Elena RAIA

Lângă mine era o fată mai mărişoară, era Basarabia; de cealaltă parte, tot cam de înălţimea ei, era Transilvania, iar în spatele nostru, o fată frumoasă, blondă, ca o zână din poveşti, ea ne-a îmbrăţişat, ăsta este cuvântul cel adevărat, cu un tricolor. Deci, ea era România Mare… Şi mai târziu, eu mă consideram tot Bucovina. N-am înţeles de la început care este rostul, înţelegerea acestui cuvânt. Mai pe urmă mi-am dat seama de trecutul ţării noastre, de luptele pe care românii — şi vreau să mă refer, în mod special, dascălii satelor – au dus-o pentru a însufleţi poporul şi a-1 îndrepta spre a-şi iubi patria şi neamul.

…Am intrat în şcoală, sau pot să spun că m-am născut în şcoală, pentru că învăţătorii de atunci aveau locuinţe chiar în clădirea unde era şcoala… şi, cum nu aveam grădiniţe, eu cred că de la cinci ani eram şi eu prezentă acolo.

La 11 ani mama a vrut să mă dea la şcoala normală de educatoare din Bucureşti… pentru că era o tradiţie aşa, la familii de învăţători, ca şi copiii lor să urmeze aceeaşi meserie. De altfel şi fratele meu a fost învăţător şi preot. Dar nu m-a primit la Bucureşti pentru că nu aveam 12 ani. Aşa se cerea pentru învăţători, să aibă vârsta de 12 ani. Şi atunci, vrând-nevrând, a venit tata la Timişoara şi m-a înscris la liceul Carmen Sylva. Deci acolo am făcut liceul din 1928 până în ’37.

Tot cu gândul că ce voi face eu, tatăl meu era şi el oarecum supărat, dar cred că le-am făcut o bucurie, i-am răsplătit pentru educaţia pe care mi-au dat-o, pentru că am terminat liceul după 8 ani şi, după ce am dat şi bacalaureatul, m-am înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie în Cluj.

Deci, m-am prezentat la limba franceză, am dat examen şi de limba română şi am reuşit cu o notă de trecere. Dar m-am mai prezentat la un examen, şi anume la geografie şi ştiinţe naturale şi am reuşit şi acolo cu bursă. Dar, m-am gândit, eu ştiu, sunt mulţi profesori de geografie, de ştiinţe naturale, cred că o limbă străină m-ar ajuta mai mult ea să obţin un post cât mai curând, după ce termin. Am locuit la căminul fetelor de învăţători, unde am avut şi oarecare reducere pentru că mama era învăţătoare. Dar tot timpul am avut bursă.

Aşa, o primă lovitură, ca să zic, a fost că tocmai atuncea a început războiul şi Universitatea din Cluj s-a mutat la Sibiu. Mi-au rămas toate lucrurile acolo, că nu îmi duceam vara acasă ce aveam la cămin… le-am pierdut acolo, toate…

La Sibiu, până s-a aranjat Universitatea la Şcoala militară, departe de oraş. Eu, obişnuită să stau în cămin, abia mi-am găsit gazdă, am avut şi un atac reumatic, ca să zic aşa, mi s-au umflat picioarele, abia am umblat, nu m-am simţit bine câtva timp. Şi acolo am dat licenţa şi am reuşit. Şi chiar am telefonat acasă că mai stau câteva zile acolo, să se ducă la Timişoara tata şi să facă o cerere pentru a fi încadrată în învăţământ. Într-adevăr, am fost încadrată imediat, cred că prin noiembrie, că toamna s-au dat examenele acolo la Sibiu şi când am ajuns acasă mi-a ajuns şi telegrama semnată, parcă văd şi acuma, de inspectorul Cioflec, să mă prezint imediat la gimnaziul Alexandru Mocioni din Ciacova, ca profesoară de limba franceză şi italiană. Bucuria mamei a fost nesfârşită. Era bolnavă, tot credea că nu mai ajunge să trăiască să mă vadă cu un viitor asigurat.

Am stat cinci ani la Ciacova şi, pentru că mama între timp murise, tata era singur, fratele meu era în altă parte, nu era la Comloş şi pentru că tatăl meu era foarte legat de familia lui, a mai avut surori la Socolari şi venea deseori aici, m-a făcut să mă gândesc să vin şi eu la Oraviţa. Şi în felul acesta am cerut şi eu transfer aici şi… în sfârşit, pentru că mi-a plăcut aşa de mult limba italiană, am avut nenorocul când am venit aici ca aici să nu se predea limba italiană.

Aici am predat franceza şi la liceul de băieţi, la ultima clasă, pentru că nu au avut profesor de specialitate. M-am căsătorit cu profesorul Gheorghe Raia, originar tot din satele apropiate, din satul Nicolinţ, apropiat Oraviţei. El şi-a tăcut studiile liceale aici şi tatăl meu a învăţat la şcoala aceasta şi atunci parcă m-am simţit aşa, mai apropiată, şi m-am hotârât să rămân aici.

Aici am predat franceza şi la liceul de băieţi, la ultima clasă, pentru că nu au avut profesor de specialitate. M-am căsătorit cu profesorul Gheorghe Raia, originar tot din satele apropiate, din satul Nicolinţ, apropiat Oraviţei. El şi-a tăcut studiile liceale aici şi tatăl meu a învăţat la şcoala aceasta şi atunci parcă m-am simţit aşa, mai apropiată, şi m-am hotârât să rămân aici.

I s-a propus soţului meu să intre în partid. Nu a primit… Şi de atuncea sigur că s-au întâmplat încă mult mai multe. De la părinţii mei am avut tot ce ne-a trebuit şi banii aproape în întregime pentru a cumpăra casa… casa în care trăiesc acum. Aici locuia şeful Securităţii, în partea cealaltă, fiindcă are două camere în faţă, un oarecare, de la partid. Jos avem un demisol, locuia un securist. Şi după ce am cumpărat casa, noi am propus şefului Securităţii să schimbe cu noi casa, pentru că noi am avut locuinţă destul de bună în oraş, în centru şi cu trei camere. Şi nu a acceptat. Deci am stat vreun an, n-a vrut să primească deloc să facă schimbul acesta…

Jos, nu, n-a fost un securist atunci, jos era altcineva care era din altă parte şi atunci ei au venit la noi şi au spus – că au aflat că este casa noastră şi că ăsta nu vrea să venim noi – a venit la noi şi ne-a spus: „Veniţi, că noi plecăm şi intraţi până nu-i Negru”, Negru îl chema pe şeful Securităţii… tot aşa de negru era şi la suflet. Şi ne-am uitat jos. Când a văzut că ne-am mutat… era aşa supărat, contrariat. Şi ce a urmat.

Chiar înainte de a începe cursurile, cred că prin august, aşa, ne vine o adresă că suntem transferaţi în judeţul Baia, în Moldova, în Bucovina. Ce să facem? Soţul meu s-a dus acolo să vadă ce găsim, unde putem fi încadraţi, eu ştiu. Se duce acolo şi la Fălticeni el a primit o catedră completă de fizico-chimie, dar eu, pentru mine la franceză, nu a găsit… Istorie. Mie mi-a plăcut istoria… zice: „Mai citeşti şi tu acasă, te mai pregăteşti şi tu”… eu ce să zic: „Mă duc şi eu”, că amândoi am fost transferaţi.

Atuncea zic: „Ce să facem cu mobila?“ Eu, după cinci ani cât am stat la Ciacova, mi-am adunat şi eu cum am putut nişte bani şi mai de la părinţii mei mi-am făcut atunci o cameră combinată – atunci era la modă camera combinată – pe care am avut-o aici. „Ce plecăm noi – m-am gândit unde să plecăm noi cu atâta mobilă încolo? Luăm numai dormitorul şi restul unde să lăsăm, ce să facem?“ Păi zic: „Uite, la Socolari au o cameră liberă“. Vărul meu trăieşte şi acuma acolo. Şi zic: „Putem lăsa acolo mobila asta“. Şi într-adevăr, am dus-o acolo… ne-am luat o uşurare…

După puţin timp, n-a trecut… nici nu ştiu cât să fi trecut… noi ne şi pregătisem, am fost la gară, am dus nişte lemne… ne-am gândit aşa, mă rog, ceva, să fie, şi mobila numai să se-ncarce în vagon. Vine o adresă, că s-a revenit asupra plecării. Nici nu ştiu câte frământări am putut avea în viaţa mea pe care nu mi le-am putut explica… îţi puneai întrebări la care nu puteai să-ţi răspunzi, singur nu puteai să-ţi răspunzi… Mă rog, am rămas, dar mobila a rămas tot acolo.

Ne-am aşezat acolo jos, cum v-am spus, în două camere… ce mobilă am avut să luăm cu noi… camerele erau mici, deci încăpeau aici în două camere, şi… mă rog, am continuat activitatea. Şi am văzut noi că suntem priviţi mai, eu ştiu, pieziş, ca să zic aşa.

Şi se apropie Rusaliile în ’51… Noi locuiam jos, cum vă spun, aicea şeful Securităţii. Dar cu câteva zile înainte, el aşa vorbea, mă rog, cu noi – zice: „Ce aveţi de gând să faceţi în vara asta?“ Soţul meu zice: „Nu ştiu, poate ne ducem undeva în vreo staţiune, că soţia mea fiind suferindă…“ Acuma, vreau să spun că eu am un singur rinichi, din timpul războiului… Deci totdeauna, adică când puteam, mă duceam să fac un tratament la Olăneşti, la Căciulata… Şi zice. „Nu ştiu, cred că ne ducem la Căciulata, sau la Herculane pentru reumatism … Şi am avut şi o femeie de servici basarabeancă aicea.

Deci vin Rusaliile. Ştiu că am fost la biserică, nu ştiu, am fost aşa de bucuroasă, nu ştiu, parcă m-am îmbrăcat aşa frumos, şi eram aşa de mulţumiţi oarecum, aşa noi între noi ca să zic, nu de ce se întâmplă, nici nu ne-am gândit noi prea mult. Chiar am fost în noaptea… deci după ziua întâi de Rusalii, în seara care a urmat, am fost la nişte prieteni, am jucat remi, aşa ne mai distram câteodată, şi pe la vreo 12 ne întoarcem acasă. Şi era zgomot prin oraş, nu ştiu cum, mi s-a părut un huruit aşa, de la maşinile care circulau, parcă şi nişte persoane aşa grăbite, n-am dat importanţă. Am venit… intrarea era aceeaşi şi pentru noi. Pe aici intram şi noi, şi ei. Ne-am dus jos, ne-am culcat. Pe la vreo 5 dimineaţa eu aud aşa un zgomot, un zgomot de paşi de cizme, mi-am dat seama mai târziu ce este, cum au coborât pe scări, au venit prin curte şi, în faţa geamului, trecând prin faţa geamului, eu am văzut două persoane necunoscute, militari. Şi zic către soţul meu, zic: „Eu nu ştiu de ce vin aicea nişte militari.” Se scoală el, intră ei şi: „Prin adresa nu ştiu ce număr, trebuie să părăsiţi localitatea”. „Păi pentru ce?” „Păi avem numai această misiune să vă spunem că trebuie să părăsiţi. Vă luaţi tot ce vreţi şi în 24 de ore – sau cât a zis – să fiţi pregătiţi că veţi pleca.”

Atunci n-am ştiut ce să facem… am rămas aşa, trăsniţi, ce-i asta, ce s-a întâmplat? Ăsta n-a mai venit pe la noi să ne spună ceva sau cumva, nu ne-a mai spus nimica. Şi atunci – ne-or lăsat cu uşa deschisă – şi au venit nişte foşti elevi de-ai noştri să ne ajute ceva… Nici nu ştiu cum am împachetat sau ce… am luat chiar absolut numai strictul necesar. Numai strictul necesar. Haine nici n-am luat.

Atuncea de la ei, sau nu mai ştiu cum, am auzit că ne duce în Siberia, că… tot felul de zvonuri, în sfârşit. încă soţul meu, nu ştiu ce lucrând pe aicea a căzut… nu chiar că şi-a fracturat piciorul, dar a avut o entorsă, abia am adunat… Şi într-o ladă mare, aşa, am pus nişte tablouri şi am zis către vecini: „Ţineţi-ne şi nouă tablourile astea…“ „Păi şi noi… nu ştim ce se întâmplă cu dumneavoastră şi cu astea… nu le putem lua…“ şi nu le-au primit, au rămas aicea. Deci ne-am luat numai strictul necesar. A mai rămas numai mobila aicea, a rămas toată biblioteca, n-am avut voie să luăm aparatul de radio, în sfârşit. După-masa – mi se pare a venit un camion, ne-a dus la gară, ne-a încărcat într-un vagon de marfă cum a fost, nu… oamenii, alţii de pe la sate, şi-au pus acolo şi vaci, şi cai, şi în sfârşit ce au putut să-şi ia. Cu noi mai era o doamnă care, la fel, era singură şi era soţia unui poliţist, nu mai mi-aduc aminte cum s-a mai numit şi foiala prin tren, pe la gară. Atunci a venit un domn, şeful gării, avea fetiţa la noi la şcoală, şi ne-a spus, zice: „Nu vă duce în altă parte, în ţară rămâneţi.“ Oarecum ne-am mai uşurat, dacă se poate spune că ne-a uşurat cu ceva. Trebuie să vă spun că în anul acela, celor care au absolvit 8 clase, eu le-am fost dirigintă. Acum peste două zile sărbătoresc 45 de ani de la terminarea liceului. Câţiva au fost basarabeni, abia li s-a îngăduit să se ducă la şcoală să le încheiem mediile, era aproape de sfârşitul anului, nu erau încheiate.

A început o ploaie când ne-au debarcat. Ce să facem?… De fapt, cum spun, n-am avut decât absolut cele necesare… paturile şi un dulap, şi măsuţa ce am avut acolo. Nici din bucătărie n-am luat decât maşina cu petrol, ceva mâncare, ce am avut, ce am avut, atât, că era vară, nu… n-am mai avut, eu ştiu poate ceva cârnaţi, nişte slănină ce-o mai rămas, nu?

Deci a început ploaia. Ne-am dus acolo la un chioşc, ce o fi fi fost… am băut un ceai, dar ploaia s-a înteţit şi unde să stăm?… Am intrat sub masă, acolo ne-am adăpostit, sub masă. Dimineaţa au venit camioane, căruţe… noi, fiindcă nu am avut multe, în două căruţe mi se pare că am pus tot ce am avut. S-a pornit o vijelie pe drum de nu mai vedeai, nu mai vedeai cine e înainte, nu mai vorbesc în spate, nu mai vedeai nimic. Cum au crezut ce-au spus oamenii lor, cine suntem… coreeni… aşa au ştiut oamenii de acolo, că vin coreenii aicea. Îmi amintesc ceva, poate şi hazliu, dar şi destul de trist, un avocat de aicea, Negrea s-a numit, era cu o capră, vă spun pe de o parte hazliu, ţinea capra aceea care nu vroia să se supună, mai ales că era vijelia şi strigă la noi: „Dacă-i vedeţi pe ai mei, să spuneţi să steie unu, că nu mai pot cu capra asta, o las şi nu îmi mai trebe, că nu mai pot s-o duc!” Şi zic e şi hazliu, dar cât de tragic! Am ajuns acolo într-un câmp, un câmp cu bumbac, şi cine a venit acolo erau tot felul de agenţi, eu ştiu ce erau… aicea aveţi locul, în bumbac. Am pus dulapul, somiera de la un pat de partea astălaltă şi deasupra am pus un covor, care până toamna a fost gata de atâta soare. Acolo am stat. Am mâncat ce am mai avut de la noi, eu ştiu… Dar era o căldură înăbuşitoare, noi cei de aicea n-am fost obişnuiţi cu căldura aceea. Ne-am îmbrăcat în dres de baie, că nu puteai să iei nimic pe tine, nici apă n-aveam să ne spălăm şi am mai ieşit un pic afară. Ce umbră era? Cât ţinea dulapul ăla, acolo dacă o ţinut un pic de umbră. Ieşind afară, vedem o căruţă că trece cu alţi deportaţi… Şi soţul meu zice: „Să ştii că e frate-miu. După dulapul acela, că-i cu oglindă.“ Şi zic: „Da’ crezi că alţii n-or mai fi avut dulap cu oglindă?“ Când colo, el era. Şi familia soţului meu, consideraţi chiaburi, au fost şi ei deportaţi.

Şi după câtva timp, aflăm că şi rudele mele de la Socolari au fost şi ei acolo… unde noi lăsasem mobila. Dus a fost, tot ce-am lăsat dus a fost, că şi noi ce am avut aici în casă le-au luat, le-au dus la sfat, şi-au ales şi le-au vândut pe nimica. Au fost doi oameni, doi-trei, care când ne-am întors ne-au adus acele lucruri pe care le-au cumpărat pe nimic, spuneau ei.

Basarabenii, care erau mai încercaţi decât noi: „Păi să ne facem un bordei!“ Acuma numai noi doi eram. Cine să ne mai ajute? Poate că frate-său, dar vroia şi pentru el să facă acolo. Chiar cu puţin timp în urmă a cântat Tiberiu Ceia la radio, a făcut o dedicaţie deportaţilor în Bărăgan. Şi mi-am notat câteva, că eram în pat încă şi nu mi-o fost la îndemână imediat să scriu, dar mi-a rămas în minte şi am să vă citesc cum mi-am însemnat eu, pentru că era vorba de bordei, şi despre aceasta era vorba: „De acasă ne-au luat / într-un câmp ne-au aruncat/ în pământ ne-au aşezat/ ca într-un mormînt am stat / Dumnezeu ne-a ajutat / Ne-am întors iar în Banat.”

Am făcut bordeiul… eu ştiu cum, nici n-am ştiut până atunci ce este un bordei. Am citit prin cărţi, mi-am închipuit aşa ca o colibă sau ce, da’ n-am ştiut că este în pământ. Am pus numai un pat acolo, deasupra ne-or dat nişte stuf, dar sub stuf am pus iară covorul ăla mare ce 1-am avut, că altfel ne cădea stuful pe faţă.

Au venit şi ne-au ajutat nişte copii, nişte elevi de-ai noştri, nu ştiu de acolo sau din altă parte, şi ei aveau părinţii lor acolo sau în altă parte, în sfârşit am stat în bordei cât am stat… Până către toamnă… Ni s-au terminat banii, s-a făcut atunci stabilizare, n-am mai rămas atuncea cu nici un ban. Bieţii oamenii, cum şi-au câştigat atuncea pâinea cea de toate zilele?… Se duceau la bumbac în cadrul fermei care era acolo, cu copiii, primeau o zamă lungă de mâncare şi aşa şi-au dus viaţa. Noi eram aproape gata cu banii ce aveam. A trebuit să plătim, să facem chirpici ca să se ridice casa.

Atuncea totuşi ne-au trimis salariul. Salariu pe ultima lună când am plecat nu l-am luat şi mi se pare că după aceea ne-au trimis şi pe timpul verii, deci pe timpul vacanţei, dar şi cu banii pe care i-am primit, mi-aduc aminte că am împrumutat 500 de lei ca să terminăm casa aia, dacă pot să zic că este casă. Din ce era formată? Adică alţii care au fost mai mulţi în familie şi-au făcut mai mult, noi nu ne-am făcut mai mult. O cameră şi o bucătărie, atâta a fost.

Dintr-o întâmplare, nu ştiu cum s-a nimerit că am primit două rânduri de geamuri, că majoritatea numai un rând de geamuri au avut. Şi a trecut vara asta înăbuşitoare, am săpat, toţi care am fost în jur acolo au săpat o fântână. Apa n-a putut fi băută, fiindcă era calcaroasă, nici la spălat nu o foloseai, toată vară n-am spălat rufe. Nu am spălat rufe. Le-am tot schimbat, le-am adunat… mi-aduc aminte că spre toamnă, când am întins – am chemat o femeie să-mi spele – sigur că n-am putut aşa de bine să aranjăm acolo unde să întindem, s-a frânt frânghia, s-a rupt frânghia şi toate au căzut jos şi au trebuit spălate încă o dată. În sfârşit, asta a fost aşa mai hazliu, ca să zic…

Cum ne alimentam cu apă? Din Borcea şi trebuia să iei… n-a fost aşa aproape ca să zic să iei apă, dar, aşa, mai nişte elevi de-ai noştri ne mai luau ei apă şi ne-o aduceau. Era un băiat, Mârza îl chema şi unchiul lui era ministrul sănătăţii, basarabean, dar n-au fost luaţi decât cei de aicea, din zona asta. El avea grijă când venea pâinea să ne ţină şi pentru noi pâine. Pot să zic că au fost foarte ataşaţi nouă şi ne-au ajutat cu ce au putut şi ei. Abia după câtva timp s-a săpat o fântână, care tot era mai departe de noi, dar era apă bună. Vă închipuiţi câtă lume era acolo, ce coadă era acolo, ca să aduci apă. Vizavi de noi era o familie de aicea plecată, Iucu, plecaţi şi cu un cal, şi dânsul, bătrânul, a putut să se angajeze la fermă contabil sau eu ştiu ce alt fel de funcţionar. Dar ferma era la vreo 8 km dus şi 8 întors, în fine. Deci bătrânul se angajează la fermă, contabil, acolo, iar băiatu’ lucra cu căruţa cu calu’. Cu el ne duceam cu căruţa după apă undeva mai departe, ca să avem apă de băut. Toată vara.

Deci se lucra, acolo mi se pare că i-au plătit pe oameni pentru ridicarea şcolii, s-au făcut chirpici, şi din satele vecine cred că au venit şi cred că prin octombrie s-au deschis cursurile. Avea şi ciclu doi. Era grădiniţă, şcoală primară şi ciclu doi.

Director a fost un învăţător dintr-o comună vecină (din satul vechi -n.n.), nu dintre noi. Deci eu am predat română. Franceză nu se făcea la ciclu doi. Am avut mulţi elevi, într-adevăr au fost toate clasele. Am avut jumătate de catedră sau mai puţin de jumătate, cred, de română, am predat istorie, asta mi-a şi plăcut, dar m-am străduit să predau istoria aşa cum am învăţat-o eu. Nu s-a descoperit acest lucru… că n-avea cine să audă şi să spună. Şi parcă şi nişte ore de desen. Deci aşa am avut catedra.

Prima iarnă, ca să zic aşa, noi am avut un cuptor aşa mic din tablă sau din ce era. Când îl aprindeai era cald şi pe urmă se răcea, în prima iarnă deci, când numai cuptorul ăsta îl aveam, – noi avea duni, vă spun că am luat tot de-acasă ce aveam de îmbrăcăminte şi ce ne-a trebuit – ne-am acoperit cu dunile, n-am simţit rece când ne-am culcat, dar dimineaţă, când ne-am sculat, apa din pahar, pe masă, era îngheţată. Îngheţată.

Eu nu mă puteam duce la şcoală singură, de vânturi, de noroi, de zăpezi. Doar erau drumurile desfundate. S-au făcut nişte cărări, dar la ce ajutau astea dacă nu era un drum bătătorit? Nu mă duceam decât cu soţul meu la şcoală. Cizmele, cu fermoar, cum se purta atuncea, intrau aproape cu totul în noroi. Când a picat şi fermoarul, n-am mai ştiut cum să mă îmbrac. Cum mă duceam la şcoală: cu o blană pe care am avut-o pe dedesubt, aşa, şi cu paltonul pe deasupra, soţul mi-a făcut o căciulă îmblănită… Un frig ce-a fost acolo, nici nu ştiu cum au rezistat şi copiii ăia. Nu ştiu cum au rezistat. Bieţii copii, cum se făcea şcoala: după-masă se făcea ciclu primar. De ce? Că poate se mai încălzea un pic. Şi aşa, cei mici erau aduşi în braţe de părinţii lor la şcoală, că nu puteau să vină, nu puteau să vină. Şi grădiniţa tot după-masa.

Dar poate întrebaţi ce făceam seara. Aparat de radio n-am avut, am înjghebat de undeva la cască. Mai aflam şi noi câte-o ştire. Seara ne duceam la şcoală şi veneau elevii care trebuiau să se ducă la liceu (Aceştia aveau voie să urmeze doar la fără frecvenţă- n.n.) şi i-am pregătit, soţul meu la partea ştiinţifică, eu la franceză în special şi la istorie, cât am putut şi pot să o spun şi au spus-o şi alţii, fără nici o retribuţie. La examen, veneau de la Călăraşi profesorii, la fermă, care era cam la jumătatea distanţei dintre ferma noastră şi Călăraşi, şi acolo îi examinau. Şi n-au rămas repetenţi şi nici corigenţi. Şi ei şi părinţii îi îndemnau să înveţe, că ce-ar fi însemnat dacă aceşti cinci ani n-ar fi fost învăţători şi profesori acolo, ce-ar fi fost cu copiii ăia, care nu puteau să meargă la şcoală? Ce s-ar fi întâmplat? Analfabeţi sau semianalfabeţi! Cât ar mai fi învăţat după aceea?

După vreun un an, doi, soţul meu a fost director. Şi inspectorii noştri de acolo de la Călăraşi nu s-au sfiit şi chiar m-am mirat cum de au îndrăznit şi chiar inspectorul-şef spunea la o consfătuire a cadrelor didactice – eram şi noi chemaţi acolo – să spună: „Duceţi-vă la Olaru să vedeţi şcoală!“ M-am mirat că poate să spună acest lucru, mă rog, erau tot comunişti, nu?

Soţul meu a făcut un mic laborator de fizică şi de chimie şi i-a pregătit pe aceşti elevi (de la a VIII-a în sus). De ocazii, făceam serbări şcolare, la care nu numai cei din sat veneau, dar şi din comunele învecinate, pentru că, nu ştiu… regiunea aceea a fost mai înapoiată, din toate punctele de vedere, era mai înapoiată.

Am avut, aşa, un talent regizoral. Eu dădeam indicaţii ce trebuia să se facă şi cu ce elevi, pentru că îi cunoşteam de la limba română.

S-a jucat acolo „Conu Leonida faţă cu reacţiunea“ , „Sânziana şi Pepelea“. Astea mai grele erau jucate de băieţi mai mari, de persoane… de tineri mai mari. Dar şi cu cei mai mici, cum spuneam, „Sânziana şi Pepelea“, poezii. Am strecurat o dată şi „Noi vrem pământ“… n-au înţeles „alţii“ ce ar vrea să spună. Şi era un cadru didactic necalificat, dar bun muzician, el făcea muzica. Era o fanfară acolo şi, în sfârşit, le-am creat copiilor şi momente plăcute, să nu simtă chiar aşa de greu locul în care au stat. Dacă aş putea să spun despre aceasta perioadă, în activitatea mea de peste 35 de ani, cred că cele mai mari satisfacţii le-am avut acolo.

Când în ultimul an li s-a permis elevilor să frecventeze cursurile, am avut 23 de elevi aşa, dintre ei 22 au trecut în iunie şi unul în septembrie. Deci, toţi au reuşit… la examenul de admitere la liceu ca să frecventeze cursurile pe loc, nu la fără frecvenţă, la Călăraşi.

Le-a cerut soţul meu să trimită nişte căruţe după lemne. Şi care a fost răspunsul? „Da’ ce, e şcoala mea? Asta e şcoala lu’ Raia! Să se ducă el să aducă lemne!“ S-a dus soţul meu cu căruţa după lemne, aşa, ca să aibă copiii cu ce să se încălzească. Nu prea a fost mare căldură, dar totuşi, cu ce au mai îmbrăcat. Ne-am mai abonat la nişte reviste literare pentru tineri. Ne elogiau, dar poate puţin exagerat, în sfârşit, să zicem, să luăm linia de mijloc.

Am aflat că vom putea pleca. Ne-am gândit, casa să o primim, că dacă nu primim casa la ce să ne întoarcem? Ei, aicea stătea unul de la partid… am dormit vreo două zile pe la nişte prieteni de ai noştri, mâncam la cantina şcolii. Şi cel care a stat aicea a spus că nu poate să se mute imediat, că nu-şi găseşte locuinţă, deşi ei, cei de la partid, de la Securitate unde vroiau, acolo îşi găseau. Noi am stat aicea, în camera asta, ei stăteau aicea… acuma vă închipuiţi că instalaţia sanitară este dincolo… în ce situaţie ne găseam noi, nu? Am pus un pat aşa, un pat aşa, atâta am avut, un dulap şi o masă. La bucătărie n-am putut, că era bucătăria comună, n-am putut să lucrez cu ei acolo, am mâncat la cantină câtva timp. Şi cred că o lună sau mai bine de o lună el nu s-a mutat de aici. N-am mai avut mobilă, nimic. După câtva timp ne-am luat mobilă, cum să zic, am început-o, aşa cum zice românul, „de la lingură“.

Mi-am făcut un bilanţ al activităţii mele. Treizeci de elevi de-ai mei ori că sunt profesori de franceză – şapte sunt aici în localitate – fie că au dat examen, eu ştiu, la comerţ exterior sau unde se mai cerea o limbă străină, deci vreo treizeci au reuşit cu ce au învăţat de la mine şi cu voinţa lor, că doar nu poate profesorul să toarne cuiva cu pâlnia în cap. Cam am această mulţumire oarecum, că cei care au vrut să înveţe, au învăţat.

În sfârşit, să mă întorc la Basarabia. Un băiat care a reuşit, el terminase liceul… sora lui n-a fost în Bărăgan pentru că intrase la facultate la Timişoara. El, din Bărăgan a reuşit să se înscrie la o facultate la Bucureşti, dar cum a reuşit? El cunoştea limba rusă… pentru limba rusă. De câte ori vine la sora lui, vine şi la Oraviţa şi în speţă, să zic, vine la noi.

Am crescut şi nişte păsări, nişte porumbei am avut acolo de îngrijit de ei. Am avut un căţeluş pe care în casă l-am ţinut atunci când a fost înzăpezirea, nu mai ştiu în ce an o fost, da’ mi se pare că după vreo trei ani o fost…’53. Multe case au fost înzăpezite că nu puteai să ieşi de prin casă, nu se putea ieşi nici pe geam, nici pe uşă. La noi era, eu ştiu cum, bucătăria avea aşa un gemuleţ mic şi parcă acolo nu s-a oprit aşa vântul, zăpada dădea în partea din faţă şi bietul căţel scheuna să-l lăsăm afară şi aşa l-am lăsat – soţul meu o deschis geamul ăla şi el după ce şi-o terminat nevoile o venit iar acolo şi acolo îl ţineam. Nu mai spun că căţelul ăsta de multe ori venea la şcoală. Şi venea acolo unde predam eu, nu făcea, nu zgâria, nu nimica, dădea cu labele, deschidea uşa şi drept la catedră, aci, la picioarele mele, nu făcea nici o gălăgie, nici copiii nu-l luau în seamă, că i-a deranjat sau ceva…

Când am venit aicea pe catedră completă, la franceză era altcineva. Şi deci am predat numai română şi patru-cinci ore de desen – n-am avut catedră completă până la începutul anului următor. Noi eram „elementele putrede” venite din Bărăgan. La conducere au fost comunişti, totdeauna. Am avut mai mult satisfacţii pe plan profesional. Ultimii noştri ani au fost oarecum mai liniştiţi, ca să zic aşa. De ce zic aşa? Am făcut o cerere la Reşiţa, am zis că merit şi eu acest lucru după atâţia ani, să plec în Franţa. Mi s-a răspuns ca eu sunt mai în vârstă şi că trebuie să trimită şi profesori mai tineri.

Mai mult, că n-am să uit asta niciodată, m-a afectat şi m-a durut ca şi cum mi-ar fi dat o lovitură de moarte şi printr-o întâmplare am supravieţuit, ca să zic aşa.

Era pe data de 1 mai mi se pare, nu se terminase anul şcolar. Şi atuncea am cerut de la inspectorat – desigur, mi-au admis – că vreau să termin anul şcolar – tot am fost dirigintă, că toată viaţa am fost dirigintă, la o clasă terminală. Şi era şi înaintea bacalaureatului, şi eram şi dirigintă, şi pregătire pentru bacalaureat, că aşa, ca o paranteză, eu în afara de orele de curs, făceam şi cercuri de limba franceză, cei mai buni care vroiau să mai înveţe ceva, să mai ştie ceva, săptămânal aveam cerc de limba franceză care au fost frecventate nu numai de cei care studiau limba franceză, ci şi de alţi elevi, buni, sigur, că doar numai aceia doreau să ştie mai mult. Şi atunci mi s-a aprobat să predau în continuare fără retribuţie. Desigur, asta nu m-a împiedicat, că asta n-a fost aşa de mult, o lună şi ceva. Dar, ce urmează să spun m-a durut aşa, ca o rană. Conducerea şcolii de atunci, doar a ştiut că mă pensionez, nu? Şi a ştiut şi când termin activitatea. Am plecat din cancelarie luându-mi cărţile, caietele, ce am avut în sertarul meu, nu mi-a spus nimeni: „Vă mulţumim pentru activitate şi… Dumnezeu să vă ajute!“… sau o floare.

Elevii mei la care am fost dirigintă – care erau jos, unde au avut clasa, nu le-am spus cu o zi înainte, cu două, cu nouă. Ei m-au aşteptat în faţa liceului, câţiva au plâns, şi eu desigur, şi asta a fost plecarea mea de la şcoală. Din partea colegilor, hai nu ei ar fi trebuit, dar direcţiunea cred că ar fi avut datoria, cred eu, când pleacă un om la pensie după 32 de ani, cei mai mulţi petrecuţi aici în şcoală, să-mi zică un cuvânt de rămas bun.

Nu mai spun că înainte… ba, după un an s-a-ntâmplat, după un an… S-au sărbătorit 100 de ani de la înfiinţarea liceului. Am fost cu toţii. Mi s-a transmis cumva dacă vreau să iau cuvântul din partea pensionarilor. Şi m-am pregătit pentru asta, desigur. Tot această conducere a şcolii nu mi-a dat cuvântul. Şi acuma am această… cum să-i zic… acest text de rămas bun de la şcoală. Nu mi s-a dat cuvântul. Astea mi-au fost, să zic, clipele dureroase ale activităţii mele profesionale.

Basarabenii au început să vină la Oraviţa în timpul războiului, prima dată în ’40, apoi în ’44. Mai întâi au venit moldoveni, pentru că era secetă. Şi mulţi copii au fost adoptaţi, ştiu că soţul meu se ocupa cu acest lucru. Şi chiar şi noi am vrut să luăm un copil, dar eram la începutul căsniciei şi nu ştiam ce să facem şi nu am luat atunci nici un copil. Şi când am fost în Bărăgan am vrut să luăm de la nişte basarabeni, dar mama lui nu a prea vrut să-l lase şi noi am rămas singuri… în casa noastră aş putea să zic că în 20 de ani au trăit copii care au învăţat şi şi-au făcut un viitor…

Se mai spune că istoria este cea dintâi carte a unei naţiuni, eu de mică am fost crescută în spirit patriotic şi în fiecare zi mă gândesc la ce se-ntâmplă în ţara noastră şi la ce viitor va avea. De aceea spun că îl rog pe Dumnezeu să ne unească şi să luptăm împreună ca să avem o ţară reîntregită, aşa cum s-a făcut în timpul lui Ferdinand şi al Reginei Maria, numită „Mama răniţilor“. Unii parcă nu vor să-şi mai aducă aminte de istorie, dar pentru noi Alba lulia trebuie să fie un ideal, pentru că acolo s-au înfăptuit cele două uniri: şi a lui Mihai Viteazu şi a Regelui Ferdinand.

În Bărăgan mi-a fost foarte greu să suport umilinţa la care ne-a supus. Ne-au aruncat acolo într-un lan de bumbac. A doua zi au venit să ne spună că nu aicea, mai încolo câţiva metri este ţăruşul. Nu ştiu dacă v-am spus, m-am dus să cer voie să mă duc la Bucureşti la un spital şi un băiat m-a dus de la spital acasă. Acest lucru mi-a fost cel mai greu, deşi eu cred ca am stat pe verticală, n-am cerut milă. Pentru că am văzut că avem aşa copii buni, cei mai buni acolo i-am avut şi că părinţii ne erau aşa de apropiaţi. Nu am putut să nu ne facem datoria. Autorităţile de la Călăraşi, inspectorul-şef a avut curajul ca să amintească la o consfătuire, a spus: „Să vă duceţi la Olaru să vedeţi şcoală!“; m-am mirat când am auzit, într-adevăr, el a fost de câteva ori acolo, soţul meu a înjghebat un laborator de fizică şi de chimie, cum a putut. Sau colegii noştri, când ne duceam la cercurile pedagogice, totdeauna au vorbit cu cuvinte de apreciere despre oamenii care lucrează în satele noi. Toate acestea ne-au făcut să nu ne simţim chiar dispreţuiţi. Şi nici dacă vorbeam cu preşedintele sfatului sau cu cei de la Securitate, nu căutam să-i măgulim cu ceva, ca să ne facă vreun favor. Parcă mai mult am muncit, aşa am impresia, dar nu am fost chiar apreciaţi…