Doina LUDWIC

Veneau de la Caransebeş gugulani, cum spuneam, cu carul cu mere şi dădeau pe porumb mai mult. Fiindcă la ei se mânca mămăligă. La noi să mânca numa’ pâine. Făcută de casă, în cuptor. Port avea foarte frumos. Io am observat la bunică-mea. S-o purtat foarte mult lucru de mână, dar cu timpu’ au început să cumpere materiale, mătăsuri și nu s-a mai cusut costume naționale, sau în război să să țese. La nunţi mai apărea câte o femeie, așa, de vârstă mijlocie, să-i spun, aveau pe cap ca o căciulă (ceapsă, n.m. N.M.), toată era din bani de argint, trei kg avea aşa o căciulă. Plus un peptar cu Maria Terezia era pe ei, 4:00 din argint era, târşeţ se spunea la ăla din față, târșeț și căpiţă de bani. Asta îmi amintesc io, că aveam io atunci vreo 7-8 ani, și aia care juca cu căpița ai și cu târșețu’ după muzică știa să scoată sunete din el, dar cu timpul toate fetele au început să poarte fuste, pantofi cu tocuri, deci a început să dispară portul popular românesc, majoritatea fetelor mergeau la coafior acuma, s-au emancipat.

Bazoşul a avansat foarte mult; a ajuns că, n-aș putea să spun precis, în ’40, în ce an s-a unit, adică s-a asociat Bazoşu, Recaşul, Topolovățu Mare și Izviniul şi au făcut o uzină proprie a lor la Recaș; deci noi în comuna Bazoș am avut curent electric. Care mergea pe bază de dinam sau io știu ce… și aveam curent electric. În momentul când a intrat curentul a intrat şi cultura. Primul lucru tatăl meu s-a dus şi a cumpărat radio, eu primu’ radio, îmi amintesc, s-a dus la casa culturală cum să spunea, casa culturală, cămin, tot satu’ s-a adunat şi asta a fost prin ’34-’35. A apărut la căminu’ cultural şi noi copiii ne uitam după radio să vedem oamenii care vorbesc. Nu mai vreau să spun că fratele meu a demontat un… noi îi spuneam gramafon, un pick-up cum să spune acuma şi a căutat oamenii dinăuntru, că nu s-a mai putut repara. (râde) Într-adevăr i-a plăcut muzica şi s-a făcut cântăreţ până la urmă.

Gospodăria noastră din an în an a progresat. Am avut nişte cai splendizi. Îmi amintesc că veneam în Timişoara cu bunicu’ și cu căruţa cu cai şi se uita lumea după ei. Da’ erau și-ngrijiți. Bunicu meu, toamna când era lapoviţă cum spunem noi și ploaie, așa, noroi nu-i băga în grajd până nu-i spăla pe picioare, spunea că fac o ciupercă la picioare şi cu seu de oaie le ungea copitele la cai. Asta n-a făcut fiecare. Bunicu-meu a fost maniac după animale. Noi, copiii, sigur, io… am crescut un mânz pentru care mi-aş fi dat viaţa să-l salvez. Dar cu venirea rușilor noi am pierdut doi cai: unul l-a luat armata română şi unul tovarăşii când au venit.

Şi pe urmă au început persecuţiile. N-or avut… îmi amintesc că io plecasem, venisem în oraş şi mă duceam acasă și le duceam pâine cu sacul că n-aveau, noi care făceam vagonul de grâu; bunicul meu a murit flămând. Astea sunt amintiri foarte triste.

Și am fost acuma în comuna natală, dar s-au schimbat şi oamenii, au venit din alte părţi, bănăţenii cam au plecat, or venit, s-or angajat în fabrici, și-au făcut aicea apartamente, case; mai mult bănățeni băştinaşi sunt bătrâni în comună. Restu’ îs prin oraș, copiii i-au dat la școală, io-mi amintesc că de la noi n-au mers copiii la şcoală fiindcă nu avea decât unu, maximum doi copii. Nu să făcea mulți copii. Asta era.

Și-atunci fiecare ținea copilu’, ca să moștenească, să preia munca mai departe. Asta a fost în Banat. La noi nu… Mama mea a fost singură la părinţi, taică-meu a fost singur la părinți, nu s-au făcut copii ca să nu se îndepărteze pământul, țineau foarte mult… erau foarte legaţi de pământ şi îl îngrijeau. Îmi amintesc că într-un an a venit prefectul de la prefectura din Timişoara, și-a trecut pe lângă noi, copil cum eram, curioasă să văd şi eu domnii de la oraş, m-am dus după ei şi în partea aia spre apus nu s-au înţeles, nu știu, că erau așa, lanțuri de grîu. Dar toată lumea punea în cotărci, așa să spunea, grâu. Anu’ ăsta mergea… şi, cum am ieșit, era probabil înainte de secerat, bătea vântul și grâul ăla aşa copt parcă era valuri de aur, ziceau: “uite o mare de aur e aicea”, s-au minunat când au văzut, parcă era același. Același… grâu – o bogăţie.

În partea ceialaltă, dacă ai mers acolo, o fost porumb, în partea ceialaltă a satului. Lângă Timiş era un pământ bun pentru cartofi. Vii au fost vii, dar nu din astea, vii inferioare, vinu’ mai acru, nu era vinu’… vin avea Recaşul în dealuri. Da’ să făcea schimb. Io îmi amintesc că să făcea schimb. Bunicu meu mergea și lua de la neamț. Noi aveam pruni foarte mulţi, dar pentru uz familial, nu se vindea nu făceam țuică pentru vânzare, dar pentru casă. Porci s-au crescut şi impozitele, să știți, au fost foarte mari pentru ţărani, foarte mari a fost și trebuiau să plătească, că de nu veneau şi-ţi luau din casă. Executorii, spuneau ei, finanțele.

Și nu să făcea scutire. O fost ani grei. O fost ani când a mai bătut piatră, scutire n-a existat, ţăranii niciodată nu au primit ajutor de la stat sau ceva. Şi ei singuri s-au zbătut şi au muncit, și munca câteodată atât de ieftin-a fost că nu s-a plătit. Dar ei tot au lucrat și tot au însămânțat.

Şi erau oameni care se gândeau şi la ziua de mâine. Io-mi amintesc că în pod la noi, unde se ţinea grâul, în fiecare an bunicul punea la o parte nu știu cât grâu acolo, ca să aibe în caz că anul respectiv nu e să aibe grâu de sămânță, băga petrol în el, io ştiu cu ce îl prepara şi mai mi-aduc aminte, am mers cu el la câmp, nu știu câți ani am avut, în tot cazu’ nu eram nici la școala primară. Și am mers cu el la câmp, mereu am fost cu bunicu-miu, că mi-a plăcut să mân şi caii, eram cu el, el era duhovnicul meu, și-am mers la câmp şi s-a dat jos din căruţă, dân cocie, cum spuneam noi, și-a luat pământ şi şi-a pus pământ pe vârful capului, în creștet, aici. Și io am întrebat, zic: “de ce îţi pui pământ pe cap?” Zice: “Să văd cât îi de cald. Aici îi locul cel mai sensibil, termometrul (râde). Zice: “dacă pământul e rece putrezeşte sămânţa, dacă pământu’ are temperatura pe care eu o vreau atunci pot să însămânţez că el încolţeşte”. Astea sunt lucruri, care io, așa, îmi aduc aminte de ele. De la bunicu am învăţat. El a iubit foarte mult animalele şi le-a îngrijit. Noi am avut un băiat care lucra, slugă, cum s-a spus la noi, dar bunicul meu a dormit în grajd cu el. A spus sunt cai, am avut şi armăsar şi dacă se desface, să duce, să bat, se întâmplă ceva. Nu a avut încredere să lase pe sluga, așa cum să spunea la noi. El s-a sacrificat foarte mult, a ținut foarte mult la animale.

Şi noi copiii le iubeam, soră-mea era micuţă şi aveam o iapă foarte frumoasă, numai că n-a vorbit, foarte inteligentă. Și venea asta mică și vrea s-o bage-n grajd și într-o zi a căzut, s-a împiedicat. Ştiţi cum s-a oprit? Să nu cumva să… am rămas impresionată că să nu o calce în picioare. Caii sunt animale foarte… Dar tot am pierdut, a fost foarte greu pentru noi, am suferit foarte mult. Acum nu mai am pe nimeni în comună, toţi am plecat (voce tremurândă). Dar nu numai eu am plecat.

Mulți au părăsit comuna. Au venit din Moldova, sunt foarte mulţi veniţi în Banat din alte părți. Bănăţenii sunt pe cale de dispariţie, bănățeni spun, de-aicea, fiindcă majoritatea nu au avut decât câte un copil, maximum doi şi sigur că mai mulţi au murit decât s-au născut. Acum io n-am mai fost de câțiva ani în Bazoș. Şi parcă nici nu-mi vine să mă duc. Că nu-i mai comuna care-am cunoscut-o io. Portul s-a schimbat şi s-au schimbat şi oamenii, să știți, că până la urmă s-au înrăit şi oamenii, fiindcă dacă toată ziua tachinezi pe cineva sau cum… și un câine, dacă-l mângâi una și dacă-l lovești…

așa sunt… s-au închis în ei. Eu îmi aduc aminte că de sărbători, de Crăciun. Și era Sfântul Ion şi în comună, la noi, erau foarte mulţi Ion, foarte mulți erau. Și atuncea punea caii la sanie şi se plimbau prin comună, bineînțeles cu sticla de ţuică. Dar să fie bătaie sau crime, aşa ceva nu s-a întâmplat. S-a mai întâmplat la unguri, dar ungurii o fost puțini în comună, dar ei de ei, între românii de-aici, din Banat, şi ungurii, n-a fost niciodată… noi am avut vecini, vizavi de noi, unguri foarte cumsecade. Dacă bunicul meu a început să care la grâu şi nu era până sus și să vedea că vine ploaia, vecinul de vizavi spunea: “mă duc să aduc, eu de unde să-ți aduc” ca să facă puțin acoperiș, să nu pătrundă apa, se oferea singur. Au fost mulţi care s-au căsătorit cu fete românce.

O singură familie de nemţi a fost, nemţi erau în Recaş, la noi o singură familie şi alea trei femei, comerciante, restul români, ţigani am avut, foarte mulţi; să ştiţi că ţiganii s-au aşezat pe lângă comuni bogate, unde au fost comuni sărace nu au fost mulți ţigani fiindcă ei prin asta veneau, lucrau şi primeau bani, dar mai mult primeau făină și ce le trebuie. Eu îmi amintesc că veneau la noi şi mama le dădea unsoare, brânză de oaie și ce era, pentru alimente mai mult, dar erau şi care-şi lucrau şi grădinile, aveau cartofi. Îmi mai aduc aminte odată, eu mergeam în vacanţă acasă şi erau la marginea satului gropi, s-a luat pământ de acolo și din pământ s-a bătut zid şi s-a făcut casă, eu am mai prins case de pământ, foarte răcoroase vara şi foarte călduroase (iarna), zid greu, de juma’ de metru, pământ bătut, dar parcă era mai tare ca betonul; erau gropile astea şi era prin aprilie şi am văzut copii de ţigani plini de pojar în apă, în gropi în pielea goală, pe noi nici nu ne spăla când am avut pojar, ne dădea aşa, cu o cârpă pe faţă şi ei cu pojar făceau baie în gropi. Și eu m-am dus acasă și am spus: Doamne, a lui Șiti, așa le spunea, erau vro 9 frați, îs toți acolo în pelea goală și fac baie în gropi. Dar nici n-au avut viaţă lungă, i-adevărat.

50, 60 de ani, sigur că n-au îmbătrânit. Ce mai vreți să știți despre bănățeni? Asta… io v-am povestit despre Bazoșu Vechi.

Comuni în jur, a fost, a fost, cum să spun și o concurenţă între comune. Concurență. Ăştia au grâu bun sau…, culmea a fost! Noi în Bazoş am fost cu agricultura, Izviniul a fost cu varză, ei puneau varză, făceau comerţ cu varză, noi făceam comerț cu porci grași, cu boi grași, cu așa ceva. Izviniu era cu varza, varza. Belinţul era cu cartofi şi mi-amintesc că aveau un soi de cartofi parcă erau cornuri, așa erau, dar numai pentru prăjit cartofi, erau subţiri. Cornuri mici, așa. Erau cartofi… Eu nu mai văd din soiul ăla de cartofi. Acuma… a dispărut. Da.

Da’ Belinț avea soiu’ ăsta de cartofi. Și mi-aduc aminte că și diferite soiuri de grâuri erau la noi. Bunicul meu, nu ştiu de unde a adus în ultimii ani un soi de grâu, bagnut. Fără ţepi şi făcea o boabă roşie.

Și-ntr-un an am venit noi cu căruţa de saci încărcată în piaţă şi se vindea la 150 – 200 de lei suta de kg, metru, cum spuneam noi. Şi bunicul a spus că la preţul ăsta de 200 nu-l dă. Un alt cetăţean, nu știu, din Remetea, de unde, a venit din Iosefin, că și acuma să spune Iosefin – acolo era, pe malul canalului Bega, veneau şlepuri din Austria, din Germania şi încărcau de aici din Timişoara – a venit unu’ şi spune: “Du-te că în Iosefin, zice acolo, la port, a venit un şlep din Germania şi ia grâu. Dacă ai grâu bun îţi dă şi 400 pe el, pe suta de kg”. Eu nu ştiu câte sute de kg am avut, căruţa era destul de mare, încărcată. Și am mers. Io, bineînțeles, cu bunicu-miu. Am mers acolo şi-mi amintesc că a venit un cetăţean şi avea, așa, cam la 50 de centimetri, ca un burlan, l-a băgat în sacul cu grâu, jos, a scos, tot a tras, a tras, până a ajuns sus de tot. Am mers înăuntru.

Desigur, că copil, m-am dus să văd. A pus, l-a cântărit, a calculat și spune lu’ bunicu-miu. Zice: „400 pe suta de kilograme. Îți dau.” Bunicu-miu ce să mai spună, zice: „sigur, îl dau.” Zice: “Cu o condiţie”. Zice: “tot grâul e de aceeaşi calitate?”. “Da, eu nu am alt grâu, am un vagon de ăsta! Dar numai asta”. Zice, “dacă mai ai”… asta a fost într-o marți. “Dacă poţi, să mai vii, că noi joi plecăm. Io ți-l iau!” Și-mi amintesc că bunicu-meu a mai mers cu două căruțe și-a mai dus. Pentru Germania or luat.

Și-atunci am întrebat și zice că din ăsta iasă făină foarte multă şi de aia bunicul a cumpărat şi am avut grâu frumos şi de valoare. Dacă ai avut interes, ai putut, dar toţi au avut, că toţi au muncit. Mai era câte o familie care erau singur, aveau pământ mult, nu putea face faţă, nu era săpat la timp; dar a fost foarte frumos: era o plăcere când ieşeai sau veneai în comună şi seara când vedeai vacile, noi am avut trei vaci, aşa una după alta, era una mai mică, și două mari cum ştiau ele veneau acasă. Strigau că vin, să le dai mâncare.

Noi, eu cel puțin, ca copil…. ne-am distrat foarte mult. Stăteam aproape de primărie, bineînțeles, era un notar, el era gugulan de pe la Caransebeş, soție-sa slovăciță cred că a fost, și avea doi copii, o fată şi un băiat şi… dar nepoţi peste nepoţi. Şi vara veneau la uică-su acolo. Şi era la primărie acolo un contabil neamţ, Brotman, și ne cânta cu acordeonul şi noi dansam, copiii. Pe urmă mergeam la Timiş, Timişul era plin de peşte. Te ciupeau la picioare. Plin de pești. Şi scoici. Ştiu că adunam scoici într-o traistă, așa, într-o sacoşă, mama nu ne-a primit, dar ne-am dus la casa ceilaltă, casa lu’ taică-miu, la străbunica şi aia ne prepara scoicile. Io cu fratele-am mâncat. Ei n-or mâncat, da’ noi am mâncat scoici. Pe urmă, mergeam toamna, așa, în pădure. După melci mergeam. Copiii.

Io știu… A fost multă veselie, multă, ne urcam în căruţă şi plecam, cântam; multă veselie până au venit “eliberatorii”. Atunci nici n-am mai cântat, fiecare a căutat să-şi ascundă un sac de grâu sau ceva ca să aibă ce să semene. Până la urmă bunicul meu a murit, tatăl meu a fost ridicat, dus. Eu am luat fraţii cu mine şi mă bucur că am putut să le dau o pâine în mână. Amândoi sunt bine: fratele a plecat în America cu familia şi soră-mea e aici, are un băiat, are şi o nepoţică. Eu mi-am făcut datoria. Eu n-am avut copii şi nici n-am vrut că abia mi-am crescut fraţii (plânge). Asta a fost tinereţea mea. Foarte trist.

Dacă nu veneau comuniştii, Bazoşul, care-avea curent electric programaseră să facă linie, că noi n-am avut tren de la Recaș, erau 8 kilometri și voiau să facă de la Recaș spre Bazoșu Vechi să treacă Timișu, Chevereș, să iasă la Buziaș, că noi eram și de Buziaș aproape, dar au venit comuniştii şi nu s-a mai făcut nimic. Majoritatea din băzoșeni au plecat, îs prin oraș, au rămas numai bătrânii, copiii toți au plecat la Timișoara și prin toată țara sunt împrăștiați. Dacă le-a luat tot… fiecare, unii o făcut școală, alții o făcut meserii. Nu s-a mai putut din colectiv să trăiești. Au distrus ţara asta, așa cum or distrus Bazoşul s-o distrus tot, tot. M-am uitat şi la Recaş; îmi amintesc Recaşul ce gospodării erau acolo, acuma nu fac ură de nația asta, țigani, dar au făcut cum au făcut ca şi în Timişoara nişte clădiri parcă-s… dar după mine e un stil indian, ăsta nu-i stil european casele care le fac ei.

Eu nu mă pricep la arhitectură, doar atât cât am văzut în filme. Noi am avut în Banat și culmea, am fost în Iugoslavia și când am întrat în Banatul iugoslav parc-am întrat, nici nu mi-am dat seama c-am întrat… c-am ieșit din România și-am întrat în Sîrbia. Aceleaşi gospodării, erau foarte mulți la Panciova, foarte mulţi vorbeau româneşte, desigur, cu accentul lor. Fiindcă în timpu’ Austro-Ungariei o fost uniți, numa’ după războiu’ din 14-18 când a căzut Imperiu, cum a fost împărăția austro-ungară. Noi am aparținut de Peșta, alții o aparținut de Viena.

Bunicul meu tot povestea şi n-am să uit, poți să-nregistrezi și asta, că am venit la târg cu bunicu-meu cu porci graşi înainte de Crăciun. Eu m-am dus prin târg nu știu unde şi bunicul s-o dat jos din căruţă şi o stat de vorbă cu cineva şi când se întoarce-napoi nu-i mai pătura de pe cal, avea pătură ţesută acasă, groasă, așa, din lână pură. I-a luat pătura. Bunicul meu şi-a dezbrăcat de pe el, avea din piei de oaie, bundă spuneam noi şi-o aruncat pe cal. I-o furat pătura.

Na, am vândut porcii şi am mers să-şi cumpere un felinar. Limpaș, spuneam noi. El a luat banii şi-mi amintesc că avea un portmoneu, așa, şi i-a băgat în portmoneu banii, nu mai știu câte mii, și-a băgat în buzunar şi am mers la o fierărie în piaţa Traian să-şi cumpere felinar. Limpaș, cum spuneam bănățenii. Şi când caută, nu mai e. El o fost foarte furios atunci şi a spus: “Uite, zice, fată, zice, cât o fost Austro-Ungaria aşa ceva nu s-a întâmplat. Erau jandarmi, ăia cu pene de cocoş”. Eu nu i-am prins, bineînțeles. „Doi erau, dar nu vedeai picior de borfaş; acuma mi-o furat şi procoviţa, şi banii. M-or furat și banii de pe porci.” Asta a fost România Mare. Bunicu-meu a fost foarte dezamăgit că ce s-a întâmplat.

Că au venit… au venit de unde au venit și au venit să fure, nu să muncească, ceea ce se întâmplă şi acuma. Eu am discutat cu sora mea şi i-am spus că mie nu-mi place Timişoara; m-am săturat de mizerie şi de murdărie, dacă aş avea curajul mi-aş cumpăra o casă la ţară, încă aș putea să mai îmi pun acolo o salată, un cartof, dar ți-e frică, că vine şi te omoară. Nu poți să stai două femei. Eu am stat câțiva ani la țară. Am dormit cu secure lângă mine; venea nepotul meu, zice: “pune-ţi securea”. E… s-au dus și-au furat. Şi nu, nu bănăţenii fură, veniturile cum spunem noi, ăştia n-au venit să muncească. Care are gospodărie nu pleacă şi dacă n-are gospodărie să-şi facă, dar nu-şi face, vine şi fură. Așa ceva nu s-a întâmplat. Mi-aduc aminte, nouă o singură dată ni s-au furat trei curcani, da’ curcani mari. Și tatăl meu a dat telefon, era jandarm la Recaş, nici nu era în comună jandarm sau pază, nimic. A dat telefon la șefu’ de post de la Recaș, zice: “lasă că-i găsim noi!”. Şi într-adevăr, el a plecat de la Recaş spre Bazoş şi s-a întâlnit cu doi ţigani. “Ce aveţi în sac?” “Am cumpărat nişte curcani, să avem şi noi, domnu’ şef” “Ia să văd şi eu curcanii (râde), să vedem dacă i-aţi plătit”. Sigur că taică-miu nu i-a dat în judecată. Ţiganii nu furau în comuna unde stăteau, de la ei am auzit, ei nu fură în comuna care stau, țiganii, ei merg în altă parte. S-a-ntâmplat aicea, a fost la ștrandul Tineretului, s-a spart într-o noapte, asta a fost prin ‘82-’83. O fost un café bar acolo. A spart după lichior, după ciocolată, da’ s-o văzut că numa’ un copil o putut să intre prin geamul ăla. Acolo sunt ţigani, lângă ștrandu Tineretului, cum mergi spre Recaş dar ăştia nu fură şi eu am zis către ei, dar ei au zis că nu ai noştri, ăia din Freidorf, din Ronaţ; ţiganii nu fură de lângă casă şi aşa o fost. De prin Ronaț a fost. Acuma v-alegeți materialu’ care vreți. Și faceți, cum să face, o cenzură sau așa ceva. Nu?

Rămân într-o arhivă, așa…

Da’ să nu mă puneți la radio sau la televizor. Nu vreau. Că io am vrut să spun și de fratele meu. El o făcut facultate, numai eu ştiu cum o făcut că n-am avut origine sănătoasă dacă pe tată-meu l-o luat şi l-o dus la Canal. Pe el, pe directorul din comună și mai un băiat. Noaptea a venit, soră-mea o avut 9 ani, i-a pus cătușe la mâini şi sigur că ea când o văzut că i-a pune cătuşe s-a repezit și a spus: “de ce-l luaţi pe tatăl meu?” şi securistul care o fost i-a dat peste faţă de i-a dat sângele pe gură şi pe nas. Care-a fost mai mic a zis: „Da’ de ce? Tu să taci!”A fost capabil să dea într-o copilă de nouă ani, care plânge că-i pune cătușe, nevinovat. Din pat l-a luat, în pijama. Pe el și pe directorul școlii. Tatăl meu o luptat pe front până la Stalingrad şi o venit acasă cu picioarele degerate şi vai de capul lui; şi p-ormă n-a fost destul asta, pe urmă mi l-o mai dus şi la Canal. Tot şi el, şi pe director. I-o mai dus și la Canal.

R: În ce an o fost asta?

Când o dus pe el la Canal? Știu că-n… în ‘52 parcă. ’51- ’52. Așa ceva. L-o dus la Canal. Mie mi-au pus tot pământul în spate. Trei ani am avut proces la tribunal ca să mă duc să lucrez la colhoz (colectiv, n.n., N.M) la… mama era bolnăvicioasă. Și io să mă duc să lucrez la colectiv, la Bazoş; io eram angajată aicea, funcţionară. Aveam pe soră-mea, care la 11 ani am luat-o la mine, a făcut patru clase că mai mult n-a putut să facă, la Bazoş erau numai 4 clase. Și-atuncea am luat-o aicea și-am băgat-o. A terminat, a făcut 10 clase, că așa s-o absolvit cu 10. Fratele meu era deja aici, l-am luat și pe el. El o terminat 4 clase de normală şi pe urmă mi-o dat dosarul în braţe, n-o mai vrut să-l primească să urmeze mai departe, cum n-am urmat nici io. Am avut noroc că am întâlnit o cunoştinţă şi spune: “du-te că-i director unchiul meu la Şcoala Tehnică Hidraulică”, se înfiinţase o şcoală şi era director Ardelean acolo; ăştia erau bănăţeni din Banatul iugoslav veniți încoa’ şi l-am dat acolo. O mers anul I, II, pe mama am divorțat-o, bineînțeles pe la tribunale cu martori că tata nu a fost bun, și fiind mama orfană de război am avut mai mult drept decât cu taică-mio care era deținut. Am mers şi am dat declaraţii că eu mă oblig să-l întreţin pe fratele meu şi am dus adeverinţă de la mine, de la serviciu şi de unde am locuit şi aşa a reuşit fratele meu să termine. Tehnică hidraulică. Pe urmă o mai făcut şcoala de muzică. La Politehnică n-am îndrăznit să-l bag că ştiam că-l verifică şi nu termină.

Voce o avut. Și atunci l-am mai băgat încă 4 ani, o făcut școala de muzică. Și încă 5 ani facultate. 21 de ani tot elev a fost (râde). Şi acuma s-a stabilit, a plecat în ‘84 din ţară, el o fost solist şi l-au băgat să cânte în baruri că n-au mai putut să-i plătească. Când m-am dus la el mi-a spus: “eu o să fac cancer în gât, nu mai pot să cânt în baruri, e fum de ţigară”. M-am sacrificat, n-am făcut copii ca să pot să-mi ţin frații şi acuma să cânte în baruri? Păi putea să cânte şi cu şapte clase primare! 9 ani numa’ musică a făcut, 4 școală de muzică și 5 de facultate. A făcut în Bucureşti Conservatorul şi a terminat cu media 9 şi nu ştiu cât Conservatorul, o fost prim solist, a plecat în străinătate, în Italia şi acolo a rămas în lagăr şi prin ‘85 a plecat în America, şi a dus şi familia, şi copilul. Am fost şi eu la ei, le merge foarte bine, dar totuși, dorul de țară… Oricât, are casă, mare, frumoasă, situație, copilul e inginer. Dacă copilul ăla care la 10 ani a plecat din ţară şi mereu îmi spunea că el vine măcar să-şi ia o soţie din România, că aşa-s de frumoase. Americancele nu-s frumoase. Fete frumoase noi avem. Mi-a mai spus mie un italian, tot mergea la frate-meu şi făcea o escală la Timişoara, aştepta o noapte la mine şi a doua zi mergea mai departe. Şi eu ziceam: “bine, Alberto, dar în Italia n-ai fete?” “Da, dar nu-s aşa frumoase!”. “Uite, văd actriţele alea…” “Da, dar astea-s numai la televizor, îs puţine…”.

Şi într-adevăr şi fratele meu spunea că poporul român e un popor frumos. Că s-a mai corcit acuma şi o să se corcească şi mai mult. Eu nu mai am speranţe, sunt foarte demoralizată de ceea ce se întâmplă, sunt lucruri cu care eu nu sunt de acord, sigur că nimeni nu le poate lua în considerare. Mă deranjează când merg pe stradă şi îi văd în faţa Continentalului şi la Bega, cu poliţia lângă ei, să facă bişniţ şi nu pun mâna să muncească. Noi am fost copii, frate-meu o avut 6 ani, eu 12 ani şi ne-o dus la adunat de snopi de grâu noaptea şi erau mure pe jos şi ne zgâriau la picioare, nu ne-au cruţat, a zis lasă-i să vadă cum se câştigă pâinea şi bine a făcut. Eu n-am condamnat asta, ăştia nu vor să lucreze şi mă doare foarte mult.

Io așa am văzut, băzoșenii erau ca furnicile, și noaptea auzeai căruţele alea toco-toco-toco, io cunoșteam căruța noastră când s-apropia de casă. Fiecare căruţă a avut sunetul ei, îngrijite, vopsite. Parcă-l văd pe bunicul, vopsea căruţele să nu putrezească, gospodăriile în fiecare primăvară s-au zugrăvit, s-au vopsit peste tot, s-au tăiat pomii, toţi pomii erau văruiți cu var în grădină; curăţenie, se desfundau şanţuri, nu te-a inundat apa.

Acuma aşteaptă să mă duc eu să le desfund, cum am văzut la Ciarda Roşie, i-o inundat apa că şanţurile erau înfundate cu gunoaie. Timişoara care a fost oraşul florilor, a fost mândră când am spus că sunt din Timişoara şi-s bănăţeancă, acuma mi-e scârbă de oraş. Când îi văd că aruncă pe jos… când eu am făcut liceul, pentru un bilet de tramvai aruncat pe jos te amenda. Acuma te atacă, opune rezistenţă. Am văzut, unui domn i-a scăpat biletul jos şi nu ştiu cât a plătit pentru asta. Sau în parc să rupă o floare? Toată lumea circula pe alee, era câte un bătrânel pe care scria “pază”. Noi, elevii, am avut numere ca puşcăriaşii, n-ai putut să faci ceva că ţi-a luat numărul şi te-a eliminat din școală, dacă n-ai avut o comportare cum trebuie. Acuma nu mai ştii care e elev şi care-i vagabond, tot s-a democratizat.

Eu am venit din America, e dezastru cu tineretul! Io mă-ngrozesc dacă ajunge și aici. Ăia îşi părăsesc familiile şi pleacă, mai ales cum 53 de state are America. Am cunoscut o familie de profesori a căror fiică i-a lăsat cu un copil să-l crească, a mai venit le-a mai lăsat unul şi nu ştiu unde-i. Caz concret. Am cunoscut familiile. Și cu droguri și… Acolo e şi mai şi. Şi aici ajunge. Acolo dacă unul n-are droguri e capabil să te atace, dar ştie că americanii nu umblă cu bani cash, umblă cu card și cu cec. Îmi amintesc de cumnată-mea când zicea că trebuie să mergem să scoatem bani, dar să ai bani la tine, nu, că te fură şi acolo. Dar cartierele se cam cunosc unde sunt ei, nu sunt peste tot. Ce-am văzut acolo, poliţai pe bicicletă, pe rotile, printre lume. Tineri, bine echipaţi (râde), mergeau pentru că sunt străzi unde nu pot să intre cu maşina. Biciclete splendide aveau, sigur că aveau şi telefon cu ei. Da’ toți unu’ și unu’, băieți tineri, frumoși. Pe cei mai mulţi îi vedeam în gara ce venea de la Tijuana, din Mexic, în sud, în California, chiar ultimu’… pe frontieră am fost. A fost mai aproape Tijuana decât capitala San Diego. Am fost şi în Mexic. Mexicu’ se-aseamănă cu noi, acuma. Acolo am văzut măgari pictați, în zebre, minunile… comerț, toată lumea face comerț. Copii în fundul gol și așa mai departe. Mahala. Pân-am întrat în centru. Sigur, e diferența asta între săraci şi bogaţi, cum începe să apară şi la noi.

Înainte Timişoara nu a avut mahala cum am văzut la București. Acoperite cu gudron și cu nu știu ce. Mahalalele astea n-au dispărut în Mexic, în California nu mai sunt, în Mexic sunt. Acolo-s grămadă, copii mulţi şi s-au şmecherit. Vin în San Diego, în California, nasc, copilul e cetățean american, se duce înapoi cu el, dar el la 18 ani vine şi se stabileşte. Aşa fac. Dar eu cu frate-meu am discutat, nici statul american nu caută să-i ajute pe mexicani. În loc să facă fabrici în Mexic s-au dus şi au dat toate documentele pentru fabrica de autoturisme la japonezi. Astea sunt planurile date de americani. În America mâna de lucru e foarte scumpă şi și ăia lucră pentru un pumn de orez. Atunci preferă să le dea de lucru la japonezi decât să-i ajute pe mexicani.

Eu cunosc ingineri ce au plecat de aici, unu face pe taximetristu’ la nunți, la… cum le spune la mașinile alea… limuzine la nunţi, la nu ştiu ce. Inginer, șef de promoție, la București a terminat. Altul face pe maseurul, îi zdravăn, la un spital unde sunt bogătaşi din ăștia cu artrită, cu nu știu ce, îi duce, îi pune la masaj, îi scoate; unu’ cară de la farmeri la grădinari pământ tratat. Inginer, cu diplomă din România… care-or mers, cu anii, eu am văzut și ingineri care foarte bine or… Los Angeles care-i după New York ca mărime nu a avut metrou şi un inginer român de vreo cincizeci și ceva de ani a făcut; într-o seară l-au arătat la televizor acolo şi aici am văzut, el şi încă 7 ingineri români au făcut ceva de au rămas uimiţi americanii. Deci noi avem oameni şi capacităţi, dar acuma care merg nu mai primesc de lucru acolo fiindcă n-au ai lor. Mie nepotul mi-a spus: “Doina, toată documentaţia au băgat-o pe japonezi”. Pe ei nu-i interesează. Banii… Au închis fabrica de avioane, nu le mai trebuie, fac rachete, nu mai merg cu avioane să bombardeze, trage cu racheta. Ai văzut că nici radarul nu le prinde”. Pe mine m-o prins primul bombardament, că noi am fost bombardaţi şi de americani şi de ruşi. Da, dragă. Ce să mai zicem… Nu ştiu ce va veni, dar nici în America nu merge, o dat atâta libertate. Ce s-a întâmplat, în ‘91 m-am întors, în ‘93 m-am dus din nou şi m-am întors în ‘96. Au fugit cu maşina, patrula, după unu’, dezident era, nu știu, l-au blocat, i-a tras poliţia vreo câteva bastoane. Un amator a avut aparat de filmat şi s-a distrat, a filmat cum l-au bătut pe ăla. Era urmărit, fusese de nu ştiu câte ori închis şi au vândut filmul cu 500 de dolari. I-a dat afară pe poliţişti şi au cerut despăgubiri de la poliţie 1.500.000 de dolari că l-or bătut. Ei, acum în ‘93, o bandă de negri au atacat toate magazinele din Los Angeles, praf le-au făcut, poliţia a stat şi s-a uitat, n-a intervenit. O început lumea să urle, dar… Eu să-mi pierd pâinea? Şi o fost scandalul când şi-o omorât marele domn Michael, nu Michael Jackson… Și-o omorât blonda. Și-o omorât şi pe băiat, cică ar fi fost amantu’ ei. Da’ ei erau divorțați. A omorât-o, a măcelărit-o, ce mai. Și el a fost nevinovat. S-a găsit probe, tot, tot, tot.

Japonezii n-o să-i ierte… Uită-te la tanti, că io am să mor, am 70 de ani. Japonezii n-o să-i ierte niciodată pe americani niciodată, io-i cunosc pe japonezi, pentru Nagasaki şi Hiroshima, n-o să-i ierte, pun mâna pe toate. Aveți să vedeți. Că sfârșitul pământului tot cu foc o să fie. Şi focul unde-i? Atomii ăştia ce se fac acum. Aşa cum o tras americanii aşa o să tragă şi ei în America. Dacă iei Scriptura şi citeşti, prima care va dispărea va fi America, prin foc va dispare America; că scrie acolo – Babilonul, unde vin vasele şi se uită, unde ne mai vindem noi mărfurile că Babilonul arde. America va arde. Nu eu îi dau foc, nici dumneata. Japonezii o să-i distrugă şi după cum merg treburile nu-i departe, depinde ce idiot îi, apasă pe un buton şi se declanşează. Ăsta va fi sfârşitul, în foc. Eu am citit o carte despre un profesor de matematică ce a fost în Egipt, a umblat peste tot şi a ajuns la concluzia că e adevărat că a fost potopul lui Noe. De ce se găsesc atâtea lucruri pe care nu le putem explica cum au fost făcute? Înseamnă că a fost inteligenţă. În America de Sud o arătat semne de aterizare de rachete, a mai fost cultură pe pământ, dar a ajuns acolo că Dumnezeu n-o mai putut să-i suporte şi o trimis potopu’ peste ei.

Frate-miu o fost așa drăguț când am fost prima dată în America. Vă rețin acuma, poate aveți altă treabă. Io am, acuma nu mă mai duc. Prima dată când am mers, frate-miu zice: “Hai să mergi să vezi Sodoma, că Gomora-i mai departe!”.

Noi am fost crescuţi în frică de Dumnezeu, eu am Biblia. Cu frică am fost. Bunicul meu așa o spus. Primul furt al meu o fost de la cimitir am venit cu trandafiri acasă. Nu știu, 4, 5 ani. Bunicu-miu zice: “de unde i-ai luat?”. „Mocule.” Că io mocu’ i-am spus, în loc de moșu’. “Păi am fost la mormânți.” “Te duci şi-i duci înapoi, la noapte vin morţii după ei! Să nu-ndrăznești să mai pui mâna pe ceva. Ai înțeles? Ce nu-i a tău!”

M-am dus în clasa I la şcoală şi am găsit o radieră cu roşu, galben şi albastru sub bancă şi am luat-o acasă şi am zis: “Mocule, uite ce am găsit!” “Ai întrebat a cui e?” “N-am întrebat”. “Să te duci să întrebi cine o pierdut-o!”. Eu am dat la domnul învăţător şi el o întrebat a cui e. Nici unul n-a spus că e a mea, că n-a fost a lor. Ce s-o întâmplat, seara o fost tineret şi o avut cor, probabil ei or pierdut-o. Învăţătorul o zis: “Norocul tău, probabil de la corişti”. N-a mai cerut-o nimeni. Aşa am fost noi crescuți. Știi?

Eu cu frate-meu când am fost prima dată în Los Angeles… io vă doresc să ajungeți să vedeți, că aveți ce vedea. Eu am fost și-n Mexic, am fost și-n a… am fost și la Hollywood. Am fost și la Los Angeles, am jucat şi eu la ruletă, am pierdut 5 sau 15 dolari şi bineînțeles m-am oprit. Dar am văzut… acolo, la Las Vegas era pe stradă, așa… cu sticlă. O cutie, dar din sticlă făcută și cu femei goale și cu număr de telefon unde poți s-o găsești. (râde). Io, zic, dacă nu-i duc lu fostu’ meu bărbat… îi duc de asta, de la Los Angeles (râde). Ăsta-i Los Angeles. Las Vegasu’. La Los Angeles am avut o cunoștință, de la Timișoara plecase, evrei. Am avut foarte mulți prieteni evrei, da’ să știi că sunt… io-s româncă. Pur. Pur. Dar am tot respectul. Pe mine m-or ajutat evreii mai mult decât românii. Noi ne mâncăm… ei se ajută. De aia și rezistă. Ăsta o fost profesor universitar, tata băiatului la care am fost și așa ne-am împrietenit. Foarte mult. Mama lui mi-o fost cea mai bună prietenă. Şi a plecat în Israel şi de atunci n-am mai găsit o aşa prietenă. Noi suntem invidioşi românii, ei nu sunt aşa. Eu dacă am văzut ceva şi am vrut şi n-am avut bani ea o zis las’ că-ţi dau eu. Dacă era altul zicea, las’, ce-ţi trebuie. Invidie. Şi am plecat la Alex, la Los Angeles, el terminase facultatea bine pregătit, ei or plecat în Israel şi pe urmă în America. Nevastă-sa era româncă de prin Ardeal. Mergem la ei; no, hai pe promenadă, pe malul Pacificului. N-am putut să fac baie în Pacific că-i rece. Apa caldă merge la 15-20 km de la mal, merge în jos şi aia rece în sus. Nepotul o intrat, dar cu costum de scafandru, am intrat şi eu aşa puţin în apă, ca la Marea Neagră când e rece, dar n-ai putut să stai să faci baie. Şi mergem noi şi ne plimbăm.

Prima surpriză a fost când am văzut pe o cucoană foarte elegantă cu câine de ăsta lup, ei zic ciobănesc german, cu pălărie făcută la comandă, ochelari de soare, o zgardă de diamante şi cu manechiură la picioare. […] Toţi o fost de acord, numai ea nu, el face ce spune ea. Soră-mea zice: “eşti grozavă!”. “Păi, eu vin din America, nu vin de la Săcălaz, eu îi ştiu şi pe americani”. Dacă nu s-o destrăma SUA cum s-a destrămat Rusia, să-ţi aduci aminte, am fost acolo la o doamnă… Texasul care are cel mai mult petrol şi e cel mai mare stat din toate 50 şi cu California, nu a câştigat Clinton decât foarte puţin.

Eu n-o s-ajung, dar America… io i-am spus lu’ frate-miu, zic: “Ascultă, când veneam la tine, la…” Constanța a fost solist de operă, bas. Vai, ce voce frumoasă, am înregistrarea aici. Când ai odată timp, vii că ți-l pun să-l auzi cântând. Și zice… și la televizor, dacă vrei, io te primesc. Că văd că ești copil serios, stai și vrei să vezi ceva. Că și io sunt singură. Poți să vii dacă… „tanti, aș vrea să vin să văd un film sau ceva.” Ai televizor?
Avem și noi, sigur.

Eram la Constanţa, stăteam câte o lună, o, ce m-am supărat că eu am vrut să-l aduc la Timişoara la Operă, Era Bucureștiu’, Timișoara și Cluju’. Nu Constanța. La mare, lui marea… Cum i-am spus: “mă, te-ai dus în America în ultimul stat, în partea de vest”. Păi eu de la New York până acolo am făcut 4 ore, cât am făcut de la Londra până la New York. Ori în Ocean ori în Mexic, nu mai poţi mai departe. El zicea: “dare-ar Dumnezeu să văd secerea şi ciocanul la Casa Alba, să ajungă comunismul şi acolo!”. El e republican, îi cu Bush, nu-i cu Clinton. Acuma când am fost i-am zis: “frate-meu, te bagi şi tu în politică, mai vrei secera şi ciocanul?”. “Doamne păzeşte, soră-mea!” “Atunci nu te-ai gândit că o să ajungi aici!”

Când am venit eu în ‘96, acum doi ani, deja o fost ciocniri între Washington şi Texas. Eu am spus: “frate-meu, asta trebuie să se destrame, asta trebuie să ardă!”. Zice: “eu sper să nu mai fiu acolo, să fiu lângă mama şi lângă tata!” Primul sfârşit îl va avea America. Da’ şi California cu Texas sunt cele două state cele mai mari cu bogăţii, sunt minele de aur. De ce or făcut în Arizona, în deşert or băgat Las Vegasul să scoată şi ei un ban, acolo se spală bani. E deşert, numai nisip şi şerpi cu clopoţei, or băgat păduri de elice pentru curent electric, ventilatoare, cum merg aşa, sus, jos, sus, jos; nu ştiu cum n-am fotografie. Sunt bolovani de piatră (despre munți), dar piatră lustruită şi mare, cum nu cad? Cum sunt clădiţi? Frate-meu zice să aicea parcă ar fi fost un fund de mare. Acolo nu plouă decât în martie, totul e irigat. Eu când am mers acolo am zis: “ce plouă!”, dar erau instalațiile, ciupercuțe care stropesc.

Nu ştiu ce va fi, eu sper ca frate-meu să nu ajungă, lumea spune anul 2000, eu nu spun 2000, o să mai dureze vreo 1000 de ani. Prima dată trebuie să dispară America, aşa spune Scriptura. Cetatea Babilonului va dispare cu foc, bineînţeles. Şi asta depinde de cine? Eu cred că o să tragă japonezii. Eu am discutat cu nepotu-meu care e un băiat excepţional. I-am spus: “Marius, tu îi ai colegi!” “Doiniţo dragă, toţi sunt cu ochelari asiaticii ăştia şi foarte greu învaţă, dar au o ambiţie de fier, tocesc, eu m-aş lăsa păgubaş”. Zicea că eu dacă aş învăţa câte 10 ore pe zi cât învaţă ei… Zice: “îs foarte răi Doiniţo!”. El avea prieteni, dar tot europeni. I-am zis: “Dar tu nu ai o prietenă, eşti anul IV, termini…” “Ştii ce? Eu merg la bibliotecă…” Astea sunt pe şine, imense, şi în engleză, română, în toate limbile, tehnice, medicale, istorice, nişte biblioteci imense. Nu le păzeşte nimeni. Cum nu le fură? Păi, când ieşi, treci prin fotocelulă.

Cei mai mari mafioţi sunt sicilienii şi ei de ei se omoară. Să vezi când au ei lovituri, se închid cartiere întregi. La San Diego mai puţin, mai mult la Los Angeles. Îi urmăresc când fac transporturi de aur şi de briliante şi au ăştia armament de o mie de ori mai sofisticat decât are poliţia. Să ştii că americanii sunt prietenoşi, nu ca nemții, noi am stat numa-ntre americani. Soțul meu a fost neamţ, un popor foarte rece. Americanii nu să te exploateze sau să te desconsidere. Ei nu cunosc geografie, o trebuit să le explici unde e România. Mulţi nu ies de acolo, au ocean, munte, merg cu schiurile, se plăteşte pista. Frate-meu spune: “mergeam sus, văd sus în vârf de munte, acolo stau mafioţii, ăştia au armament mult”. Cum au ei apă acolo sus? Îţi dai seama ce pompe pompează pentru ei! Şi curent electric? Au pistă, le duc alimente. Au conducte de gaz până acolo, sus de tot, mai sus decât catedrala noastră. Ei de ei se atacă, sunt familii ce se atacă, mereu arată la televizor, scrie în ziare, se înşeală unii pe alţii şi atunci se războiesc. Toţi sunt italieni; mai au angajaţi, asiatici pe care îi plătesc, dar ei sunt cu capitalul.

Frate-meu sună în fiecare duminică şi zice: “tu ce-ai făcut?” “N-am făcut nimic, pământul nu s-a dat.” “Când vii?” “Până nu rezolv cu pământul nu vin! Anișoara nu figurează niciunde, eu am dat pământul la stat, nu?” Şi să-l las? Nu pentru mine! Acum nu are valoare, dar peste câţiva ani o să aibă valoare… Am suferit pentru el (pentru pământ, nota mea, N.M.), trei ani de zile m-or trambalat pe la tribunale pentru cote, o vrut să mă bage la puşcărie nemernicii de comunişti; nimeni din neamul meu n-o fost comunist. Când i-am spus lu bunicu-meu… că pe-ormă o plâns eu că să-l iert. În ‘47 a mai cumpărat pământ. I-am spus: “Mocule, nu mai cumpăra pământ, dă-mi banii să-mi cumpăr casă, că eu nu mai vin aici să stau!” “Lasă fată, că din pământ să scoate casă, dar dacă cumperi casă nu mai scoți niciun ban!” Şi când o venit asta, “Doină, zice, de unde ai ştiut tu?” “Doar ţi-am spus, mocule, că o să vină colhozul. (…) Lasă, nu te mai necăji, eu te-am iertat!”. “Fată… pentru ce am muncit… pentru ce-am fost eu în America 8 ani de zile am muncit la linia ferată, muncă grea. Italienii şi asiaticii… noi am fost europeni, mai mult bănățeni și ardeleni am lucrat muncă brută, japonezii, chinejii ăștia pe la spălătorie, bucătărie, muncă ușoară. Da’ brută, la linie ferată, zice, noi am lucrat.” 7 ani o fost. O venit înapoi când tata avea 10 ani.

Tata o fost născut în ’909. El în ‘17 s-o întors înapoi, în ‘18 o venit România, atunci o adunat dolari; pe un dolar 2-3 persoane au mâncat. Eu am primit de la fratele meu şi de la o prietenă – e de 60 de ani acolo, mi-a trimis de Crăciun o felicitare şi 25 de dolari, n-am primit nici dolari, nici felicitare. Mi-o trimis ghete. Şi de la ea am primit un dolar, cred că-i de argint, cred, şi o monedă de 2 dolari, sunt o raritate, astea peste câţiva ani o să valoreze, că au fost unicat, o singură serie. Au mare valoare. Şi am primit acum şi de la pământ, pentru 10 ha anul trecut 5 milioane şi acum 2 ani 3 milioane. I-am împărţit cu soră-mea. Cu un milion şi două sute mi-am luat un televizor. Noi am avut în lanţuri, nu era în hectare… am avut și pășunat și arabil… cred peste 20 hectare, restul păşune. Erau câte 10 lanţuri de porumb numa să punea, se punea ovăz pentru cai; bunică-meu spunea că dacă mănâncă ovăz luceşte mai bine părul pe ei. Şi la găini mai dădea ovăz, zicea că începe să ouă. Aveam şi lucernă două-trei lanţe, care se tăia, se usca; era lucernă de 7 ani şi de 2 ani; trifoi de cai şi trifoi de boi, două feluri de lucernă aveam. Aveam şi fâneţe. Adunam la fân şi ce frumos mirosea cu florile alea uscate, așa, mama de Crăciun punea sub masă în bucătărie şi toată casa mirosea. Da pământ arabil peste 20 de lanțe am avut, asta știu precis. Restu’ o fost fâneață.

B.N: Se practica sistemul de schimbare a recoltei?

Da, sigur. Dacă un pământ a slăbit, atunci bunicul băga lucernă în el şi după ce îl spărgea nu băga grâu că era mare şi cădea la vânt, băga porumb. Îmi aduc aminte, băga patru cai, nu erau tractoare, ca să desţelenească, numai după ploaie. Făcea cucuruz de doi metri, cu câte trei ştiuleţi. Într-un an grâu, în altul porumb, se punea şi sfeclă pentru cai, pentru vaci. Se dădea. Și cu uruială de porumb se dădea. Bicău, un fel de mazăre sălbatică, se măcina şi se făcea pentru vaci, pentru lapte. Aveau ei calendarul lor, era şi “Ziarul Agricultorilor” pentru ţărani: măgăriţa ţine 12 luni, iapa 9 luni, scroafa 6 luni.

Aveam măcelarul nostru, era un neamţ de la Recaş, Klein. Aveam porci, boi graşi. Era târg la Recaş unde se încărcau vagoane cu boi graşi pentru Italia. Pe drum le adăpau, era unul Ioţa, el aduna, era pilar de marvă. Pilar de marvă le spunea. Și-mi amintesc că-ntr-un an noi am fost la târg şi… io l-am cunoscut pe Ioța, că i-o vândut bunicu-miu și lui. Și ne-am dus la restaurant, am vrut să beau o citronadă. Era cu o bilă de sticlă, dădeai cu degetul, mergea jos şi venea citronadă. Și bunicu-miu, bere a băut. Acasă, seara bea câte o țuică, se mânca sau nu știu ce. Dar peste zi nu, nu s-a băut.

Şi când noi am mers la masă eu am văzut o servietă şi zic către bunică-meu: “uite aici o geantă!”. Şi deschid plină de mii. Și zic către bunicu-miu, uite ce de bani aicea. Bunicul o zis: “asta trebuie să fie a lui Ioţa!” Pilaru’. Zice “Îi beat deja.” El s-o mutat, o văzut pe unu’ și s-o dus la masa ailaltă.]

“Mă Ioţo, uite, ţi-ai lăsat geanta la masă” Atunci eu am zis: “eşti un nesimţit, n-ai pic de bun simţ!” “Păi, Doina, ce faci?” “Păi nici mulţam n-a zis, mai bine îi dădeam la săraci! Dar de ce să nu-i spun? N-ai spus tu că mai bine să-i spui în faţă la om?” Eu am vrut să-mi mulţumească. El spune că după ruşine n-ai să bei apă, că obraznicul mănâncă praznicul. Atunci n-am înţeles dar acum obraznicul cere şi tot nu moare de foame. Vine şi-ţi dă în cap şi-ţi ia munca. Cât am fost în spital 2 săptămâni, i-am spus lui nepotu-meu: “treci pe la mine să vezi ce mai este!” Tot mă cheamă o prietenă să vin la Bucureşti; nu mai de mă duc cu televizor cu tot că pentru el stau, nu pot să las casa singură. Să ştiţi că la soră-mea de pe balcon or urcat şi or furat în Circumvalaţiunii.

În ‘96 am venit, am fost la Bucureşti, mi-or luat rezidenţa domnii de aici. Am vrut să-mi fac mutaţie şi mă duc la poliţie “dvs. nu mai figuraţi la noi, aveţi domiciliul în America”. “Păi eu n-am renunţat”. O sută de mii m-o costat să-mi capăt rezidenţa înapoi. Mi-o fost frică că nu-mi mai dau pensie. Zis: “Ce pot să fac?” “Mergeţi la Ministerul de Interne şi cereţi rezidenţa”. Bani, fotografii, mie îmi trebuia două, mi-o făcut patru, formulare, acte. Acuma ce a fost, eu mi-am deschis gura, am fost la Ministerul de Externe. O mers verişorul lui cumnată-meu cu mine, am stat 4-5 zile în Bucureşti până am rezolvat. Când am intrat era un poliţai şi am zis: “Domnule miliţian…”, bine că nu i-am zis tovarăşe. Cumnată-meu zice: “nu vă supăraţi, ea abia acum se repatriază, vine din America, poate n-o cunoscut schimbarea.” Na, acuma, zice, când te duci la ministru fii atentă să nu-i zici tovarăşu’ ministru! Să ştii că la doi miniștri am fost, la unul pentru frate-meu din învăţământ că o fugit de la practică, o fugit şi o făcut şcoala de pilot, o venit cu diplomă excepţională. Când să-l înscriu o zis: “na, na, numai de la ministru”. Ia-te, Doină, şi te du la ministru’ învăţământului. Mă duc la ministru’ învăţământului şi îi spun.