Elisabeta SCHUSTER

Şcoala elementară am făcut-o în oraşul meu natal, atunci era sat, acum Anina este oraş. Am frecventat secţia germană acolo, că era şi secţie germană, şi tata dorea foarte mult, ca şi mama, să mă trimită la Timişoara, la Notre-Dame, la călugăriţe.

Eu, care eram aşa de ataşată de părinţi şi ocrotită… mi-a fost groază să plec de-acasă şi tata nu vroia să mă forţeze. Ziceau ” dacă nu vrei, cu toate că noi tare mult am dori, rămâi şi faci şcoala aicea, mai departe „. Şi aşa am ajuns să mai fac şi clasa a cincea, că pe-atunci erau şapte clase primare. Am făcut clasa a cincea, dar… prietenele mele au plecat la şcoală, la Timişoara, la Oraviţa, şi-atuncea au venit acasă, au povestit cum este acolo şi, în fine, la urma urmei m-am hotărât şi eu să vin la călugăriţe şi să stau la internat.

A fost foarte greu pentru mine, că era totul străin, deşi am fost foarte puţine, am fost patru numai din localitate care veneau, două erau la liceu, două am fost la gimnaziu unde se preda tot în limba germană.

După cele patru clase de germană am făcut admiterea la Şcoala Pedagogică, acolo la călugăriţe.

Tata ar fi dorit să mă fac ingineră, să urmez Politehnica. El a fost, n-am spus, maistru la atelierul pe lângă minele din Anina.

Eu însă n-am putut să mă hotărăsc, fiindcă mi-a plăcut şi partea umanistă, şi partea realistă, aşa că am spus ” mă fac învăţătoare şi atunci trebuie să predau şi una, şi alta… şi aşa am ajuns învăţătoare.

Dar vreau să revin la copilărie. Acuma ne aflăm chiar în perioada de aşteptare a Crăciunului…

Anina este o localitate unde erau mai mult veniţi din Stiria, din Austria, mai ales în Steier, la Steierdorf. La Anina, în afară de români mai erau şi cehi, slovaci, şi ceva unguri, dar nu aşa de mulţi ca în alte părţi.

În perioada Crăciunului, eu îmi amintesc că în Ajunul Crăciunului băieţii obişnuiau să-şi facă un Bethleem portativ, adică cu noul născut, cu Isus, cu Sfânta Maria, cu Iosif, cu animalele, şi astea erau iluminate cu lumânări şi era făcut ca o căsuţă, cu ieslea. Şi veneau şi cântau. Mergeau prin case, băteau la uşă şi întrebau ” e voie să intrăm cu Bethleemul? ” Şi-atunci băieţii cântau colindă şi primeau ceva bani sau nuci, mere. Deci un obicei care se practica acolo.

Atunci, de 6 ianuarie, românii spun Bobotează, noi spunem Dreikönig, adică cei trei crai de la Răsărit care veneau la Bethleem să-l caute pe noul născut, rege al iudeilor. Şi de această sărbătoare era un obicei acolo, se îmbrăcau ca cei trei crai, printre care era şi un negru, cum ştiţi, şi veneau cu o stea, deci un fel de cântec de stea… steaua care le ghida drumul înspre Bethleem. Şi tot aşa, băteau la porţi şi întrebau dacă-i voie să intre cei trei crai. Şi cântau şi ei.

Uitasem de Sf. Nicolae… era tot un obicei de a merge Nicolae cu Knecht Rupprecht, şi veneau, dar asta de obicei era planificat, adică fiecare dorea ca să vină Sf. Nicolae şi de multe ori tata se îmbrăca Sf. Nicolae sau un unchi şi venea cu cadouri la cei mici.

Şi după obiceiurile care acolo mai erau practicate, era perioada carnavalului, când măştile se îmbrăcau mai ales în ultimele trei zile, înaintea începerii Postului Mare pentru Paşti.

Asta era atunci duminica de Fasching. Îi spunea în germană Fasching, în unele locuri i se spunea Fastnacht, dar la noi se spunea Fasching… duminica, lunea şi marţea. Miercuri era Aschemitwoch, când era terminată petrecerea de Fasching şi se mergea la biserică şi se primea din Asche, care este cenuşă, deci preotul facea după slujbă o cruciuliţă din cenuşă şi spunea ” cenuşă ai fost şi cenuşă vei fi, pământ ai fost şi pământ vei fi „, şi făcea cruciuliţă… şi se mai făcea şi în prima duminică după această miercuri. Dar, în legătură cu Fasching, se făceau petreceri, se făceau baluri şi făceau baluri organizate, diferite grupări, diferite Fereine, le spunea asociaţii… era, cum se ştie, pe la sate, era cel mai mare Ferein, cel al pompierilor.

Deci se făceau baluri în toată perioada aceasta, dar cele mai multe şi cu măşti care mergeau pe stradă… mi-aduc aminte, asta era înaintea începerii Postului Mare. Se mascau în tot felul şi făceau năzbâtii şi cântau.

Să revenim atunci la perioada cu Notre-Dame. La şcoală, acolo la Notre Dame am primit noi o educaţie aleasă, am fost la internat fiindcă nu aveam părinţii aicea şi încetul cu încetul m-am adaptat.

Aveam parte de o mamă foarte bună, dar foarte serioasă, care n-a avut decât şcoala elementară dar a avut un simţ pedagogic de educaţie şi m-a învăţat foarte bine, a fost foarte severă… Mi-aduc aminte, seara trebuia întotdeauna, când eram acasă, la şcoală încă, aveam un scăunel unde puneam hainele şi cum creşteam trebuia să am grija să nu fie ciorapi rupţi sau ceva, ca a doua zi să le am ştopuite, adică cusute. Şi într-o seară nu m-am uitat… şi-aveam o gaură în ciorap, şi dimineaţa cum m-am sculat am văzut gaura şi ” Mami, am o gaură, te rog…”. ” Acuma o coşi…”. ” Dar am să-ntârzii la şcoală atunci „.

” Spui la învăţătoare de ce ai întârziat, fiindcă nu ţi-ai cusut ciorapul seara…”. Deci era foarte, foarte severă.

Şi cum am ajuns la călugăriţe atunci, noi primeam sâmbăta hainele curate, adică lenjerie curată şi ciorapii curaţi, că era spălătorie… erau coşuri acolo unde se arunca şi fiecare avea un număr. Eu aveam numărul 73, îl mai ştiu şi acuma, şi toată lenjeria, toate hainele trebuiau să fie cu acest număr însemnate. Şi-atunci am primit lenjeria curată şi trebuia să vedem dacă nu-i rupt ceva.

Şi vreau să revin la cusutul ciorapilor care trebuiau cusuţi… venea o călugăriţă şi se uita cum îi coasem şi cum faceam, şi eu, care învăţasem de mică acest cusut frumos al ciorapului, am fost scoasă în evidenţă. Era catedră şi în sala de pregătire, aveam noi o sală unde ne făceam lecţiile şi fiecare copil avea locul lui fix, la masă. Şi avea un sertar cu lucrurile, acolo trebuia ca totul să fie aşa ” ţac, ţac, ţac „, în ordine, şi mai aveam un sertar mai mare erau aşa nişte sertare mai mari, unde ne ţineam cărţile, şi înainte de a începe ora de studiu, de pregătire a lecţiilor, trebuia să scoatem orarul, să vedem ce cărţi, ce caiete ne trebuie şi astea le-am luat la locul nostru. Nu tu plimbare în timpul lecţiilor, în timpul pregătirii. Nu aveam voie să mergem să ne plimbăm. Dacă uitam ceva trebuia să ridicăm mâna şi să cerem voie, şi-atunci cu o predică: ” n-ai orar, nu te-ai uitat mai înainte, n-ai ştiut să-ţi pregăteşti?…”. Deci, foarte sever. Şi era o călugăriţă la catedră şi ne observa cum lucram.

Şi, cu cusutul ciorapului, am fost scoasă acolo, lânga catedră şi-a fost arătat ciorapul meu, jur împrejur, ce frumos l-am cusut. Plus că aveam uniformă bleumarin şi aveam ciorapi negri.

…În orice caz, am primit o educaţie, în continuare foarte bună, la călugăriţe. Când mergeam la masă, trebuia câte două să mergem frumos în rând şi nici să nu vorbim în drum spre masă, că eram multe şi ce gălăgie ar fi fost asta. Mă rog, astăzi este gălăgie la şcoală destulă. Atunci nu era voie. Şi la masă la fel. În sufragerie, fiecare îşi avea locul lui şi fiecare îşi avea tacâmul şi şeveţelul şi… linişte, până nu s-a împărţit mâncarea. Erau în fiecare săptămână alte două eleve de serviciu, care aduceau castroanele cu supă, cu mâncare, şi-atunci împărţeau acolo la masă.

După ce era totul împărţit şi noi, dacă am fost cuminţi, era clopoţel şi ni se dădea voie să vorbim, în timp ce mâncam. Când iar suna clopoţelul (râde) … linişte, trebuia să întrerupi în mijlocul propoziţiei totul.

În orice caz era o disciplină… poate pentru zilele de astăzi, exagerată. Am învăţat să fim disciplinaţi şi să ne stăpânim, şi asta am învăţat. Ne spuneau că e bine să te stăpâneşti când ai dori, de exemplu acuma să mănânci o bomboană… nu, nu o mănânc, ca să mă stăpânesc. Asta vine bine dacă te îmbolnăveşti, trebuie să ţii regim sau… cum am suferit în timpul războiului, hai să trec în continuare la partea asta.

Eu în ’25 m-am născut, cam în ’37 am venit la Notre-Dame şi în ’39 a început războiul, şi în ’40 au început alte vremuri…

La Timişoara nu s-a simţit asta, însă eu în timpul vacanţei am fost acasă. În ’44, a fost 23 august şi au fost lupte acolo, că România mai înainte a fost de partea Aliaţilor, pe urmă a trecut de partea ruşilor, lucruri care vă sunt cunoscute din istorie, însă noi am trăit aceste lucruri.

…Mi-aduc aminte, în ziua de 23 august, noi, care eram eleve la şcoală, nu eram studente la facultate, dar dimineaţa am fost să jucăm tenis, şi când ne-am întors era farmacistul în drum şi spune: ” Ştiţi fetelor ce s-a întâmplat?!…” şi ne-a povestit de 23 august. Bineînţeles, toţi românii şi toată lumea îi aştepta pe americani… care nici până astăzi n-au venit.

Şi, care era urmarea mai neplăcută, era că atunci s-au dat lupte, chiar acolo în sudul Banatului, că, probabil ştiţi, nemţii erau staţionaţi şi în Iugoslavia. Ştiţi… lupta cu partizanii, povestea din istorie, pe care o cunoaşteţi. Deci, au venit nemţii şi de-aici românii. Încă nu veniseră ruşii. Şi-atunci nemţii au câştigat terenul din Steierdorf-Anina şi ne-au evacuat, au spus că aici o să fie luptă şi să ne facem bagajul, cine vrea, şi să mergem numa’ până-n Iugoslavia, că o să fie iarăşi bine şi o să ne întoarcem.

Şi tata, atunci trebuia să hotărască. El era cap de familie, eram unicul copil, deci pentru noi trei, ce să hotărâm… Şi a făcut un fel de criză nervoasă, s-a îmbolnăvit din cauza asta, a făcut un şoc nervos să zicem, legat de inimă. Şi asta a fost pe de o parte bine, să zicem. Şi am plecat puţin mai târziu decât ceilalţi, şi aşa n-a putut toată lumea să plece. Şi ne-am refugiat şi cu acest refugiu noi tot mai întâi în Iugoslavia, pe urmă au venit ruşii, înaintau… mai departe, am ajuns până în Moravia, pe la Brno, asta este Cehia, o parte din Cehia. Am ajuns acolo, ne-am stabilit acolo şi am stat la o familie. La urma urmei, cu familia aceasta s-a mers mai departe. Eu însă am aflat că unele colege de şcoală, cu o profesoară de-a noastră din Viena, pe care am avut-o aicea, se află la St. Pölten, în Austria. Hai să merg acolo în Austria, nu vroiam să pierd anul. Scurt pe doi m-am despărţit de părinţi, ei au fost în Moravia, eu am fost în Austria.

Între timp au venit ruşii, au intrat între noi, deci am fost despărţită, n-am mai putut să mă întorc la părinţi. Şi atunci părinţii mi-au trimis o scrisoare şi nişte haine de iarnă, şi mi-au spus să merg mai departe. Şi-aşa am mers eu mai departe, m-am refugiat, şi părinţii au ajuns până în pădurea Boemiei, şi eu am ajuns până în regiunea Salzburgului. Şi-atunci a venit, în sfârşit, 9 mai, pace… şi atunci am fost curioşi, cine vine, că ştiţi că o parte a Germaniei a fost ocupată, Austria, care a fost anexată de hitlerişti, mă rog… astea sunt lucruri de istorie pe care le cunoaşteţi.

În orice caz, au venit americanii unde am fost eu, au fost americani unde au fost părinţii, dar eu nu ştiam de ei şi… au fost ruşii între noi. Şi cum ne-am găsit?!… Poate că vă interesează. Ciudat, mama a visat într-o noapte că la biserica din oraşul unde ei au fost, în Boemia, era afişat că Else Schmaus este căutată de părinţi. Şi mama zice: „ce ar fi să scriem la preotul, la parohul din St. Pölten, unde este ea”, că între timp a fost bombardament acolo.

Şi atunci tata a scris, că ei n-au ştiut dacă trăiesc, nu trăiesc, şi a scris o scrisoare la paroh.

Cu noi, refugiată mai departe, în regiunea Salzburgului, a fost o profesoară din St. Pölten, care a fost curioasă să ştie ce s-a întâmplat cu familia ei şi a scris şi ea la paroh. Şi acuma s-au întâlnit la paroh cele două scrisori, scrisoarea lui Frantz Schmaus, care îşi caută fata care a fost la Şcoala Pedagogică de fete şi care era cu o şcoală refugiată de fete, din Vârşeţ, că noi am fost puţini din România. Era o şcoală din Vârşeţ, din Iugoslavia, iar profesoara asta este acolo, în Mittersill, ca o regiune a Salzburgului, şi a fost profesoară la o şcoală. Şi atunci părintele a trimis profesoarei adresa părinţilor mei, iar părinţilor adresa profesoarei, şi eu mi-am găsit părinţii. Şi-atuncea a fost mai dificil până ne-am întâlnit complet, dar ne-am întâlnit în Boemia, de unde, pe urmă am venit acasă, dar nu ne-am mai dus la Anina, ci am venit la Timişoara.

Aici mi-am terminat studiile, ca învăţătoare, şi am predat mai întâi în Beşenova Nouă, că între timp se înfiinţase ciclul doi, şi am predat ştiinţe naturale, fizică, matematică… ca învăţătoare. Iar după aceea am căutat să vin înapoi, la Timişoara. Am fost învăţătoare la Chişoda Veche, de unde, pe urmă am vrut să vin în oraş, să nu mai fac cei 3 kilometri, că nu era autobuz la Chişoda… erau picioarele de mers, cu activitate la Căminul Cultural, cu cor, cu echipă de dans, cu teatru… cum era pe vremuri. Eram foarte ocupaţi, învăţătorii. Eram obligaţi chiar, să facem această activitate.

Şi atunci a fost inspectoare o colegă de-a mea, care mi-a spus că numai dacă mă fac profesoară de rusă poate să-mi dea un post în Timişoara.
Şi-aşa am ajuns pe urmă profesoară de limba rusă… şi-am făcut şi universitate, la fără frecvenţă, la Maxim Gorki, la Bucureşti. Şi-am ajuns profesoară de limba rusă.
În ’60 m-am căsătorit cu arhitectul Paul Schuster.
Aveţi probabil cartea mea, ediţia întâi, acuma a doua este cu fotografii pe care le-a făcut, la timpul său, soţul meu. Cam asta este, pe scurt…

( – Cum aţi ajuns din Iugoslavia în Boemia? Cu ce aţi călătorit? )

De exemplu, din Steierdorf noi am plecat cu camioane ale armatei germane, până la Oraviţa. De la Oraviţa am mers cu trenul prin Jam, pe vremuri era legătură, pe vremea Austro-Ungariei era legătură directă cu Iugoslavia, că şi partea asta era tot în Austro-Ungaria. Şi atunci iar cu maşini. În principal am călătorit cu camioanele armatei, dar de exemplu, de la Vârşeţ la Novi Sad şi mai departe, am călătorit cu trenul, dar nu cu tren de persoane, cu vagoane chiar plate, platourile alea care, dacă au jumate de metru numai în jur… vagoane deschise. Şi eram încărcaţi, şi nu uitaţi că eram în septembrie. În 19 septembrie am plecat din Anina şi între timp ne-a prins octombrie, noiembrie şi era toamnă… şi noi în vagoane deschise. Şi când am ajuns la Novi Sad era alarmă. N-am să uit… Era alarmă aviatică şi trebuia să ne scoată din gară, că eram chiar în gară. Ne-a scos din gară şi trebuia să coborâm şi… în porumb ne-am ascuns şi au bombardat Novi Sad-ul şi au mers stuckerii ăştia, avioanele care coborau jos şi trăgeau în om. Şi mi-aduc aminte că ne-am dus pe urmă mai departe şi nouă nu ni s-a întâmplat nimica, dar mergeam mai departe şi-am văzut la stânga şi la dreapta cadavre, erau evrei, cu steaua lui David. Probabil erau transporturi cu evrei, mă rog, astea sunt presupuneri, poate au încercat să fugă sau ştiu eu ce. Împuşcaţi, morţi erau…

Mi-aduc aminte, când am ajuns la graniţa Austriei, cam între Ungaria spre Austria, atunci noaptea, tot aşa ne ducea cu vagoanele, pe linii moarte. Nu ştiam unde ne aflăm, nimic.

Era perioada puciului, ungurii cu Horti vroiau să se dezlipească şi ei de nemţi şi… am tremurat mult, că nu ştiam unde ajungem, nu se ştia unde.

Şi când am ajuns în Moravia, într-o localitate, Popitz îi spunea, cu bagaje, că făceam…

Ah, trebuie să vă mai spun ceva… Aveam şi dune cu noi, perne, plapume, multe bagaje, plus un bagaj cu cele necesare, plus unul cu mâncare, şi mama a făcut bagajul aşa, ca fiecare să aibă un geamantan cu lucrurile noastre. Dar, între timp se întâmpla că mergeam şi cu camioane şi, să nu fim toţi împreună într-un camion. Şi pe urmă am pierdut pe drum părinţii mei, o dată. Asta era în Iugoslavia încă, tot aşa, cu un camion. Eram două familii rude, era şi sora tatei cu familia de şase persoane. Şi s-a întâmplat aşa, că pe un camion era unchiu, tata şi mama, şi în celălalt era verişoara, mătuşa şi… eu. Şi pe noi ne-au coborât în alt loc, şi pe ei în alt loc şi gata, eram pierduţi. Şi-atuncea am pornit în căutare. Am spus la mătuşa şi la verişoara: „mă duc să-l caut pe tata”. Şi mătuşa moţăia aşa, dormea aproape şi zice „da, da… bine” Şi eu porneam în căutare, cu nişte motociclete, cu ofiţeri, cu soldaţi, şi tata pornea să mă caute pe mine. Eu am ajuns la ei, fără tata, tata a ajuns la mătuşa şi verişoară. Şi mătuşa nu mai ştia unde am plecat. Eu am spus că plec (accentuează) cu o motocicletă, cu un ofiţer, zic, şi dacă nu-i găsesc vin înapoi, deci asta le-am spus, dar asta ea n-a mai înregistrat.

În orice caz, tata i-a luat pe urmă şi pe ei, şi la urma urmei tot ne-am întâlnit.

… Aşa că era cu multe emoţii, nu era simplu. Deci parţial m-am dus pe cale ferată, parţial cu camioanele armatei germane. Şi când am ajuns în Moravia, acolo eram cu familiile, grupurile aşa, şi se făcea repartizare la oamenii din sat. Şi era o profesoară de dactilgrafie şi stenografie. Şi ea zice: „Eu îmi iau singură, îmi aleg singură „. Şi ne-a ales pe noi, pe părinţii mei şi pe mine. Şi astăzi suntem încă…, ei s-au refugiat mai departe în Germania, din Moravia familia, părinţii mei că eu eram deja în Austria, părinţii mei mers cu ea până-n Boemia, iar pe urmă ea s-a dus mai departe cu copiii ei, că soţul era în război. Nemţii din Cehoslovacia au fost goniţi, trebuia să fie duşi. Noi, care eram cetăţeni români, şi eu mai am şi o bunică cehă, tata ştia ceha şi aşa s-a descurcat. Pe urmă a rămas în Boemia. Da vreau să spun că şi în vara aceasta eu am mai telefonat cu această doamnă profesoară. Ne-am împrietenit. Au fost şi ei în vizită la noi, când s-a putut şi am fost şi noi acolo. Anul trecut am avut o întâlnire cu foştii mei elevi la Ausburg şi a venit ea din localitatea unde este în Bavaria şi ne-am întâlnit. Are peste 80 de ani şi când sunt la München, vine iar să ne întâlnim şi să povestim. S-au legat şi prietenii care durează.

( – Cum se numeşte? ) Doamna Henriete Kröppel.

( – Bunica dvs. cehă cum se numea? ) Zabranski Maria.

( – Povestiţi-ne ce făceaţi în timpul călătoriei cu trenul, de exemplu? ) Eram adunaţi acolo unul lângă altul, strânşi ca nişte sardele într-o cutie şi discutam, ne rugam şi speram să ieşim bine din toate astea. Problema era şi mâncarea, în unele locuri am primit mâncare caldă, am cunoscut şi…, să revin la ce-am învăţat, să mă stăpânesc şi să mă mulţumesc şi cu mai puţin, am cunoscut şi foamea.

În Austria, după ce ne-am împrăştiat cu şcoala până-am mers în Salzburg, eu am rămas singura din România. Colegele mele care erau, aveau rudele lor, părinţi, rude, în Austria şi puteau să meargă la ei şi cu ei s-au refugiat mai departe. Am o prietenă foarte bună cu care eram în Austria, ea din Jimbolia, care este în Mineapolis în Statele Unite acuma. Şi am avut plăcerea s-o vizitez acolo. Ea a fost aicea o dată, asta a fost mai simplu, dar mi-a făcut posibil ca să merg s-o văd şi acolo.

Noi în Austria am fost mai întâi într-un Gasthoff, nu la hotel dar aşa ceva, o casă de oaspeţi, unde era luat de armată ca să ne bage pe noi. Eram o şcoală fugită din Vârşeţ, numai elevele cu profesorii, fară părinţi. Ei în ultima clipă au reuşit să obţină o posibilitate, deci maşini, ca să plece, dar nu cu restul familiei, deci eram toţi copiii fără părinţi. Mari, deja de 17, 18, 16, cam de vârsta asta. Şi la început eram într-un fel de lagăr acolo. Şi am mai făcut nişte ore de matematică, fiecare cum a putut cu profesorii care erau acolo, dar nu oficial. Şi eu eram bucătăreasă (râde). Profesoara de lucru de mână a fost şefa noastră şi am fost patru fete care făceam de mâncare. Am fost pe urmă în zona americană şi am primit de la americani mâncare, ce a rămas de la soldaţi, mâncare bună, plusul care a rămas. De fapt, atunci ne-a mers bine, dar trebuia împărţit şi asta. Am fost bucătăreasă cu fetele acestea, cu profesoară, şi de la această profesoara de mână am învăţat ca să lucrez cu pieile, făceam mănuşi şi pe urmă, când nu s-a mai putut menţine lagărul, atunci ne-a trimis într-o duminică, asta era crunt, ne-a trimis să ne căutăm de lucru la ţarani. Erau aşa sus în munţi, cum sunt în Austria ţăranii cu casele lor şi pământul, mai mult vite şi iarbă, fânul trebuia făcut şi chestii. Şi vacile mulse. Şi ne-am dus să căutăm de lucru. Majoritatea dintre noi şi-au găsit. Eu nu mi-am găsit (râde). Probabil s-au uitat la mine, m-au trecut şi fiori că erau acolo şi soldaţi capturaţi care au fost prizonieri şi care au fost repartizaţi pe la ţărani ca să lucreze. În orice caz eu pentru munca asta… Eu ştiu să muncesc, dar nu din astea, munci grele. Şi acuma fiindcă aţi întrebat când am fost în Iugoslavia, pe-aicea în Bacica încă, eram tot la ţărani, şi ne-au dus la porumb, era toamnă, şi nu-i uşor, nu-i uşor deloc. Şi pe urmă le-am spus ” Nu aveţi ceva de tricotat, eu vă fac pulovăre, eu vă fac de toate, dar nu mă mai duceţi la porumb că eu nu pot.” (râde). În fine, mi-au dat într-adevăr, le-am tricotat. Am făcut sfetere pentru toată familia şi le-a venit bine când trebuia şi ei să se refugieze, fiindcă lână de ţara au avut. Iar acolo în Austria majoritatea şi-au găsit loc la ţărani, eu nu mi-am găsit şi mai câteva fete. Am rămas bucătăreasă, că erau şi profesorii încă, plus, sub formă redusă, trebuia menţinută această tabără, că dacă se îmbolnăvea una dintre noi, trebuia să vină să fie îngrijită. Am rămas acolo să fac gospodărie, să fac bucătărie în acest lagăr. Între timp mi-am găsit părinţii şi tata a făcut ce-a făcut că era foarte expeditiv şi se pricepea şi am ajuns eu în Boemia, unde pe urmă am lucrat într-un atelier, că mi-a plăcut întotdeauna să fac lucru de mână şi chestii, unde s-au făcut diferite lucruri artizanale din lemn şi am fost pictoriţă. Am pictat cu motive cehe, pe urmă am învăţat şi asta, pe casete, tabachere. Am lucrat şi pentru export şi am făcut pe urmă nişte pălărioare cu bocanci pe şnur, pictate cu floarea reginei şi chestii. Am găsit un loc de muncă unde mi-a plăcut. Şi de-acolo am venit, pe urmă, acasă.

( – Cum de aţi scris cartea despre Timişoara? ) Aşa, cartea despre Timişoara. Eu am crezut că n-am să pot trăi niciunde afară de Anina, dar viaţa a vrut-o altfel, cum aţi vazut, m-a trimis prin lume fără să vreau şi la întoarcere a hotărât tata, şi bine a făcut, că noi am avut aici cumpărată o casă. Părinţii au vrut, după ce tata se pensionează, să ne stabilim în Timişoara, adică la Fratelia, era încă sat atunci, nu era cartier. A fost anexat ca şi cartier prin anii ’50, cred. Am scris eu acolo în carte. Soţul meu a fost timişorean născut şi cuprins de dragoste pentru acest oraş. El a fost arhitect şi prin aceasta; eu, care mi-a plăcut întotdeauna tot ce-i frumos atât la om, cât şi la natură, cât şi la ceea ce-a creat omul, ne-am înţeles foarte bine. Lui i-a plăcut să fotografieze, am umblat, am fotografiat. De exemplu când s-a sărbătorit „Timişoara 700″, am umblat în concediul nostru prin Timişoara şi-am fotografiat: case, porţi, curţi şi-a şi obţinut un premiu pentru cea mai bună documentare. El a avut şi cărţi adunate în biblioteca noastră, că tot ce-am scris m-am inspirat din cărţile care aparţin familiei noastre. Şi a strâns aceste cărţi şi eu umblând cu el şi petrecând atâţia ani în Timişoara, mi-a inspirat această dragoste faţă de oraşul său natal, încât eu, după ’89, m-am hotărât să scriu nişte articole la ziar despre Timişoara. Şi am publicat mai întâi un serial de articole despre Timişoara şi m-am axat mai mult pe clădiri. Istoria e istorie, eu nu sunt profesor de istorie, de aceea l-am şi rugat pe doctorul Haţegan, el a scris un fel de ” invitaţie la o plimbare”. Deci, citise lucrarea, lui i-am dat-o mai întâi ca s-o vadă, să nu fac greşeli de istorie în carte. Dar până s-a ajuns la carte eu am scris mai întâi un serial. Între timp a venit o societate din Germania, de la Hamburg, Arbeitsgemainschaft Hamburg – Temeswar, care a venit să ajute copiii şi mai ales handicapaţii şi la Spitalul de copii. Şi am făcut cunoştinţă cu ei. S-a întâmplat, eu am avut o conferinţă, încă la Lenau, era Universitate Populară, şi-am ţinut o conferinţă despre Timişoara chiar atunci când erau cei din Hamburg. Şi-au fost invitaţi, şi-au fost acolo şi unul dintre domni mi-a spus ” Nu aveţi nimic, nu există în limba germană o carte despre Timişoara, că ne-ar interesa acest oraş? ” „Carte despre Timişoara, asta era după ’89, în limba germană, nu există, decât cele vechi, sunt pe la biblioteci, zic, dar am eu un manuscris, ce-am scris la ziar „. Şi zice ” Nu puteţi să ni-l împrumutaţi? ” Şi erau aicea pentru câteva zile, l-au citit şi zice ” Ce ar fi să scriem o carte? ” Eu avusesem deja gândul că ar fi interesant, dar faptul că am putut să realizeze acest lucru, datorez acestui domn Kraile, care m-a ajutat, a băgat în computer în Germania, eu am prelucrat atunci. Una este articolul pentru ziar, alta este o carte. Am lucrat foarte mult şi intens şi am studiat şi am prelucrat-o şi s-a plimbat manuscrisul între Hamburg şi Timişoara. E o distanţă enormă, dar ei au legături şi astăzi, a fost acest domn Manfred Ehm, care este diacon, el este preşedintele şi el e sufletul acestei oraganizaţii de ajutorare pentru handicapaţi, Speranţa, dacă aţi auzit. Toată activitatea mea era legată de Speranţa, că i-am mai dus şi prin Timişoara, le-am arătat oraşul şi cu ajutorul acestui domn Kraile, a reuşit să bage în computer, să facă dischetă de la textul german. Şi-atunci i-am spus „Bine dar pentru noi numai atunci are valoare această care dacă o şi traducem”. Atunci am tradus eu cartea şi domnul inginer Adam, e scris acolo că a colaborat, mi-a citit traducerea, eu totuşi sunt nemţoaică, mi-a mai românizat-o, a stilizat-o şi înapoi la mine textul, fiindcă trebuia să văd dacă nu s-a schimbat nimic în sens. Că una este forma estetică, forma literară şi trebuie să şi corespundă textului. Acest lucru s-a întâmplat şi cu Hamburg-ul, unde trebuia să explic şi să revin, de aceea s-au plimbat lucrurile. Dar s-a întâmplat, că prin stilizare s-a pierdut din sensul real care trebuia să fie redat.

( – În ce an v-aţi căsătorit? ) În ’60. Aveam deja 35 de ani şi soţul meu era de 37 de ani. Soţul meu, din păcate, a murit la vârsta de 64 de ani în anul ’87. Nu am copii, din păcate. Aşa a fost să fie.

( – Ce limbi străine cunoaşteţi? ) Acuma, eu spun, e foarte pretenţios să spui că cunoşti o limbă la perfecţie. Nu poţi să cunoşti nici o limbă, nici cea maternă, perfecţiunea perfecţiunii e imposibilă. Dar, mai ştiu şi limba maghiară afară de germană şi română. Faptul că am fost în Cehia, am mai învăţat şi cehă puţin şi se uită, dar am văzut că în caz de nevoie mă mai descurc. Un timp s-a circulat prin Cehoslovacia în Germania. Şi am văzut că merge treaba. Eu în anul ’70 am avut o operaţie foarte grea şi gravă şi am fost pensionată de boală.

Și-atunci pe vremea aceea era posibil la televizor să urmezi cursuri de limbi străine. Şi franceza am făcut la şcoala, am mai urmat şi la televizor. Mă mai descurc şi cu franceza un pic şi am învăţat de la zero, engleza. Dar ştiind germană şi un pic de franceză a fost destul de uşor, nu pot să spun ştiu engleză dar mă descurc şi m-am descurcat că am fost şi-n Canada, atunci când am fost şi-n America şi am văzut că nu mă las bătută nici acolo.

( – În ce an aţi fost în America? ) În ’93, fiindcă un prieten foarte bun al soţului meu, tot timişorean, trăieşte la Toronto şi prietena mea la Mineapolis, cea de la Jimbolia. La Mineapolis, în Statele Unite, în nord. Minesota este în partea nordică. Aceste două familii mi-au făcut posibilă plecarea dincolo. La Mineapolis este un twin city, adică sunt St. Paul şi Mineapolis, sunt oraşe legate, sunt separete, da totuşi, de aceea i se spune gemene, twin cities şi este…., mie mi-a plăcut. Eu am rămas surprinsă pozitiv de America. E şi acolo partea pozitivă şi partea negativă. Da în orice caz este o curăţenie extraordinară şi ce m-a impresionat în America şi în Canada, fiindcă, mă rog, e şi asta America, lărgimile acelea, întinderile acelea, nu spaţiu aşa de strâns. Oraşe late, bulevarde şi întinsul acesta. Cred că mă înţelegeţi. M-a impresionat foarte mult. Şi parcurile. Sunt foarte multe parcuri. Am văzut o tânără, la Minneapolis a fost asta, era pe rotile cu căruciorul, cu bebeluşul. Pe rotile, în parc. Şi pe urmă am trăit acolo la Minneapolis, am avut parte de Ziua Naţionalităţilor. În fiecare an se sărbătoreşte, este dedicată o zi tuturor nationalităţilor care trăiesc în oraşul respectiv. Şi se organizează asta, într-o…, este o construcţie foarte mare, o sală pentru diferite scopuri polivalente, hai să-i spunem aşa şi pe trei planuri s-a sărbătorit aceasta. Partea artistică s-a desfăşurat într-o sală mare, cu dansuri, cu muzică populară, cu cântece, aşa, apoi cu artizanatul. Era fiecare naţionalitate şi la români, normal, fiecare îşi avea ştampilă. Pe caietul pe care l-am primit la început, am cerut să-mi pună ştampilele. Fiecare naţionalitate şi-a făcut ştampila ei. A doua este cea artizanală, unde erau minunatele costume naţionale ale noastre şi broderiile, fel de fel. Aşa, a tuturor popoarelor. Şi a treia este cea culinară. Asta era la etajul doi. La parter era partea artistică, pe urmă era artizanal şi pe urmă era culinar, unde puteai să mănânci sarmale cu mămăliguţă şi puteai să mănânci, să zicem şi mâncare chinezească. La program am văzut chiar, japonezii s-au desfăşurat acolo, un dans japonez. Durează câteva zile toată festivitatea. Toţi vorbesc limba engleză, dar din păcate, limba naţională se mai pierde, că am fost la Minneapolis, m-a dus prietena mea şi la biserică. Bine, ne-am anunţat că venim, părintele a fost foarte amabil şi ne-a explicat, ne-a arătat. Au ei acolo şi săli de întâlnire. Fiindcă ne-a explicat părintele: „Aicea este un punct nu numai de comunitate religioasă ci şi națională”. Deci, românii se mai adună acolo. Românii mai în vârstă, mai vorbesc româneşte, da’ mulţi nu mai ştiu limba, dar portul şi obiceiurile se mai practică acolo.

Am uitat să vă povestesc de chirvai. Chirvai cum este aicea la şvabi, nu era. Dar chirvai acuma se face. S-a făcut chiar şi în perioada comunistă. Se face şi acuma, dar sunt puţini nemţi acolo. Sunt puţini nemţi, ca şi aicea la şvabi, dar la noi la Steierdorf, la Anina nu s-a făcut aşa cu costume naţionale cum se face. S-a făcut o slujbă la biserică, şi cânta fanfara, că la mineri există. Şi unchiul meu a cântat la fanfară, el bătea toba mică. Cânta fanfara, erau vânzători cu fel de fel de fluieraşe şi jocuri pentru copii, dulciuri şi vată de zahăr. Chestiile astea erau. La Steier toate astea erau de Sfânta Treime, după Paşti, duminica de Sfânta Treime. Atunci era la Steierdorf chirvaiul.

( – Acolo nu sunt tot şvabi? ) Nu, nu. Acolo sunt austrieci. Fiindcă în regiunea asta împădurită, austriecii au venit din Stiria şi din Austria, în general. Personalul administrativ era din toată Austria, iar mineri au adus, căci la Oraviţa era şi argint şi cupru, la Ciclova, minele care acuma sunt închise. La Ciclova, de exemplu, s-au făcut bani, monede. Era mult cupru. Noi ne jucam acolo şi când ceva lucea spuneam: „Ău că este argint”. Într-adevăr erau şi mine de argint, Sasca Montană, Sasca Română. Oraviţa era centrul minier. Erau aduşi din Austria, mai mult din Stiria. Şi au fost aduşi lucrători de pădure care au defrişat pădurile şi aşa s-a şi găsit cărbunele acolo. Asta e o altă poveste, cum a fost găsit cărbunele, huilă, care este un cărbune foarte preţios pentru cocs.

( – Cât timp aţi stat în Austria?) Noi ne-am refugiat în 19 septembrie 1944, când am plecat de la Anina şi-am stat în Moravia. Am petrecut Crăciunul la această doamnă profesoară Kröppel şi pe urmă în primăvară am plecat la St. Pölten, nu era încă primăvară propriu-zisă. Şi acolo am stat până…, am mai petrecut Paştele, asta a fost prin aprilie şi atunci s-au apropiat ruşii şi am plecat cu şcoală cu tot în Mittersill. Este de la Salzburg, merge trenul spre sud până la Bischopshoffen şi-aicea face aşa o cotitură Zell am See, asta este între, şi dupa aia încă spre vest este Mittersill. Cam la sfârşitul lui aprilie, trebuie să fi fost ’45 deja. În 9 mai, sfârşitul războiului l-am trăit în Mittersill.

( – Ce găteaţi ca bucătăreasă?) Am gătit cu ce am avut. Până la 9 mai, până ce-au venit americanii ne-am descurcat foarte greu. Mai întâi n-am gătit noi, ci am primit mâncare de la tabără. Dimineaţă am primit un ceai şi pâine cu marmeladă, pâine neagră, o pâinică, o felioara să spunem aşa şi după ce noi am mâncat-o ne-a fost foame. Deci, am mâncat şi tot ne-a fost foame. La ora zece am primit iar, nişte feliuţe unse cu ceva, margarină, uneori şi-o bucăţică de salam, fiindcă proprietarul era măcelar. La prânz, cel mai bun lucru ce-am primit de mâncare erau supele, fiindcă oase avea. Şi-atunci fierbea oasele şi mai plutea ici colo ceva tăieţei. În orice caz, ştiu că erau gustoase. Felul doi era de obicei cartofi şi era nişte sfeclă olandeză îi spunea, făcea mâncare cu ea. Totul era aşa de redus, cantitaţile redusene-a dat de cinci ori pe zi, dar mereu numai aşa… hap şi gata. Foamea rămânea. Şi seara la fel. Deci, te culcai înfometat şi te sculai flămând. Atunci noi am spus într-o zi “Vrem să ne săturăm odată”. S-a făcut primăvară şi-au început să iasă urzicile şi am spus că noi mergem să culegem urzici. Fiindcă ei, fiind măcelari, din sânge ne-a făcut un fel de…., în nişte tăvi mari au pus nişte sare şi maioran, au umplut tava cu sânge şi a băgat asta în cuptor. Un fel de… sânge cald. Ne-a dat asta cu cartofi, de obicei, sau cu această sfeclă roşie. Ne-am dus la cules urzici. Ne-a fiert şi a făcut mâncare cu urzici. Am mâncat în neştire şi ne-am îmbolnăvit cu toţii, stomacul nu era obişnuit să se încarce în felul ăsta.

Pe urmă, după ce s-a retras armata germană, ei ne-au lăsat atunci toate proviziile lor, tot ce-au avut. Şi-a mai mers. Însă după 9 mai, armata germană a plecat, nu mai aveam protector şi trebuia să ne autoadministrăm. Atunci ne-a trimis să ne căutăm de lucru şi atunci am rămas eu să gătesc. Dar am avut o profesoară vieneză cu noi, care ştia engleză şi a luat legătura cu armata americană şi-am primit de la ei şi mâncare şi material de gătit. Atunci am gătit cartofi, dar era salam, era margarină, probabil am primit şi bani de la ei. Dar pe acestea le cântăream, le-am împărţit să ne ajungă la toţi. Am primit de la americani şi praf de ou, praf de lapte, am primit un fel de făină, ei făceau donetz, astea erau un fel de gogoşi. În făina aceasta era deja tot, era praf de ou, praf de lapte, era zahăr şi trebuia numai cu apă facut un aluat, depindea ce vrei să găteşti, ce prăjitură să faci. Asta era pentru prăjitură. Am făcut prăjitură. Acuma îmi mai aduc aminte încă de ceva. Când s-a retras armata germană ne-a dat şi făină, nişte saci de făină, dar făină de secară, numai albă nu era. Din făina aceasta noi am făcut tăieţei. Dar ca să nu se lipească, fiindcă era altfel, cu făină de secară era greu de lucrat, am făcut cu o zi înainte aluatul, am întins foile şi le-am lăsat să se usuce un pic. Şi-atunci de-abia am putut să tăiem tăieţei. Acuma se cumpără totul gata în pungi. Am fiert tăieţeii, am mâncat cu brânză sau cu lapte. Am avut lapte praf. Am avut cafea de malţ, nu cafea boabe, ci un surogat de cafea, pe care am băut-o dimineaţa. O dată cafea, o dată ceai. Pe urmă am mai făcut uneori ştrudel, dar nu în foi întinse ci cu drojdie. Deci, un fel de ştrudel cu drojdie, şi l-am uns cu marmeladă, că marmelada se cumpăra atunci în lăzi. Am primit şi lăzi de marmeladă, ne-au lăsat soldaţii nemţi când au plecat. Am făcut foile astea, le-am întins şi le-am uns cu marmeladă, apoi făcute sul şi le-am dus la copt la brutar. Enzmann îl chema pe brutarul respectiv. A avut doi băieţi, unul mai mic şi unul mai mare, nu mai ştiu cum, cred că a fost rănit în război şi-o fost pe urmă lăsat la vatră. El era de vârsta noastră. Am mai cunoscut noi şi băieţi de-acolo, ne-am mai întâlnit, am dansat, ne-am mai distrat şi noi. Nu v-am povestit cum am găsit o dată mergând la biserică o cunoştinţă de la Timişoara de la şcoală. Fiind acolo la Mittersill, eu duminica m-am dus la biserică şi deodată vad înaintea mea o figură destul de cunoscută, şi purta aşa gretchenfrizeur, avea codiţe şi le lega aşa in jurul capului. Gretchenfrizeur îi spune în nemţeşte. Şi după freză şi după ţinută “asta trebuie sa fie Emi, hai să strig”. Şi am strigat “ Emi! ”, şi Emi se întoarce. Ea era cu un an mai mare, era la şcoala pedagogică, era din Arad, dar făcea şcoala la Timişoara. Era refugiată cu familia, cu părinţii, cu fratele ei. S-au oprit acolo şi stateau într-o căsuţă, vizavi de brutărie care aparţinea familiei Enzmann. Şi m-am bucurat că am găsit-o pe Emi, parcă găseşti patria când găseşti în asemenea condiţii o fiinţă de pe-acasă. Şi de-atunci am tot mers la Emi, nu ştiam încă nimic de părinţii mei, dar la mama ei i-am spus Emimutti. Mi-am cerut scuze, i-am spus “ Mutti nu pot să-ţi spun, că Mutti a mea nu ştiu unde este şi am numai una singură ”. Legat de această Emi, eu pe urmă am plecat după ce mi-am găsit părinţii, am corespondat cu Emi mai departe şi după ce m-am întors în Timişoara. Până a venit perioada stalinistă când trebuia să răspunzi mereu la chestionare. “ Pe cine aveţi în străinătate? ” “ Cu cine corespondaţi? ” Gata, am stopat toată corespondenţa şi nu i-am mai scris nici la Emi. Până după ce-au plecat ruşii şi s-a mai ameliorat situaţia un pic, eu am vrut să ştiu unde este Emi a mea. Şi am scris la Erich, aşa-l chema pe băiatul brutarului. Şi am scris aşa: “ Herr Erich Enzmann, Bäckerai, adică brutarie, Mittersill, Austria ”, fără cod, fară nimica, fiindcă Emi nu mi-a mai răspuns. 30:00

Eu mai întâi am încercat să îi scriu la Emi şi n-a mai răspuns la adresa respectivă şi-atunci i-am scris lui Erich Enzmann şi el mi-a răspuns. Şi mi-a spus că Emi s-a căsatorit cu un cetăţean din Mittersill şi că este plecată din localitate. Mi-a dat adresa ei. Eu i-am mulţumit şi i-am trimis o vedere cu Dom-ul nostru. Pe mine mă preocupa gândul ăsta să revăd Mittersill. Verişoara mea, v-am spus că în fiecare an când merg la ea, mergem undeva înstrăinătate, sau în ţară, în Germania, mergem să vedem locuri frumoase.

Asta a fost acum doi ani când noi am reuşit să ne instalăm la Zell am See într-un hotel, şi de-acolo am făcut o excursie la cascadele Krimml. Ne-am dus acolo să le vedem şi la întoarcere ne-am oprit la Mittersill. Când am intrat in localitate imediat acolo era brutăria Enzmann. Autobuzul a oprit chiar în faţa hotelului unde am locuit pe vremuri. Ne-am oprit acolo, îmi bătea inima grozav, şi ne-am dus la biserică. Biserica e înconjurată de cimitir. Sunt două porţi, una la dreapta şi una la stânga. Şi eu ramân aşa, zic “ Pe ce poartă să intrăm, pe dreapta sau pe stânga? ” Un lucru banal pentru care nici nu trebuia să-mi pun întrebarea. Zic “ hai s-o iau la stânga ”. Şi cum intru pe poartă, la stânga, mă opresc în faţa primului mormânt pe care scria Erich Enzmann. Murise cu doi ani înainte. Şi asta aşa m-a impresionat, încât mi-am pierdut toată dorinţa de-a mai vedea ceva în localitate. M-am dus, zic, “hai să merg la Heizmann, la hotelul acela sa vad dacă-i cineva”. Era închis. Atunci ne-am dus totuşi la brutărie, era acolo o tânără care servea şi am întrebat-o dacă ea este rudă cu familia proprietarului. Era nora lui Erich Enzmann. Iar căsuţa în care a locuit Emi nu mai era, acolo se înalţa o clădire foarte frumoasă, cu magazin. Era magazinul fratelui lui Erich. Aşa că mi-am revăzut locul în care am fost refugiată.

( – Povestiţi-ne cum l-aţi cunoscut pe fostul episcop Sebastian Kräuter. )

Nici nu ştiu cum a început toată povestea…

Soţul meu a cunoscut în general preoţii din Timişoara, i-a cunoscut aproape pe toţi. Era timişorean şi mergea la biserică.

Mai făceam noi fotografii şi fotomontaje pentru satele nemţeşti. Am conlucrat cu soţul meu. El a făcut fotografiile şi eu am făcut aranjamentul, am decupat literele şi am scris.

Domnul Kräuter era de la bun început în Giarmata. Fratele lui, tot preot, Franz Kräuter, era în Iosefin preot. El n-a fost paroh aicea, era altcineva, şi-atunci s-a mutat la Aradul Nou.

Cum l-a cunoscut soţul meu…nu ştiu. Poate din Iosefin mai întâi, prin Franz Kräuter, l-a cunoscut pe Sebastian Kräuter. Franz Kräuter era mai în vârstă.

Mai întâi a fost numit în loc de episcop, după ce murise domnul Kernweiß. A devenit Monsignore şi a răspuns pentru Diaceză, fără să fi fost numit episcop.

Şi atunci, ca Giarmata să nu fie fără un Kräuter, fratele său s-a mutat la Aradul Nou. Noi am făcut pentru Arad “ Grüße als Neue Arad ”, adică “ Salutări din Aradul Nou ” şi am făcut un desen pe fond închis, decupaj. Pentru Giarmata, îmi aduc aminte, pentru că acolo sunt viile, am făcut o viţă cu struguri, un aranjament. Am făcut cărţi poştale şi nemţii cum veneau din Germania în vizită, sau cei care erau aici, cumpărau, trimiteau…

Aşa am făcut şi pentru Aradul Nou. Soţul meu a făcut un fotomontaj, cât mai era Franz Kräuter acolo, la Aradul Nou, fotomontaj cu preoţii care proveneau din Aradul Nou şi care au devenit preoţi în diferite părţi. Au fost destul de mulţi şi am făcut un fel de tablou. Era în lucru să facem şi cu episcopii, începând de la primul, Sf. Gerhard, cu care nu e decât o pictură, până la ultimul. Din păcate a murit şi domnul Franz Kräuter şi a murit şi soţul meu şi lucrarea a rămas neîncheiată.

Soţul meu le-a făcut fotografii la amândoi fraţi Kräuter, fiecăruia separat, dar şi împreună. Au fost la noi. Mai apropiat era soţul meu cu Franz Kräuter, de aceea eu cred că prin Franz l-a cunoscut pe episcopul Sebastian Kräuter.

Franz Kräuter ne-a invitat odată, pe soţul meu şi pe mine, de Rusalii când era Chirvai la Giarmata… şi ne-am dus.

Soţul meu era într-un costum tirolez făcut aici la un croitor şi eu aveam un taior, tot costum tirolez. Blonzi amândoi, arătam ca musafiri din Germania. Soţul meu a făcut acolo poze, la biserică şi cu Chirvai Zug, cu toate perechile.

După-masă, cu trenul de ora patru, ne-am luat rămas bun de la părinte şi am plecat spre gară. Atunci venea trenul încărcat de la Radna, că era pelerinaj şi era plin-plin, că erau mulţi timişoreni care vroiau să meargă. Nu se putea urca în tren. Oamenii s-au urcat pe geamuri şi au stat şi pe locomotivă. Soţul, care era cu aparatul de fotografiat la el a făcut poze.

Ce s-a întâmplat?!… A chemat şeful de gară miliţia şi i-a confiscat aparatul, că au crezut că noi suntem spioni din Germania şi nu ştiu ce, dar fiind de aicea era şi mai grav.

Soţul meu a spus “ bine, eu vă scot filmul, vi-l dau, dar vreau să-l am înapoi ”. Au developat filmul, dar soţul meu, imediat, luni dimineaţa a dat el telefon la miliţie şi le-a spus toată povestea. Au văzut că nu era nimic suspect pe acest film.

Nu mult după aceea a murit Monsignore Franz Kräuter.

Cu Franz vreau să vă mai spun ceva… Era într-o zi mohorâtă când a venit la noi. Era bolnav, suferea de inimă şi de diabet şi a zis: “am simţit nevoia să vin la voi”. Am stat de vorbă, am făcut o cafea şi am povestit. Maşina lui a fost defectă şi a venit cu trenul până la noi la Fratelia, ca a simţit nevoia să vină la noi. Asta a fost ultima dată, că după scurt timp după această vizită a murit subit, într-o duminică, când îl aştepta lumea la biserică, el n-a venit şi s-au dus să-l caute şi l-au găsit mort în scaunul lui, pregătind predica.

După revoluţie, Sebastian Kräuter a devenit episcop şi când a fost uns episcop, la festivitate, eu am primit vizită din Austria, de la fosta mea profesoară. Eu primisem o invitaţie, dar acum am avut nevoie de încă una şi l-am rugat pe domnul episcop Kräuter să-mi mai dea o invitaţie, că am primit un musafir.

L-am felicitat şi i-am spus: “ştiţi acuma cine lipseşte de-aici? ” Zice – “ da, fratele meu şi soţul dvs ”, că eram foarte buni cunoscuţi. Şi întotdeauna, şi după aceea a fost foarte amabil. Acuma, din păcate s-a retras din activitate.

( – Povestiţi-ne ceva despre Corul de la Forum ) Corul nostru a împlinit în noiembrie anul trecut, în 1999, şase ani. Într-un timp se faceau excursii şi a existat un fel de grup de cântăreţe numit “ Waldgemeindschaft ”, adică “Societatea pădurii ”. Se întâlneau şi în Pădurea Verde, şi la unii acasă şi cântau cântece populare germane. Într-o excursie au cântat, iar domnul Cucuruz spunea că “ am putea să înfiinţăm un cor ”. Prietena mea, colegă de clasă, doamna Funk a dorit acest lucru şi s-a format un cor, care creştea şi se dezvolta. Venim să cântăm cu plăcere, dar este şi o muncă fiindcă suntem majoritatea în vârstă şi ne vine greu uneori, mai ales când e ploaie, vânt, timp de iarnă, să venim la probe. Am devenit însă cu timpul o societate, un grup legat de interese şi de prietenii. Noi cântăm la festivităţile noastre, la case de bătrâni, cântăm colinde înaintea Crăciunului, de Advent, cum se spune la săptămânile înainte de Crăciun. Mai cântăm şi la înmormântări…

Noi suntem încă în vacanţă până în 18 ianuarie, iar astăzi, de exemplu ne întâlnim să stăm de vorbă, la un fel de picnic şi fiecare aduce câte ceva de mâncat, de băut cafeluţă, sucuri, fiecare aduce ce poate. Stăm de vorbă, mai şi dansăm uneori…

Eu sunt numai organizatoare, dar am cântat, fiind învăţătoare întâi, căci pe urmă am făcut facultatea. Ca organizatoare, dacă trebuie făcut un program, atunci cu dirijoarea împreună discutăm, iar eu fac şi pe prezentatoarea, caut cuvinte potrivite pentru fiecare cântec, să-l prezint, mai intercalăm câte o poezioară… Deci organizez şi programul şi întâlnirile noastre, probele, discut, ţin legătura… Când e vorba să cântăm undeva, atunci avem un fel de “ Kette ”, un fel de lanţ, cine pe cine anunţă. Am mereu de lucru, de organizat câte ceva. Acuma mi-a spus doamna Paul că va fi bal mascat, că vine Fasching, perioada înaintea postului. La noi se distrează şi se fac fel de fel de carnavaluri. Acum trebuie să ne gândim cum ne prezentăm. Am şi eu un Comitet, adică nu organizez doar eu singură. De exemplu, facem şi schimb de vizite, cântăm la Reşiţa şi reşiţenii ne ospătează, iar când vin reşiţenii la noi îi ospătam noi, atunci trebuie noi să organizăm. Am o casieră… suntem un grup de cinci care formăm un Comitet de organizare. Plătim fiecare câte o contribuţie lunară din care cumpărăm ce trebuie.

Doamna dirijoare se numeşte Mihaela Haliţchi, e mai tânără, ea e româncă, bucovineancă, dar ştie perfect limba germană şi este profesoară de muzică la Lenau. Mai avem şi o vicedirijoare care se numeşte Doina Giulvezan. Noi mai cântăm şi la Dom o dată pe lună, o să cântăm duminica viitoare, pe 16 ianuarie 2000.

( -Cum vă petreceaţi timpul liber când eraţi la Notre Dame? )

Eu am stat la internat şi aveam acolo posibilităţi, aveam bibliotecă, deci puteam să citim în timpul liber, aveam un teren de tenis unde puteam să jucăm tenis sau alte jocuri cu mingea, aveam parc unde ne puteam plimba. Iarna, pe acel teren de tenis, puteam patina. Ne duceau la plimbare… însă cu călugăriţa în spate, două câte două mergeam şi aveam trasee pe unde ne plimbam- pe strada Doja sau uneori până la Cetate. Se mai întâmpla să ne întâlnim şi cu grupul de la Banatia- unde era şcoală de băieţi- şi atunci ei se uitau la noi, noi la ei…

Uneori ne duceau la teatru, la spectacole.

Să vă spun asta, cu Spatzensingen… Odată a venit mama în vizită, foarte rar venea fiindcă era departe. Ea venea la poartă, când era timpul de vizită şi a spus în nemţeşte că vrea să vorbească cu mine. Cea de la poartă era unguroaică şi nu ştia nemţeşte şi i-a spus “ Else gegangen zu Spatzensing”, adică i-a spus că m-am dus acolo unde cântă vrăbiile.

Există un cor de băieţi renumit “Wiener Sängerknaben” şi aşa este şi corul “Regensburger Domspatzen ”, adică “Vrăbiile Domului din Regensburg ”. Au avut 500 de ani anul trecut de când există acest cor de băieţi.

Ne duceau deci şi la spectacole, la Regensburger Domspatzen, şi de aceea i-a spus mamei că m-am dus acolo unde cântă vrăbiile ( râde )…