Constantin FLONDOR

(Povestiţi-mi despre dvs.) Sunt născut în Cernăuţi, în 1936. De-atunci s-au adunat o grămadă de ani. Incredibil, fiindcă anii aceștia care se adună, într-un fel socotiţi pe calendar, parcă nu se suprapun cu anii care ţi se aşează în suflet. Se vede că sufletul are alt ritm decât fizicul, anatomicul. Am dori ca partea fizică din noi să păstreze ritmul cu partea psihică, cu cea sufletească. Partea fizică cu partea fluidă din noi.

Prin refugiu şi datorită întâmplărilor care s-au petrecut în istoria noastră, mă refer la al doilea refugiu cel din ‘44 am fost predestinat unui traseu: de la Cernăuți la Bucureşti, unde am stat la naşa mea, Alexandra Romanovski). De-acolo am plecat la Podari, o comună în Oltenia, undeva la 12 km de Craiova, unde mi-am continuat şi am terminat şcoala primară… apoi chiar la oraș, la Craiova. Am început primul an de liceu, ceea ce însemna clasa a cincea şi aşa de acolo am ajuns la Timişoara. (În ce an?) Da, este important să punctăm, în 1948 – 49. Atunci am ajuns în Timişoara. Sunt peste cincizeci de ani de când sunt la Timişoara, acesta este oraşul meu acum. Tot circuitul a fost un refugiu care s-a organizat încă de la Cernăuţi, unde tata a fost angajat la fabrica de zahăr de lângă Cernăuţi, Jucica. Am plecat pe acest traseu de la fabrica de zahăr de lângă Cernăuţi la fabrica de zahăr de lângă Craiova. Aici armata sovietică era prezentă și se vede că aveau menirea de a demonta toată aparatura pentru a pleca spre Uniunea Sovietică. De la Podari tata, dar nu numai el, ci împreună cu directorul administrativ de la Cernăuţi și alți refugiați și-au continuat traseul până la Timişoara, ajungând tot la o fabrică de zahăr.

Aici, la Timişoara, am făcut clasa a şaptea elementară, ca după aceea, încet-încet să-mi descopăr abilităţi în a desena. E un dar de la Dumnezeu pe care îl primești prin părinți, la care se adaugă şi un grad de mimetism. Era dotat şi tatăl meu, foarte dotat, deşi nu a făcut pictură, era foarte dotat la desen şi fratele meu, care făcea reviste pentru familie, cu desene. Eu, imitându-i pe ei, am început să fac acuarele, desene, reviste. Lucrul acesta a mers progresiv. O să mai revenim la nişte momente interesante legate de cum m-am decis până la urmă să devin pictor.

În final, existând în Timişoara un liceu de arte, deja suntem prin 1950, am optat pentru examenul de admitere la acest liceu. Se mai adaugă că acest liceu avea câțiva profesori de specialitate deosebiți, din care unul remarcabil, de excepție, Iulius Podlipny. Profesorul Podlipny era un ceh maghiarizat, foarte aspru, foarte sever și cu o exigenţă care a reuşit să insufle în noi elevii un spirit și o stare cu totul specială față de cum trebuie să ne raportăm la meseria de a desena și a picta. Dacă vom dori să izbândim pe acest tărâm – reieșea din ce spunea el – va trebui să ne asumăm o existență similară cu aceea a unui călugăr. Adică, dăruindu-te acestei meserii, trebuia să renunți la foarte multe lucruri ca să poți să avansezi. Lăsa să se înțeleagă că familia e o încurcătură mai mult (el fusese însurat de vreo două ori!). Timpul și viața au dovedit că acest principiu nu mi s-a potrivit.

Familia mi-a fost, firii mele, să spun așa, vitală, soția mi-a fost în multe privințe un înger păzitor, am fost și sunt protejat, de una sau de alta. Familia mă ajută și mă înțelege. Sigur că se poate întâmpla și altfel, dar situația mea a fost cea fericită.

Am terminat liceul, patru ani de liceu, după care urma să-mi continui studiile. Institut nu exista la Timișoara la vremea respectivă, deci trebuia să aleg Clujul sau Bucureștiul, de Cluj nici nu știam prea multe. Plus, eram obsedat de București, mi se părea atunci… când, copil, am cunoscut Bucureștiul în 1944, plin de parfumul interbelic, un mic Paris încă nealterat, o metropolă plină de lumini, de viață. Deci, am optat pentru București. Au urmat șase ani de studiu. Iată, adunăm patru plus șase ani. Sunt zece ani de studiu al picturii, al meseriei acesteia. Este un fapt demn de luat în seamă acum, cu tot felul de modernizări în învățământ și cu acest sistem Bologna, în care, de la șase ani de studiu s-a trecut acum doar la trei ani. Iar liceul de arte, de asemenea, nu mai este ce-a fost… Exista la Institut o competiție deosebită, începând cu examenul de admitere unde erau numai șapte locuri și peste o sută de candidați. Lupta pentru acele șapte locuri era aprigă. Poate erau și la Cluj șapte locuri… să zicem paisprezece pe țară. Iașiul se desființase între timp. Acum e altceva. Să intri la institut nu e o problemă, există institute, facultăți, la Cluj, la Iași, Timișoara, unul particular la Oradea, plus că locurile sunt o parte subvenționate de stat, iar restul, cu taxă, sunt nelimitate.

Se zice că fiecare om în vârstă devine nostalgic, dar efectiv, mie mi se pare că sunt multe dovezi concrete că sistemul acesta de școlire în artă, ca și în alte discipline, muzica spre exemplu, studiul vreunui instrument, studii la Conservator necesită mulți ani de formare. Mie nu mi s-a părut că terminând Institutul mi-am dus meseria până la capăt. Ca dovadă, ieșind din institut m-am simțit văduvit de multe informații teoretice și, ca un autodidact, am început să citesc, să studiez în continuare.

Braque, Matisse, Dufy. Apoi descoperisem școala Bauhaus din Germania cu artiști-profesori eminenți, Vasile Kandinski, Paul Klee, pictori, care alături de un strălucit arhitect, Walter Gropius, luând conducerea școlii, au încercat o apropiere între arhitectură, artă și știință, dar mai presus de toate, ceea ce mă interesa cu deosebire, punerea în claritate a unui sistem, aș putea zice, de limbaj plastic, o gramatică a formei, o gramatică a culorii, o conștientizare a generării imaginii vizuale. Lucruri despre care nu mai aflasem până atunci, deși școala Bauhaus a ființat între anii 1919-1933. Descopeream niște lucruri despre care în cei șase ani de studenție nu am aflat nimic; se vede că nu am avut norocul, poate, să am cei mai buni profesori la institut. Revenind însă la anii de studii de la liceul de arte, aici nu am ce reproșa, revin prin a-l numi din nou pe acel profesor formidabil care a fost Iulius Podlipny, de la care mi-am însușit bazele desenului. Au mai fost profesori importanți, la pictură. L-am avut profesor pe Francisc Ferch, trei ani de zile, pe Zsigmond Attila tot la pictură, dar puțin, un an de zile. Era în plină reformă a învățământului și a epurărilor.

Și la București, Institutul era cumva după o restructurare și o filtrare; „eminenți” pedagogi veniți din Uniunea Sovietică urmau să ne învețe ce înseamnă realismul socialist. (În ce perioadă ați urmat Institutul?) Între 1954-1960, șase ani. Artiștii importanți… unii nu mai trăiau, au fost dați la o parte, cum a fost, de exemplu Camil Ressu. Un singur an, din cei șase ani de studiu, l-am avut profesor pe pictorul Rudolf Schweitzer-Cumpăna. L-am avut profesor doar în anul I de studiu și îi port recunoștință. În rest, erau profesori în bună parte schimbați… Au venit profesori re-educați și re-considerați. Am învățat și în aceste condiții ceva, nu zic nu, dar nu suficient ca după terminarea acestor zece ani de studiu să nu simt nevoia în continuare să mă „autospecializez” în meserie.

Întâmplarea face ca după doi ani de la absolvire, fiind în plină dezvoltare a mijloacelor mele de limbaj, să întâlnesc două persoane, ce vor deveni emblematice pentru apariția unui grup, și pentru o evoluție în continuare, în trei. Pot afirma că se va produce, prin această întâlnire, o întorsătură observabilă în dirijatul plastic timișorean. E vorba de Ștefan Bertalan și Roman Cotoșman. Primul, absolvent la Cluj, cu șase ani mai în vârstă decât mine, originar de lângă Hunedoara, jumătate român, jumătate maghiar. O personalitate teribilă, așa, un fel de Van Gogh. Ștefan Bertalan trăiește în Germania, a împlinit în acest an, 2010, optzeci de ani. Celălalt membru, din păcate nu mai trăiește. Roman Cotoșman, era fiu de preot, a urmat teologia. Locuința lui era în Piața Unirii, într-una din casele acelea, renovate de curând.