Iacob GOMAN

Când am venit în Caransebeş aveam 16 ani jumătate. La vârsta de optsprezece ani m-am căsătorit cu o fată din Caransebeş care a chemat-o Mihai Maria şi acum o cheamă Goman Maria, după numele meu de familie.

Totul până aicea a fost bine, până-n 1959, când o venit miliţia din Timişoara, miliţia din Orşova, din Caransebeş şi un plutonier din Teregova. Era foarte periculos.

Mai ştii cum îl chema, uico?

Îl chema Preda. Atunci au fost bătrânii noştri arestaţi şi ţinuţi acolo la miliţie.

Cam cât au stat la Poliţie?

Păi au stat cam patru – cinci zile, până când i-o bătut şi la presiune au declarat că avem aur în formă de galbeni. Asta o fost o salbă de la moşii şi strămoşii noştri. Ştim că după conducerea lu’ Doctor Petru Groza a fost dat un decret că salbă şi podoabă nu are nimeni voie să ridice din ogradă sau dân casa cetăţeanului.

Era considerată patrimoniu probabil.

Păi cam aşa era. Totuşi, în 1959 cu bătaie, sub presiune, sub anumite treburi pe care miliţia le-a făcut atunci, s-a putut.

V-a spus cineva ce făceau cu ei?

Păi da, ne-au spus părinţii noştri şi cine o fost arestaţi. Ș-am predat dă către tatăl meu 37 dă bucăţi dă aur, dă către uică-miu 72 dă bucăţi, dă către socru-miu 40 dă bucăţi. Şi alţii or dat cum or găsit modalităţi. Asta a fost primăvara după Paşte, în 1959.

Deci au luat direct familia dumitale?

Da.

Direct la voi au venit şi v-au ridicat?

Păi da, că ni s-o dat dă către cineva numele nostru a tuturor care deţinem aur. Tot în 1959, în decembrie, io eram militar. Am fost anunţat că părinţii noştri chiar în ziua de ajun de Crăciun şi-au recăpătat salba şi podoaba, rămase dă la moşii şi strămoşii noştri. Şi vă daţi seama că la mine a fost o bucurie foarte imensă că acele podoabe au fost şi este şi la ora actuală averea noastră şi zestrea copiilor noştri şi nepoţilor noştri.

Tot aşa am muncit împreună cu tatăl meu până-n 1980 şi cu mama. În 1980 tata a decedat şi nu-l mai aveam şi mama în 1992, după Revoluţie imediat. Am rămas io, nevasta, doi copii şi nepoţii şi nu suntem în stare să-i mulţumim lui Dumnezeu că suntem bine. Totuşi, poliţia şi acu ne mai suspectează puţin, că poate facem şi noi ce nu tră să facem, datorită greutăţilor, datorită inflaţiei, datorită lipsurilor. Ce să facem şi noi, un mic comerţ clandestin. Altceva nu cred, că nu omorâm pe nimeni, nu facem ceva ce fac alţii care au fost în guvernul lu’ Isărescu, lu’ Radu Vasile şi aşa mai departe. Cred că cea mai mare corupţie ei au făcut-o, nu noi.

Am muncit împreună până-n 1980 cu familia mea, tot la meseria care o avem, că alta nu avem. Fiindcă părinţii noştri, când io am vrut să mă duc la şcoală, nu m-o lăsat mama. Poate din partea lu’ tata ar fi fost de acord, dar mama nu a vrut.

De ce?

Păi nu avea cine să-l ajute pe tata la meserie. Meseria noastră e de aşa natură ca trăbă un ajutor, poate doi-trei din familie dacă nu este altu’. Cel puţin să ne ajutăm unu cu altu’. Ş-am lucrat mai departe până la vârsta asta dă 62 dă ani, acu’ împliniţi în 11 martie.

Nu mă simt bine, mă simt puţin şi nu puţin bolnav. Am vreo trei sau patru boli care Dumnezeu ştie dacă pot să mai scap sau nu, dar sunt mulţumit că mă înţeleg bine cu familia mea, mă înţeleg cu cei doi copii, din care fiecare este la casa lui. Am avut noroc sau daru’ dă la bunu’ Dumnezeu şi le-am luat la fiecare o casă, pe care una am construit-o din temelie şi una am cumpărat-o în 1992. Familia să compune aşa: copilu’ al mare îl cheamă Goman Mihai, nevasta lui Goman Ana, copilu’ lui Goman Sorin cu nevasta lui Goman Saveta, tot din Orşova venită aici şi au un copilaş, tot Goman, Sorin. Familia mea de aici, eu sunt cu copilu’ ăl mic, este Goman Gheorghe, Goman Ilia tot din Orşova venită, am doi nepoţei Gheorghe Mihai Adam şi Goman Ilia Elisabeta şi nevastă-mea. Şi ea e bolnăvicioasă ca şi mine, că avem o vârstă înaintată, dar noi am luat aceste boli din muncă şi nu dân altceva.

Nu am fost arestaţi dă poliţie şi închişi, nu avem act că am făcut puşcărie. Am făcut doi ani şi două luni dă armată. Nu am nici o zi dă arest fiindcă suntem dintr-o familie bună, suntem dintr-un neam bun şi neam mare. Nu ni-i ruşine în nici un fel dă etnicitate, dă exemplu ca nemţi, ca englezi şi americani şi aşa mai departe, putem să stăm dă vorbă în omenie cu oricine.

Asta înseamnă să fii din neam mare? Să fii cinstit…?

Să fii cinstit, cu caracter, să nu faci treburi ruşinoase. Nu ne-am bătut, nu ne-am judecat la tribunal, numa’ absolut de nevoie am fost la tribunal.

Unde ne judecăm dacă nu la tribunal?

Noi ne judecăm, dacă ne judecăm, noi întră noi. Ne facem judecata între ţigani, între romi. Dacă e nevoie mai aducem şi din altă parte cum este din Valea Almăjului, Orşova, Topleţ. De aceea noi vă declarăm toate acestea fiindcă avem cunoscuţi unde am lucrat, meseria noastră am făcut-o ca o bijuterie şi nu ne-a fost frică, probabil cum fac alţi ţigani din Oltenia. Noi avem sate-n care mergem şi avem cinste şi omenie şi ne cheamă ţăranii dă la sat ca să ne cinstească cu un pahar dă ţuică sau să ne dea ceva dă mâncare, sau dacă are nevoie să-i mai facem ceva, ne cheamă cu toată încrederea.

De ce aţi plecat din Orşova?

Din Orşova am plecat în 1954, fiindcă aici cum îi la noi la ţigani, noi tră să facem după părinţii noştri. Când ne căsătorim, tră să luăm o fată sau să dăm o fată la cineva care-i tot dintr-un neam bun. Aşa au făcut şi părinţii mei. Numa’ că io n-am nimerit aşa ceva. Cum să vă spun, că fata era frumoasă, n-am avut ce să spun. Era aşa cum tră să fie o fată frumoasă şi cinstită şi părinţii inclusiv. Numa’ tată-său era un om care la băutură nu ştia la omenie şi la cinste. Pă mine asta m-a determinat şi mi-am ales eu singur pe alta şi m-am luat şi am plecat la Bucureşti cu ea.

Părinţii au fost de acord?

Păi acum cum să vă spun io, părinţii nu prea au fost de acord, fiindcă pă fata aceia cu care eram logodit aveam 15 galbeni puşi ca un fel dă garanţie şi jumătate scrisă-n vândut pă ea (casa). Şi văzând că nu ne înţelegem bine cu părinţii ei, mai ales cu tată-său, io m-am gândit că n-o să ajungem bine şi m-am detaşat dă ei şi m-am apropiat dă altă fată.

Garanţia pentru ce era?

Era garanţia că n-o las, asta aşa este între noi ţiganii dân Caransebeş, dân Orşova, dân Valea Almăjului: Bozovici, Pârlipăţ, Prigor şi aşa mai departe. Şi la urmă mi-am dat sama şi am făcut-o, am lăsat-o. Acum dacă am făcut-o, am doi copii cu nevastă-mea, am patru nepoţi, un strănepot care-l cheamă Sorin şi mai un strănepot care-l cheamă Ionuţ, de la nepoată.

Ştii ceva de familiile astea de romi? Că văd că-s împărţite familiile bune în Caransebeş, Orşova, Valea Almăjului. Ştii cumva de unde au venit, că eu am înţeles că aicea v-aţi aşezat?

Noi suntem mai mulţi dân Orşova veniţi: eu unu, verişoru-meu Mihaiţ doi, nepotul lui trei, Gogoi patru, Burtă cinci, şi mai sunt două familii care au venit din Prigor. Io, când am venit în 1954, am fost găsiţi aici.

Se spune în lume că erau din ţiganii nomazi care umblau cu corturi, moşii şi strămoşii, dar sunt dă familii bune, care nu ne e ruşine cu ei. Avem şi noi ale noastre: facem nunţi, suntem chemaţi la nunţi, numai din familii bune şi cinstite care nu fac scandaluri, le chemăm şi la pomeni, că şi omu trăbă să moară. Şi mai sunt şi alţi ţigani în Caransebeş cu care noi nu avem nici o legătură, nu avem nici să stăm de vorbă, nu-s din branşa noastră. Că nu-s oameni dă omenie şi caută să facă numai rele, asta le ştie şi poliţia noastră din Caransebeş, nu-i nevoie să dăm nume că pe urmă avem scandal. Ba e bine să spui, că nu să duce acolo, asta să face pentru studiu dă cultură. Îs veniţi dă prin Reşita, Bocşa, Vasiova, dă prin Lugoj…

Au o denumire romii ăştia?

Păi nu le spune ţigani cum ne spune nouă, le spune păureni. Noi le spunem păureni că nu-s ca noi, fiindcă ei nu au meseria noastră şi nu au avut-o niciodată. Iaca, noi suntem aparte dă aceşti ţigani, dă familiile lor, nu brotim cu ei, nu mergem să bem o bere… mă rog, suntem fără nici o ataşare faţă de ei.

De ce nu avem nici un fel de legătură cu ei?

Din cauză că noi suntem cu alt caracter, cu care nu ne e ruşine. Nu ne e ruşine indiferent cu cine vorbim, poate şi cu miniştrii, poate şi cu preşedintele ţării, poate şi cu alţii care au o pregătire mult mai mult ca noi. Până acuma noi am avut maximum patru clase, că nu ne-a lăsat părinţii să facem mai multe, cum am declarat şi mai înainte, dar acuma avem şi noi oameni cu liceul terminat. Băiatul meu are 12 clase şi era foarte bun elev. Pă vremea lu’ Ceauşescu a vrut sa dea la Institutul din Reşiţa, dar au venit nişte sportivi şi n–a mai avut loc. Atunci avem printre romii noştri ingineri, avem care este la laborator, avem profesori. Şi o să mai facă mulţi 12 clase şi chiar şi facultăţi, fiindcă acum ştiinţa s-o înaintat. Nu-i cum o fost la bătrânii noştri, care ştiau numai să muncească, nu să duceau la petreceri. Petrecerea lor cea mai bună era munca şi din muncă afară n-or ieşit. Şi iaca am ajuns şi noi acuma într-o situaţie mai bună şi mulţumim lui Dumnezeu. Lăsăm şi copiii noştri să meargă la nunţi, să meargă la o distracţie, să meargă la o petrecere, oriunde.

Numai la petrecerile dintre romi sau şi la altfel de distraţii?

La romi şi, dacă suntem chemaţi la români, mergem. Suntem chemaţi şi la români. Să ştiţi că românii vin la noi cu drag, că noi facem nişte nunţi sau pomeni exact cum să vede-n filme, cum era înainte la regi. Să pune pă masă tot absolut şi fiecare ia şi mănâncă tot ce doreşte. E ţuică din aia, cum să spune, popească, la 36-40 de grade, bere, vin şi mai multe băuturi, şi sucuri este şi fel şi fel de minuni.

Înţeleg că sunteţi de acord cu acest progres: mersul la şcoală şi… ? Ce vă supără, dacă vă supără ceva?

Io am fost de acord din 1953, dă când am ieşit dă la şcoală, din clasa a patra. Am avut colegi dă şcoală care au ajuns mari, au ajuns ingineri, au ajuns profesori. Părinţii mei n-or vrut să mă lase şi io am fost aşa mâhnit. Mă întâlneam cu colegii mei dă la şcoală când mă duceam la Orşova: unu’ inginer, altul profesor şi anumite funcţii mari dă tot. Şi asta pă mine m-a jignit mult şi tot mâhnit am fost. Dar, totuşi, mulţumesc lui Dumnezeu c-am învăţat meseria lu tata foarte uşor şi poate c-am lucrat mai bine ca tata, fiindcă aici în Caransebeş s-o lucrat mult mai bine ca-n Orşova, ca-n Topleţ şi am văzut la mai mulţi meseriaşi cum să lucra. Nu am învăţat meseria, io mai mult am furat-o. Aşa să spune, că meseria să fură, nu să-nvaţă. Suntem în oraşul Caransebeş, rămaşi din rădăcina bătrânilor, numai oameni buni, dă caracter, oameni pe care poliţia nu ne frecventează, fiindcă nu are dă ce. Dacă nu facem rău la nimeni, nu facem scandal, nu ne batem, nu ajungem la nişte treburi…, n-are cum să ne judece nici tribunalul militar, nici poliţia să ne dea amenzi. Probabil că am dat amenzi când am făcut buletinul, că nu ne-am dat seama că o trecut termenul dă valabilitate.

Să înţeleg că sunteţi de acord cu situaţia la care s-a ajuns astăzi?

Sunt foarte, foarte mulţumit de familiile noastre, care încă ne mai ascultă, chiar dacă nu suntem rude cu ei. Dacă fac greşeli noi le spunem că nu-i bine aşa… Şi la noi se ajunge într-o familie să fie ceva scandal sau mai ştiu eu ce şi atunci noi căutam să-i aducem pe drumul cel bun şi să nu ajungă la scandal. Feară Dumnezeu de o despărţire dă familie şi dacă mai sunt şi copii, copiii nu sunt dă vină cu nimic în situaţia în care să desparte familia.

Am avut noi un bulibaşa în oraşul Caransebeş, la care-i zicea Cristus şi-l chema Mihai Iacob. Era chiar bunicul lu’ nevastă-mea, i se spunea Cristus fiindcă purta barbă pacumpolţi. După ce a murit el, a rămas un unchi de al meu, Şain Goman Mihai, frate cu tata, şi noi în multe lucruri ne-am luat după ei.

Ce făcea un bulibaşa?

Păi, ca să nu ajungem unde nu trebuie, să ne judece statul sau procuratura sau tribunalul, noi am format consiliul nostru şi ce decide consiliul aia rămâne. Chiar dacă rămânea de vină sau poate nu s-au mai împăcat, a rămas cum a zis bulibaşa. Şi n-am ajuns acolo unde nu trebe şi aveam nişte oameni bătrâni, de nu să mai găseşte azi, aşa or fost de cu omenie, cu cinste şi cu caracter. Purtau obiele, opinci dă piele, purtau costum tip unguresc.

De ce?

Păi aşa era portu’ lor pă vremea când erau zişi ţigani nomazi şi umblau cu corturile. Avea zăbun (vestă specifică) cu nişte nasturi de argint chiar dân Austria, dă la Viena. Şi purtau pălării numai d-alea elegante şi iarna căciuli de astragan, care astăzi nu se mai prea găsesc. Din câte ştiu eu, o mai rămas trei sau patru costume din acelea cu care au fost strămoşii noştri îmbrăcaţi la nunţi, la sărbători.

Şi la cine sunt?

Păi este unu’ chiar la un nepot de-al meu din piaţă, îl cheamă Goman Mihai. Mai este unu’ rămas dă la uica (unchiul) meu, dă la Şain Mihai, la Mihai Nicolaie. Şi nu mai reţin unde este unu, cred că pă dâlmă la unu’ Mihai Gheorghe, zis Duri. Cam trei costume ar fi aici în oraşul Caransebeş din cele care au fost de la strămoşii noştri; pă valea Almăjului nu mai ştiu.

Când vă întâlniţi cu romii?

Păi, cum să vă spun, aşa ne întâlnim aproape în fiecare zi, da’ nu cu toţi aşa instantaneu. Întâlnirea generală este la o nuntă şi vin din mai multe părţi şi din Valea Almăjului, Orşova, Topleţ şi la o pomană. La şase săptămâni, la şase luni, la un an, punem pomeni şi atunci ne întâlnim din nou cu toată generaţia, indiferent că o fi mai în vârstă sau mai mult tinerii.

Vă aduceţi aminte de viaţa de copil? Ce gânduri aveaţi?

Vroiam să mă duc mai departe la şcoală. În timpul când eram copil mă pasiona fotbalul, mă pasionează şi acum la televizor. Mă pasionează pescuitul, l-am învăţat la 8-14 ani. Mai jucam şi nişte cărţi, dar nu pe bani. M-a pasionat mult şi meseria lu’ părinţii mei, pe care am învăţat-o foarte uşor, ca să ştiţi că aveam un cap uşor. Dacă am văzut puţin, am reuşit să fac. M-a interesat să stau lângă bătrânii noştri, să aud cuvinte foarte bune, judecăţi pe care nu le-a auzit mulţi copii dă vârsta mea. Şi tot dă acolo mi-am luat şi eu şi ştiu să vorbesc la vremea care este nevoie, pentru a împăca sau a aduna o familie ca să nu se despartă.

Dacă sunt copii şi chiar dacă nu sunt copii, mie îmi pare rău când un tânăr sau o tânără care s-au căsătorit se despart. Sunt învăţat să vorbesc la dreptate şi nicidecât la strâmbătate, că ăla este cel mai păcat, când vorbeşti la strâmbătate şi nu vorbeşti aşa cum trebuie să fie în dreptate. Dumnezeu iartă că vrem să împăcăm o familie, nu să o despărţim. Acum o facem puţin mai înclinată, dar nu chiar înclinată de tot, cu câte o mică adăugire aşa, ca să fie bine. D-aia nu mergem noi la judecăţi şi nu intervenim cu procurori sau cu judecători sau cu mai ştiu eu ce. Noi am rămas cu consiliu nostru dă împăcare şi dă judecată a ţiganilor, aşa cum erau pă vremuri.

Povestiţi-mi de copilărie. Unde aţi trăit în comunitatea romilor la Orşova? Mi-aţi spus că aţi venit în Caransebeş la 14 ani.

La 16 ani. Aveam prietenii mei de şcoală şi după orele dă lucru, în care-l ajutam pe tata, după orele dă învăţat, în care trebuia să învăţ, mai mergeam cu prietenii. Aveam acolo la Jupalnic un pod şi un teren pe care ne jucam fotbal, ne distram la fotbal. Asta era toată adunarea noastră din copilăria mea, inclusiv aveam cea mai mare prietenie cu Ştefan.

Aveaţi şi prieteni români, nu?

Şi români, normal, că la şcoală dacă eram doi sau trei ţigani, restul erau numai români. Aveam profesori foarte buni, era unu’ Mariovici… şi era unu’ foarte bun, nu mai ştiu cum îl cheamă, din comuna Plugova, un profesor adevărat, cinstit şi corect.

V-aţi simţit vreodată dat la o parte pentru că aţi fost ţigan?

Să ştiţi că familia mea în comuna Jupalnic, actuala Orşova, nu a fost dată la o parte dă nici un român. Dacă i-a lucrat ceva, de exemplu i-a ascuţit un topor sau i-a reparat o căldare sau i-a făcut o căldare sau un cazan dă ţuică, să ştiţi că oamenii i-au mulţumit dă meseria şi dă lucrarea care i-au dat-o. Nici un ţigan dă acolo dân Jupalnic n-a fost respins dă nimeni.

În 1950 sau 1951, când era ridicarea chiaburilor să-i ducă-n Bărăgan, am fost propus să mergem toată familia noastră-n Bărăgan.

Extraordinar, deci au fost duşi şi romi?

Da. Am scăpat datorită unui primar care a fost prieten cu tata şi Dumnezău să-l ierte, c-o murit, şi să-i trăiască familia, nepoţii dă strănepoţi. Altfel eram şi noi acolo şi ne întorceam acu’ recent poate. Iar din colegii mei nu s-o întâmplat să-mi spună cineva „măi, ţigane!” sau să mă batjocorească, fiindcă eram toţi prieteni. Aveam şi colegi şi colege în Orşova. Şi am fost un copil bine crescut dă părinţi, bine educat şi la ora actuală am 62 da ani şi tot aşa sunt, nu jignesc pe nimeni, n-am grija nicicui ce face sau să duşmănesc cumva. Am legături bune şi cu oamenii lu’ tata, la care a lucrat.

Dacă mergea el pă sate, mergeam şi eu, mergeam şi cu mama, că şi mama o fost o femeie care mergea şi vindea căldări. Suntem foarte respectaţi dă ţăranii la care am lucrat. Sunt ţărani care sunt trimişi dă alţi ţărani la mine şi îmi spun aşa: „maistore, să-mi faci o lucrare cum ai făcut lu vecinul meu sau lu cutare. Şi eu trăbă să fac aşa treabă ca omenia să meargă mai departe. Omenia, cinstea omului trăbă să meargă mai departe din tată-n fiu şi din bunic în nepoţi.

Deci aveaţi legături bune?

Foarte bune.

Totuşi, nu v-aţi luat o româncă.

Nu mi-am luat o româncă că pe vremea aceea nu aveam voie dă la părinţi, dar acum…
V-aţi lua? (izbucnesc în râs)

Acu’ să mai iau? Avem un ţigan care este inginer şi a făcut facultatea la Timişoara şi are nevastă română. Chiar în Caransebeş este unul, îl cheamă Mihai Gheorghe şi pă nevastă-sa nu ştiu cum o cheamă.

Deci aţi fi de acord cu căsnicia?

Io n-aş fi niciodată împotriva copilului şi împotriva dragostei, dar să fie dintr-o familie mai bună. Dacă-i româncă, să aibă şi ea ce trebuie, ca toţi românii: pământ, dacă s-ar putea şi nişte galbeni ar fi bine.

Când vă întâlneaţi la nunţi cum era?

Păi, venind şi adunându-se la nunţi, se găseau să mai facă şi încuscreli. Se întâlneau oamenii, le plăcea unu’ dă celălalt, chiar dacă nu erau dân oraşul Caransebeş, ci erau din Bozovici, Valea Almăjului, Orşova sau Topleţ. Şi, dacă mi-a convenit de om, normal că l-am invitat acasă sau m-a invitat el, la un pahar dă ţuică, s-o vorbit că ar fi bine să ne facem neamuri, cuscrii bineînţeles. După aia, când ne adunam, întrebam pe mai mulţi: măi, ce zici de omul ăsta, să mă fac cuscru cu el sau să nu mă fac cuscru cu el? Erau oameni pe care nu-i cunoşteam noi, sau nu prea îi cunoaştem aşa dă bine, şi întrebând oameni care-i cunoşteau, oameni tot dă familie bună, asta ne-a apropiat şi ăsta este obiceiul la noi. A fost şi este şi la ora actuală şi cu asta ne-am însuşit şi noi o familie tot din oameni care ne place. Şi eu am nişte cuscri la Orşova (spune de faţă cu nora lui) care, io spun sincer, poa’ să vină altu’ să dea sute dă milioane dă galbeni că n-aş schimba pă cuscru-miu, n-aş schimba pă nurorile mele. Că am două nurori dă la el: una după copilu’ mic şi una după nepotu-miu dă la copilul ăl mare. Îs mai mici ele dă statură, dar când muncesc să-nalţă.

Aveţi doi copii. De ce aţi rămas cu cel mic?

Am rămas cu copilul ăl mic din cauză că diferenţa dintre ăl mare şi ăl mic e dă zece ani şi, când să căsătoresc, din glume pot să ajungă şi la scandaluri.

Dar de ce l-aţi ales pe cel mic?

Tocmai de asta, că-i mic şi că e o diferenţa de zece ani faţă dă ălalalt. Şi ştiţi cum sunt tinerii căsătoriţi, poate din glume, poate dintr-o gelozie, s-ar putea să ajungă acolo unde nu doreşte părinţii şi bunicii. Nu s-o întâmplat până acum, mulţumesc lu Dumnezeu, nimic dân punctu’ ăsta dă vedere. La mine-n familie nu am acceptat să-mi văd nepoţii mei sau strănepoţii mei pă stradă, că nu au mamă sau nu au tată. Dacă ajungeam aşa nu ştiu ce să întâmpla cu mine sau cu cuscrul. Poate să se întâmple ceva rău, măcar că sunt un om foarte bun, nu sunt cu scandalul, nu mi-a plăcut băutura dă mic copil şi nici acum, afară dă puţină cafea ca fiecare om la ora actuală, că este de unde. Dacă să întâmpla astfel dă nenorociri, sincer şi dân sufletul meu zic că ori muream eu or murea acel cuscru…

Dar dacă copiii ar fi fost de vârste apropiate, pe care l-aţi fi ales?

La mine în familie şi la mai mulţi oamenii care au doi copii, fiecare are lăcaşul lui. Chiar dacă acuma l-am ales pă ăl mic, io sunt şef şi la ăl mare. Chiar dacă-i cu zece ani mai mare şi are şi el copiii lui, ce spun io aia tră să facă, fiindcă sunt un om care-n viaţa mea nu am lăsat munca şi banii mei acolo unde nu trebe, adică la un restaurat sau la un birt sau la mai ştiu eu ce. Mă gândeam aşa: că dacă am făcut târg cu cineva la ţară, i-am dat o căldare ori i-am făcut alte treburi, e munca lu’ copiii mei şi la ei io trebe să mă duc, să-i aibă la orice nevoie. Când avem nevoie, să luăm dân grămada aia care am adunat-o. Sunt foarte mulţumit şi dă copiii mei, că nu beau… Ăl mare mai ciupeşte el câta (puțin), dar nu toată ziua, numai aşa când îi vine lui pă chelie, dar nu face rele, nu nimic. Sunt foarte mulţumit dă ei.

Eu îmi aduc aminte de dumneavoastră. Eram copil, la nuntă la Bozovici şi dumneata erai întotdeauna cu microfonul în mână şi făceai nişte glume la care putea să asculte şi un copil.

Da, da, eram cu batic mare pe umeri aşa. Păi ce să zic io, mai era între noi, mai trebuia să facem şi noi o glumă frumoasă, nu o glumă scârboasă. Să vorbeşti ce nu trebe să vorbeşti nu era. Noi dacă ne-am glumit, ne-am glumit foarte frumos, am vorbit frumos cu oricine şi cuvântul ăsta frumos e lăsat dă bunu’ Dumnezeu. La El tră să ne rugăm şi tot aşa să fie şi familia voastră cum a fost generaţia noastră, cum a fost generaţia bătrânilor noştri, că din cuvinte frumoase noi nu am ajuns la cuvinte urâte, că nu am avut nevoie dă ele.

Aţi pomenit despre Bărăgan. Noi avem romi care au fost duşi?

Nu.

Deci nu au fost luaţi.

De la noi din comună n-au fost luaţi. Fiindcă asta o fost o forţă pă primari, să-i declare pă ţigani. Probabil o fost un activist de partid pă vremea aia care o ţinut ranchiună, că dacă aveai două clase ca trenu’ erai activist dă partid, după căderea lui Antonescu şi aşa mai departe. Şi probabil l-a ţinut pă tata cineva aşa ca să se ducă d-acia, probabil că or fi avut un schimb dă cuvinte mai neplăcute şi l-o pus pă listă să-l ducă-n Bărăgan. Dar noroc cu primarul, cum v-am spus, că nu ne-au dus. Şi nimeni chiar dân comună n-a fost la Bărăgan.

Ce a fost tatăl pentru dumneavoastră?

Tatăl meu? A fost un tată bun, ca şi mama mea, ne-o crescut. Mama mea era o lucrătoare în oraşul Orşova, vechea Orşova, avea 16 conturi la doamne: spăla, călca, făcea curăţenie. De multe ori la multe doamne o rămas singură în casă, că pă vremea aceea erau multe prăvălii particulare şi ne aducea de la doamne. Şi aveam un tată bun, Dumnezeu să-l odihnească, nu pot să mă vait că era beţiv sau ceva. Nu era beţiv, că dintr-un pahar dă ţuică, hai să zic două pahare de ţuică, se îmbăta, fiindcă nu era învăţat. Dacă o venit acasă o întreba pă mama: „ai ceva să-mi dai dă mâncare? Păi nu, că nu e gata. Na, pune-mi o perină să mă culc atunci.” Ăsta era tată meu, pă cuvântul meu dacă nu exact aşa era. Nu era un om pătimaş, nu era un om cu pasiuni. Asta a fost pasiunea dân moşi-strămoşi, munca şi lucrarea, să lucrăm, altceva nu am avut. Că fără muncă şi la ora actuală, care nu-i în serviciu şi n-are dă unde să câştige un ban, copiii lui să uită prin magazine, prin vitrine şi atâta. Şi acum dă unde să ia să cumpere, că n-are bani. Şi dă aia ajung oamenii la închisori şi pline închisorile din toată ţara, că nu are cu ce să se întreţină copiii, cu ce să se întreţină ei. I-au debranşat şi dă la curent electric şi dă la căldură, dă la apă, dă la mai multe treburi.

Aţi învăţat ceva de la el în afară de meserie?

Păi am învăţat. M-o învăţat să vorbesc frumos cu oricine, indiferent că-i ţigan rău sau ţigan bun, chiar dacă iau şi o palmă să-i spun mulţumesc şi să plec dă acolo, ca să nu ajung la necazuri, indiferent că este ţigan, că este român sau altă naţionalitate. Şi multe lucruri am învăţat, multe de tot, nu sunt în stare să-i mulţumesc ajuns, că la rândul meu aşa i-am sfătuit şi eu pă copiii mei şi aşa sunt la ora actuală.

Iar mama?

Mama mea era o femeie harnică care în Orşova avea lucru, iar aici în Caransebeş..

Cum o chema?

Elisabeta Goman. Iar aici, venind în Caransebeş, şi-o găsit doamne la care spăla, la care făcea curăţenie în casă şi când n-avea la doamne mai mergea şi la săpat la români. Noi la Orşova am avut, cum să spune, un hal dă pământ şi aşa că ştia să sape şi ştia să facă orice la pământ. Erau mulţumiţi şi o chema în fiecare an şi la cules dă porumb şi la fructe. Aveam o mamă foarte, foarte vrednică.

Deci ce trebuia să facă o femeie la romi?

Păi o femeie dă ţigani, ţigani cum suntem noi – dă omenie, tră să fie în primul rând fată dă familie, să se înţeleagă foarte bine cu soacra şi cu socru’, să se scoale dă dimineaţă, să-şi facă curăţenia în casă, că dacă vine cineva să nu-i fie ruşine unde intră. După aceea, să facă piaţa. Dacă nu are ce-i trebe, ca legume sau altceva, să meargă la piaţă sau la magazin să-şi cumpere şi la urmă să se apuce să facă mâncare. Noi, munca noastră care am muncit-o şi o muncim şi la ora actuală e din greu. Io vă spun sincer: munca lu’ ţigani care or lucrat la meseria dă căldărari a fost ca o muncă dă ocnaş, nu cum spun alţii că ţiganii nu muncesc. Probabil că alţii nu muncesc şi se ţin dă prostii, d-aia sunt şi-n puşcării, dar noi ne-am văzut dă treaba noastră, dă la ora 6 vara până la ora 8, 9 când se întunecă. Asta a fost distracţia noastră cea mai bună, munca. Noi atât am ştiut, muncă. Şi o femeie aşa trebuie să fie: mâncarea la timp făcută şi după aceea gospodăria ei să fie pusă la punct, să fie spălate vasele, să fie curat pă jos şi-n toată casa la fel. Aia-i femeie adevărată.

Dar, în general, femeile noastre nu prea au fost la serviciu, în afară de doamne, nu?

Cam din 1959, poate şi mai înainte cu doi ani, au început să meargă la serviciu, că ne-am gândit şi noi că o pensie la o femeie este foarte bine venită. Nevasta mea a lucrat 29 dă ani la un Grup Şcolar Forestier şi uită că acuma are o pensie dă nouă sute şi ceva dă mii şi îi prinde bine, nu numai ei, ci şi la familie. Noi pensie nu avem că n-o vrut părinţii noştri să ne lase nici la serviciu ori la şcoală. Iacă că ne prinde bine o pensie. Şi poate că trebuia să ne facem şi noi acte pentru un ajutor social, io sunt şi bolnav şi puteam să-mi fac şi dă handicapat, dar mie ruşine dă mine şi dă alţii că să ajung să iau banii dă la handicapaţi. Lasă să ia altcineva şi ajutorul social, că unii n-au nici un venit. Noi trăim cu pensia şi dacă ne mai pică ceva, lucrăm, dacă nu, rămânem cu pensia. Şi noi suntem aprovizionaţi că tăiem porci, am şi puţin porumb pă pod şi mulţumim lu Dumnezeu că nu mergem să cerem la stat nimic pă lumea lu Dumnezeu. Nici din primele ajutoare după revoluţie nu ne-o trebuit; am făcut o listă dă 19 familii la care nu ne-a trebuit nimic pă lume. Am lăsat pă alţii să ia, care nu or avut şi or fost lipsiţi dă orice. Şi am dus lista chiar la doctorul Bona, atunci era la consiliu popular din Caransebeş şi am refuzat toate ajutoarele care or venit.

Şi un bărbat, ce trebuie să facă un bărbat?

Un bărbat, mai sunt şi mulţi bărbaţi care sunt ca şi o femeie gospodină. Chiar dacă femeia e acasă şi-şi vede dă treaba ei, dă gospodărie, să fie curat în casă, bărbatu’ tre s-o ajute şi el: să-i aducă din piaţă ceva zarzavaturi, ceva mirodenii d-ăştia, pâine. Tră să vină acasă şi să-şi vadă dă treaba lui, la meseria lui. Fiindcă aşa este bine, nu numai femeia să muncească. Că femeia ajută barbatu’ şi bărbatu’, la rândul lui, trebe să ajute femeia. Nora, dacă ai, trebe s-o ajuţi, că aşa-i frumos, atunci este bine-n casă şi nora are respect faţă dă socrii şi faţă dă familie.

Şi înainte vremuri tot aşa era? Că eu ştiu că femeia-n general are un statut mai special la ţigani.

Înainte, la noi, ţiganii din moşi-strămoşi nu existau case, ci corturi. În cort, cum dormeau toţi laolaltă, nu putea să fie o curăţenie aşa cum este la ora actuală. Acum am făcut şi noi puţină şcoală, şi bărbaţii şi femeile, şi cunoaştem puţin demnitatea asta dă cetăţean onorabil şi prin asta ne-am dat seama că trebe ajutată femeia. Nu ne-a lăsat mai mult, dar am făcut totuşi patru clase, cu două mai mult ca trenul (râde). Mi-am dat seama cam ce ne-ar trebui în casa noastră şi am luat. De exemplu, io am văzut în oraş o garnitură dă pahare sau o garnitură dă ceşti dă cafea, farfurii, platouri unde vine pusă carnea, castroane dă porţelan, ştiam că avem nevoie fiindcă aveam praznic şi am luat. Voiam să nu mergem la nimeni după vase. Io aşa sunt, io să-mi aduc în casa mea ce-mi trebuie mie şi chiar dacă e mai mult nu strică, că cu timpul cu cât umbli cu ele, se mai sparg şi atunci ai de unde să-l pui la loc. Aduc tot ce ne trebe din piaţă, pâine, carne. Aşa tră să fie un om gospodar, familia tră să fie ajutată dă tata, dă socru.

De exemplu, la praznice, sunt numai bărbaţi la masă uico, la romi.

Da, aşa e… Să ştiţi că într-adevăr la noi nu o avut prioritate nevasta la un praznic sau la o pomană. La nunţi mai era, dar la praznic şi la pomană nu. Ceea ce mie nu îmi convine, io ştiu că femeia, femeia bună, are prioritate şi drepturi cum are şi bărbatul. Fiindcă o femeie cinstită şi o femeie care vede dă treaba ei în familia ei, dă creşterea copiilor sau a nepoţilor, sunt de acord să fie la masă acolo unde sunt şi bărbaţii. Asta m-am contrazis cu mai mulţi ţigani mai bătrâni ca noi şi or spus că nu am dreptate. Şi le-am dat şi io dreptate, am zis: dacă dumneavoastră spuneţi, nu i-am jignit… Am zis: dacă dumneavoastră spuneţi că femeile nu trăbă să fie cu bărbaţii la masă, uită că românii şi la nemţi şi la orişice naţionalitate că are şi femeia dreptul la masă. Păi ei sunt români, sau ce sunt, şi noi suntem ţigani, noi tră să vorbim şi să nu ne deranjeze femeile, mi-au răspuns ei. Şi aşa o rămas, nu aveam ce să fac.

În ce relaţie sunteţi cu Biserica?

Sunt foarte credincios. Cu biserica am relaţii bune, cu protopopul Cocârlă. El este din comuna Borlova, a făcut teologia aici şi era protopop la biserică, dar acum a ieşit la pensie. Cu noul părinte la fel sunt în relaţii bune, că un nepot de-al nostru era coleg dă bancă cu el.

Cu cine?

Cu Mihaică, cu Păsulan, nu ştiu cum îl cheamă exact. Înainte de a ieşi la pensie am făcut o căldăruşă pentru moliftă la catedrală. Al doilea sau al treilea an io n-am mai văzut-o şi tot am întrebat dă ea şi spune că nu să ştie ce s-a făcut cu ea. Acum noi avem parohie aici la biserica Sfântul Ion Botezătorul, unde am făcut două căldăruşe şi am făcut şi o cratiţă pentru nafură care rămâne dă la iubirea lui Iisus Hristos şi rămâne să fie prăjită să nu mucegăiască. Am făcut o căldăruşă la o biserică din Valea Cenchii la o biserică care s-a făcut nouă, aceeaşi poveste cu cratiţa aia am făcut-o şi pă aceea. Mama mea, fie iertată, a făcut nişte prosoape sau feţe de mese brodate şi duse la biserică fără să luăm nici un ban; nu ne-a trebuit dă la biserică. Cultul meu dă biserică îl plătesc în fiecare an şi cu toată dragostea, nu dă la biserică, că mulţi oameni ne-a spus că dacă lucrez ceva să ne dea banii, nu noi nu facem treaba asta, noi cinstim biserica într-un mod corect şi ortodox fiindcă suntem ortodocşi şi am trăit, născut în ţara asta românească şi o să mai fac la nişte mănăstiri, dacă Dumnezeu m-ajută, să mai fac puţin mai sănătos, mai fac o căldăruşă în comuna Soceni la o mănăstire care s-a făcut în pădure.

Mergeţi la biserică?

Păi cum să vă spun, mai o fost şi cazu’ când nu m-am dus, că noi ţiganii duminică nu suntem acasă, suntem la sate şi ne cerem iertare de la Dumnezeu că nu mergem. Când mai putem mai mergem, mai sunt d-ale noastre femei, mai şi bărbaţi, care merg la sărbători. Io să ştiu că câştig oricât, să zicem să-mi dea cineva 200 dă milioane, la o sărbătoare cât dă mică o fi ea nu pun mâna pă ciocan să lucrez pentru nimic în lume. Nu am nevoie, nimeni nu mă forţează, sunt particular şi dă sărbători nu lucrez.

Care sunt sărbătorile la care mergeţi?

Dă Paşti, la Înviere, dă Crăciun, dă Bobotează, la Sfânta Maria Mare, la Sfânta Maria Mică mergem, ducem şi o sticlă cu apă să fie sfinţită. Ori mă duc eu, ori copiii sau cineva dân familie. Toate sărbătorile mai mari le ţinem, dar să ştii că ţinem cont şi dă sărbătorile care sunt sfinţi tot dă prin pământul nostru românesc.

Ca de exemplu?

De exemplu, mai mergem la Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, sunt mai multe când cad. Nu putem să mergem la biserică seara, când venim noi de la sat, că e târziu. La Dumnezeu ne rugăm să ne ierte şi ne facem rugăciune în fiecare seară. Totuşi merg la biserică la sărbătorile mai importante. Mă rog, toate sărbătorile sunt importante la Dumnezeu, fiindcă tot dă la Dumnezeu sunt lăsate, dar Crăciunul, Boboteaza, Paşte, Rusalii, Sfânta Măria sunt mai mari, aşa.

Ce scop au jurămintele în viaţa romilor?

Jurămintele au scop mare. Dacă juri pă galben mare îi aur, e soarele, e faţa lui Dumnezeu. Dacă ajungi să juri la galben, la lumină, pâine şi vin…

Deci se jura la aur…?

La aur, la pâine, vin, toate dă la Dumnezeu lăsate. Trebe să juri corect, să nu juri pă strâmbătate, că aceste obiecte care io le-am spus aici – galben, pâine, lumânare, vin – sunt lăsate tot dă la Dumnezeu, sunt nişte lucruri sfinte.

Se jură-n biserică cu astea?

Şi-n biserică poate să se jure şi acasă, în afara bisericii. Să juri pă adevăr, nicidecât pă strâmbătate, că multe cazuri au fost care s-au jurat pă strâmbătate, au fost femei greşite, şi au ajuns foarte rău. Foarte rău au ajuns cu blesteme din ăştia care au fost… S-au blestemat pă strâmb şi au ajuns foarte rău şi poate şi familia o ajuns foarte rău din cauza ei.

Care ar fi situaţiile pentru care se jură, când?

Păi majoritatea au ajuns să jure din iubire, din dragoste nu din altceva, nu c-a furat, nu că a făcut altceva. Numai din treburi din astea se jura, din dragoste că a trăit cu altcineva, cineva a văzut-o şi a spus-o la bărbat. Şi ăl de-o spus era un prost, că nu trebuia să spună la bărbat, trebuia să-i spună ei: mă, dă-te la o parte, că dacă te mai văd te spun. Şi asta a fost toată treaba.

Sau se mai întâmplă daca fură sau… ştiu eu?

Să poate şi din aia, dar deocamdată la noi nu a fost. În familiile noastre pe care io le cunosc nu s-a furat. Chiar dacă am găsit banii cuiva… Familia mea are un jurământ dă la tatăl şi dă la bunicul meu. El a găsit un portmoneu şi l-a băgat în grămada lui dă bani şi pă urmă i-au mâncat moliile, că n-aveai unde să pui acu.

De ce i-o mâncat moliile?

Din cauza aia, fiindcă o băgat munca necinstită în bani cinstiţi. Nu trebuia să ia banii, trebuia să anunţe. Dacă cineva găseşte bani, io nu-i duc la poliţie, că s-ar putea poliţia să nu-i mai dea, io îi duc la radio în Caransebeş şi fac anunţ să vie cine i-o pierdut. Să-mi spună câţi bani, ce fel dă bani, mărunţi, întregi sau mă rog… şi le dau şi nu-mi trebe nici un ban dă la nimeni, nimic.

Sunteţi de acord cu jurămintele?

Io sunt de acord cu jurămintele şi am fost dă când eram copil. N-am furat, n-am făcut nimic rău la nimeni. Dacă am ajuns să jur a fost când am fost bănuit că am făcut o greşeală, pe care io n-am făcut-o, şi atunci io am jurat în faţa lu Dumnezeu. Dă acord cu jurămintele, dar care să jură să fie pregătit să jure pă cinstite şi pă adevăr, că la urmă Dumnezeu are puterea Lui şi…

Ce reprezintă galbenul pentru romi?

Noi socotim galbenul un fel dă valoare ce nu să pierde niciodată. Banii româneşti şi chiar şi valuta se schimbă de cincizeci dă ori pă an. Aurul, fiindcă-i aur, nu. Pe vremea lui Ceauşescu nu aveai voie să porţi decât numai verigheta, nicidecât un ghiul sau lănţişor sau cercei la urechi, dar acu-l foloseşte românii şi nemţii şi orice naţionalitate.
La noi auru’ este cum e la român pământul, vaca, care-i dă lui dă mâncare la copii, cum are românul pomii lui, cum are românul toată gospodăria lui. Asta-i averea noastră. Fiindcă dă la bătrânii noştri a rămas şi noi trebe să ţinem la averea lor ca la ochii noştri din cap, că are o valoare şi-i o valoare destul dă mare.

Reprezintă o valoare în bani sau mai mult decât atât?

Ca bani este valoare mare. Dacă vinzi un galben, îl vinzi pentru o nevoie, dar banii se duc şi galbenu’ nu-l mai pui înapoi. Cea mai mare valoare a galbenilor noştri este când măriţi o fată. La nuntă trebe să-i pui zestrea fetei la gât, plus ce-i mai pune socru ei, şi asta la noi e o valoare extraordinar dă bună şi dă mare, când mireasa iasă din casa ei să aibă zestrea la gât.

Deci atunci se văd?

Dacă are şi galbeni, are şi cercei şi lănţişor şi brăţară, îi mai mare valoare.

Dar ce aţi spune, o brăţară e mai valoroasă sau un galben?

Păi acu’ te duci şi cumperi de oriunde vrei. Sunt bijuterii şi la particulari, sunt şi la străini, poţi să cumperi ce vrei şi pă ales. Are valoare o bijuterie, dar nu ca un galben. Galbenul are valoarea lui dă la moşi-strămoşi.

În ce cazuri se schimbă un galben?

Se schimbă galbenii mai mult când cumpărăm o casă pentru copiii noştri. De exemplu, după Revoluţie am cumpărat şi am vândut 11 galbeni. Pă vremea aia era voie, nu mai era ca pe vremea lu Ceauşescu. Şi mulţumesc lu Dumnezeu că, cu libertatea care am avut-o prin Iugoslavia, prin Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, i-am pus la loc. Io plângeam după galbenii pe care i-am vândut şi am cumpărat un viitor pentru copilul meu şi nora mea şi nepoţi, dar a dat Dumnezeu și s-au făcut.

Ce este cu datul în cărţi?

Să ştii dă la mine că io în lucruri din astea n-am crezut şi nici nu cred. Cu datu-n cărţi este o înşelăciune din partea ţiganilor care practică meseria asta. Când mergeam în sate, ţărăncile dă acolo ne întreba: ştii să dai în cărţi sau să ghiceşti? Nevasta mea a vrut să facă ceva, dar nu am lăsat-o eu, fiindcă ăsta e ca un fel dă furt, bagi mâna-n buzunar la femeie şi-i furi banii. Că numa’ ştii să vorbeşti bine sau scoţi dă la ea ce are ea-n familie şi atunci ăsta-i exact un furt, ceea ce nu este bine. Sunt jurat că dacă la mine vine o femeie să-i spun pă cineva care să-i ghicească, nu-i spun. Io am trimis-o aşa pă femeie: du-te dumneata la biserică şi roagă-te la bunul Dumnezeu ca să-ţi facă bine-n familie. Că numa’ Dumnezeu te ajută şi nicidecât vrăjitoarea, vrăjitoarea te suge dă bani.

Există vrăji făcute de romi?

Am auzit că s-ar face ceva, dar nu aici la noi în Caransebeş. Pe vremuri a fost în Topleţ o femeie.

Ţigancă de la căldărari?

Da, sigur. Era una Liuba o chema sau şti-o Dumnezeu, că io am uitat şi a fost o femeie din Verendin, în judeţul Caraş, tot de-a noastră. Cred că au murit şi nu s-au dus acolo unde trebuie, cred că s-au dus acolo unde-i muzică, unde-i flacără, unde-i căldură mare, că numai acolo să duc ăi care fac treburi din astea. Mai făceau altele vrăji din gură, ca să ia bani, să ia găina, să ia cerealele, ce le mai trebuia în casă.

Sunteţi mulţumit de viaţa pe care aţi dus-o?

Înainte, da.

Înainte?

Noi am fost mulţumiţi şi pă vremea lu Ceauşescu. Cât că am fost torturaţi, bătuţi, dar nu au dovedit că noi ne-am fi dus într-o fabrică sau într-o întreprindere să furăm material să lucrăm. Dacă omul o avut material, dă unde l-o fi adus el aia-i treaba lui, io i-am lucrat cu materialul lui şi mai schimbam şi căldări bătrâne. O căldare bătrâna care-i reparată, mai merge şi aia zece-douăzeci dă ani şi din ce o rămas, am topit şi am bătut noi materialul. Şi o mers treaba. Nici acu nu pot să mă plâng că o duc rău, rău, dar nu aşa cum aş dori, fiindcă scumpetea asta şi inflaţia asta… Nu numai io o duc rău, multă lume, şi îs care poate nu au ce să pună pă masă la copiii lor.

Dacă aţi putea să schimbaţi ceva din viaţa dumneavoastră, ce aţi schimba?

Păi acu, cum să vă spun, acu poţi să schimbi orice dacă ai cu ce, dacă ai bani. Dacă ai un buget bine pregătit, poţi să-ţi deschizi un magazin care este profitabil. Dar de unde atâţia bani, că nu avem. Dacă s-ar schimba ceva, aş vrea să aibă şi ţăranii un ajutor dă la stat, că după căderea comunismului trebuia să fie ajutaţi cel puţin cu tractoare, dacă nu cu altceva. Şi atunci ţăranul era mai bine pregătit să lucre pământul. Că noi dă la ţăran trăim, dă acolo ne-am făcut ceva toţi: strămoşii noştri, părinţii noştri, noi şi la ora actuală copiii noştri. Fiindcă lucrurile care le facem noi de la un timp să sparg, cazanul sau căldările şi atunci tot la noi vine omul, nu se duce–n altă parte. Şi atunci dă acolo trăim, mai luăm şi cereale, mai luăm şi găini, poate ne luăm un porc de acolo sau mai luăm bani şi asta e venitul nostru dă la ţărani. Am făcut lucrări şi la orăşeni aici în Caransebeş, am făcut şi-n Germania două căldăruşe mici pentru expoziţie. Am făcut două cazane d-alea mici dă zece, cinşpe litri, ca să aibă la expoziţie, pentru expoziţia din casa lor.

Dar ce aţi schimba din viaţa dumneavoastră dacă s-ar putea? Să zicem că v-aţi fi dorit să fiţi funcţionar.

Păi acuma dacă aş fi fost funcţionar, tot aş fi în pensie… În orice caz, tot magazin aş fi deschis, un magazin alimentar, ăla se caută zi de zi. Şi aş face o concurenţă, că nu-i nevoie să câştigi ca să jupoi lumea, îi nevoie ca să câştigi cât dă puţin, dar să-ţi meargă. Cum spune proverbul românesc: încetu’, încetu’ se face oţetul, nu de-o dată. Aşa că numai cu afaceri cinstite aş fi fost, mi-aş fi plătit datoriile faţă de stat, mi-aş fi făcut tot ce-i necesar, ca să nu fiu amendat şi să se spună: uite mă! Ţiganu-i tot ţigan.

Sunteţi de acord cu vorba asta?

Da. Eu mă mândresc, pă cuvântul meu vă spun, sincer, mă mândresc când zice cineva că „uite, ţiganul”, fiindcă ţigan sunt. Sunt ţigan pur, din ăla cinstit şi nu murdar. Dacă-mi vorbeşte cineva scârbos atunci mă supăr şi atunci aş putea să-i dau o palmă, dar dacă-mi spune cineva într-o glumă, atunci nu. Am avut colegi cu care beam cafeaua, din aia dă a ştiut şi-n Europa dă ea, la Varicele nostru din oraşul Caransebeş.

Aveaţi cafenea acolo?

Ai, ce cafea să bea acolo de a ştiut şi Europa dă ea şi până-n America, că-n oraşul Caransebeş este o bombă dă cafea, care nu să bea niciunde altundeva.

Şi cum era acolo la cafenea?

Extraordinar. Veneau numai drucheri dă fotbal acolo şi aveam clasamentul dă divizia A şi clasamentul dă divizia B, seria a treia din S-V. Era o plăcere: ne contraziceam… Veneau şi maiori dă miliţie, aveam pă doctorul Aldescu, pă inginerul Tarlac.

În ce ani era asta?

Era prin 1979 şi până-n 1984 sau ‘85. Acolo era distracţia cea mai bună din oraş.

Ce se făcea în afară de băut cafea?

Ne contraziceam cu fotbalul, că acolo numai microbişti veneau. Io ţineam cu Dinamo, ălalalt cu Steaua sau cu Corvinu Hunedoara sau cu Piteştiu sau cu Steaua Bucureşti sau cu Rapid Bucureşti. Noi ştiam care pă ce loc îi şi schimbam clasamentul după fiecare meci. Şi aveam o doamnă, Dumnezeu să-i dea sănătate, care ţinea deschis şi după ora opt, nouă seara, până după meciuri, că ştia că veneam pentru aia şi era bucuroasă că-şi face vânzare.

Eram acolo în jur dă cinci sau şase romi, toţi în vârstă dă peste douăzeci şi până la treizeci şi ceva dă ani. Noi am fost pasionaţi dă fotbal şi mergeam şi la fotbal aici în Caransebeş, am fost la Reşiţa, am fost la Hunedoara.

Cu ei?

Da. Erau oameni inteligenţi, erau oameni cu pregătire, cum am spus: doctori, ingineri, un maior dă miliţie, maiorul Câmpeanu. El m-a convins să trec dă la Reşiţa la Dinamo. Era o distracţie cum n-ai văzut. Şi o dată ne-am lăsat că ne-o mutat în altă parte şi acolo a venit multă lume, că era o încăpere mai mare. Nu ne-a mai convenit să mergem acolo, ne-am retras acasă, ne-am luat cafeaua acasă… Noi acasă nu aveam cafea, aveam acolo. Era cafea la filtru, o cafea extraordinar dă bună.

Altceva ce mai discutaţi?

Acolo la cafeneaua aia era fotbalul. Care o vorbit urât sau o venit beat, nu avea ce să mai caute în bomba aia. La noi erau numai cuvinte frumoase şi glume frumoase.

Si când mergeaţi?

Când era un meci în Caransebeş, venea echipă din Iugoslavia sau din Ungaria. Îi spuneam lu tata că mă duc până-n oraş că am o treabă.

El nu ştia unde mergeaţi?

Nu ştia. Când o aflat atunci mi-a dat pită dă târg mult… (râde). Lăsam lucru şi mergeam la meci. Acu’ dura două ore, dar pentru mine două ore era nimic. Io, când mă apucam la lucru, îmi vedeam dă lucrarea mea şi lucru nu dormea în mâinile mele şi recuperam cele două ore. Duminica nu prea puteam să merg, că eram prin sate la lucru cu tata şi mama.

Era televizor acolo?

Nu era televizor, fiindcă nu aveau posibilităţi.

Ce mai făceaţi în tinereţe?

Ei, din tinereţe ce să vă spun… Mergeam la nunţi. Eu cum am plecat d-acasă aşa am venit acasă, fără să am scandal, fără să am cu cineva ceva, chiar dacă am plecat şi la o nuntă departe, la Orşova, Bozovici sau pă Valea Almăjului. La Topleţ la nuntă am fost, m-am dus şi la Prigor la nuntă. Am plecat în omenie şi-n cinste şi aşa m-am întors. Nimeni n-a spus lui tata: uită ce-o făcut băiatul dumitale, s-o îmbătat, s-o certat sau ceva. Niciodată nu s-o întâmplat treaba asta.

Cum era o nuntă atunci?

Nunta să făcea cum să face şi acuma: pregătire, bani mulţi şi frumoasă, nuntă ţigănească cum s-ar spune. La noi să spune că dacă te duci la o nuntă ţigănească, nu-ţi mai vine să pleci de-acolo. La noi să pune tot pă masă, să pune în castroanele dă porţelan zupa, sarmalele, să pune pilaf şi fiecare are farfuria lui, unde mănâncă. E ca şi la români, numai cu deosebire că la noi să pune pă masă dă la început tot ce există la o nuntă: ţuică bună, vin, bere bună, sucuri, prăjituri. Şi numai cu oameni buni din familie bună să face nunta, nu sunt chemaţi din ăia care sunt învăţaţi să bea, să se îmbete şi la urmă să iasă scandal. La noi nu este aşa.

Cine pregăteşte masa?

Mâncarea o fac femeile. Atunci când facem noi nuntă suntem ajutaţi dă cei la care ne-am dus să pregătim nunta şi invers. Şi bărbaţii se ajută foarte mult, că noi tăiem câte doi, trei porci la o nuntă. Am tăiat şi pă vremea lu Ceauşescu viţei ş-am făcut pane şi ciorbă din oase şi carne. Bărbaţii au şi ei rostul lor: pregătesc mesele, fac soclul din lemn, îl împodobesc cu hârtie creponată, aşa, învârtită frumos. E o mare frumuseţe. Şi noi bărbaţii, cum sunt şi femeile, ne ajutăm unii pă alţii, că fără ajutor la o nuntă nu poţi s-o pregăteşti la timp.

Nu este bucătar?

Nu, noi nu avem bucătari. Noi am avut bucătăresele noastre, mai bune ca la cel mai mare restaurant din Bucureşti şi mâncarea noastră putea să fie servită şi înaintea împăratului Franz Iosif. Extraordinar dă bun gătim, aşa un gust şi o mâncare şi în curăţenie, în primul rând curăţenie. Nu suntem murdari, avem îmbrăcămintea noastră: şorţuri albe, alţii au înflorate, cu baticuri în cap ca să nu cadă păr în mâncare. Nu găseşti în altă parte o pregătire mai bună ca la noi.

Aţi avut legături cu evreii din oraş. Ce părere aveţi despre ei?

Bătrânii noştri aveau legături, că bătrânii noştri cam dă la ei au cumpărat aurul, dă la evrei care ţineau magazine cu aur. Că noi eram aşa într-o vârstă dă vreo 12-13 ani când nu mai existau în oraşul Caransebeş şi-n Orşova, c-or venit comuniştii şi le-or luat magazinele. Bătrânii noştri au avut legătură foarte bună cu jidanii, evreii. Uică-miu Şain, fratele lu’ tata, avea o evreică care o plecat d-aici legal şi i-o scris o scrisoare: Şain, şi la noi sunt miei, dar nu au gustul cum au în Caransebeş. Asta puteţi să întrebaţi şi familia lor.

Care este portul feminin al romilor?

Portul feminin este un port foarte frumos, un port cam tip unguresc: avea fustă, avea catrinţă, avea ciupag sau bluză, aveau ţigăncile noastre un batic mare pe care le puneau pă umeri şi baticul care şi-l punea pă cap. Ăla de pă cap era dă pă Valea Almăjului, cum să spunea înainte „păr în păr”, un batic care la ora actuală costă sute dă mii şi nu-l mai găseşti. Mai sunt baticuri din astea care vin din Japonia, dar cum au fost alea nu mai există. Era un port foarte frumos.

Aveau cumva două codiţe?

Da, aveau două codiţe şi la urmă erau băgate înapoi una cu alta, n-avea voie să se vadă părul femeii la noi.

Nu? Şi atunci de ce aveau ciunră?

Asta era la ţiganii ăia cu părul mare.

Mie mi-a zis străbunica că ea mai purta ciunră.

Păi să mai purta şi-n familiile noastre, fiindcă tot din ţiganii ăia cu păru mare, ţiganii nomazi, din neamul lor ne tragem, suntem neamuri tot din Goman, Mihai, Ştefan.

Deci există nişte nume care… ?

Da, sigur! Nume cu care s-ar putea să fim neamuri, dar nu mai ştim, că ei sunt în Oltenia şi noi suntem aici. Cam aceleaşi nume pe care le avem noi le au şi ei.

Acum portul nostru dă femei s-o schimbat mult dă tot. Pă vremea când erau moşii noştri, femeia nu avea voie să poarte pantalon, nu avea voie să n-aibă batic în cap, o fată dacă să mărita nu avea voie să umble fără cotrinţă sau să treacă drumul ţiganilor. Trebuia să aştepte indiferent la orice distanţă l-a văzut, trebuia să aştepte indiferent dacă era ea grăbită de nu ştia dă capul ei, nu avea voie să treacă drumul bărbaţilor. Acuma numai ăştia în vârstă mai îs cu respect la asta, în rest… să uită la om şi trece parcă ar fi un nesimţit.

Nu se mai ţine portul?

Numai femeile care sunt mai în vârstă. A mai rămas şi dă la mama, în timpul când s-a căsătorit, a mai făcut şi ea. Avea un port foarte frumos, o fustă ţigănească, o cotrinţă elegantă înaintea ei, dar purta pantofi, ca toate femeile din oraş. Numai că nu avea importanţă că purta pantofi… Au fost femei bătrâne care purtau obele şi opinci, dar numa’ alea bătrâne.

Unde-şi făceau hainele femeile?

Femeile îşi făceau hainele la croitorese.

Era vreo croitoreasă vestită aici la noi în oraş?

Da, era o croitoreasă, nu mai îmi aduc io aminte cum o chema, dar făcea nişte fuste de rămâneai aşa… Nu era partea dă jos să fie mai jos sau mai sus, era egală, exact cum ar fi acuma o croitoreasă a unei doamne sau o croitoreasă dă modă. Era, cum spune neamţu’, neckermann. Şi mai purtau şi ciupage.

Şi alea unde le făceau?

Tot pă la femei care ştia să coase, ştia să brodeze, femei dă pă la sate. Femeile noastre duceau moda şi modelul şi le făcea exact aşa. Şi mai purtau şi bluze, foarte elegante.

De ce?

Că nu să ocupă să ne ajute cu nimic, noi am rămas tot cum am fost. Care a fost om şi-a dat seama că familia lui trebe să crească în orice domeniu, să fie om mai înstărit şi ca omenie şi ca cinste şi ca orice. Ăsta şi-a făcut şi dă la neamuri şi dă la părinţi. Şi asta şi-a luat-o mai mult dă la părinţi şi dă la neamuri, nicidecât dă la partidul romilor. Eu nu ştiu dă unde provine numele acesta dă romi.

Dar ei de unde ştiu de numele ăsta de romi?

Păi io cred că toate conducerile astea care erau şi înainte dă comunism şi după comunism, acu în democraţie, mai ştiu ei ceva despre noi. Că şi la ora actuală se vorbeşte în Parlament că nu băgăm toţi ţiganii într-o oală şi toţi românii într-o oală, că este om după om, este om bun, este om rău. Este om foarte rău în toată ţara noastră, nu poate să fie numa’ ţiganii răi. Este şi român rău, care-şi omoară părintele, care a trăit tata cu fata dă 9-10 ani. La noi la ţigani nu s-a întâmplat aşa ceva.

La noi ăştia care ne cunoaştem, ziceţi?

Da. Necunoscuţii care au venit din alte părţi, sunt şi din ei oameni buni, dar majoritatea sunt oameni ca să nu schimbi un cuvânt cu ei.

Cu ţiganii care au venit din alte părţi?

Da, din alte părţi.

Deci la început n-au fost alţi romi în Caransebeş?

Nu, numai oamenii dă baştină, orşovenii, dă la Orşova, cinci familii tot dân familii bune, care or avut şi neamuri aici: unchi, mătuşe, verişori, verişoare.

Dar cu timpul totuşi au venit şi alţii.

Or mai venit din alte părţi: din partea Reşiţei, partea Lugojului, din partea Ardealului, dar noi nu avem tangenţe cu ei şi nici ei cu noi. Nu ne dăm nici o întâlnire să stăm dă vorbă, zicem numa’ „bună ziua!” şi cu asta basta.