Doina LAGIA

Tatăl meu a fost profesorul Gheorghe Andraşiu, originar din Pesac; tatăl lui a fost ţăran român, iniţial sărac, însă de o vrednicie şi de o inteligenţă puţin obişnuite. A făcut în aşa fel – cu toate că era Austro-Ungaria când românii nu puteau să progreseze şi să cumpere pământ – nici din punct de vedere material şi din nici un punct de vedere – de ex. nici măcar la şcoala de ucenici românii nu aveau dreptul că ei erau o naţionalitate nebăgată în seamă, paria, cum să spun. Cei favorizaţi erau nemţii, ungurii şi sârbii. Cu toate astea bunicul meu a lăsat la moartea lui trei sute de lanţe lângă Timişoara, primul pământ aici la Urseni, unde sunt fântânile de apă ale lui Vidrighin. Aşa că tata şi-a vândut partea lui.

Întâi????: Primul a fost secretarul lui Vasile Goldiş, când a fost Marea Unire, a luat parte la Marea Unire, a fost, a avut credenţionalul ăla, s-a prezentat la Alba Iulia cu doctorul Laţac Peter ???, prieteni şi colegi de-ai lui – sunt lucruri care el mi le-a povestit şi mi-au rămas foarte bine în minte. A fost apropiatul lui Emanoil Ungureanu – ştiţi cine a fost Emanoil Ungureanu – care a condus toată viaţa economică şi culturală şi a fost factorul cel mai important după Unire, pentru romanizarea acestei provincii nou alipite de Ţara Românească. Şi el i-a sugerat lui tata, care era tânăr profesor… Aşa, la 26 de ani a fost deputat în Parlamentul României tata şi Emanoil Ungureanu i-a sugerat să ia (problema pământului) că ţăranul român era încă sărac cu toată împroprietărirea care s-a făcut. El ca deputat a făcut interpelări pe lângă ministrul agriculturii că nu s-a făcut aşa cum trebuia această împroprietărire a ţăranului, că trebuia mai mult, că se făcea după numărul de copii şi, mă rog, că nu s-a făcut prea corect. Mă rog, a înfiinţat aici Cooperaţia ca să-i ajute pe ţărani să mai progreseze, să scape de sărăcie. Nu aveau unelte. Degeaba. Este o situaţie similară poţi să spui cu situaţia de acum. Ştii că ţăranilor degeaba le-ai dat pământul când nu le-ai dat ce trebuie acolo şi se chinuiau să-şi lucreze peticul de pământ. Şi atunci a înfiinţat Cooperaţia care era în favoarea ţăranilor.

(În ce an?)

Nu pot să spun exact, în ’28-’30, cam aşa ceva. A înfiinţat Cooperaţia, ceea ce a făcut Mihalache în Vechiul Regat. Şi care era scopul acestei Cooperaţii: să elimine pe intermediari, marii cerealişti evrei care luau, la preţ derizoriu cumpărau de la ţăranul român, exact ca acuma, grânele, toate produsele lor şi le exportau cu preţ bun. Or pe aceştia i-a eliminat prin Cooperaţie, le-a cumpărat la preţul zilei produsele şi importa din Germania maşini agricole, unelte şi de toate, tot ce avea nevoie ţăranul român în gospodăria lui ca să exploateze pământul. Şi a înfiinţat bănci agricole, bănci cooperatiste agricole unde li se dădeau ţăranilor, pe termen lung, cu dobândă mică, bani ca să-şi poată înjgheba o gospodărie ca lumea. Ei, asta a făcut el şi pentru asta şi-a sacrificat timpul şi n-a precupeţit, să ştiţi, nici un efort, nimic. Mergea la catedră, şi-a neglijat şi ferma lui, moşia lui pentru această Cooperaţie. Că nu dormea decât trei-patru ore pe noapte. Aşa tată am avut eu! Şi a fost un patriot, ceva aşa, naţionalist îi zice acum, acuma, mă rog, se zice când eşti patriot eşti şi naţionalist şi imediat eşti şi incriminat că eşti şovin. Nu-i aşa. De exemplu tata prin această cooperaţie a fost în legătură cu Cooperaţia germană că şi ei aveau un Genossenschaft, nu ştiu, Mut??? sau cine cu care era prieten – şi ei colaborau. Ei, pentru această Cooperaţie a avut mereu conflicte cu toate partidele care veneau, se succedau la putere. Şi regele oţelului era Auschnitt pe atunci.

(La Reşiţa.)
L-a chemat pe tata să-l tragă la răspundere de ce el importă din Germania pluguri când noi producem în ţară. El producea. Şi atunci a venit cu fierul de plug şi i l-a arătat: „Uite domnule! Pune pe Marcu – care era inginerul lui – să facă analiza fierul de plug ăsta şi al dumitale!” Şi a ieşit că e incomparabil. Ara cu el ţăranul de vreo câteva ori şi se rupea fierul de plug, pe când cel german dura. Şi mult, multe necazuri din astea a avut, dar s-a ţinut tare şi a avut un efect benefic asupra mutlor sate bănăţene această Cooperaţie: 200 şi ceva de cooperative săteşti a înfiinţat tata.

(Unde a fost prima cooperaţie?)

Toate satele din Timiş au avut. Aproape toate.

Tata a fost profesor la Loga, că pe-atunci nu a fost universitate. Tata a fost profesor de istorie şi geografie. Am avut o copilărie fericită pot să spun, de aceea să ştiţi că ea mi-a fost refugiul în anii foarte grei pe care i-am avut: M-am gândit la copilăria mea fericită şi atunci parcă totul mi se părea mai uşor şi m-am gândit că alţii n-au avut parte de aşa ceva, că toată viaţa au fost nişte amărâţi.

(La Murani v-aţi petrecut copilăria?)

Vacanţele la Murani, sigur, părinţii mi-au putut oferi o copilărie fericită. Am fost aşa, cum să spun, favorizată de soartă. Eh.

În ’49 s-a naţionalizat această fermă care o avut-o tata la Murani, şi ne-au dus cu domiciliu obligatoriu la Craiova. Pe tata l-au arestat, eu şi mama am stat 15 ani, pe urmă a venit şi tata, când a scăpat de închisoare. Natural că am pierdut tot. Într-o noapte au venit şapte indivizi înarmaţi, ne-au ridicat de aici din Timişoara şi ne-au dus. Vedeţi, asta a fost categoria moşierilor. Dvs. aţi auzit foarte mult despre chiaburi, ăştia care au fost deportaţi în ’51, după noi, în Bărăgan. În condiţii foarte vitrege au trăit acolo, ştiu toată tragedia lor. Îmi aduc aminte că am mers la gară când am auzit că trec ei, pe noi ne-a dus la Craiova. Să vă spun ce am păţit la poliţie, groaznic a fost! N-am ştiut de ce ne-a ridicat pe mine şi pe mama că tata era în altă parte şi ne-au ridicat pe mine şi pe mama, pe urmă a venit şi tata, pe urmă l-au arestat, în sfârşit, a fost ceva groaznic. Dar ne-au ridicat pe mine şi pe mama cu ce-am avut pe noi, eu am avut 39 de grade, nu am luat absolut nimic cu noi, adică mama a luat două valize pe care i le-a confiscat la poliţie. În Piaţa Uniriii era Prefectura Poliţiei, clădirea mare care se repară acuma şi de-abia când am ajuns acolo în sala mare festivă erau adunaţi toţi cei ca noi cu o bocceluţă. Acolo am văzut, ne-am dat seama că sunt moşierii, că nu erau mulţi, erau până la o sută din întreg Timişul, sub o sută eram. Şi ne-au ţinut două zile şi două nopţi fără mâncare, fără apă, fără nimic. Ne loveau: „Bestii moşiereşti!” În fine, miliţiencele alea de atunci – erau femei miliţience. Noaptea a început să ne cheme pe nume, familia şi nominal pe fiecare şi nu se mai întorceau cei care erau chemaţi. Se auzeau de afară mitraliere: ţaca, ţaca, ţaca, ţaca! Noi îngroziţi stăteam şi nemâncaţi şi nedormiţi. Cum stăteam acolo, doctorul Sălăjan, ginecologul, şi-a făcut o morfină şi a murit lângă mine. O femeie a avortat… Aşa îmi aduc aminte ca prin vis, eu care aveam 39 de grade nici nu mai ştiam.

(Câţi ani aveaţi atunci?)
22 şi eram studentă la agronomie. Eu am vrut să fac filologie comparată la Cluj, dar tata nu, că trebuie să fac agronomie că se ia pământul şi cu chiu şi vai m-am hotărât să fac agronomia. Şi am fost dată afară şi din facultate şi din tot. Dar să continui, deci se auzeau mitraliere şi ăia nu se mai întorceau. Vă închipuiţi la ce concluzii am ajuns noi că îi cheamă şi îi împuşcă şi cu câtă groază am aşteptat să ne vină rândul şi nouă. În sfârşit. Ne vine rândul, mergem, suntem conduşi într-o sală unde era un ofiţer superior de la miliţie şi ne pune o hârtie în faţă în care scria cam aşa, nu pot să vă reproduc exact: „De bună voie şi nesilit de nimeni donez toată averea mobilă şi imobilă statului”. Eu, tânără, atunci m-am revoltat: „Cum pot eu să semnez aşa ceva când dumneavoastră mă siliţi aici”. În sfârşit. Mama a început să plângă că mitraliera se tot auzea. Zice: „Bine! Veţi suporta consecinţele atunci!” Mama a început să plângă şi m-a rugat: „Doina, dar semnează, dar pentru Dumnezeu, uite ce ne aşteaptă!” În sfârşit am semnat, din mila mamei. Şi pe urmă suntem trecuţi într-o încăpere unde erau ceilalţi. Şi ne-au întrebat: „Unde vreţi să mergeţi – noi eram siguri că e doar aşa un bluff, o manevră de-a lor: „La Craiova, la Deva, la Târgu Jiu? S-aveţi domiciliu obligatoriu.” Eu atunci aşa într-o doară – e totuna unde spun – zic: „Craiova.” În sfârşit am trecut acolo, am văzut pe ceilalţi.

În cealaltă noapte ne-au luat în camioane deschise – ştiu că era un ger şi un viscol din ăsta groaznic, noi eram uşor îmbrăcaţi – şi ne-a dus la gara din Iozefin, acolo s-a format un cordon – cât e piaţa aia din faţa gării – de miliţieni şi n-a fost voie să treacă nici rude nici prieteni care veniseră, au auzit. Credeam că suntem pierduţi, că ne deportează în Rusia. Asta am aşteptat, să fim deportaţi. Îmi aduc aminte cine a fost în vagon, a fost Stan Vidrighin, dacă aţi auzit de el, inginerul Stan Vidrighin, fost director al Căilor Ferate, un om extraordinar, micuţ aşa, cu plete albe. El spunea că merge până la Bucureşti şi acolo o şterge. În sfârşit, la Craiova am coborât, ne-a luat un miliţian şi ne-a lăsat în gară la Craiova. Acum ce facem? Ni s-a spus să ne prezentăm acolo la miliţie. Eu m-am dus la miliţie, am lăsat-o pe mama în gară şi acolo am avut un noroc extraordinar. Am făcut de vreo zece ori drumul, deja eram ameţită de foame, de oboseală. Şi când mă-ntorc odată de la miliţie îl întâlnesc pe cine: „Săru’ mâna, Doina!” Mă uit cu groază că am văzut cizma întâi, pe urmă uniforma de miliţian: Titus Ionescu, fostul prefect al Timişorii, care ajunsese comandant – ăsta a fost un noroc al meu personal, extraordinar! Dumnezeu cred că a fost cu mine pentru tot binele ce l-a făcut tata.

Nu v-am spus de tata: tatăl meu din tot ce a câştigat el la fermă să ştiţi că el nu a profitat, el nu şi-a cumpărat o casă, adică casa pe care o avem şi care a moştenit-o de la tata lui e o casă în Fabric, o casă de familie. Altceva nimic nu şi-a făcut. Şi a donat Facultăţii de Agronomie pentru înfiinţarea ei un milion, a donat un milion pentru zidirea Catedralei, atunci pentru înfiinţarea Operei la Timişoara – un milion a fost mult pe-atunci şi pentru Liceul Agricol. Şi multe multe acte de binefacere a făcut şi 20 de studenţi, burse pentru studenţii săraci de la Facultatea de Agronomie printre care a fost şi Giosan, ministrul agriculturii. Aaa, este un roman să vă povestesc! Cum s-a întâmplat şi cum se face că eu am o locuinţă bună acum? Tot mulţumită tatălui meu, cred. Vezi: Faci bine, aştepţi bine! Ştii eu sunt convinsă că şi răul şi binele se plăteşte care-l faci în viaţă, se plăteşte şi dacă nu ţie, copiilor tăi şi este o lege a compensaţiei în toate.

Unde am rămas? Ei, aşa, Titus Ionescu, comandantul. Vedeţi, eu care mergeam, de unde să ştiu eu cum m-am uitat la ordonanţe să văd că-i Titus Ionescu. Zice: „Ce-i cu tine?” „Cum ce-i cu mine, nu ştii că am fost ridicaţi?” „Vino la mine, dar nu mai vorbi că e politrucul aici.” Zic: „Şi de cine să-ntreb?” „De comandant!” Auleo, mă duc la mama, care stătea cu bocceluţa acolo în gară, zic: „Mamă, ştii tu pe cine am întâlnit?” Aşa şi aşa. Şi m-am dus la el şi el ne-a trimis la un general Nicolescu şi mă rog, locuinţă. Dar pe urmă am fost daţi afară de acolo, pe urmă în pivniţă, pe urmă – vai ce tragedie am văzut! Burileanu ???- ăsta care a fost guvernatorul Băncii Naţionale ani de zile – a murit în mizerie într-o pivniţă, mâncat de şobolani! Ce să-ţi spun?! Este ceva înfiorător ce am văzut!

(La Craiova?.)

Da, la Craiova. Minda, iară, din Banat, cu patru sau cinci copii, muritor de foame acolo! Nu pot spune ce tragedie, ce au îndurat aceşti nenorociţi de moşieri care au fost nişte amărâţi, adică atâta au muncit, şi cu nasul! N-au avut nici nopţi de odihnă! Ca să ţii gospodăria, acolo trebuie muncă! Noi am avut trei tractoare, treizeci de cai, treizeci de vaci, trei sute de oi – tot cu trei – patru sute de porci îngrăşam la sat când am plecat. Şi mai ales ultimii doi ani au fost foarte grei că veniseră ruşii şi trebuia să dăm -, pfuuu numai tata că a fost aşa un om întreprinzător şi deştept a putut să jongleze şi să facă faţă acestor cerinţe nimicitoare, de impozite şi de cote şi de tot ce se cerea. Şi plus năvălirea ruşilor în timpul războiului care ţi-or luat tot şi ţi-or prăpădit! Şi vai, vai, vai! A fost foarte greu! În sfârşit.

Am trecut şi pe urmă m-am măritat în august sperând că pot să urmez domiciliul soţului meu care era aici, la Timişoara.

(Când?)

În ’49. În martie am plecat, în 2 martie, şi în august m-am măritat şi am crezut că pot… Am scris Ministerului de Interne că m-am căsătorit: „Rog să mi se ridice domiciliul fiindcă m-am căsătorit cu cutare şi cutare şi să urmez domiciliul soţului meu.” Şi mi se răspunde tocmai când am născut fetiţa la spital, în maternitate, că în cazul ăsta el trebuie să-mi urmeze domiciliul meu, el trebuie să vină! Mai ales că el era din Banatul iugoslav şi nici nu avea cetăţenia română, era apatrid. Ce să-ţi spun, o încurcătură! I se fixează şi lui domiciliul acolo. Hai să murim acuma toţi de foame! În sfârşit printr-o minune am găsit o rudă îndepărtată acolo prin intermediul căreia i-am făcut rost de un post de profesor. Era profesor de română la un liceu de construcţii acolo la Craiova. Şi după două luni îl ridică şi pe el Securitatea, şi îl arestează şi n-am ştiut nimic de el doi ani, am rămas cu copil mic. Atunci am făcut tot felul de munci grele: jumulit de păsări, târnăcop, două săptămâni, trei săptămâni până aflau cine sunt, pe urmă iar mă dădeau afară, …vă spun un chin a fost! Pe cât am avut copilăria de fericită pe atât mi-a fost tinereţea de chinuită – nici n-am avut tinereţe.

Dar în sfârşit, Dumnezeu ne-a ajutat şi am scăpat de toate astea! În sfârşit după 15 ani ni s-a ridicat domiciliul, am venit la Timişoara. Dar, vedeţi, aşa am rămas. Am o singură fată, dar fetiţa mea a plecat când a avut ocazia. În anul al II-lea de facultate la Bucureşti s-a măritat cu un francez şi a plecat, zice: „Mamă, nu ştiu dacă mai am ocazia, eu plec”. A fost o tragedie pentru noi că singurul lucru ce ne-a mai rămas era copilul ăsta, ca ochii din cap. Ei, s-a măritat şi a plecat, că zice: „Eu nu vreau să ajung să păţesc ce aţi păţit voi.” Ea şi-a adus aminte cum a fost copilăria ei, a fost vai şi-amar, n-am avut nici lapte pentru ea. Şi acum e în străinătatae. Nepoţica mea acum este la Roma, are bursă, este la tatăl ei în Santander – că al doilea soţ al fetei mele a fost spaniol şi fetiţa e la el, la Academia Comercială la Santander, şi în anul al IV-lea are bursă la Roma.

(Cum o cheamă pe nepoţică?)

Pica, Picuţa, Laura. Laura Maria Cristina Santiago. Cum sunt la ei atâtea nume.

(Dacă vreţi să-mi povestiţi despre vremea dinainte de perioada comunistă, despre copilăria dvs. Aţi spus că prima limba pe care aţi învăţat-o a fost germana.)

Da, a fost germana, părinţii mei fiind foarte ocupaţi cu această fermă- şi vă spun tata în afară de fermă a avut şi în plus – tata a făcut politică naţionalistă, a fost primarul Timişorii, a fost prieten cu Goga, Octavian Goga, poetul, şi a făcut parte din partidul lui Cuza-Goga, secretarul partidului Cuza-Goga şi Goga dacă venea la Timişoara, la noi venea. A fost primarul Timişorii în ’38. Tata a spus aşa: Noi suntem foarte ocupaţi, copiii noştri sau nu ne ocupăm de ei sau îi răsfăţăm prea tare.

Eu m-am născut un copil fericit, din părinţi care mi-au putut oferi foarte multe lucruri frumoase. Ei fiind înstăriţi, având moşia asta la Murani au spus că sunt prea ocupaţi cu treburile ca să se ocupe de noi, copiii, şi, dacă se ocupă, sigur ne răsfaţă, sau ne răsfaţă, sau ne neglijează, aşa că ne-au luat o Fräulein, o prusacă, din Königsberg. Pe vremuri erau guvernante care veneau aici şi îşi câştigau o existenţă bună. Era o nemţoaică foarte severă, că aici a fost educaţia germană, spre deosebire de Vechiul Regat unde era la modă educaţia franceză şi, natural, educaţia germană era mult mai severă în toate. Şi ăsta a fost norocul meu că nu m-a răsfăţat de mică, fiindcă mai târziu, când au venit vremurile astea de restrişte, şi au venit comuniştii şi am fost deportaţi, dacă aş fi fost o răsfăţată, nu ştiu ce aş fi făcut, dacă aş fi supravieţuit. Pe urmă, când am ajuns de vârsta grădiniţei m-a dat şi la grădiniţă ca să fiu totuşi în colectiv cu alţi –=eam pe jos, că noi locuiam în Fabric, pe lângă Piaţa Traian. Dar dr. Lichtscheindl avea o grădiniţă faorte selectă şi o grădină foarte frumoasă unde ne plimbam. Era, îmi aduc aminte, plină de liliac, alei de liliac, cum de altfel şi la noi la Murani. Când am avut eu doi ani, părinţii mei au cumpărat moşia asta de la Murani, care a fost un mic paradis, cu un parc frumos şi o apă care curgea prin moşie. Aveam noi insuliţa noastră, „Hawaii”-ul. Dar hai să mă întorc la copilărie.

(Fraţi aţi avut?)
Da, mai am un frate cu doi ani mai mare ca mine. Şi mergeam, natural, amândoi la grădiniţă. Fräulein asta a stat până la şase ani, când am intrat la şcoală, la şapte ani, pardon. Peste drum de noi era „Nôtre Dame”-ul din Fabric, de limba germană. Era secţie de limba germană şi de limba maghiară.

(Asta ar veni azi echivalentul claselor a VII-a, a VIII-a şi a IX-a.)

Erau aşa: patru clase primare şi opt clase de liceu, în total douăsprezece clase. Erau nemţoaice şi unguroaice mai mult şi profesoarele şi elevele şi eram numai câteva românce.

(La secţia română?)

Da, la secţia română. Aveam câteva colege românce: Minerva Zbegan, fata inginerului Zbegan, care a fost director la Ape, care a avut două fete, una mai mică, Ligia, măritată cu doctorul Chircă, ginecolog, – când am trecut eu, a trecut-o şi pe ea – Ileana Precup, al cărei tată a fost director, inginer la fabrica asta de ecarisaj, Tanţi Crainic, o ardeleancă care s-a măritat cu doctorul Ionescu, ortopedul. Şi cine mai? Cam astea or fost românce, alte românce n-or fost. Am stat până în clasa a V-a, am dat examenul de capacitate, o admitere de pe-a IV-a pe-a V-a. Ăla ştiu că a fost singurul examen pe care l-am luat prima.

(Mai ştiţi cumva cum era, câte materii…?)

Ei, vezi că asta nu-mi amintesc, probabil că din materiile mai importante. Se dădea o diplomă.

(Cum era la şcoală atunci?)

Era disciplină mare, nu se compară cum e acum şi era foarte mult respect pentru profesori şi decenţă şi disciplină, nu se auzea…, se auzea musca în timpul orelor! Nu era voie. Pe de-o parte, sigur, poate că ne-a apăsat puţin personalitatea, dar eram foarte ascultători şi respectuoşi cu profesorii, nu îndrăzneam să le răspundem, acum e cu totul altfel, acum se vorbeşte şi spun profesorului una, alta. Am auzit, mi-au spus colege care au fost profesoare.

(Cam în ce perioadă se întâmpla asta?)

La şapte ani, în ’33 cam am început şcoala primară, până în ’37. Am intrat în clasa I de liceu, ’38. În ’39 ştiu că eram în clasa a III-a, tata fiind prieten cu Nicolae Iorga, ne-a primit pe mine şi pe frate-meu la Universitatea Liberă Latină, la Braşov, se ţineau cursurile.

(Când şi cum a fost?)

În 1939. S-au făcut şi la Vălenii de Munte cursuri şi la Braşov şi veneau studenţi de limbă franceză, italiană, spaniolă din toate ţările latine, Argentina, Mexic, din tot… Vai, a fost o frumuseţe! Profesori şi studenţi de limbă respectivă. Şi atunci se ţineau dimineaţa se ţineau cursuri şi învăţam – sigur, de profesori universitari ţinute cursurile – şi eram mă rog şi eu pe acolo, mică. Acolo am învăţat bine franţuzeşte, că eu luam lecţii de franceză de mică, de la opt-nouă ani, era Madame de Cahier???, era în Fabric o profesoară renumită, Madame de Cahiere, o franţuzoaică. Dar acolo, la treisprezece ani, când m-am dus, l-am cunoscut şi pe Nicolae Iorga.

(Cum a fost?)

Cum? M-a impresionat, înalt, aşa l-am văzut eu, cu o barbă mare şi ştiu că a vorbit ore întregi. Eu natural că m-am plictisit, ce să spun, că el vorbea savant. Dar să-ţi spun cum l-a cunoscut tata pe Nicolae Iorga şi cum s-au împrietenit. Interesează sau nu?

(Da.)

Vine marele Nicolae Iorga -care deja avea un renume mondial de istoric mare – vine în trecere prin Timişoara, întorcându-se de la studii din Paris. Şi acum toată protipendada Timişorii în alertă: prefectul, primarul. Cine să-i ţină discursul de bun venit în capitala Banatului, proaspăt alipită la ţară? Şi o căzut pe capul lui tata, care o fost tânăr profesor de istorie. Festivitatea de primire a avut loc la Cazinoul Militar. Asta îţi spun din ce mi-a povestit tata. Şi, în sfârşit, ţine tata discursul ăla de bun venit, după care Nicolae Iorga sigur că a mulţumit şi a rostit şi el discursul lui lung şi savant, cum vorbea el, după care îl roagă pe tata să-l conducă să vadă – el era şi demograf, ştii – satele româneşti, să vadă cum trăiesc ţăranii, obiceiuri şi toate îl interesau pe el. Şi l-a dus tăticul, natural că l-a dus în comune mai răsărite româneşti, limitrofe cu comunele germane: la Pesac, de unde era tata, la Lovrin, nu, Lovrin nu, în sate româneşti, la Sânnicolau, nu era oraş pe atunci, era comună, în Nerău… Şi nu mai ţin minte bine, dar în orice caz l-a dus în sate româneşti. Şi a fost foarte impresionat Nicolae Iorga de standardul lor de viaţă şi de civilizaţie şi intra în case şi întreba: „Câţi copii?” „Câţi copii?” „Câţi copii?” „Unu”. „Doi” „Unu”. „Doi”. La care el a rostit această profeţie, i-a spus lui tata: „Nu vor trece douăzeci de ani şi Banatul va fi invadat de olteni, de moldoveni, de ardeleni care sunt mai prolifici.” Că la noi era moda nemţească, ştii, să nu se împartă averea, unu-doi copii, nu mai mulţi. Şi aşa s-a şi întâmplat, s-a adeverit profeţia lui Nicolae Iorga.

Şi acum să mă întorc la Braşov. Îţi spun, şi-a ţinut discursul lui, eu fiind fată tânără, discursul savant, m-am cam plicitisit, dar, mă rog, au început cursurile. Fetele şi studentele au fost cazate la un liceu de fete, „Domniţa Ileana”, nu ştiu, cred că aşa îi zicea, şi băieţii la liceul de băieţi, „Meşota”???, mi se pare. În orice caz, eu am fost foarte mândră că am fost cu studentele şi eu eram cea mai tânără şi răsfăţată. Îţi închipui, treisprezece ani aveam şi ele aveau optsprezece – nouăprezece – douăzeci de ani. Răsfăţată eram: cea mică.

(Cam câţi studenţi au fost la această universitate?)

50-60-70 să fi fost, dar fiecare urma cursurile la ce limbă voia, erau cursuri de franceză, spaniolă, italiană. Şi eu am ales franceza fiindcă deja o ştiam puţin, şi aşa m-am perfecţionat. Deci dimineaţa erau cursuri, de vineri începând urmau excursiile: la Sinaia, era pe atunci Regele, acolo am vizitat castelul Peleş şi Pelişorul. Era aşa că locuiau regii acolo şi ni s-a permis să vizităm. Am fost la Piatra Mare pe cele şapte scări, natural, străinii foarte încântaţi de tot ce vedeau şi a fost o plăcere că era numai cântec, pe tot drumul se cânta, sudamericanii cu chitarele, italienii cu..

(Profesorii sau studenţii?)

Şi profesorii şi studenţii, toţi mergeau în excursie. Şi ăsta mi-a fost norocul că atunci am văzut o parte frumoasă a ţării fiindcă atunci a început războiul şi nu am mai putut călători şi au început necazurile în ţară. Atunci mergeam numai la Murani vara, dar la Murani era foarte frumos că întotdeauna îmi aduceam colege. Erau şi fete şi băieţi. Fratele meu aducea colegi, era tineret şi veselie. Era chiar în timpul războiului, dar ce ştiam noi, copiii în afara faptului că împleteam pentru răniţi ciorapi şi capişoane şi făceam vara serbări şi cu ce adunam de la serbări făceam pentru răniţi şi pentru soldaţi?! În orice caz, a fost frumos. Noi ne-am simţit bine. Dar vezi că tinereţea nu vede părţile urâte, întotdeauna vezi numai frumosul şi eşti, trebuie spus, la veselie şi la voie bună.

(Aţi amintit de fratele dvs., cum îl cheamă?)

Puiu e Viorel, dar Puiu îi spuneam. Îl cheamă Viorel, e la Craiova, s-a căsătorit tot cu o amărâtă care a fost şi ea dezmoştenită de comunişti, moşieră, care era muritoare de foame. El apucase să termine agronomia, era cu doi ani mai mare ca mine, eu n-am apucat s-o termin, am început-o şi ne-a ridicat.
Aşa, am terminat liceul, eu am vrut să fac filologia.

(La Cluj, aţi spus.)

La Cluj am vrut să merg. Tata zicea, văzând cum merg treburile şi mai ales când s-a întors frontul şi s-a văzut rezultatul războiului, mi-a spus că trebuie să fac agronomia. Că vine probabil un socialism, comunism şi o să ia probabil averile, o să lase numai celor de specialitate. A trebuit volens-nolens, dar nolens mai mult, să fac agronomie. Fiindcă eu am făcut secţia literară şi la secţia literară nu se făcea matematică şi fizică şi chimie şi aici noi făceam – că de abia se înfiinţase facultatea şi nu avea catedră de chimie, fizică şi matematică – matematică cu Arghiriade, chimie cu Cândea, fizică cu Sălceanu, care erau foarte pretenţioşi. Profesorii erau spaima studenţilor, mai ales Sălceanu şi Arghiriade. Noi, care nu făcusem, închipuieţi, în clasa a VII-a şi a VIII-a nu mai făcusem matematică, făceam numai latină şi greacă şi a fost foarte greu şi n-am vrut, m-am revoltat. I-am spus lui tăticu’ că eu nu mai vreau, că eu nu fac, că mi-e foarte greu, că nu înţeleg, ştii că erau matematici superioare. Dar în sfârşit a venit ridicarea în ’49 şi atunci am terminat şi cu agronomia şi cu tot! Am ajuns la Craiova. Asta am mai povestit eu data trecută, a fost foarte urâtă ridicarea, că putea să se facă civilizat, omeneşte.

Ajungem acum de Timişoara să vorbim, ce viaţă era la Timişoara, pe vremuri, ce frumos. Erau două cafenele mari, Palace-ul şi Lloyd-ul, erau unii, era viaţa de cafenea, adică seara, la sfârşitul săptămânii unii îşi aveau la Lloyd sediul, alţii la Palace. Şi erau mai multe sanatorii în Timişoara şi medici renumiţi. Cel mai cunoscut şi iubit dintre ei a fost doctorul Galetariu, care a fost nu numai un medic, a fost un om, extraordinar ca om, adică ajuta pe femeile necăjite, era ginecolog. Se spunea că jumătate din copiii Timişorii s-au născut în mâinile doctorului Galetariu. Şi femeile sărace şi necăjite le interna şi nu le lua un ban.Spunea că plătesc cei care au şi pentru ele. Aşa că era foarte iubit şi apreciat! Or în timpul războiului am auzit că, cu mijloace rudimentare ce avea acolo, a făcut minuni, operaţii. Şi în puşcărie. Că a fost arestat, acest om minunat a fost arestat, care a ajutat atâta lume şi săracii! A fost arestat de comunişti şi la canal, mai mare ruşinea pentru cei care l-au arestat! Şi ce a făcut şi acolo la canal, cum a muncit, nu că a muncit, a făcut medicină, tot aşa, fără să aibe cu ce şi cum. A făcut de toate, nu numai în specialitatea lui, a făcut de toate. Era bine. Pe urmă era doctorul Gabor care şi el avea sanatoriu, era doctorul Cacu, era doctorul Rusu, la copii, avea spitalul de copii.

(Aş vrea să-mi povestiţi despre Catedrală. Aţi spus că tatăl dvs. a donat un milion pentru ridicarea ei.)

Tata a dat un milion, acum, mai sunt care au dat, nu ştiu să ţi-i spun, dar au fost unii bănăţeni de suflet care au contribuit la zidirea acestei catedrale. Bănăţenii întotdeauna au preconizat de-a avea o catedrală frumoasă în capitală.

(Intervenţia unui musafir al d-nei Lagia:) A dat şi statul.

Natural că a dat şi statul.

(Regele a fost la sfinţire…)

Da, regele a fost la sfinţire, am stat lângă el şi ne tot uitam, eram cu nevasta lui Marius (Munteanu), cu Ilse Roster, şi cu Liana Puia, doctoriţa Ceauşu, Puia o chema ca fată, Liana Puia şi cu Ilse Roster. Am stat lângă el şi ne uitam la el – era aşa de frumos, o splendoare! În fine: era bronzat, aşa, ştii, un ten cum se bronzează blonzii, aşa, frumos, un bronz frumos şi cu ochii albaştri-albaştri, ţinuta, înalt şi frumos bine zidit aşa, nu ne luam ochii de la el, atât a fost de frumos.

(Câţi ani aveaţi?)

Stai să mă gândesc, asta a fost prin ’44-45, cred că a fost pe atunci.

(Intervenţia musafirului d-nei Lagia:) Pe atunci erai în liceu, clasa a III-a, a IV-a.

Ultima clasă, Petrică, eu sunt bătrână, mai bătrână ca tine.

Tata a dat un milion, de ce, că nu se ajungea, trebuia făcută sculptura, catapeteasma, şi Damian a făcut picturile, pictorul Damian.

(Intervenţia musafirului d-nei Lagia:) Da, Tase Damian, prietenul meu.

Era căsătorit cu o balerină, mi se pare, prim balerină.

(Intervenţia musafirului d-nei Lagia:) A avut o fată care s-a căsătorit cu marele maestru violoncelist Orloff.

Orloff? Că eu nu mai ştiu, am plecat din Timişoara.

(Intervenţia musafirului d-nei Lagia:) Lasă-mă să continui. Fata lui a concertat la Viena şi ea era pianistă şi Tase prin pilele lui Orloff, pe vremea comunismului acerb, i-a totuşi şi lui voie să meargă. A aranjat acolo să vadă pe fiică-sa la Viena şi s-au întors toţi trei la Bucureşti. După un an de zile, iar ceva de amploare în Europa, iar Orloff, s-au dus ei întâi să facă repetiţiile şi Tase s-a dus după o săptămână, a fost concertul extraordinar, dar tinerii, ginerică şi cu fiică-sa nu s-au mai întors.

(D-na Lagia:) Şi a fost Purcariu, arhitectul Purcariu, care a fost batjocorit, alungat din casă. Şi a fost a doua- a treia casă de la podul Mihai Viteazu, de pe Splaiu Tudor Valdimirescu a fost a lui casă, mare, şi l-au alungat din casă şi a murit într-o mizerie cruntă. Ştiu că tata îi ducea de mâncare, ce făcea mama pentru noi le ducea şi lor.

Arhitect a fost deci Purcariu, sculptorul catapetesmei şi candelabrelor Gaju, şi pictor – Damian, Tase Damian. Pe atunci era mitropolit Vasile, prieten cu tata, de la preparandie, care a fost şi la noi, la Murani. Am avut o capelă acolo, am resfinţit-o ortodoxă, că era părăsită de vechii proprietari şi tata le-a scris la Budapesta dacă vor să vină să-şi ia morţii că noi o resfinţim şi i-a răspuns lui tăticu’ să-i lase să doarmă în pace acolo. Atunci am resfinţit-o.

(Cum se cheamă familia căreia i-a aparţinut iniţial moşia de la Murani?)

Manassy.

(Intervenţia musafirului d-nei Lagia:) Da, da groful, contele Manassy, care a avut castel şi la Clopodia, pe lângă Jamu Mare.

(D-na Lagia:) Acela a fost fratele lui. Se pare că la origine au fost tot aromâni şi au fost înnobilaţi, ca şi Corvinii de altfel.

(Intervenţia musafirului d-nei Lagia:) Numai o paranteză: În statul comunist singur doctorul Pătru Groza a înclinat şi capul şi inima la acest mare monument. Toate autorităţile la un moment dat au rămas fără fonduri, comuniştii veniseră la putere şi s-a ştiut că aceşti comunişti construiesc totul, numai biserici nu.

(Cum a fost la sfinţire, ce vă mai aminiţi?)

A fost mare fast.

Precum a spus el, au venit comuniştii, atunci oameni de suflet din Banat, care au avut dare de mână şi puteau să ajute, au dat, şi printre ăştia a fost şi tata care a dat un milion, a făcut o donaţie de un milion, şi pentru catedrală şi pentru operă câte un milion.

(Aţi fost la primul spectacol de la operă?)

Cum să nu.

(Ce vă mai amintiţ de atunci?)

A fost „Aida” cu Gabi Ganea , asta nu mai uit, pe Gabi Ganea! Era tânără-tânără şi foarte bună soprană dramatică. A murit săraca de cancer. Eu am fost obişnuită cu Opera din Cluj, Opera din Cluj a fost bună cu Lia Hubic, Lia Hubic, d-na Liuba Cazacu – D-zeu s-o odihnească, că a a murit şi ea – Stela Simoneti, dar Lia Hubic a fost prim soprana, steaua Operei din Cluj. Şi Bosica, d-na Bosica, Suzana Bosica care şi pictoriţă era, am un tablou de ea pictat. Mari cântăreţi şi baritoni, tenori! Şi Opera din Cluj – redobândind noi Ardealul – s-a reîntors la Cluj şi Timişoara rămânea, capitala Banatului fără operă. Ne-am obişnuit cu operă. Şi atunci Aca de Barbu a rămas aici ca să înfiinţeze o nouă operă la Timişoara şi a reuşit cu mult succes, a mai adus şi de la Bucureşti. A fost un spectacol foarte frumos, cred că „Aida” a fost, cu Gabi Ganea, pe care n-o uit ce bine a cântat şi frumos a jucat. O mare actriţă – Gabi Ganea!

Cum era atmosfera? Pentru prima dată era Opera din Timişoara.)

Era ţinută de operă, înainte nu se mergea în blugi la Operă, seara era ţinută de seară, şi cu rochii lungi a fost înainte, pe urmă s-a venit şi cu rochii scurte, dar îmbrăcat de gală. Se dădea spectacolului cinstea cuvenită. Era o manifestare artistică de mare ţinută. Pe urmă a început lumea, că a venit comunismul, cu proletariatul, cu ţinuta fără cravată, femeile cu batic legate, vai şi amar, aşa că toate s-au degradat, toată viaţa şi ţinuta oamenilor şi sufletul s-a schimbat şi totul s-a degradat, din păcate.

Aşa, ti-am spus de sfinţirea catedralei care a fost un eveniment, de operă, ştiu că tata s-a întâlnit, îmi povestea cum s-a întâlnit cu Aca: Foarte necăjită Aca de Barbu, directoarea operei. S-a întâlnit pe stradă cu ea, necăjită, necăjită. „Aca, ce este?” „Ei, Gheorghe, sunt foarte necăjită”. „Dar ce este?” „Nu am cum să plătesc salariul cântăreţilor, artiştilor”. Şi zice tata: „Cât îţi trebuie?” Nu ştiu cât a spus ea, câteva sute de mii. Şi atunci pe loc s-a dus cu ea la bancă şi pe loc i-a dat un milion. Fericită, l-a pupat pe tata. Aca de Barbu asta a fost o mare soprană, să ştii, la Cluj când a venit din Germania – acolo mi se păre a făcut studiile – studenţii clujeni i-au dus trăsura, au deshămat caii şi s-au înhămat ei şi au dus-o aşa. Mare cântăreaţă a fost! Şi a rămas directoarea Operei aici. Aşa, cu ocazia asta tata a ajutat-o, a întâlnit-o pe Aca necăjită şi s-a dus cu ea la bancă, nu mai ştiu la care bancă din Timişoara şi i-a dat un milion, la Banca Naţională sau la care a fost. Că tata a fost cel mai mare debitor al Băncii Naţionale şi mereu lua şi investea, făcea la moşie acolo

Aşa, pe urmă, restul ţi-am povestit, că în timpul războiului am fost la Murani, şi era cum e tinereţea aşa fără griji şi frumoasă. Cea mai frumoasă parte a vieţii e copilăria, adolescenţa, tinereţea, natural, sunt condiţii, dacă n-ai condiţii… Şi întotdeauna îmi spunea tăticul să iau colege care nu au unde să se ducă la ţară, ştii. Şi luam colege aşa mai sărăcuţe care n-aveau unde să meargă şi care s-au simţit foarte bine acolo. Şi acum spun că cea mai frumoasă amintire din copilăria lor au fost vacanţele petrecute la Murani! Au fost două surori Talpeş, ale prim-procurorului de aici, Talpeş, n-aveau unde să se ducă la ţară şi erau bombardamentele pe atunci, toată lumea se refugea la sate să nu fie bombardată, au fost bombardamente serioase la Timişoara, dar noi nu ştiam de ele şi cântam toată ziua. „Schoen ist die Jugend, sie kommt nicht mehr…”, ştii cântecul? „Sie kommt, sie kommt nicht mehr, sie ist beim Militär. Schön ist die Jugend, sie kommt nicht mehr!” Asta aşa este.

Findcă am redobândit această oază a copilăriei mele şi în anii necăjiţi de surghiun de la Craiova întotdeauna asta a fost suportul meu moral, acum zic că am datoria şi faţă de părinţii mei şi pentru că astea mi-au ţinut moralul, amintirile de acolo, frumoase, am datoria să refac, că am găsit o ruină, totul distrus şi acum să ştii că nu trăiesc decât pentru treaba asta, să refac Muraniul. Natural că este foarte greu, cu pensia mea, dar noroc că am o indemnizaţie de deportare. Uite, acum mi-a dat Dumnezeu această recompensă a celor suferite în 15 ani la Craiova şi mi-a dat norocul să revăd Muraniul şi să fiu acolo şi să am şansa să pot să fac ceva să-l refac, cu toate că e foarte greu. Puterile sunt slabe la bătrâneţe, nu mai spun că cele materiale sunt şi mai slabe, că o pensie totuşi, oricât de bună ar fi, nu-ţi ajunge să refaci clădirea care este distrusă, fără uşi, fără ferestre, refă totul!

(Ce s-a întâmplat cu clădirea între timp?)

Între timp a fost colectiv, fermă de stat, a fost SMT, a fost birt, cârciumă, a fost ceva aşa, fiecare a distrus, nimeni n-a făcut nimic. Au dărâmat capela, au dărâmat spălătoria, au dărâmat îngrăşătoria, maternitatea de porci! Ce să-ţi spun?! Numai au dărâmat, la mine nu s-a zidit nimic. Asta a făcut comunismul: a distrus tot, a dărâmat, a demolat şi mai trist ca orice că a demolat moralul oamenilor, l-a stricat, I-a învăţat să mintă, să fure, asta e cel mai geu, şi acum nu mai găseşti om neîntinat. Eu ştii cu cine lucrez? Lucrez cu tineretul din sat.

Uniforma era obligatorie. „La Carmen Sylva” era uniforma de clot negru, aşa îi zicea, un material lucios, negru, de bumbac, clot, aşa îi zicea, nu ştiu acum n-am mai auzit să fie, nici n-am mai văzut clot, un fel de satin, dar din bumbac, nu mătase, cu guleraş alb aşa mare, cu un nasture negru aici, pe ambele părţi avea gulerul butoniere şi se prindea într-un nasture aici. Lungimea era obligatorie, mi se pare 30 cm de la pământ, ca să nu se vadă picioarele. La „Nôtre Dame” era o uniformă mai elegantă. Era de stofă bleumarin cu fustă plisată şi o cazacă din acelaşi material cu un guleraş albastru deschis, tot de stofă. Şi ţinuta de ..era peste ea un guleraş de pichet alb. Astea erau uniformele obligatorii. Şi la operă, dacă mergeam fără, era obligatorie fustă bleumarin şi bluză albă, asta era ţinuta de spectacole.

(Pentru eleve.)

Da, pentru eleve. La „Carmen Sylva” era o pălăriuţă de fetru cu pănglicuţă şi brodat un C şi un S, Carmen Sylva, care era patroana liceului, prima noastră regină, poetă, Carmen Sylva. Şi la „Nôtre Dame” aveam chipiu, uite-aşa cum ai tu acum, de catifea bleumarin cu şnur auriu şi cozoroc. La „Carmen Sylva” peste această uniformă neagră aveam şi o pelerină de stofă bleumarin, asta tot obligatorie era, dacă era rece. Ghete iarăşi, şi ghete erau, ghetuţe din alea şnuruite, cum sunt moderne acum şi era uniformă obligatorie. La lecţiile de gospodărie aveam halat alb. Făceam lecţii de gospodărie, prin rotaţie era bucătărie şi prin rotaţie era de servici câte o elevă la fiecare clasă la bucătărie. Am avut-o profesoară pe d-na Opreanu, la „Carmen Sylva”, de la Cluj venită, o femeie excepţională, şi gospodină şi pricepută, a avut şi cărţi de bucate ea, Lucreţia Opreanu, de la care am învăţat multe. Am avut o pleiadă de profesoare bune. Fie vorba că noi le spuneam „fosile”. Ni se păreau bătrâne toate, fosile. Erau domnişoare bătrâne: d-şoara Negrescu, d-şoara Drăghiceanu, d-şoara Teodorescu, astea toate erau domnişoare bătrâne ştii care sunt înrâite, înăcrite. Şi uite că am ajuns şi noi, nu ştiu, ni se păreau foarte bătrâne atunci, nu ştiu cum de nu le-o pensionat, sau fiindcă eram noi copii, ni se păreau bătrâne, nu ştiu.