și nemții au lucrat în mină și la Anina. La Sasca a fost o topitorie de aramă, îmi amintesc că înainte de 1940 au fost niște ingineri olandezi și tatăl meu, care vorbea engleză perfect și se înțelegea bine cu ei… ei ziceau ,, De ce nu avem noi așa munți în Olanda, că am ști ce s facem cu ei, voi nu știți.ʼʼ. A fost aramă, a fost cupru la Sasca, asta s-a exploatat, și la Moldova Nouă.

S.V : Minele astea, ce s-a întâmplat cu ele ?

I.M : Când am venit eu la Sasca nu mai erau. Cred că înainte de război s-au închis. Bunicii mei și din partea mamei și a tatălui au fost mineri.

Bunicul din partea lui tata după ce și-a luat pensia a plecat și el cu tata în America și a lucrat acolo încă șapte ani cu tata.

S.V : Și ce lucrau acolo ?

I.M : Bunicul, care era mai bătrân, a stat paznic la diferite întreprinderi în Bethlehem. Bunicul meu avea un frate acolo, care s-a căsătorit și avea mulți copii, așa îmi amintesc eu din povestiri.

S.V: Cam în ce an a venit acasă bunicul?

I.M: În 1913, înainte să se scufunde Titanicul. Tata s-a întors în 1920, s-a căsătorit la Sasca, s-a întors cu mama în America, acolo ne-am născut toți trei frații. S-a întors în 1930 și a murit în 1941. A murit când a venit rebeliunea legionară, era internat la sanatoriu la Bega, în Timișoara, nu știa ce e acasă. Eu eram elev în clasa a 5-a. A venit unchiul meu și mi-a spus să merg acasă, că tata a murit. El nu s-a mai oprit la Oravița, eu stăteam în gazdă, s-a dus direct la Sasca cu mama. Mama a stat cu el împreună, la Timișoara. Chiar în 31 ianuarie a murit, era zăpadă mare la Sasca atunci.

S.V : Aici se încheie discuția cu domnul Ioan Mănescu de la Reșița, deportat din Sasca.