Elisabeta KAPEŢI

Eu mi-am ales persoanele la care le-am lucrat. Şi dacă persoana nu mi-a fost simpatică nu i-am lucrat. (Şi cum le-aţi ales?) Foarte bine. De exemplu, pe timpuri erau mulţi militari şi cucoane din astea, pe care eu le-am botezat „doamne altoite”. Erau unele pe care le cunoşteam, la locul lor şi când îmi aduceau câte o clientă de-asta le spuneam: „Dacă mi-o mai aduci, nu-ţi mai cos!” Cu Corina de exemplu, mi-s bine cu ea şi mi-a adus o învăţătoare. Stăteam la oglindă şi-i fac probă lui Corina şi aia: „Tanti Miţi îmi coaseţi şi mie?”. (De la ce nume vine „Miţi”?) Pe mine mă cheamă Elisabeta Maria şi naşei mele i se spunea Miţi.

I-am zis aceleia: „Doamnă dragă, n-am nevoie! De ea am nevoie!” Vine Corina la mine şi-mi spune: „Cum ai putut să vorbeşti aşa?!” „Să mă cunoşti!”

Şi de-aia vă spun…

Ca să trec la meserii. Pe timpu’ meu, mi-amintesc când o venit frate-miu în ’48, că erau mulţi meseriaşi. Când o murit el numa’ meseriaşi erau la înmormântare. Azi dacă cauţi un meseriaş adevărat nu-l găseşti. De ce?! Toţi, dacă au liceul cred că-s cineva. Unei cliente, care avea o fată, i-am spus: „De ce Lenuţo te chinui? Te duci şi la pădure, aduni ghiocei şi te mergi la piaţă… De ce n-o pui s-o lucre şi pe fată?” „Doamna Miţi, cum s-o pun să lucre, c-a făcut liceul!” Şi de-aia nu avem meseriaşi.

Eu am început meseria la 14 ani. (Şi cum aţi învăţat?) Pe timpuri era maistor, era concurenţa. Mi-aduc aminte că în Oraviţa erau multe croitorii şi fiecare avea clienţii ei. Şi căutau să facă calitate nu cantitate. Acuma-i cantitate!

Înainte erau multe croitorii şi era multă concurenţă. (Cam câte croitorese erau aici în Oraviţa?) Eu vă spun pe cele principale. Era Roza, doamna Prăvălitură, mătuşa doctorului Perianu. Michi Perianu erau trei fraţi şi asta era mătuşa lor, căsătorită cu unchiul tatălui lor căruia îi murise nevasta. A avut un salon în oraş sus, aproape de biserica catolică. Eu de ani de zile n-am ieşit din casă.

Era deci doamna Roza Prăvălitură, era Vilma Neni. La urmă am lucrat eu cu ele la cooperativă, când s-a schimbat. Pe Vilma o chema Harasky. Era frate-su şi ea şi aveau croitorie de damă şi de bărbaţi. Asta era vizavi de Corina. Era doamna Berdeş, sus pe lângă cimitir. Nu ştiu dacă mai trăieşte. Ea mi-o fost colegă. Era bătrână pe lângă mine. Când eu aveam vreo 30 şi ceva de ani ele or avut vreo 50. Roza o murit în Germania. (Era nemţoaică?) Nu era nemţoaică. Era mică şi-mi spunea: „Kapiţi ce a dracului eşti!” Eu mă certam cu şefii, pentru ele, că le apăram.

Eu nu eram comunistă şi n-am fost înscrisă în nimic, da’ le apăram grozav. Am avut eu o mie de informaţii despre şefi şi eu am fost o fire care spun în faţă. Şi Roza asta, când mi-era şefă mie îmi spunea: „Kapiţi, da a dracului eşti tu!”

Erau multe croitorii atunci. Erau în Oraviţa Română. Richtigi mi-era patroană. Avea câte 16 fete. Ea era nemţoaică şi soţul era sârb. Aici am învăţat. (Cum o mai chema?) Iuliana. Era o femeia subţire, slabă şi avea vreo 16 fete. Ei n-aveau interes să facă cantitate, ci calitate. Acolo am fost ucenică trei ani. (La ce vârstă v-aţi dus?) La 14 ani. După ce am terminat 7 clase mama mea a spus: „Nu pot să învăţ pe toţi şi mai mult nu dau pe nici unul”. Învăţătorul meu tot insista să mergem mai departe, iar mama a spus că nu se poate căci se plătea. (Unde aţi făcut şcoala?) Aici, în Oraviţa. Prima dată o fost unde-s pompierii, apoi s-o mutat la biserica catolică, apoi în Oraviţa Română… tot timpul s-o schimbat. (Dumneavoastră locuiaţi tot aici?) Nu, unde astăzi e lăptăria, acolo era abatorul şi tata meu era acolo angajat. Ţinea de primărie.

Mama mea o vrut să mă dea la călugăriţe. Astăzi nu mai este cineva care să fie cinstit, să fie cum trebuie. Toată lume-i vai de capul ei. Nu mai vezi pe cineva să fie corect şi cinstit! Nu mai vezi! (Asta credeţi că vine şi de la educaţia pe care o primeau copiii?) De la părinţi. Contează cei 7 ani de-acasă. Şi mama mea o vrut să mă dea la călugăriţe şi n-or vrut călugăriţele să mă primească. De ce?! Tata era român, mama nemţoaică. Tata era de la Ciclova, mama de la Sânicolau Mare. Ei s-or cunoscut la Timişoara. Atât doar că pe noi ne-or botezat ortodocşi şi călugăriţele n-or vrut să mă primească. Acolo s-o învăţat şi nemţeşte şi româneşte şi mama a vrut să învăţ şi nemţeşte.

(Aţi vorbit nemţeşte cu mama dumneavoastră?) Prea puţin. Mama mea n-o ştiut să scrie româneşte, ea numai ungureşte şi nemţeşte şi-o învăţat copiii. Ea citea la bătrâneţe romane. Eu nu citesc că n-am timp. Când o murit bărbatu’ meu m-am apucat de citit, dar am zis să nu-mi pierd timpul şi m-am apucat de lucru, ca să uit. Decât să-mi stric ochii la citit mai bine să câştig ceva.

Ce vreau să vă spun… Atunci nu m-or primit la şcoala nemţească, la călugăriţe şi-atunci m-o dat la români şi-am făcut 7 clase. De fapt doctorul Damicico, a cărui nevastă mai trăieşte în Timişoara, mi-a spus mie, când am terminat şcoala, înainte de război, să mă duc să mă fac moaşă. Nu ştiu cum am fost, un copil firav, dar n-am să uit niciodată cum îmi spunea: „Hai, că eu te trimit la şcoală! Croitoria poţi s-o înveţi şi după aia.” Eu însă „Nu şi nu!”. Copil prost… Şi m-am dus la croitorie unde am făcut patru ani de croitorie, după trei ani de ucenicie, dar zi de zi. (Se plătea ucenicia?) Nu. Să vă spun cum era. Erau cei care făceau un curs şi plăteau la maistor pe 6 luni, cât se înţelegeau. Trebuie să ai şi talent. Pe mine maistoriţa m-o trimis doar o singură dată cu haina, la o jidoafcă şi mi-o dat un leu bacşiş. Atât de a dracului am fost că n-am luat leul. Eu în şase săptămâni am ştiut să cos. (Aveaţi pe cineva în familie care cosea?) Nu, dar mama mea îmi spunea că multă bătaie am luat eu pentru asta. Îmi povestea că atunci când eram mică trăgeam masa lângă dulap şi mă urcam şi luam cutia unde ţinea ea foarfece şi aţa şi tot ce prindeam în mână tot tăiam. Aşa poate te naşti. Cum altul se naşte pentru şcoală…

După trei ani de ucenicie am făcut patru ani de calfă, de lucrătoare. Am carnet, am dat examen la Timişoara…nu aşa terca-berca cum sunt acum. Or venit comuniştii la putere şi peste noapte cineva o visat că-i croitoreasă, da nu ştia nici să ţină acu’ în mână. Eu am luat gestiune, eu am fost şefă. Eu am lucrat acasă, pe la cucoane. Eu am cunoscut foarte mulţi oameni. Se şi certau la cine să vin mai întâi: „Săptămâna asta vine la mine Miţi…” Lucram acasă la ele ca să nu vină fiscul la mine. (Şi cum lucraţi? Aveaţi acolo maşină de cusut?) Şi la Marta, la doamna Iana. Ei i-am lucrat de când era copil mic. Pe doctor îl ştiu de când era mic şi umbla cu ciorapi trei sferturi şi pantaloni scurţi. Azi e om în toată firea. (Ce le lucraţi la copii? Cum se îmbrăcau copiii atuncea?) Aşa, frumos. Cu rochiţe frumoase… (Erau haine specifice de copii sau erau haine ca la oamenii mari, făcute pe măsura lor?) Nu, erau specifice. Înainte vreme erau croitorese de lenjerie, croitorese de copii şi croitorese pentru dame. Eu ştiam să fac şi cămăşi bărbăteşti, şi pentru copii, da nu lucram la tot omul. (Înseamnă că aveaţi clientelă destulă) Am avut atâta clientelă, nu mint, că m-apucam de un lucru, apoi m-apucam de ălălalt. Mi s-a spus să-mi aleg doar clienţii care-mi plac mie.

(După ce lucraţi? Aveaţi reviste sau după cum vroiau clienţii?) Nu. Pe timpul acela erau modele unicat. De multe ori mergeam la Timişoara, că eu am rudenii acolo şi-mi aduceam unicate. (De unde se luau astea?) Era un magazin unde le desenau. Era un desen. Astăzi nu mai este. Era un model unicat. Şi-atuncea clientul zicea: „Vreau rochia asta!” Dacă plătea modelul, îl lua şi pleca. Cu model şi cu rochia pleca. (Şi nu-l mai făceaţi la altcineva) Nu. Nu-l plătea, făceam şi la alţii. Pentru asta am avut şi scandaluri că aveau unele pretenţii să nu mai fac şi la altcineva. Dar odată ce nu-l cumpăra de la mine nu mă putea obliga, pentru că mine mă costase bani. Aşa că, dacă cineva n-o vrut să aibă şi alţii la fel, o cumpărat modelul. Dacă nu l-o cumpărat eu am executat. Asta era. Şi prin case eu am lucrat, când la doamna Iana, rochii…(Şi materialele le aducea clientul?) Da, clientul le aducea. Înainte erau materiale bune, nu ca acuma. (Pe ce materiale lucraţi mai bine?) Mie îmi plăcea foarte mult stofa, că-i mai uşor de lucrat, dar şi mătasea…ce-avea clientul. (Ce materiale erau înainte care nu mai sunt acuma?) Materiale erau multe. Era mătase naturală, care nu ştiu dacă mai este astăzi sau este prea puţină. Astăzi sunt porcării din astea din plastic. Atunci era mătase naturală, bumbac, stofă de lână. (Tafta aţi lucrat?) Da. Şi vă spun, când o venit plasticul ăsta la modă, eu am ars prima rochie, căci n-am cunoscut materialul. Când am pus să calc aici o rămas… Ştiam să mă descurc. Imediat am scos afară şi am făcut „saimă”, foarte fin cusut şi-atuncea i-am schimbat modelul. Vine şi-mi spune: „Vai, mi-ai schimbat modelul!” „Da, draga mea, că nu mi-o plăcut. O fost prea simplu!” Da eu îi schimbasem să-mi apăr pielea. (E mai greu de lucrat „plasticul”?) Nu, doar la călcat e prost căci tot lipeşte. Nu ai un material bun. Înainte, dacă ai făcut o lenjerie de pat nu ai avut necazuri că era din bumbac, dar astăzi mari necazuri sunt cu materialele astea.

(Din ce făceaţi lenjeria de pat?) Din „Damasc”. (Se găsea aici în Oraviţa?) Da. Eu mai am „Damasc” şi acuma. L-am cumpărat de mult timp şi am tot zis că-l fac. La mine în cameră e plin de materiale. (Uneori cumpăraţi dumneavoastră materialele?) Nu, numai pentru mine. (Făceaţi şi feţe de masă?) Nu, numai lenjerie de pat.

Eu-s firea asta, eu spun numai în faţă. Spun aşa: „Nu mă duc la praznicul nimănui!” Respect şi vreau să fiu respectată.

(Dintre clientele pe care le-aţi avut pe care le ţineţi minte mai bine?) Pe care vreţi, că n-am avut ca şi clienţi pe fiecine. Am lucrat doamnei Iana de la început. Doamna Iana era o femeie foarte fină. Am lucrat familiei Molnar, care era o familie foarte bogată, care avea prăvălie. Doamna Molnar o murit foarte rău, într-un cămin german de bătrâni din Timişoara. Întâmplător, când am fost într-o excursie, autocarul s-o oprit în faţă şi era o doamnă care era prietenă cu nevasta lui Molnar cel tânăr. (Ce era doamna Molnar, căreia i-aţi lucrat?) Ea era casnică, dar bărbatul ei era învăţător ungur. El nu o lucrat, da o avut un magazin şi avea şi fabrică de lumânări şi făcea turte dulci, păpuşi…

Să ştiţi că era frumos pe vremea aia. Se vindea la pieţe, la Chirvai. (Se făcea şi-n Oraviţa Chirvai?) Da, se făcea la biserica nemţească. (Când era Chirvaiul?) Nu ştiu la ce sărbătoare, da’ la Sântă Măria Mare se făcea la biserică, numai acuma s-or domnit. La Sfântul Ilie se face hramul bisericii, dans şi Chirvai, la Oraviţa Română, că eu acolo sunt botezată.

Asta era o meserie foarte căutată, foarte bănoasă. (Şi unde avea magazinul ăsta?) Ştiţi unde-o fost Pischel?! Vizavi. Toate s-or schimbat. Apoi lui Lia Pischel i-am cusut. (Cine era?) Verişoara Martei. Avea bucătăreasă şi cameristă. Oh, ce-mi plăcea la ea. Lucram la ea acasă. Şi-atunci îmi mai plăcea la familia Fucs, de la Cacova. Erau două familii: una mai bătrână şi una mai tânără. Cel tânăr avea două fete care-s prin Germania. Şi acolo îmi plăcea să mă duc, căci doamna era o femeie mai populară, mai veselă, nu era îngâmfată. Mie nu-mi plăceau oamenii îngâmfaţi. (Ce era bărbatul ei?) Să ştiţi că nu ştiu, dar fratele lui era morar şi-avea o moară pe care au luat-o comuniştii. Erau oameni înstăriţi.

Atuncea mai era Maushamer, care era tot din familia lui Fucs. Fucs avea o casă mare lângă biserica nemţească, o casă cu etaj. Astea toate s-or naţionalizat, s-or luat şi lumea o plecat. (Era german?) Da, era german. Şi Fucs avea rudenii cu bani la Răcăjdia. Şi acolo am lucrat, la ei. Era o doamnă la Cacova, prietenă cu Fucs, iar bărbată-su era profesor universitar şi avea mama la Cacova. I-am făcut aceleia o rochie de s-o dus la Operă cu ea.

I-am lucrat la doamna Iana o rochie odată, ceva cu verde şi era la doamna Cărăbaş, că acolo am lucrat. Domnul Cărăbaş era doctor şi o fost şi primar. Era un om foarte de treabă. (Era ţărănist?) Nu ştiu ce-o fost, că într-un an s-or schimbat 17 partide. Tata meu era atunci la abator. Ştiu că era un profesor care era primar, dar l-or ridicat comuniştii şi l-or dus. Or vrut să-l scoată pe tata din servici, că nu s-o făcut în partid nu ştiu ce. Tata o spus aşa: „Sunt om sărac, am patru copii. Vin ai noştri, pleacă ai noştri…” (Asta la comunişti?) Nu, mai înainte, că şi înainte or fost destule. Şi acuma văd că se-ntâmplă la fel. Nu e corect. Nu partidele contează, ci omul, capacitatea lui. (Şi tatăl dumneavoastră ce era la abator?) El era de toate. El încasa, el era şi om de servici. Făcea şi încasări, lucra şi la cântar, şi ca administrator. 17 ani am fost acolo. Când o venit războiul am venit acasă aici, că or venit mulţi de la Moldova.

Un frate de-a lui bunică-miu, unchi al lui tată-miu o fost plecat în America. Or fost mari necazuri, că acesta l-o scos pe tata afară, că ăla o avut bani. La urmă, după ce n-o mai avut nimic o venit la noi şi tot noi l-am întreţinut şi-atunci o primit tata înapoi casa asta. (A fost în America şi s-a întors?) Da, 20 de ani a fost. (Unde?) Nu ştiu pe unde a fost, pe la New York. Era un om uşuratic. El a avut şi prăvălie de pantofi. (A cheltuit cu femeile?) Cu femeile. Şi o ţinut o fată, pe care a găsit-o pe gunoi, acolo la pod, la Pischel. Acolo o găsit o fetiţă. El o fost căsătorit cu una care era bigamă, cu doi bărbaţi, dar el n-a ştiut. (Unde, în America sau aici?) El s-o însurat cu ea aici şi a plecat în America. Or crescut acea fată. Când el n-o mai avut nimica a venit la nepot, să-l ţină. Ştiţi cum…viaţa fiecărui om este un roman.

Şi acum să vă spun de croitorie. (În ce an aţi început practic să profesaţi?) Am făcut şapte ani de meserie şi apoi am dat examen la Timişoara, la Camera de muncă. Eu vă spun un lucru. Eu ştiu, că am trăit înainte şi în timpul comuniştilor, că am avut 18-19 ani când or venit comuniştii, aşa că ştiu tot. (În ’45 aţi luat deci cartea aceasta de lucrător) Da, dar deja eram calfă, deja lucrasem şi deja era război. (Trebuia o dovadă de la şcoală, că aţi făcut şcoală sau cum se proceda?) Cu acte. Astăzi puţini mai au carnet să dovedească că au învăţat o meserie. Or venit de la ţară, că or fugit de sapă şi hai, mă duc la croitorie… Eu, când am intrat în ’58, nu eram căsătorită. Eu am avut un eşec, să zicem şi m-am căsătorit. Am fost urmărită de fisc. Cu comuniştii s-o destrămat tot.

De exemplu, familiile astea toate, cum o fost şi cea a lui Pischel, s-or destrămat. (Ce era Pischel?) A fost prim pretor. Socrul Liei Pischel era măcelar şi avea în Oraviţa nu ştiu câte magazine, vreo 3-4. În pivniţă avea instalat un frigorifer. O fost un om tare bogat şi Lia o fost noră. Ea n-o ştiut să gătească, dar o avut bucătăreasă. Lia era tare frumoasă. Eu i-am cusut ei. (I-aţi făcut şi rochia de mireasă?) Nu. Alea se cumpărau sau mergeau să le facă la saloane.

Să vă spun un lucru. Maşina mea de cusut a veche s-o stricat şi n-am mai putut să cos lucruri fine. N-am avut bani că nu fiecare poate să-şi permită. Un meseriaş cinstit moare sărac, să ştiţi de la mine. Eu am lucrat şi-n secţie bărbătească, 12 ani, cu bărbatu’ meu. Eu am un obicei, dacă termin lucrul, adun toate bucăţelele şi le dau clientului. Maistorul cu care am lucrat îţi dădea să înădeşti până-ţi ieşeau ochii şi la inventar venea nevastă-sa şi căra cu două geamantane. Aşa te-mbogăţeşti, nu când eşti cinstit. Când eşti cinstit mori de foame dacă eşti meseriaş.

Maşina lui Schwesti o fost la mine. (Venea aici de la Bocşa să-i lucraţi?) Ei mai puţin veneau. Ea venea mai ales când nu era căsătorită. (Maşina asta de unde o aveţi?) Asta am cumpărat-o eu de la Timişoara. Am avut două, că bărbată-miu tot croitor o fost. Am luat maşina lui Schwesti împrumut până am putut eu să-mi cumpăr, şi-atunci am dus-o sus la mătuşa lui, la Marta sus.

Când am adunat eu bani pentru maşina de cusut mi-aduc aminte că era 19 mii. Maşina mea am vândut-o pentru că n-a mai fost bună pentru lucruri fine. Asta-i maşină mică, dar maşina de cusut a lui bărbată-miu era de trei sferturi mai mare, dar după moarte am vândut-o, că era maşină grea. (Ce marcă era?) Tot Singer, dar era mai mare şi puteai să şi brodezi. Azi regret c-am vândut-o. (Prin ce an aţi cumpărat-o?) Eram deja lucrătoare. Am cumpărat-o dintr-un magazin şi probabil c-o adusese cineva la vânzare. Era undeva la un subsol, prin Iosefin, în Timişoara. (Eraţi angajată deja?) Am lucrat pe cont propriu, la negru. (Până în ’58 aţi lucrat aşa?) În ’58 m-am angajat prima oară. Atunci n-o vrut să mă primească decât dacă iau secţia în primire. Eu aveam deja 30 de ani. A fost comic când m-am angajat. Eu m-am dus la tribunal martoră la cineva şi-am stat în faţa tribunalului şi a trecut preşedintele de cooperativă, care era un frizer. Erau deja comuniştii, tare-n floare. Tata meu era de meserie pantofar, dar o dat faliment şi-atuncea, printr-un medic veterinar mai bătrân a primit tata postul la abator.

(Tatăl dumneavoastră a fost pantofar aici în Oraviţa?) Pe lângă fotograful Kovacs o fost. Tata o dat faliment pe vremea aia. O fost 17-18 ani apoi la abator. Putea să mai lucreze acolo, dar după război or venit schimbările astea, că or venit mulţi basarabeni, moldoveni şi ca să nu ocupe postul s-a retras. (Unde era abatorul?) Aici, pe strada Simion Mangiuca, unde-o fost înainte lăptăria. (Şi a mai funcţionat mult după aceea?) N-a mai funcţionat mult, că l-or distrus. Ăştia mult or distrus. Grădina de tir atât de frumoasă o fost. Atât de frumos era şi tot or distrus. Or început şi parcul să-l distrugă. N-am fost în oraş, dar ştiu c-au tăiat pomii ăia frumoşi. (Mergeaţi la Grădina de tir?) Oh, când eram tânără mergeam. Era foarte frumos acolo. (Şi ce se făcea acolo?) Era muzică şi se plimba lumea. (Cine cânta? Era fanfară?) Nu, cu microfon. Ştiţi ce se făcea acolo?! Se făceau foarte multe manifestaţii, petreceri, baluri. Acolo era un platou frumos şi erau bănci, când mergeai pe deal. Astăzi nu mai e ce-a fost. (Cine-a făcut această grădină?) Nu. Nici măcar Mayerul, arena, nu mai e ce-a fost. Ştiţi ce frumos o fost acolo?! Când mergeai era o alee, ca şi în Grădina de tir. Era alee, erau bănci şi se plimba tineretu’, se plimbau bătrâni…nu era ca astăzi. Se plimbau frumos. Tot or distrus. Multe s-au distrus. Era Lacul mare, Lacul mic şi ce frumos era acolo. Era ştrand şi era frumos. Eu nu ştiu ce face tineretu’ ăsta. Discotecă e acum şi mai mult nimic. Înainte vreme şi eu m-am dus la bal, da’ cu mama, cu tata, aşa era.

Era bal la Prefectură, în sala mare. Şi bal mascat o fost. Am fost şi mascată. (Cum aţi fost mascată?) Domino. Eu mi-am făcut costum. Şi nu m-o cunoscut nimeni. (Balul mascat se făcea de Fărşang?) Înainte aşa se făcea. Era frumos. Se pleca de Fărşang cu căruţe, maşini, până la biserica nemţească, ocoleau şi opreau unde era Prefectura. Acolo dansau. Astăzi nici nu ştiu cum se distrează tineretu’. Nu mai este o muzică frumoasă. Era un tangou frumos, un vals frumos, iar astăzi ţopăie până le iasă pe ochi. Nu-i nimic… Erau înainte nişte baluri faine. (Ce mai dansaţi?) Vals, tango, periniţa. Am dansat şi eu, da când am văzut că-ncepe periniţa am ieşit din dans şi m-am dus la masă, la părinţi. Erau la masă mai mulţi părinţi şi era şi o masă cu studenţi. Erau şi mulţi militari şi nu-mi plăcea să mă sărute oricine. Am plecat la masă şi nu aveau voie să vină la masă să te ia şi să te sărute. Vine un zăpăcit, da eu nu m-am dus. Era unu’ student la medicină, Otto îl chema, şi s-o dus la muzică şi nu ştiu ce-o făcut, da s-o cântat un tango şi m-a luat la tango. Altfel primeam mătura şi mă scotea afară.

(Ce însemna că primeai mătura?) Fiindcă ai refuzat un băiat îţi cânta marşul şi te dădea afară din bal. Aşa era, dar eu am avut noroc. (Unde se făceau balurile?) La Prefectură, în colţ la Sandi Lado, dar acolo nu m-aş fi dus. Dacă nu mergeam ziceau că-s încrezută şi-atunci tati mi-a spus că nu-i frumos şi să mă duc, că nu-i departe şi m-am dus şi aici. (Aveau o dată fixă balurile?) Da, erau sâmbăta, dar nu mereu. (Cât de des se făceau?) Nu pot spune cât de des, dar aveau muzică bună. Se făceau când aveau ei chef.

(Vă amintiţi de vreo rochie de bal de-a dumneavoastră?) De rochiile de mireasă mi-amintesc, că am făcut destule. (Cum erau pe-atuncea rochiile?) Erau foarte largi, cu trenă puţin, foarte pe corp. Mare diferenţă de cele de-acum nu este. Moda se-nvârteşte. Eu când eram ucenică şi-am lucrat se făceau umeri, înalţi de câte şapte centimetri. (Rochiile de mireasă se făceau din mătase?) Şi din mătase, de dantelă. Ultima rochie pe care-am făcut-o eu era dintr-un material brodat. Fata asta s-o dus noră şi i-o făcut soacra rochie. Soacra i-o cumpărat cinci metri şi i-a făcut-o undeva, strâmtă…că numai soacra poate face aşa. Mama ei, când o văzut rochia a zis că-i face şi ea rochie, iar eu din cinci metri i-am făcut-o largă şi a fost alt croi şi a mai rămas şi material. Şi-atuncea nu i-o convenit soacrei. Aia o fost ultima rochie dintr-un material brodat. Şi eu ştiu să-nşel, da-nşel pe omu’ care n-are încredere în mine. Am avut cândva un caz care a vrut să vadă până tai şi-am zis: „Stai că te ard!” Zic: „ Da bine, da aicea îţi mai trebuie un metru!” Şi nu mi-ar mai fi trebuit, dar fiindcă mi-o stat pe cap… Aici te-mbogăţeşti din asta. De exemplu, eu când am dat gestiunea uneia, Popescu, aia aşa înşela lumea, că din resturi făcea rochiţe mici şi le vindea.

În ’58 am luat eu gestiunea, la comunişti. (Deci atunci v-aţi angajat, în ’58) Da, la comunişti, dar nu mi-o plăcut. Şi vă spun, nu erau croitorese, erau amatoare. Eu când am văzut că te plătea după cât ai realizat, am cerut la conducere salar fix. Mă puneam pe masă, cu piciorul pe scaun şi lucram după ele. Trei luni de zile am rezistat, mai mult nu, m-am îmbolnăvit. Nu vreau să mă laud, dar nu-i bine să fii corect şi pedant. Să fii mai aşa, şlampăt, cum zice neamţu’… să nu le vezi pe toate. N-am mai vrut să stau acolo, că în primul rând mi-am pierdut din clientelă. Eu am o verişoară care-o lucrat la Timişoara, într-o croitorie şi din neglijenţă s-a aprins atelierul. Şi întâmplarea a fost că am nimerit eu la Timişoara şi toată lumea care-o fost era afumată de tot. Şi le-o costat pe ele atunci mult, să plătească. Eu am avut vreo şapte angajate acolo şi a trebuit să învăţ şi contabilitate. Contabilitate m-a învăţat un croitor de mare clasă, care-a fost vicepreşedinte, un om serios, un ungur. Noi, cu părinţii am fost vecini şi m-o cunoscut şi m-o ajutat că n-am cunoscut contabilitate. O trebuit eu să fac salariile şi să le dau gata făcute, la birou. Ce să vă spun, m-am îmbolnăvit. De ce?! Pentru că fetele astea stăteau până târziu şi mie nu-mi convenea să stau după fiecare până la zece seara. M-am gândit, pentru ce?! Mi-am pierdut şi din clientelă. Şi-atunci n-or vrut să mă lase să plec şi-am pus cheile pe masă la conducere. Şi-atunci o venit Popeasca asta, care-i mai mare ca mine cu vreo doi ani, şi-o pus condiţia că o să ia ea gestiunea, numai să nu plec eu. Şi-atuncea mi-am dat cuvântul că rămân şi-am rămas cu ea. (Şi-aţi lucrat croitorie) Am lucrat ca şi croitoreasă.

(Pentru cine se lucra? Cum se vindeau ce făceaţi?) Nu se vindeau, aduceau clienţii materiale la cooperativă şi se lucra. Eu am avut clienţi mulţi şi n-am vrut să-i pierd. Popeasca asta avea un obicei rău, că la croitorie n-ai voie să croieşti cum vrei, ci numai în lungime dacă vrei să-ţi iasă ceva. Ea croia însă în lungime, în lăţime. I-am spus: „Măi Mărie, nu-i bine ce faci!” „Ce-mi pasă mie…” (Ea nu era de meserie?) Ba era de meserie, da era şleampătă aşa. Şi eu aveam pretenţii de la ea. Proba o făcea responsabila. Deci când făceam eu probă n-aveau voie muncitoarele s-o facă. Ăsta era sistemul. Dar eu am avut pretenţii şi i-am zis: „Mărie, lucrul ce-mi dai să-l fac eu, vreau să-l văd eu!” Şi n-o avut încotro, ca să nu plec. Pentru ca la urmă să ajung totuşi la o neînţelegere cu ea şi s-o făcut al doilea atelier. Oh, ce-am păţit eu! Când am luat eu gestiunea, să ştiţi că era invidie între meseriaşi. Eu nu condusesem niciodată un atelier, dar când am luat eu gestiunea mi-am dat toată silinţa să fie treaba bună. Am avut eu nişte lucruri foarte frumoase şi le-am pus în vitrină. Ştiţi că astea bătrâne, care-or fost cineva, n-or vrut să intre-n cooperaţie, dar până la urmă or fost forţate. (Când au fost forţate să intre în cooperaţie?) Păi eu, dacă am fost în cooperaţie în ’58, în ’60 or fost deja. Cum să spun…acasă n-ai putut să lucri. De unde să iei pensie sau ceva?! Trebuia să intri, să nu-ţi pierzi vechimea. Şi într-o bună zi, cine intră la mine…doamna Perianu, mama lui Michi. Domnul Perianu, tatăl lui Michi era doctor veterinar şi şeful lui tata. Am cunoscut familia lor foarte bine şi ei pe mine. Doamna Perianu când m-a văzut: „Dumneata eşti aici?” „Da doamna Perianu, cu ce vă pot servi?” „Nu te supăra, dar aş vrea să-mi întorci un guler la o cămaşă bărbătească”. „Doamnă, îmi pare rău, dar nu-i croitorie de lenjerie!” Scurt, mi-am dat seama c-o fost trimisă şi-o fost trimisă de Rosa să vadă cine-i acolo şef. Să ştiţi că era invidie şi răutate. Înaintea mea era o fată de 18 ani şi era cât pe-aci să fie închisă şi din cauza ei sunt persoane care nici azi nu mă salută. Cineva i-o rămas dator, n-o plătit şi eu am ameninţat. Bărbaţii lor or fost cineva la partid, dar eu am spus: „Doamnă, dacă nu plăteşti mă duc la partid şi te fac de ruşine!” Şi ce-o zis, asta-i capabilă. Şi or plătit, dar azi nici bună-ziua nu dau. Atunci o trimis doamna Rosa pe doamna Perianu. (Doamna Rosa făcea lenjerie de bărbaţi?) Nu, era specialistă la pardesie, paltoane. Era bună croitoreasă, jos pălăria, era cineva. (Ce însemna salon?) Salonul de croitorie era nu doar un atelier, era un loc special unde se primeau clienţii şi unde se lucra. Asta era la cei mai sus-puşi. Nu era un simplu atelier. (Era un atelier şi un loc unde primeau) Da sigur, salon. (Şi cum se plătea? Numai în bani?) Numai în bani. (Nu ştiţi dacă se plătea şi în produse) Nu, aşa nu s-o plătit. (Veneau şi din sate?) Oh, foarte mulţi. (Eu vorbesc de ce-a fost înainte, nu de vremea comunistă) Da, în bani se plătea înainte.

Şi-aşa că, după un timp, neavînd astea ce să facă…parcă văd pe o croitoreasă mai bătrână care avea atelierul aici, vizavi. (Avea şi angajate?) Da, avea, dar pe parcurs, când or venit comuniştii n-or mai fost. Ştiţi, eu cred că asta-i ceva dureros. Şi toate astea care-or fost cineva în croitorie, să ajungă apoi să vină într-un atelier? Pe lângă ţaţa aia care nu ştie să pună aţa în ac…

(Şi au venit şi ele deci. Au făcut un nou atelier?) Or venit şi s-o făcut un nou atelier unde-o fost Rosa responsabilă, şefă. Acolo, în atelierul ăsta o fost aşa… Toţi fumau. Era doamna Rosa Vereş, care avea vreo 50 şi ceva de ani şi după câţiva ani o ieşit la pensie, apoi era doamna Adrian care a plecat prin Ardeal, că era o unguroaică foarte încrezută, atunci mai era una tare drăguţă care-o murit şi mai era cineva, dar nu-mi mai aduc aminte cum o chema. (Şi v-aţi dus acolo?) Şi am avut un conflict cu Popeasca, dar ce fel de conflict?! Avea un obicei să folosească fetele, ucenicele la ea acasă. Asta nu era corect şi eu aveam tupeul şi îndrăzneala, fiind înaintea ei şefă, să le iau apărarea. Şi am ajuns la discuţii mari şi am plecat de-acolo la Rosa. Aici să nu credeţi că am fost bine primită. Spuma oraşului venea acolo. Eu am învăţat la doamna Richtigh să fiu corectă.

Eu am văzut când a ridicat-o pe Nuşi Schaftani şi eu m-am simţit vinovată că n-am chemat-o la noi. (Trăieşte aici?) Da. (Unde stă?) Pe Simion Mangiuca. (Şi mama ei cum se numea?) A fost naşă-mea şi cred că Maria o chemat-o, fiindcă eu îi port numele, că numele de Elisabeta o fost a lui străbunica. Şi după ce o ridicat-o la ruşi să ştiţi că m-am dus la biserică. Am intrat în biserică şi parcă mă văd: am fost cu codiţe, cu fonte albastre în păr, îmbrăcată într-o fustă şi-ntr-o bluză şi mă duc la biserică.

Pe mine nu m-o ridicat că tata o fost român. Şi nici pe mama. Vedeţi cât e lumea de rea, că ziceau de ce nu m-au ridicat şi pe mine… (Şi au fost ridicaţi mulţi din Oraviţa?) Mulţi. (Era iarnă, nu?) Nu ştiu, dar mi-aduc aminte că era vreme bună, era soare.

Şi-acuma să vă spun mai departe… Am ajuns acasă şi au fost ridicaţi. Eih, acuma ne-am scris cât ne-am scris până la un moment dat. La un moment dat nu ne-am mai scris. Dar, au trecut ani şi ani. El mi-a povestit apoi că mult s-a gândit la mine, dar şi eu mă gândisem la el. M-am gândit ce-o face, da’ nu i-am spus. (De ce nu i-aţi scris?) Şi de la încăpăţânare.

Să vă spun ceva… Nu ştiu dacă credeţi sau nu credeţi. Am o cunoştinţă care dă în cărţi şi m-am dus la ea, nu să-mi deie în cărţi. Avea nişte flori. (Asta când?) Înainte de revoluţie. De-acuma eu am venit acasă, ne-am mai scris, s-or rărit apoi scrisorile şi se termina. Nu ştiu care-o scris ultimul, dar eu am luat toate scrisorile şi le-am rupt pe toate. Pe mine aşa m-a afectat asta că am vrut să uit tot. Eram pozată cu el, amândoi în costum gri, el înalt, eu înaltă, el brunet, eu blondă. Eram o pereche, jos pălăria! Eram o pereche bine. Între timp m-am măritat. (La câţi ani v-aţi măritat?) În ’58, vara. (Deci după şapte ani) Da, după şapte ani. (Şi n-aţi încercat să mai luaţi legătura?) Nu. (De mândrie sau de ce?) Ştiţi ce mi-a spus bărbatu’ meu? „Dacă ar fi bărbatu’ pe care tu îl iubeşti, tu mă laşi pe mine…”. Aceluia nu i-am spus niciodată, da’ lui i-am spus-o. Dar nu l-aş fi lăsat pe bărbatu-meu, din mândrie. Chit că nu m-am căsătorit din dragoste, dar 18-19 ani am stat cu el şi a fost şi obişnuinţa asta. Nu m-am căsătorit din dragoste, recunosc, că Dumnezeu e deasupra şi poate mă aude şi el pe undeva. (Dar el a ştiut?) A ştiut, că i-am spus. Din discuţii, din nu ştiu ce, i-am spus. El s-o îmbolnăvit, după 19 ani şi o murit de cancer. Am avut necazuri. Şi după aia mult a trebuit să mă gândesc la Clement, că-l chema Clement Stoicescu. El mi-o spus că şi el s-o gândit mult la mine. Probabil…telepatia, nu ştiu. Prietena asta la care m-am dus mi-a spus abătută, supărată să merg să-mi dea în cărţi. Mi-a spus: „Ai grijă Miţi, ţie îţi moare cineva…” Mama mea era bolnavă în pat, dar nu era vorba de ea. Eu nu credeam, că şi la spiritism am fost şi-am spus că nu cred, dar când o pocnit scaunul lângă mine m-am speriat. Şi mi-o spus lucruri foarte adevărate. Şi mi-o spus femeia asta că-mi moare cineva, dar nu mama. Zic: „Mor eu?” „Aia nu pot să-ţi spun, dar fii atentă că-ţi vine un bărbat însurat şi nu ştiu ce vrea cu tine, dar mergi la tribunal”. Când o fost Revoluţia, chiar or fost şase săptămâni de când o murit cumnată-miu, Ludovic Morosi, bărbatu’ lu’ soră-mea. În aprilie apare Clement şi în mai am fost la tribunal. Ce spuneţi de asta?! Pe cuvânt. Cum o fost asta?! Mami mă cheamă înuntru şi mă uit aşa şi văd cum vine un bărbat foarte bine, cu un diplomat în mână şi tot se uită. Asta era înainte de alegeri şi zic: „ Şi ăsta umblă să-şi caute adepţi…”. (Asta în ce an era?) În ’90, când s-or pregătit încă pentru alegeri. Am avut nişte răţuşte într-o cutie şi am ieşit afară ca să-mi fac de lucru. Văd că stă acolo şi se uită tot încoace. Era aprilie, că era verde tot. La un moment dat pleacă mai încolo şi-am zis că ăsta se duce la Ciclova. Da inima în mine a început să bată. De ce?! Că n-am ştiut cine-i. Din clipa aia eu n-am avut linişte. Mă gândeam să nu fie unu’ de la fisc. M-am culcat foarte târziu, ca să-mi fac ordine aici în lucru, când colo, la opt jumate bate cineva în uşă şi-mi spune de-afară: „Mă numesc Stoicescu şi caut pe doamna Miţi”. Eu l-am auzit, dar în clipa aia am crezut că nu mai am sânge. Zic: „Ăsta-i ăla de ieri şi precis ăsta e de la fisc”. Mi l-o trimis cineva pe cap, că am duşmani. Mă gândeam, acum scoate tu o mie de lei să-i dai lui ăsta să scapi de el… Or fost mulţi bani o mie de lei. Zic, nu mă mişc, stau la maşina de cusut. (A venit aici în casă?) Nu, la uşă afară.

Fiecare om are o poveste a lui şi asta, cum am eu, să nu aibă nimenea.

Iar apare la uşă şi iarăşi spune: „Mă numesc Stoicescu şi caut pe doamna Miţi”. Îmi iau curaj, mă scol şi zic: „Poftiţi înuntru!” Vin până aici ca să intre şi el tot până aici. Când el o călcat în casă odată îmi vine în minte „Stoicescu, Stoicescu…numele ăsta mi-e cunoscut”. Uitasem… Şi cu o voce aspră îl întreb cum îl mai cheamă. Şi-mi spune: „Clement”. Şi-n clipa aia m-am dat trei paşi înapoi şi mi-am făcut cruce. A venit şi s-a aşezat pe scaun şi am început să discutăm. Mami era bolnavă şi m-am tot dus să văd de mami, da el n-o ştiut cine îi, că era tare curios. Am început discuţia şi mi-a spus că ar fi venit de mult, dar i-a fost de soţul meu, că n-a vrut să-mi facă mie rău. Mi-a spus multe şi mărunte, printre care că o fost căsătorit, că i-o murit nevasta şi i-o luat statu’ casa. „Şi-atunci, Miţi m-am gândit la tine, că-s blestemele tale”. „Nu te-am blestemat”. Că aş fi spus eu: Doamne du-l, lacrimile mele să-l ajungă. Asta nu i-am spus eu. Vine soră-mea, îşi bagă imediat nasu şi-i spune: „Să stea până la trenul următor”, dar eu spun: „Nu, lasă!”. El o avut tren pe la ora 11.

Nu era corect nici din partea mea, da aşa mi-a venit mie în clipele alea. Între timp, cât o stat aici i-am arătat poza lui bărbată-miu şi zicea că el pe undeva l-ar cunoaşte. S-o dus şi dincolo, s-o uitat şi o stat în uşă mult. Când o plecat mi-a spus: „Vizita asta tare m-o răscolit!” L-am condus până afară şi la despărţire, din prostie, din nu ştiu ce îi spun: „Dacă vrei, poţi să vii să mă mai vezi!” El m-o pupat pe faţă şi-mi spune: „Am să mai vin!” Cum să spun, aveam un fel de ură nejustificată. O plecat.

O-nceput să-mi trimită o scrisoare, nu ştiu ce. Îmi spune nepoată-mea, care avea telefon, că a sunat acolo să întrebe ce mai fac eu. Şi i-am spus odată aşa: „Ia să-i spui aşa, să nu mai dea telefon la tine! Dacă vrea să vorbească cu mine să dea la o vecina de-a mea”. I-a dat numărul vecinei şi mereu mă chema la telefon. Şi i-am spus să mai vină pe-aici. A venit o dată, de două ori şi atunci mi-o spus viaţa lui: că are două fete, că i-o murit nevasta, că s-a însurat a doua oară şi a murit şi asta. (Unde locuia?) La Bucureşti. Acolo o avut servici, acolo o avut apartamentu’, două maşini, două fete. S-o căsătorit a doua oară cu una care pe copiii ei i-o dat să fie ceva, să înveţe, iar pe fetele lui le-o neglijat.

Şi-atunci i-am spus eu toată povestea… Care era situaţia. Eu când am fost acolo el îmi făcea mie curte şi-i scria la alta. Cum să spun…noi eram pe cale să ne căsătorim şi el îşi scria cu una. (Dar de unde aţi ştiut?) Am citit toate scrisorile. Eu am dat peste scrisori, am citit şi n-am spus o vorbă, până acum, la bătrâneţe. (Şi de-aia aţi venit de fapt încoace) Nu, adevărul adevărat este că am venit acasă din cauză că era război acolo, fără să mă gândesc ce se întâmplă cu mine. M-am gândit că ai mei îs acolo. Cum spunea nepoată-mea: „Ai fost o proastă tanti…” Aşa a fost să fie. Şi când a venit i-am spus. Zicea că nu-i adevărat, că el nu a avut nimic cu aia. „Îmi pare rău, eu am citit scrisorile!” Se uită la mine şi-mi spune: „Ce fel de femeie eşti tu Miţi? Ce fel de om eşti tu?” Eu nu i-am reproşat nimic. Şi dacă o venit aici, am hotărât să mă port cât de frumos, să-l doară. O venit de vreo câteva ori şi tot timpul la telefon, dar n-o mai avut nici un sens. Când o venit prima dată eu am avut 64 de ani şi 65 de ani el. Şi o venit până în ’97, iar în ’98 o murit. În ’97 toamna o venit…era deja bolnav. Eu i-am spus că nu-mi place şi să meargă la un medic. Şi-a minţit nevasta, a treia nevastă, că se duce la mare. Zic: „Păi ce om eşti tu, mă?!” Şi el a venit aici. Zic: „Mă, cum ai putut să faci aşa?” „Eu îmi iubesc soţia, da pe tine mai mult!” Ştiţi cum îs şi bărbaţii. I-am spus: „Păi dacă tu mă iubeai pe mine, mă căutai!” „Că voi bănăţenii sunteţi altfel de oameni!” Aia mi-a spus-o şi suntem altfel, suntem mai mândri. Eu nu m-aş fi dus niciodată. Eu am trăit la ei şi ştiu. Eu eram o fată săracă, da m-am îmbrăcat decent, curat, cu moda care-o fost. Se uita la mine mă-sa aia, care era cucoană bine şi mă invidia. Era învăţătoare şi credeţi-mă, o servitoare e mult mai altfel decât noi. Nu vorbesc de Bucureşti, vorbesc de comune. (Stătea într-un sat, într-o comună?) Da, într-o comună erau învăţători, şi ea şi el. La noi, aici, o ţărancă simplă e mai altfel.

(Şi de ce credeţi că aici erau altfel?) La noi o fost Austro-Ungaria şi la noi lumea e mult mai emancipată. Şi atuncea, să vă dau un exemplu: uica lui tata meu o fost tot schuster, pantofar şi la Banat era obiceiul să mergem fremt, adică în străini. Dacă nu te duceai în străini nu se uitau nici fetele la tine. Aşa îmi povesteau ăi bătrâni, tata şi uica şi unchiul lui tata meu o plecat în Regat, că era mare România. S-o dus în Regat, la Bucureşti, să lucre. Şi în Banat se obişnuia ca la o săptămână să se plătească. O trecut o săptămână, or trecut două şi nu i-or plătit, iar când o cerut banii l-or luat la bătaie şi-atunci s-o supărat şi-o plecat în America. Deci sunt înapoiaţi. Că acu sunt ăia cu şcoală, cu facultate şi-s la oraş, da-s înapoiaţi şi astăzi.

I-am cusut mamei lui Clement, ca la o viitoare soacră, două rochii: una ceva imprimat şi un costum galben.

El mie mi-o spus: „Ce fel de om eşti tu?” Voi bănăţenii sunteţi altfel de oameni. Eu nu i-am reproşat, dar să ştiţi că l-o durut purtarea mea faţă de el. Eu m-am purtat frumos.

Aici când o venit o fost bolnav şi Corina i-o dat nişte medicamente. Ea spune că el când o venit aicea i-o mers sânge din nas. O luat el ceva, dar mie nu mi-o plăcut. Mi-a scris c-o fost la medic şi că îl operează. Nu mi-o scris unde şi de ce. După aia mi-o scris că face nişte raze. Omu’ meu o murit de cancer şi eu fusesem la doctori destul. La urmă, pe 8 martie primesc un plic în care erau doi fluturaşi şi-mi scrie: „Nu pot să mă deplasez nici până la poştă”. Şi când a fost toamna aicea el mi-a făcut mie un cadou o bluză neagră. El mie aşa nu mi-o făcut cadouri. L-am întrebat: „De ce mi-ai adus tu mie asta?” N-a spus nimic. M-am gândit atunci dacă o să moară, eu nu îl jelesc. L-am jelit pe bărbată-miu patru ani jumate, iar acum te jelesc pe tine… În plicul acela erau doi fluturaşi şi scria că unul e pentru doamna doctor şi unul pentru mine. (Fluturaşi adevăraţi sau mărţişoare?) Mărţişoare. Şi mi-a scris că nu poate să meargă nici pân’ la poştă, dar toamna, când a fost aicea i-am zis: „Dacă se-ntâmplă ceva cu mine, tu ai să afli, dar dacă ţie ţi se-ntâmplă eu nu voi mai afla”. Eu nu m-aş mai fi dus însă după unul, după ’39 de ani… Din ’51 până-n ’90. Spun către el: „După ’39 de ani ţi-a dat în gând să vii să mă vezi?”

Şi interesant este că mereu când s-o întâmplat ceva în familia lui totdeauna am visat. Când o murit frate-su, care-o fost chirurg am visat.

Nu ştiu când o murit Clement, seara în a doua zi de Crăciun, iar eu am visat că-i spune lui frate-su: „Nu mă lăsa să-i mai scriu! Eu m-am însurat şi vreau s-o las în pace! De trei ori”. Şi-am ştiut că murise. De-atunci nici nu am mai primit nimic.

(Dar nu ştiţi sigur dacă a murit…) Sunt sigură eu, sunt sigură, că el n-ar fi avut răbdare să nu scrie. Cum să spun, sufleteşte noi am fost legaţi… Mie mi-a fost tare drag. Şi lui trebe că de mine i-o fost drag, că altfel nu venea. Că eu i-am spus: „Mă, ţie nu ţi-o fost drag niciodată de mine!” „Nu, nu, că de-aia vin eu pe tren pân-aici…” Bine, era un bărbat foarte bine. O doamnă de-aici, doamna Cioloca, care-o murit şi ea şi care-o fost prietenă bună, spunea: „Asta n-o fost de tine!” Nu-i adevărat, că a fost un om bine, care n-o băut şi n-o fumat. (Şi ce-a lucrat?) El o fost ultima dată la o fabrică de ulei, undeva la birou, şef. Eu n-am tras niciodată pe nimeni de limbă, dar aşa mi-a spus, că lucra într-o fabrică de ulei şi că mergea mult prin ţară. Ce fel de post o avut…nu vă pot spune. În orice caz trebuie c-o avut un serviciu bun fiindcă, să vă spun un secret… El o plecat în toamna aia şi o stat o săptămână aici. Când venea stătea câta o săptămână. Şi o plecat la Cacova să-şi vadă locurile. Am văzut atunci mulţi bani la el…înseamnă că a avut o situaţie bună, dar n-am întrebat. Atât că nu era el mulţumit de fetele lui. Că una s-o măritat foarte tânără şi a doua s-o măritat după ’90. (N-aţi regretat că nu v-aţi călcat pe inimă să vă fi dus să-l căutaţi, atunci când eraţi tânără?) Niciodată n-aş fi făcut asta. (Din cauza acelei fete?) Nu, dar eram eu aşa, poate mai prostuţă. Alta se ducea. Eu i-am spus lui: „Ce făceai dacă veneam peste tine?” Dar asta mă gândesc acu’, că vorba aia, mi-s coaptă… De ce n-are omul minte la tinereţe şi are la bătrâneţe?! Asta depinde de caracter. (Deci nu era din cauza educaţiei?) Nu, asta-i din caracter. După mine, educaţia-i una, caracterul alta. Trebuia să ai tupeu. Poate eram şi altfel educaţi. Mă uit astăzi la tineretul ăsta… Am avut aici pe o nepoată din partea lui bărbatu-meu ca s-o ajut, să meargă la şcoală aici. Am ţinut-o un an, mai mult nu…de ce să-mi fac eu nervi. Sunt altfel copiii.

(V-aţi bucurat că a venit?) Să vă spun adevărul… Când a venit n-am fost bună trei săptămâni. Niciodată să nu doreşti ceea ce nu trebuie să mai doreşti! E foarte dureros. Nu ştiu cum i-o fost lui, dar el o stat mult în uşă şi se gândea. Şi mi-a spus: „Tare m-a răscolit vizita asta, dar am să mai vin”. Şi-o venit…şi se simţea foarte bine aici. Şi ştiţi cum…aici zâmbea, râdea. (V-aţi plimbat împreună?) N-am ieşit cu el…n-am ieşit. O singură dată m-am dus la soră-mea, dar la distanţă am stat că n-am vrut să fim văzuţi. Şi-aşa au vorbit, că ştiţi cum e lumea. Era una care a vorbit ce nu trebuie. Ştiţi…printre doi oameni bătrâni, de 70 de ani. Dar cei care n-au de lucru vorbesc. El era însă un bărbat prezentabil, inteligent, cult, deştept, ştia să vorbească, să se poarte… Şi eu eram o simplă croitoreasă, eram altfel educată, n-am avut şcoala lui. Mia-m căutat însă de-ale mele. El a spus odată: „Dacă ne-am fi căsătorit, noi am fi fost şi azi împreună”. Aia „dacă”, dar să ştiţi că mie mi-a fost tare drag, dar n-am spus-o niciodată. (Nici acum nu i-aţi spus?) O singură dată i-am zis: „Mi-ai fost drag, îmi eşti şi-mi vei fi până mor!” O singură dată i-am spus. Şi el s-a uitat la mine şi n-a zis nimic. Şi el mi-a zis odată că n-ar fi venit mereu cu trenul dacă nu-i eram dragă. Şi altădată mi-a zis că el îşi iubeşte soţia, da pe mine şi mai mult. Dar i-am zis: „Dacă ţie îţi eram dragă veneai. De ce nu m-ai căutat?”. Să-ţi spun cinstit: „Nu te-am căutat că am crezut că te-ai căsătorit şi mult m-am gândit la tine, dar mi-a fost de soţul tău!” „Păi mă, eu îs de 20 de ani văduvă!” În ’75 o murit bărbată-miu. Prietenele mele îmi spuneau: „Mă, dacă venea acu’ 20 de ani mai ziceam..”

Eu am lucrat în atelier de femei şi-am lucrat numai cu bărbaţi. (Şi care-i diferenţa?) Bărbaţii îs mai trocicoţi, mai bârfitori decât femeile. Eu am fost foarte respectată şi când o murit bărbată-miu toţi colegii or venit. Nu pot să spun că era unu’ rău. Or venit şi m-or întrebat dacă am bani, să m-ajute…

Ei vorbeau de femei mereu. Femeile vorbesc, dar bărbaţii, ferească-te Dumnezeu! Ei aveau un obicei, să nu spună direct…iar eu mă făceam că n-aud. Femeile bârfesc altfel. Ele bârfesc de modă, se invidiază una pe alta, dar nu întâmplări din astea. Şi-atunci, ce le place la bărbaţi?! Să se laude. Eu am lucrat 12 ani numai cu bărbaţi.

Eu am plecat de unde lucram cu femeile că or fost neînţelegeri. O vrut comunista aia mare să facă un al treilea atelier, să fiu eu responsabilă şi să tragă ea sforile. Eu am trecut apoi la bărbată-miu acolo. (Cine era comunista?) O chemat-o Maria Ursu şi era secretară de partid pe vremea aia. Sigur că ea a avut pile. Ea habar n-avea de croitorie, dar trăgea sforile pe-acolo.

(Credeţi că-s diferiţi bărbaţii de femei, în general? Şi după experienţa dumneavoastră de iubire…) Sunt, dar cum să vă spun… Eu nu cred să fie bărbat mai sincer aşa, cu toată dragostea asta mare. Fiindcă dacă el mă iubea cu adevărat venea. Eu aşa zic. Dar ochii care nu se văd se uită. (Şi femeile?) Ştiţi cum, sunt şi aşa şi-aşa…parşive. Eu am lucrat şi cu femei şi am văzut. Să nu prindă ceva să aibă să discute, să critice. (Ele nu-şi povesteau aventurile lor?) Aventurile nu, doar bârfe din astea…aia-i aşa, aia a fost cu ăla…dar de ea nu spune. Dar la bărbaţi nu-i aşa, ei se laudă. Eu am lucrat cu 16 bărbaţi. Numai bărbaţi şi-o singură femeie. La câtva timp or venit trei de la covoare cu care mergeau la distracţii, la băut. Eu aveam un obicei…când vedeam că ei se pregătesc îmi luam geanta, ochelarii şi vroiam să plec. Aveam un coleg, unul Şandor care era mai tânăr şi aducea băutură. Când vedeam că se pregăteau de distracţie, bucuria mea… Îmi luam bagajul şi plecam acasă, aveam zi liberă. Dar totdeauna Şandor îmi punea şi mie în geantă o sticlă, de bere ori de vin. După aia or venit alţi trei, nişte uşuratici şi se duceau cu ei şi se distrau, dar or devenit obraznici. Să ştiţi că sunt şi femei uşoare, dar eu am lucrat 16 ani cu bărbaţi şi n-am avut decât un schimb de vorbă cu ei. Asta-i viaţa!

(Sunteţi mulţumită de viaţa dumneavoastră?) De multe ori discut cu Corina şi-i spun c-am fost o proastă. (De ce?) În primul rând, mă gândesc că nu trebuia să vin acasă, dar pe de altă parte mă gândesc „cine ştie dacă eu aş fi rezistat?” Că el o spus: „Te-ai fi obişnuit!” Nu se ştie.

Când mă gândesc…noi avem altă viaţă aici în Banat. (Unde era?) În comuna Blaşca, judeţul Teleorman. (Era câmpie? Vă deranja şi asta?) Nu mă deranja, că eram tânără, aveam 25 de ani. M-am dus şi la horă să văd cum îi acolo. Vă spun sincer, sunt foarte înapoiaţi. Eu îs o femeie simplă, dar eu cum am văzut şi-am judecat atuncea…parcă mă văd şi astăzi. Stăteam cu măică-sa în curte, pe nişte lemne şi mă privea aşa cu invidie. Păi la noi o servitoare nu-i aşa, dar o învăţătoare… M-o dus la şcoală să-i arăt eu pe hartă de unde am venit. Erau atât de încrezuţi, dar erau şi înapoiaţi. El o fost mai umblat, mai şcolit şi mi-o spus: „Voi bănăţenii sunteţi altfel de oameni. Ce fel de om eşti tu?!”. Asta pentru că nu i-am reproşat nimic. Şi asta a fost. Eu sunt răzbunătoare. Pe mine dacă mă calci calc şi eu urât, dar mi-am pus ambiţia să fiu cât se poate de bună, ca să-l doară. Eu m-am stăpânit. Şi l-am făcut să-l doară.

(Ce credeţi că-i mai important în viaţa unei femei? Meseria, iubirea sau altceva?) După mine, meseria. Că iubirea-i trecătoare, trece. Te doare… Şi astăzi, fără să vreau mă gândesc la el, dar prin muncă, prin croitorie uiţi. Pe mine ştiţi ce m-o făcut fericită? Când mi-o ieşit o rochie drăguţă, când mi-o ieşit bine. Aveam stilul ăsta: clientul să-şi aleagă, dar dacă am văzut că nu ştie să-şi aleagă îi spuneam cu ce-i stă mai bine. Şi-atunci, dacă reuşea, eu eram fericită. Probabil a fost din naştere pasiunea asta, dar nu toţi fac o meserie din pasiune. Asta e. Trebuie să-ţi placă o meserie.

Că mai este şi dragoste de-asta care doare pân’ la moarte…este adevărat. Cum am spus eu: dacă mă-ndrăgostesc e pentru totdeauna. Eu m-am măritat, dar şi bărbată-miu mi-o spus: „Tu, dacă vine bărbatu’ de care ţie ţi-e drag, tu mă laşi?” N-aş fi făcut aşa ceva, dar el o ştiut. Bărbatu meu o fost cu 4 ani mai mare ca mine, dar o fost mic la statură şi nu mi-o plăcut. Eram eu, el şi mama.

Părinţii mei mi-or spus atunci că dacă mie mi-e drag de acela să mă duc. Mama mea mi-a spus apoi că nu trebuie să mă mărit cu acesta dacă nu mi-e drag. Tata meu, cât o mai trăit, că o murit în ’64, o spus aşa: „Mărită-te fată, cât mai trăiesc eu, să nu fii în picioarele lor”. (În picioarele cui?) În picioarele lu’ sora şi a cumnatului. (Credeţi că mama dumneavoastră era geloasă şi vroia să vă aibă numai pentru ea?) Nu, a avut ea o discuţie cu cineva şi mi-a spus: „Fata mea tare s-o schimbat de când s-o măritat!” În căsnicie sunt multe…

Când am fost numai eu şi mama i-am spus toate fleacurile. Ştiţi, una e mama şi una e soţul.

O plecat mama mea la băi, cu bărbatul meu care era un om bolnăvicios. Eu nu ştiu de ce m-am măritat…din ambiţie, din prostie. Au plecat la băi şi până să se întoarcă eu m-am apucat de văruit cu o verişoară a mea. N-am fost chiar gata cu văruitu’ şi mama mea m-a întrebat: „Ce-ai făcut până acuma? N-ai avut vreme în 21 de zile să termini?” Şi al meu zice: „Păi da, că are mamă-ta dreptate!” Şi eu mă enervez şi iau cuţitul. Le-am zis: „V-arăt eu ce-am făcut!”…Să-mi tai venele, atâta m-or enervat. Au văzut că eu mă chinui să fac curat şi ei au fost să se plimbe…

Mama mea era o femeie foarte nervoasă şi era obişnuită să fie totul cum vroia ea. (Şi aţi stat în casă cu ea aicea?) Cu ea aicea am stat. O murit bărbată-miu… Ea o murit la 91 de ani şi până la 88 de ani o făcut treabă, o mers, nu ca mine. S-o dus după apă la fântână. Eu mă pregăteam să plec la Timişoara, la ziua lui nepoată-mea. S-o dus la fântână după apă şi am văzut că stă mult la fântână şi m-am întrebat: „Ce-i cu ea de nu mai vine?” Când mă uit afară văd că ea s-o dus în grădină după zarzavat. O curăţat zarzavatul şi l-o pus în supă, s-o pus în pat şi gata o fost. O căzut la fântână, o paralizat, dar s-o sculat şi-o venit. N-o mai ştiut să vorbească. Şi din clipa aia am tras eu trei ani cu ea. Am plecat odată la piaţă şi i-am spus că i-am făcut foc, că era iarnă. I-am spus să nu se scoale până vin eu. Am găsit-o jos şi s-o îmbolnăvit mai rău, o răcit.

Soră-mea, care are două fete, de multe ori trecea şi nu intra să vadă ce face mama. Eu nu i-am spus, dar i-au spus alţii. Am mânat pe un vecin să le caute. Şi-aşa că am avut de tras destul. Dar eu spun: Dumnezeu să-mi dea sănătate până în ultima clipă, să nu ajung în mâinile altora. Dacă nu-mi dă Dumnezeu sănătate, eu mă omor, că eu nu vreau să cad pe mâinile nimănui. Eu trei ani de zile am tras singură cu mama. Frate-miu, care o fost cu doi ani mai mare ca mine, o murit la 24 de ani, de tuberculoză galopantă şi tot eu am stat după el. Eu am mers în tot locul la medic, că nu vroia să se ducă şi mă ţineam scai de el. Apoi s-o îmbolnăvit tată-miu, după care bărbată-miu, care-o fost bolnăvicios. După aia, o murit bărbată-miu, iar în ’90 o murit mama mea.

Să vă spun un lucru… Mi-o dat una în cărţi la Bucureşti. Nu cred… şi totuşi cred. Pune cărţile pe masă, iar le-adună, iar le pune, iar le-adună şi-mi spune atât: „Draga mea, la viaţa dumitale o să ai multe necazuri, iar bucurii puţine”. Şi când stau şi mă gândesc… o avut dreptate. Aşa că pentru unii viaţa e numai roz, la altu-i numai cu spini, numai cu necazuri. Nu-i aşa?! Ăsta-i adevărul! Asta-i viaţa!

(De ce rochie v-aduceţi aminte care v-a plăcut dumneavoastră foarte mult şi-aţi fost fericită că v-a ieşit bine?) Ar fi multe. Moda se-nvârteşte. Înainte vreme era cu umeri, apoi o venit fără umeri, apoi iară cu umeri. Era lung, era scurt. Moda se schimbă şi tot acolo ajunge. Se roteşte. Or fost chimonouri, or fost balonuri. (Care stil, ce modă v-a plăcut dumneavoastră mai mult?) English. (Cum e moda aia?) Era moda englezească, adică modele englezeşti şi modele franţuzeşti. Alea franţuzeşti erau alea largi şi cele drepte erau engleze. Aşa era înainte, dar acuma nu ştiu. Acuma tot îi într-o oală.

(Cum vă consideraţi, româncă sau nemţoaică?) Păi eu îs româncă! …După tată. Dar când văd că la români e atâta porcărie, atuncea nu mai sunt româncă, mi-s corcitură. Să ştiţi că-s porcării multe. (Ce vă deranjează cel mai tare?) Politica, în general. Nu spune unul adevărul că după aia nu mai are voie să vorbească. Degeaba spun ei că-i libertate. Este?! Mie îmi plăcea să fac politică cu cumnată-miu. Atâta-i de urâtă politica asta.

(Cum se înţelegeau înainte oamenii care erau de diferite naţii?) Eu mi-aduc aminte, când eram copil şi stăteam la abator. Afară era o bancă şi se-adunau oameni mai bătrâni şi discutau. Mie îmi plăcea s-ascult, gură cască. Nu se vorbea de politică, nu se bârfea, ci se vorbea de pe timpuri, cum găseau comori şi alte chestii…lucruri foarte interesante. Aia se vorbea, nu atâta bârfă, nu atâta politică. Nu era că: eu n-am loc de dumneata, dumneata de mine. (Dar aici erau de toate naţiile, nu? Şi nu era vrajbă…) Erau unguri, evrei, nemţi. Biserica jidovească o fost vizavi, cum e abatorul. Cu nepoţii lu’ popa ne jucam. Mâncam maţa de la ei. Nu era ce-i astăzi! Venea popa jidanul şi lega vita şi-i tăia gâtul, că ei nu mâncau carne dacă nu era tăiată de popă. Mergeau cu gâsca la biserică, să-i taie popa gâtul. Şi la nunţi la fel se făcea. Nu era că tu eşti neamţ, că tu eşti ungur, că tu eşti ţigan.

(În Oraviţa erau ţigani?) Erau, dar nu atâţia. (La doamne evreice aţi lucrat?) La Spilah am lucrat, la croitorie. Evreii erau toţi cu comerţul. Eu îi ştiu pe toţi unde-or avut prăvălie. Aceasta era mică şi grasă…cine era ea!

(Şi cine era mai cunoscut dintre evrei?) Noi, în casa noastră aveam pe doctorul Bauman, care era un medic bătrân. Ştiu că atunci când era careva bolnav venea Bauman. Să ştiţi că pe undeva erau de treabă. Că era unul mai altfel, aşa se-ntâmplă în toate naţiile, dar erau de treabă. Eu mi-aduc aminte când i-o pus să măture zăpada în oraş. Eu mi-aduc foarte bine aminte, pe vremea legionarilor. Măturau strada jidanii. (Vă aduceţi aminte când i-a adus de la Reşiţa, în ’41?) Nu ştiu să vă spun, dar erau mulţi jidani care măturau pe stradă. Şi când i-o împuşcat pe cei trei legionari ştiu. Era un avocat care stătea în Vorvise şi unul era dintr-o comună, iar celălalt nu ştiu de unde. Şi i-o dus noaptea…aia am văzut cu ochii mei, că eram tânără. (Asta când a fost rebeliunea?) Da, dar în Oraviţa n-o fost cine ştie ce. I-o pus să-şi facă groapa şi i-o omorât pe toţi trei, i-o împuşcat. Ştiu şi locul unde sunt. Avocatul ăla n-o fost mort, o fost împuşcat în picior şi o ieşit, s-o dus la doctorul Damicico să-l panseze. Nu ştiu, l-o pansat, nu l-o pansat, că-s multe versiuni şi o ajuns până la Ochiubeu unde s-o dus la un pădurar. Ăla i-o dat ceva de mâncare şi s-o dus mai departe. L-or căutat ăştilalţi şi l-au găsit. L-au pus să-şi facă groapa din nou şi l-au împuşcat. Pentru ce, pentru ce?!