Cristina RENARD

Spuneţi-mi ce vă interesează, eu sunt obişnuită cu cercetarea de etnografie şi de etnologie pentru că am lucrat mult cu o prietenă de la secţia de etnografie din Timişoara, am fost pe teren cu ea, am făcut desene şi interviuri în documentări de teren. Ce vă interesează, Tomnaticul luat în ansamblu sau numai partea legată de familia noastră?

Mihaela Sitariu : M-ar interesa în primul rând despre familia dumneavoastră, până unde ştiţi că era francez ultimul, bunicul era francez, am înţeles, şi se revendica francez..

CM. R : Avem date care merg înapoi până în 1774. În Tomnatic era un preot catolic, Adam Willkomm, care a fost al nouăsprezecelea preot din sat. Al nouăsprezecelea, chiar astăzi m-am documentat.

M.S. : În ce perioadă?

El s-a născut în 1905. Şi timp de 24 de ani a fost preot în Tomnatic. El a eliberat şi semnat toate certificatele pe care le avem eu şi rudele mele. Presupun că a fost şi el interesat de cercetarea originilor franceze ale satului.

(Şi fotografia lui cum a ajuns la dumneavoastră?)

Una din surorile bunicului meu a fost educatoare la grădiniţă. Când logodnicul ei, care era ofiţer în armată, a murit, ea a devenit menajeră la acest preot. Dar eu ţin minte că am fost înrudiţi cu el, de aceea s-a şi angajat la el. Avea o casă parohială foarte frumoasă, cu o vie cu struguri de Malaga, fără sâmburi, din care se făceau stafide, iar în curte erau stative din lemn cu ghivece mari cu asparagus bogat, care curgea până în pământ. Părintelui îi plăcea să picteze, la un moment dat mi-a făcut cadou toate vopselele lui de ulei. Majoritatea actelor el le semna. Avem, de pildă, un extras matricol din parohie care este semnat de el.

(Şi cine a fost interesat de aceste extrase?)

De asta a fost interesat bunicul meu, Haman Dominic.

(Bunicul care şi-a căuta originea…)

Da. Zilele trecute am primit de la o verişoară de-a mea din Germania o foaia matricolă de la biserică şi este mai detaliată decât a mea.

(Deci extrasul acesta al bunicului văd că e din ’44.)

Da. Aici vedeţi că primii sunt Carol Amand şi Bourgeois Francesca, soţia sa. Carol Amand s-a născut în 1744 în Lorena şi a decedat în 1782 la Tomnatic. Deci până aici avem documente.

Bunicul meu Haman Dominik a avut trei copii, doi băieţi şi o fată, mama mea. Pe extrasul verişoarelor mele după unul din fraţii mamei, deci pe descendenţa masculină, Amand Carol, născut în 1744, apare scris ca d’Amand Carol. Şi le-am rugat să caute prin acte şi să-mi dea date despre el, pentru că nici la verişoara mea din Germania şi nici la mine nu apare scris aşa, doar în extrasul lor. Nu ştiu de ce sunt diferenţele acestea… La a doua generaţie numele apare deja schimbat, în Haman… au pus un „H” în faţă. În perioada austro-ungară au maghiarizat numele. De exemplu, bunicul meu a fost Dominic şi l-au făcut Domonkos. Şi să vă arăt o treabă foarte interesantă.

Aici e diploma lui de învăţător de şcoala primară cu limba de predare maghiară.

(Unde a făcut şcoala?)

Din câte ţin minte, la Szeged, „pe cale particulară”, cum se spunea pe atunci. Iar ca să-i fie recunoscute studiile, a continuat cursurile la Arad, ca „elev ordinar al Şcoalei Normale de Învăţători”. Aici deja l-au făcut Domonkos.

(Deci bunicul a fost născut în 1883, în 2 iunie.)

Da, şi diploma este din 1903. Iar aici e diploma de absolvire a bunicii mele… vedeţi ce scris splendid, cum se scria.

(Pe bunica o chema Görlich de fată?)

Da, Görlich Margareta. Dar pe diplomă apare Görlich Margit. Pe toţi i-au maghiarizat. (Este cumva aici trecut anul naşterii bunicii?)

1885, în 2 februarie, la Iecea Mare.

(Ce vă povestea bunicul? Cât timp a trăit, până în ce an?)

(Când a murit? În ce an?)

În 1964.

(Şi bunica a murit înainte sau…?)

A murit după el, în 1973.

(Bunica a plecat cu bunicul?)

Amândoi au plecat. La un moment dat, cam târziu şi absolut întâmplător, am aflat de un ziar editat de Heinz Vogel, Triebswetterer Monatsblatt, din care am doar câteva numere. Sunt extrem de interesante toate, mai ales pentru cine cercetează Tomnaticul. Heinz Vogel este născut tot în Tomnatic, tatăl lui fusese farmacist şi au fost deportaţi şi ei în Bărăgan, unde tatăl lui a şi murit. Tot el a editat scrierile lui Peter Treffil, fierarul satului, autorul celei mai autentice şi detaliate monografii a Tomnaticului. Treffil mergea sistematic după numere de casă şi spunea tot ce ştia despre familia respectivă, de la primul care a venit, ce a lucrat, cu cine s-a căsătorit, câţi copii a avut, când a murit.

Azi am găsit o treabă foarte interesantă, că eu nu ştiam de unde vine numele de Triebswetter… am găsit un articol care spunea că pe inginerul topograf îl chema Anton von Triebswetter. Pe urmă iar ar fi o treabă interesantă, dar pentru cercetătorii de germană, eu nu ştiu ce să spun, că nici eu nu ştiu şvăbeasca vorbită acolo. Bunicul îmi spunea că foarte multe cuvinte rămase din franceză se foloseau în limba lor şvăbească.

(Dumneavoastră cum aţi învăţat germană? La şcoală sau în casă, acolo?)

Noi am vorbit în casă germană şi, ca să nu înţelegem noi, copiii, se vorbea maghiară. Şi bineînţeles că foarte repede am învăţat după ureche ce n-aveam voie să înţeleg. Mama spune că bunica ei nu ştia altceva decât franceză. Eu am făcut primele trei clase în limba franceză, la şcoala primară de stat din Tomnatic, şi abia în 1948, în clasa a patra, m-au transferat la Timişoara, la secţia germană. Nu-mi plăcea deloc limba franceză, că noi vorbeam germană cu bunicii, dar eu nu ştiam să scriu şi să citesc decât în franceză. Şi când am venit în clasa a patra, scriam şi citeam germană şi română ca în franceză şi vă daţi seama ce urlau copiii şi ce râdeau şi ce erau sub bancă…)

(Deci numele dumneavoastră era Prinz.)

Prinz după tatăl meu originar din Maşloc şi Renard după soţul meu, al cărui tată era tot originar din Tomnatic. Pe fiica mea o cheamă Renée Jeanette Renard, ea peste tot şi-a declarat naţionalitatea franceză.

(De la şcoală…)

De la şcoală îmi aduc aminte că ne predau călugăriţe catolice de la Notre Dame des Cieux. Şi ne băteau… ne băteau că eram răi, mai ales eu eram foarte rea. Cât am învăţat noi franceză… ştiu eu ce să zic? Cred că nu prea.

(Dar făceaţi absolut toate materiile la franceză?)

Din câte ţin eu minte, toate materiile erau în franceză, dar noi învăţam ca un papagal, călugăriţele nu ştiau niciun cuvânt, nici în română, nici în germană. Şi noi… ce ne spuneau, învăţam.

(Şi şcoală exista din ’44?)

Cred că de mai devreme. Pe mine părinţii m-au mutat la Tomnatic, fiindcă la Timişoara le era frică de bombardamente.

(Dar aţi fost încântată că o să învăţaţi în franceză? Vi se părea foarte greu să învăţaţi?)

Foarte greu, că n-am înţeles nimic la început.

(Părinţii au rămas în Timişoara?)

Da, părinţii au rămas în Timişoara, că noi aici locuiam. Tata a avut un magazin de confecţii, cu haine făcute de el.

(Unde?)

În Piaţa Sfântul Gheorghe.

(Magazinul era chiar acolo, în piaţă?)

Da, şi acum e tot o croitorie. Şi după colţ, unde este acum un bloc, acolo a avut atelierele. Astea toate au fost ale tatălui meu.

(Şi de locuit tot acolo locuiaţi?)

Nu, noi am locuit într-o vilă la Parcul Rozelor. Acolo am stat în chirie, n-a fost a noastră, din păcate, că acum aveam ce revendica. Şi când au venit ruşii după război, în vilele astea au cazat ruşi. Cu noi au stat mai mult de doi ani un ofiţer rus şi cu adjutantul lui.

(Asta înainte să mergeţi la şcoală la Tomnatic?)

Da, înainte. Şi mama spunea că eu vorbeam rusă cursiv. Când am ajuns la şcoală, rusă, rusă, că pe vremea noastră rusa a fost de bază.

(V-aţi descurcat cu rusa…)

Aveam note proaste la rusă, note proaste, de groază. Ca să aflu, când eram adult deja, vorbind cu profesorul meu de rusă după ce am dat bacalaureatul: „Pentru ce, fată, nu mi-ai spus niciodată, tu ai vorbit un dialect siberian”. Cred că adjutantul ăsta a fost siberian. El se ocupa de mine, că era foarte iubitor de copii. La Parcul Rozelor, unde este acum terenul de tenis, înainte era un patinoar. Şi el era toată ziua cu mine la patinoar. Când era un pic de soare, el avea mânecile de la cămaşă suflecate, iar eu eram singurul copil numai în rochie şi fără mănuşi şi căciulă. De-asta cred că eu nu am fost friguroasă niciodată.

(Dar vă lăsau părinţii?)

Nu ştiau, ei se duceau la prăvălie în treaba lor, eu rămâneam cu rusul şi cu servitoarea, dar ea îşi vedea de treburile ei.

(Dar patina şi el?)

Doar eu patinam, el stătea la margine.

(Cum îl chema?)

Koja.

(Şi mai cum?)

Atâta ştiu. Şi după aia îmi spunea fostul meu profesor: „Dragă, ai vorbit un dialect siberian, spuneai nişte cuvinte, nimeni nu te înţelegea”.

(Aţi prins, aşa mică fiind, aţi prins.)

Da, da, mama spunea că mă auzea pe mine că vorbeam nonstop cu el

Ofiţerul în schimb vorbea rusa. Mama şi tata ştiau destul de bine rusa, iar ofiţerul vorbea şi el mult cu mine. Probabil îi era dor de casa lui, de familie…. Eu învăţam foarte repede, după doi ani şi ceva vorbeam bine. Tot aşa m-am pomenit prima dată când am plecat în U.R.S.S. într-o excursie, după o zi, două, mi s-a părut aşa de familiară limba şi am început să vorbesc fără probleme. Singura limbă străină cu care am probleme este franceza.

(Da?)

N-am avut curaj să o vorbesc. Pentru mine este o limbă cu atâta fineţe şi atâtea nuanţe, că îmi pare rău să o pocesc.

(Şi nu aveţi nici cu cine să mai vorbiţi.)

Bine, în liceu făceam franceză, dar eu tăceam liniştită, am tăcut de la început, n-am spus un cuvânt.

(De ce, aveaţi inhibiţii?)

Da, da. Călugăriţele ne băteau când ne prindeau că vorbim altă limbă, dar ce puteai să aştepţi de la atâţia copii…

(Da, da, şi înseamnă că nu prea vă plăcea la franceză.)

Păi nu ne înţelegeam cu ele, vă daţi seama că eram chinuiţi.

(Şi bunicii ce ziceau? Vă plângeaţi la bunici sau…?)

Nu prea, cu toate că bunicul fusese învăţător, iar bunica educatoare. Bunicul mă tot îmbia: „Hai acuma, hai să învăţăm”, dar eu eram atât de sătulă de lecţiile de la şcoală, că nu îmi mai trebuiau mie lecţii cu el. Că el voia să facă germană şi română cu mine. Dacă era posibil, făcea şi maghiară. Eu: „Nuuuu….”