Heinrich KLINENBERG

M-am născut în Timişoara, în 25 ianuarie 1934. Copilăria, din ’34 până-n 1941, am petrecut-o în Timişoara, pe strada Reşiţa nr. 32, care înainte s-a chemat strada Fröbl… Din ’41 până în 1945 am făcut patru clase primare în curtea sinagogii evreieşti din strada Reşiţa. Acolo a fost, de fapt, şi grădiniţa de cult mozaic, au fost şi patru clase, şi sinagoga efectiv. De rit ortodox, eu fiind totuşi neolog. (Numai patru clase erau?) Numai patru clase, da. Era o şcoală mică; Liceul Israelit era în… acuma se cheamă Liceul de Arte. Acolo s-a făcut liceul, completare. Deci până la reformă au fost patru clase, şcoala mică şi opt clase, bacalaureatul. Începeai liceul de la clasa întâi şi continuai până la clasa a opta. Dacă ai terminat clasa a patra, înseamnă că ai făcut acel bacalaureat, aşa s-a chemat, “bacalaureat mic”, de capacitate, cum se spune acuma… (Şi după aceea unde aţi continuat?) La Liceul Israelit din Timişoara… Toate astea erau în timpul războiului. Nu era niciodată sigur că noi vom ajunge înapoi acasă teferi… Însă am mers aşa mai departe.

(Aţi avut vreo problemă atunci, în timpul războiului?) În timpul războiului, ca copil, mai puţin. Dar părinţii au avut probleme: o dată că tata a fost dat afară din serviciu pentru că era evreu. Nu conta dacă mureai de foame, absolut deloc. (Unde lucra?) La firma ”Angerbauer şi Fiul” care era o firmă de expediţii, de import-export, avea sediul pe Tudor Vladimirescu, splaiul Tudor Vladimirescu… Problema părinţilor în timpul războiului a fost dură pentru că, de exemplu, până la ora zece nu aveau voie să apară niciunde în piaţă. (Până la ora zece dimineaţa?) Dimineaţa. De la zece puteau să meargă să cumpere, dar nu mai aveau ce. (De ce?) Era interdicţia categorică a organelor de ordine şi mai ales a sistemului introdus de SS. SS – hitlerişti. (Şi nu s-a dat nici o explicaţie?) Nu! Era categoric interzis evreilor şi n-aveai ce căuta. Fără nici un fel de avertisment putea ori să te închidă, ori să te împuşte. Iar cei care controlau în mod sistematic şi dur… noi locuiam la nr. 32 şi ăştia erau la nr. 30. Când am ieşit, când am deschis poarta casei în care am stat, acolo era întrunirea în careu a hitleriştilor din Timişoara, sub îndrumarea celor care erau şefi în Timişoara…

(Mai aveţi fraţi?)
Nu, sunt singur. Atâta a fost să fie. Părinţii mei au fost şi în vârstă, tata s-a născut în 26 ianuarie 1878 şi mama în 1 septembrie 1892. Deci diferenţa dintre ei era de 14 ani. Mama a avut 42 de ani şi tata a avut 56 de ani. În 1934 cadoul mamei pentru tatăl meu am fost… a fost pachetul (zâmbeşte). A fost o întâmplare destul de hazlie, toată lumea a trimis-o pe mama la băi, că are 42 de ani şi menopauză şi gata, să aibă grijă… Medicul din Buziaş i-a spus: „Femeie, du-te acasă, că peste câteva luni naşti.” „Cum, eu în menopauză?…” „Du-te acasă, că ai să vezi.”…

Ştiţi că pentru noi au fost pregătite trenurile de deportare la Auschwitz. Cu tatăl meu am fost la gară şi mi-a arătat trenul şi linia de unde trebuia să ne ducă. Eu am văzut… S-a spus parcă de către domnul Neumann, nu ştiu, în carte sau în altă parte, că erau 12000 de evrei în Timişoara, înainte de război. Când s-a dat ordin, în Timişoara au apărut vreo 60000 de evrei, evreii din toată zona Banatului au fost adunaţi în Timişoara. Ca să nu se mai chinuie cu sate, comune, cu departajarea evreilor, au fost aduşi în Timişoara şi de aici încărcarea şi… De asta ştiu că la un moment dat noi am fost în jur de 50000. Am şi învăţat, de fapt, despre acest lucru. (Şi cei care au fost aduşi au fost cazaţi undeva?) Foarte mulţi au fost primiţi în familii… (Tot în familii de evrei?) De evrei, da. Au fost şi locuinţe, cam piperate, dar s-au plătit şi… asta a fost situaţia. (Şi, până la urmă…?) Până la urmă… (Au plecat şi de aici sau au scăpat?) Nu s-au dus înapoi în locurile de unde au venit, ci, imediat după terminarea războiului, marea majoritate şi în primul rând tineretul – când vorbesc de tineret este vorba de copii – au emigrat în Israel şi după aceea a început emigrarea în masa în Israel. (Ştiu că o parte dintre evrei au fost duşi la munci, pentru că n-au fost deportaţi…) Era muncă forţată şi muncă obligatorie. Tatăl meu nu a fost dus fiindcă a avut vârsta de 60 de ani. S-a născut în 1878, deci în 1938 el a avut 60 de ani. Dar dacă era sub 60 de ani, era dus. Însă nici pensie n-a avut. L-au dat afară din serviciu, dar pensie n-a văzut. (Şi din ce aţi trăit?) Din ce am trăit? A avut un frate în Braşov care a fost căsătorit cu o austriacă, din Viena. El, de fapt, a şi trecut la ritul catolic şi el a lucrat, fiind de rit catolic, recunoscut ca nu ştiu ce. Şi ne-a mai trimis şi nouă din când în când. Asta este, aproximativ, din partea tatălui. Mama este născută în Novi Sad. Ea a făcut croitorie, a lucrat și ca croitoreasă şi s-a căsătorit cu tata în 1925. S-au stabilit aici, în Timişoara. Aici a mai lucrat până în 1934 şi din 1934, când m-am născut eu, s-a terminat orice activitate. (Spuneţi că s-a născut în Novi Sad, bunicii erau evrei?) Da. La fel şi bunicii din partea tatălui.

(Şi din familia dumneavoastră a mai fost cineva dus la Auschwitz?)
Nu, n-a fost dus, dar a fost omorât fratele mamei în 1941 de către armata lui Szallossy (?) care a fost ocupantă la Novi Sad. Exact de 1 ianuarie i-au strâns absolut pe toţi despre care au ştiut că sunt evrei, i-au dezbrăcat în pielea goală, indiferent dacă erau bărbaţi sau femei, copii sau maturi, trambulină pe Dunăre – că Novi Sadul are Dunărea – trambulină pe Dunăre şi stăteau la rând să-i împuşte. I-a împuşcat, bine, nu i-a împuşcat, au venit ăia din spate şi i-au aruncat în apa rece. S-au înecat. Care a murit împuşcat, a murit împuşcat, care nu… Şi au fost copii care au văzut treaba asta. Soţia lui a fost nemţoaică. N-a putut să facă absolut nimic. El a fost electrician, a venit de la serviciu şi asta fost tot. Doi copii au rămas.

Alţi aparţinători ai familiei noastre care… asta nu ştim nimic. Mama, după război, când au început să vină prizonierii din Auschwitz înapoi, au trecut prin Timişoara – care mergeau în Iugoslavia, deci nu în altă parte, că, dacă mergeu în altă parte, nu treceau prin Timişoara – atunci a întâlnit o foarte bună cunoştinţă de a ei şi au vorbit. Şi a spus că până la un moment dat ştia de bunica mea şi după aceea nu a mai ştiut nimic. Şi a mai spus, zice: „În general, toţi bătrânii nici nu au fost duşi în lagăr, ci direct la camerele de gazare şi la crematoriu”… Cam asta a fost.

(Ce se studia la şcoală? Chiar şi în clasele primare aveaţi aceeaşi programă cu ceilalţi copii?) Categoric. Era un program foarte bine stabilit; dacă aveam posibilităţi materiale să mergem mai departe, noi oricând puteam să mergem şi mai departe şi la facultate, dar foarte mulţi am fost foarte, foarte săraci. Şi n-a existat nici un fel de posibilitate. V-am spus: tata fără servici, mama fără servici, trei guri… Era o situaţie foarte dură… A fost reforma învăţământului şi am terminat patru plus trei, care era echivalentul de şapte clase. Dar s-a chemat atunci totuşi „trei clase de liceu”, deci nu şapte clase, patru primare şi trei clase de liceu… M-am dus la şcoala profesională. În primul an nu am reuşit acolo unde am dorit, am făcut un an Şcoala Profesională de Metalurgie. Şi în anul al doilea au vrut să mă transfere undeva în Satu-Mare şi eu n-am vrut să merg, am ieşit afară. Vreo două luni am lucrat împreună cu tatăl meu şi după aceea am reuşit totuşi să mă înscriu la Şcoala Profesională Electrotehnică din Timişoara care avea sediul în Piaţa Maria, unde este actualul ”Daniel’s”. Toată clădirea aceea, inclusiv… ăsta parcă de cultură e acuma, sala aia mare. A fost cinematograf, de fapt, şi după aceea s-a transformat. Aia era sala noastră de festivităţi, acolo era absolut tot, inclusiv etajele superioare erau cămin; cantina tot acolo era şi jos aveam săli de cursuri. Iar ca profesori, noi am avut poate şi avantaje poate şi puţin dezavantaje, că foarte mulţi aveau cunoştinţe foarte slabe… Asistenţi de facultate veneau să predea la noi. Ei trebuiau să coboare nivelul de predare la nivelul cunoştinţelor noastre. Trebuiau să coboare cu mult mai mult decât nivelul cunoştinţelor mele sau ale altor colegi, care erau tot în situaţia mea. Şi pentru noi era un pas înapoi, iar ăialalţi trebuiau să înveţe foarte dur ca să înveţe ceva. Numai aşa, ca exemplu, l-am avut profesor la electrotehnică pe domnul Braşovan, un om eminent şi o somitate în materie, iar la mecanică l-am avut pe domnul profesor Aurel Nanu, care şi acuma este. El a fost şeful catedrei de Tehnologie la Tehnologia Construcţiilor de Maşini. Şi eu fiind doar un om cu şcoală profesională, cum nu s-au încheiat situaţiile şcolare, n-am avut diplome. Şi m-am dus o dată la dumnealui şi la domnul Braşoveanu şi la încă unul care a fost maistru, i-am chemat, i-am rugat să vină până la notariat să dea o declaraţie, au venit toţi trei şi am act de calificare prin declaraţiile lor…

În 1951 am terminat Şcoala Profesională Electrotehnică şi am fost repartizat la Electromotor ca bobinator, bobinaj maşini electrice. Acolo am lucrat până în 1953. În 1953 m-am dus la fostul Centru Mecanic, actualul Multim se cheamă, pe strada Mangaliei, acuma Sturza, mi se pare, din nou – a fost Dimitrie Sturza strada – şi acolo am lucrat ca electrician şi ca bobinator până-n 1958. În 1958 când m-am căsătorit cu actuala soţie, deci 12 iulie 1958, acuma în 12 am avut 42 de ani de căsnicie.(Mulţi înainte!) Mulţumesc. Din 1958 până în 1960 am lucrat ca tehnician la Atelierele principale C.F.R., iar din 1960 până în 1990, când am ieşit la pensie, la U.M.T., Uzina Mecanică Timişoara. Între timp, am făcut liceul seral, fără examenul de bacalaureat, pentru că eu eram deja prea în vârstă ca să mai merg mai departe. Însă, aşa, ca fapt divers… (Îmi arată diplomele şcolilor absolvite). Asta a fost (Şcoala) Medie serală C.F.R., ăsta a fost liceul Istorie-Filologie, şi ăsta a fost Liceul 5, “Simion Bărnuţiu”, acolo am terminat… (Citeşte) „A absolvit fără examen de bacalaureat…” În baza acestui drept, am fost promovat la U.M.T. ca tehnician principal, funcţie din care am ieşit la pensie, din ’81 până-n ’90. În ’90 atunci a venit acel decret şi la 56 de ani trebuia să am anii de pensie şi i-am avut şi am ieşit la pensie. Nu am putut mai mult de atâta, că eu am fost şi destul de bolnav…

(Mă întorc puţin la ceea ce aţi spus, la vremea când făceaţi şcoală şi vreau să vă întreb dacă materiile predate erau aceleaşi cu ale copiilor din şcolile celelalte sau aţi avut şi materii specifice, de exemplu, religie…)

Deci o dată: am făcut religia iudaică, asta-i o dată; am făcut limba ebraică (Limba ebraică veche?) … Eu nu ştiu veche, nu ştiu nouă. Ştiu limba ebraică, cu scrisul de la stânga la dreapta, e singura limbă, nu există altă limbă. (Ştiu că se vorbeşte idiş…) Nu, nu, nu. Idişul nu este ebraică, idişul este un jargon nemţesc. Dacă la asta se referă… (Da) De exemplu, vă spun: „Für was?” şi „Fer wus” este în idiş. Nemţii au spus: „Păi voi vorbiţi germană.” „Nu, asta-i idiş”. Saşii spun că ei vorbesc nemţeşte, şvabii spun că ei vorbesc nemţeşte şi, în fond, limba literară n-o vorbeşte decât cel care vorbeşte exact literar, nu poceşte cuvintele şi trebuie să cunoască un „der, die, das” crunt. (Deci aţi învăţat limba ebraică…) Limba ebraică… În Europa, în toată lumea, limba ebraică este o limbă moartă. Se face la Teologie, toţi preoţii de toate neamurile o cunosc, însă în relaţii directe cu alţi oameni se foloseşte limba engleză. În Israel a doua limbă care se foloseşte este limba engleză. (Şi în Israel ce limbă se vorbeşte, de fapt?) Ebraică…. Dar evreii plecaţi din România vorbesc româneşte, cei din Ungaria vorbesc ungureşte, deci acolo auzi, dacă eşti european, începi să auzi toate soiurile de limbi. Acuma, mai nou, ruşii, că acuma s-au dus foarte mult afară…

Ca să mă reîntorc puţin la tatăl meu. Tatăl meu a avut o concepţie faţă de viaţă, în general, în următorul fel – şi asta mi-a dat ca orientare directă, fără echivoc şi foarte serios – „Tu, fiule, să faci lucrurile în aşa fel încât niciodată, dar niciodată să nu cobori privirea ta în faţa nimănui!” Acest lucru spune mult. Atunci când mi-a spus aceste cuvinte, eu n-am înţeles în totalitate, dar, trecând timpul, m-am tot gândit la ce a spus tatăl meu. Şi nu am deviat de la acest lucru niciodată şi niciunde. Când a fost nevoie de ajutor, eu poate m-am sacrificat chiar şi atunci când a fost vorba de primirea unor premii sau prime, numai ca să ajut pe altcineva. Şi am ajutat. Ca un exemplu foarte elocvent: am avut un coleg la U.M.T. căruia, în 1980, i s-a descoperit mielom multiplu, este cancerul oaselor. A căzut la pat. Directorul tehnic şi inginerul şef de producţie m-au chemat şi mi-au spus că: „Inginerul Stoica doreşte ca să te ocupi de el în totalitate. Şi te rugăm frumos, cât va fi nevoie, dacă poţi şi dimineaţa şi după-masa, du-te şi stai la dispoziţia lui.” Şi m-am dus şi am stat la dispoziţia lui. Până când a fost înmormântat… A trebuit să-i fie dus acasă un aparat Roentgen, care nu era portabil, dar era de mică mărime şi s-ar fi putut duce. Nu m-am dus eu la directorul spitalului să-i cer eu, ca dup-aia să nu se mai poată face nimic. Directorul de la U.M.T. a fost, a vorbit cu el şi a fost trimis la plimbare aşa cum scrie la carte. Că nu se poate şi gata. Să-l aducă pe bolnav acolo. Şi a spus: „Dar este netransportabil!” Dacă era pus în targă, s-ar fi dezmembrat total. În ziua aceea m-am dus eu. Directorul spitalului a început să urle la mine, că „a fost aici directorul şi i-am spus că nu.” Şi zic: „Staţi puţin să vă spun ceva.” „Da, spuneţi.” „Am crezut că dau de oameni aici.” „Ce, eu nu sunt om?!” Zic: „Ce aţi demonstrat până acuma nu prea arată.” „Auzi, Titi – ăla era asistentul de la radiologie – să împachetezi aparatul, să i-l duci acasă şi să se facă tot ce este nevoie.” Am ieşit afară de la el şi zice directorul: „Cum l-ai atins aşa?” Zic: „L-am atins.” Nu l-am jignit, ci l-am atins. I-am făcut să-i sară roata acolo unde-i trebuie. Şi gata… Şi am dus aparatul acasă, absolut tot, toată siguranţa, ăla a fost dus în braţe aparatul. Cu maşină mică partea optică, pentru că era fragilă, cu maşină mare, cu perne, să nu fie zgâriat. A fost dus, montat, a doua zi demontat, dus înapoi la spital, dat în primire că funcţionează. S-a dus atunci directorul şi a văzut radiografiile şi a zis: „Ce, aşa de bine merge aparatul?” Merge. Că dacă tehnicianul radiolog era un om… Mai ales că bolnavul era filatelist, eu am fost filatelist şi tehnicianul radiolog tot filatelist a fost. Aşa că noi, pe undeva, am fost uniţi prin acest hoby, care se numeşte…acele timbre mici. (Şi acum nu mai sunteţi pasionat de filatelie?) Sunt pasionat de filatelie, dar degeaba sunt pasionat, că nu am posibilităţi financiare. Nu am.

(Să revin puţin, ce alte limbi aţi învăţat la şcoală?)

Franceza… Franceza nu m-a atras sub nici o formă. Nu mi-a plăcut. Dacă era germană… Dar cum situaţia era de aşa natură că nemţii ne-au apăsat mult, limba germană a fost scoasă în totalitate de la Liceul Evreiesc. După aceea a fost desfiinţat. Fraţii noştri de toate puterile: „Ce, voi n-aveţi liceu care să meargă în limba ebraică, voi învăţaţi româneşte. Româneşte puteţi învăţa la orice şcoală din România. Nu trebuie să aveţi liceul vostru.” L-au desfiinţat. Acolo au făcut Liceul Sportiv şi după Liceul Sportiv, Liceul de Arte.

(Acasă ce limbi aţi vorbit?)

Limba mea maternă este limba germană. Deci şi mama şi tata, făcând şcoala în perioada austro-ungară, ei au făcut şcoala în germană – maghiară. (Unde au făcut şcoala?) Mama la Novi Sad şi tata aici, cred că în Deta. Mama nici n-a ştiut să vorbească româneşte, cu toate că din 1925 a fost aici. Toată lumea a vorbit şi nemţeşte, şi ungureşte şi ea n-a învăţat româneşte. Tata, fiind lucrător la vamă, nu ştiu ce, s-a pus şi a învăţat. Iar eu, până să merg la grădiniţă, n-am ştiut altă limbă decât limba germană. În grădiniţă zice: „Na, acuma toţi o să învăţăm limba română. Pe naiba! Toţi au vorbit ungureşte. În două luni eu am vorbit ungureşte, învăţând la grădiniţă. Şi când am intrat la şcoală, atunci am început cu limba română. Dar în pauze afară, tot ungureşte s-a vorbit. Şi până ce am terminat liceul, tot ungureşte. Şi cu mama germana mai departe… (Dar germană şi maghiară ştiu toţi evreii din zonă, nu?) Din zonă. Este o treabă, din cele patru limbi bănăţene – că mai sunt şi altele, dar sunt patru limbi: română, germană, maghiară şi sârbă – eu trei vorbesc. A patra n-o vorbesc fiindcă n-au vrut părinţii. Ei amândoi au vorbit sârbeşte şi pe mine nu m-au învăţat, ca să nu înţeleg ce vorbesc ei. De asta nu ştiu eu a patra limbă, că altfel… În şcoala profesională am trecut la limba rusă. Zicea mama: „Păi ce faci? Tu înveţi limba sârbă?” Zic: „Nu, asta nu-i sârbă, asta-i rusă.” „Cum rusă, asta-i sârbă!” Cuvintele erau foarte asemănătoare.

(Părinţii dumneavoastră au fost credincioşi?)

Tata mai puţin. Mama da. Mama a provenit dintr-o familie foarte credincioasă. Şi acolo a fost o treabă. Ei au fost cinci fraţi. Unul din fraţi – acuma nu ştiu dacă el a fost mai mare sau mai mic decât mama – s-a sinucis la Budapesta în 1910 sau 1912. Mama s-a căsătorit cu un evreu; sora mamei s-a căsătorit cu un sloven, deci nu mai era evreu; cea mai mică soră cu un pastor reformat; unchiul despre care v-am zis că a fost împuşcat a fost căsătorit cu o nemţoaică. Astfel doar mama a păstrat tradiţia şi s-a căsătorit cu un evreu. Nici eu n-am mai ţinut tradiţia şi m-am căsătorit cu o ortodoxă. Soţia nu este evreică, soţia este creştină ortodoxă. Ea este născută în Azuga care este pe Valea Prahovei, între Buşteni şi Perdeal. Soacră-mea este născută în Breaza, deci tot în Valea Prahovei, iar socru-meu este oltean get-beget. (Deci e româncă, nu…) Da. Se chema şi Sultan. Culmea este că are un frate care este în Germania şi se cheamă Sultan, toţi turcii merg şi-l felicită că este sultanul lor. Şi el n-are absolut nici în clin nici în mânecă cu musulmanismul…

(Deci educaţia religioasă v-o făcea mama?)

Da. Mama. Şi eu mergând la şcoala evreiască am primit educaţia religioasă, dar aşa, nu ultrareligios, ci – de asta am spus că în religia iudaică sunt două curente: curentul neolog şi curentul ortodox. Cei ce erau evrei ortodocşi nu se căsătoreau decât numai ei, iar evreii ce aparţineau curentului neolog erau mai… În familia lui tata, una din surorile lui tata este şi îngropată în cimitirul catolic, unchiul, în Viena, în cimitirul catolic, tata aicea, la evrei. (Mergeţi la sinagogă?) Da. (Unde v-aţi căsătorit, la sinagogă sau la biserică? Sau atunci nu s-a pus problema?) În 1958 nu s-a pus problema. Acuma, mergând mai departe, în ’61 s-a născut fiică-mea. Cu toate că eu am ştiut, o consăteancă a nevestei mele, din Azuga, a luat-o şi a botezat-o ortodoxă pe fiică-mea. Când s-a îndrăgostit, s-a îndrăgostit de un catolic. S-a căsătorit în catedrala din piaţa Bălcescu în rit catolic. Acolo au fost botezaţi ambii nepoţi. Şi în Germania, acuma, nu mai vor să ştie de nimic… Al doilea, acuma, nici nu s-a mai dus la comuniune…

(Despre familia soţiei)

Ei sunt cinci fraţi, trei fete şi doi băieţi. Deci „casa cu trei fete” plus doi băieţi. Soţia este cea mai mare din cei cinci. Iar cel mai mic a avut probleme foarte, foarte mari în căsătorie: prima căsătorie s-a destrămat, s-au despărţit şi din a doua căsătorie au fost doi copii, din care, din păcate, unul a avut leucemie. Trei ani şi jumătate a avut. A fost descoperit la Braşov de la o amigdalită, au vrut să-l opereze de amigdalită. Noroc că i-au făcut analizele. Dacă-l opera… „Trebuie să plecaţi cu el la Bucureşti”. Acolo s-a confirmat. N-au ţinut cont ce au găsit cei din Braşov, că la Fundeni – spital foarte serios – i-au făcut alte analize şi s-a confirmat diagnosticul. Şi-atunci a început cu citostatice. Trei ani şi jumătate! Şi… i-am scris – Eugen l-a chemat – o felicitare, oarecum: „Mai sunt încă speranţe / În viaţă să fiu / Când n-or mai fi speranţe / Nici eu n-am să fiu”… Şi i-am sunat… Şi zice: „Eu am primit felicitarea. Dar aşa o felicitare care să mă zguduie, nu.” „Atât te rog, când n-o să mai fie, să ne anunţi.” Că exact a fost dus acasă când n-a mai avut ce să-i facă. Soţia a fost… Soacră-mea a vrut să se arunce de la etajul 7. Şi mama lui: „Eu n-am timp de aşa ceva”. Sunt oameni şi oameni…

În 1951, tatăl meu, eu fiind încă sub 18 ani, a cerut emigrare definitivă în Israel. Bineînţeles că a fost refuzat, spunându-i-se că el încă munceşte, dar era la 70 şi de ani şi eu am terminat o şcoală profesională şi eu trebuie să plătesc, dacă plecăm. Zice: „Nu-i nimic, dumneavoastră luaţi cererea”. Au luat cererea şi am primit refuzul. Şi atunci tata a spus: „Nu mai…” Asta a fost în ’51, în ’52, în mai, l-am îngropat… Deci prima mea încercare de a pleca în Israel a fost în 1947. Aveam 13 ani. Atunci au plecat numai copii. (Numai copii? Neînsoţiţi?) Numai copii. Toţi cei care au plecat, de vârsta mea… Unul care a plecat în locul meu – eu trebuia să găsesc pe cineva să plece în locul meu – acuma este în pensie, că este de vârsta mea. El a fost reprezentantul unui mare concern american în Israel. A terminat facultatea acolo, a fost inginer electrotehnic. Deci, amândoi am vorbit că mergem pe electrotehnică, şi eu m-am dus, şi el s-a dus. Numai că el s-a dus la facultate şi eu… (Şi copiilor le dădeau voie să plece, în perioada aceea?) Da şi nu. Dar era o emigrare în masă pentru copii. Însă foarte mulţi copii au murit. (Pe drum?) Nu pe drum. În 1948 s-a format statul Israel şi după aceea a fost războiul. Acolo nu i-a protejat nimeni, acolo… ei au fost băgaţi pentru instruire militară şi dup-aia ”mai vedem dacă mai trăiţi sau nu trăiţi”. Mulţi au murit, mulţi au scăpat, mulţi au ajuns şefi… (Cum de n-aţi plecat?) Mama foarte mult s-a rugat de tata şi de mine să nu mă duc, că ea nu rezistă. Ea a rezistat, n-a rezistat tata. Mama a murit la 88 de ani, în 1980. Fiică-mea era la examenul de bacalaureat când mama… ne-am dus la înmormântare. (Vă pare rău că nu aţi plecat?) Nu ştiu să spun. Nu ştiu efectiv ce să spun. N-am fost acolo, nu ştiu ce este acolo. Că este mai bine…poate. Nu ştiu care ar fi fost situaţia mea… Eu sunt totuşi bolnav, diabetul s-ar fi declanşat acolo. Poate şi alte lucruri. Şi ce făceam? Nu ştiu. (Şi aţi mai încercat să plecaţi?) Nu. În 1965, împreună cu fiică-mea şi cu nevastă-mea am fost în Iugoslavia, la Novi Sad. Atât. Şi în ’93, în Germania, la fiică-mea. Fiică-mea a emigrat în Germania 1990, în 15 decembrie a părăsit România. Eu, faţă de părinţii mei, nu m-am opus. Asta vrei, du-te. Şi n-am greşit cu nimic. Am fost acolo, am văzut, ştiu ce au.

În 1955 a venit soţia în Timişoara, în ’58 ne-am căsătorit, dar ne-am cunoscut în ’56. Şi mi-a propus să merg la ea acasă în concediu, la Azuga. Şi am spus: „Eu merg cu condiţia să urcăm sus, în Bucegi.” „Nu, că n-am fost în Bucegi.” „Cu atât mai mult că mergi odată cu mine.” (Îmi arată fotografii) Aici este şi fratele ei. Am fost trei perechi. Am plecat până la Cruce, am făcut pozele de după-amiază, ne-am întors la Babele, am înnoptat şi a doua zi dimineaţa am pornit şi am coborât la Peştera Ialomicioara. De la Peştera Ialomiciara am ajuns la Cheile Tătarului; e un drum, se urcă din nou până la cota 2000, cota 1500, cota 1400 Sinaia. Şi pe urmă am luat trenul, nu autobuzul, că în 1956 nu era, şi am plecat înapoi, la Azuga. Noi văzut, încă, biserica din lemn din gura peşterii, care în ’56 încă exista, după aceea a luat foc şi acolo acuma este doar fundaţia pe care a fost clădită. Afară, în schimb, s-a clădit o biserică foarte frumoasă, din piatră. Dar în gura peşterii, care a fost, aia nu mai există. Noi am fost înăuntru, am vizitat-o aşa cum era. (Cum v-aţi cunoscut?) Amândoi suntem foşti dansatori. Efectiv la dans. Am invitat-o la dans. (Aici, în Timişoara?) Da, în Timişoara. Cumnatu-meu a făcut armata la Jimbolia şi ea a venit să fie mai aproape de fratele ei. Şi eu am cunoscut-o, în ’58 ne-am căsătorit şi de 42 de ani stă aici. Aşa ne-am cunoscut.

În perioada războiului, atunci când a fost problema cu deportări şi cu bombardamente, am avut un vecin. El a provenit din Moldova, Ţibuleac Nicolae, un om de o omenie nemaipomenit de mare, care ne-a urcat – el a fost mecanic de automotor – ne-a urcat în tren şi ne-a dus cu el, că veneau trupele germane să ocupe din nou Timişoara. Ne-a urcat în tren şi am plecat către Recaş. Şi acolo am stat câtva timp şi atunci ne-a adus înapoi, când s-a terminat. Altfel, poate şi atunci aveam soarta pieirii, cum au pierit şi atunci oameni. (A venit şi v-a luat pur şi simplu?) Am fost vecini. Şi a vorbit şi tatăl şi unchiul meu, cele două mătuşi, una din ele a locuit cu noi în curte şi ne-a luat pe toţi şi: „Voi veniţi cu mine!” Nu avea voie. El, pe propria lui răspundere. Şi a făcut-o!