Ioan JURCHESCU

Când eram copil, de vreo 14-15 ani, aveam o uniformă albastră care era deosebită şi de multe ori am fost întrebat pe stradă „ce-i cu uniforma asta?” şi ziceam „ştiţi că eu sunt coleg cu voievodul Mihai”. „Dar de ce ai doliu?” „Domnule, port doliu după regele Alexandru al Iugoslaviei” „Măi puştiule, îţi baţi joc de mine!”.
Noi, făcând parte din Casa regală, din Curtea regală, am purtat toţi doliu, elevii clasei voievodului Mihai, până la ultimul servitor, dar aceluia nu-i venea să creadă. Am făcut parte din Curtea regală, când era Carol al II-lea.

În vara anului 1932, regele Carol al II-lea a făcut o vizită în Banat, începând cu Caransebeş. Atunci se pornea construirea liniei ferate Caransebeş-Reşiţa sau se inaugura linia ferată.
Clasa era deja înfiinţată, cu opt elevi. Cu această ocazie, regele Carol al II-lea şi-a exprimat dorinţa ca un tânăr din această regiune de sud a Banatului (regiune graniţă, cum se spunea) să facă parte din clasa specială a voievodului Mihai. Atuncea apărea o revistă la Caransebeş, „Tribuna graniţei”. Am văzut că se caută un astfel de tânăr, iar eu îndeplineam condiţiile. S-au cerut dosare, adică referinţe de familie. Din partea mamei era generalul Domăşneanu, care era văr primar cu mama şi era din comună cu mine. Tatăl generalului era frate cu bunicul meu dinspre mamă. Nu este acelaşi cu comandorul Domăşneanu, care a fost omorât în munţi, ci vărul mamei a fost general feldmareşal în armata austro-ungară.
Am prezentat antecesorii, căci din partea tatei aveam tot aşa, un militar, dar de grade mici, însă făcuse o danie enormă pe timpuri, pe la 1870, de o mie de florini de aur, la o biserică. Se puteau deci trage nişte concluzii, că era o familie care merita să aibă un copil coleg cu regele.
Am depus actele şi au fost mai multe candidaturi, dar pe bază de dosare, din 10-12 candidaţi a fost eliminatoriu. După o primă triere au rămas şase, iar după a doua selecţie s-au ales doi şi a venit unul şi a spus „Acesta”. Aşa am ajuns să fiu coleg cu regele Mihai.
(Câţi ani aveaţi?) În 1932 aveam 11 ani, căci m-am născut în 1921, exact în acelaşi an cu regele Mihai. El e născut în octombrie şi eu sunt născut în august, deci eram foarte apropiaţi ca vârstă.
După ce s-a făcut această selecţie m-am prezentat la Bucureşti. M-a dus tatăl meu acolo, căci eram copil. Am căutat să mă încadrez bineînţeles, într-o altă viaţă.
Clasa a avut 12 elevi, împreună cu prinţul moştenitor, iar cursurile se ţineau la Palatul regal. În spatele Palatului regal actual era un parc şi acolo era o clădire care a fost afectată acestei şcoli.
Clasa se compunea din: trei copii de ţărani, eu am fost copil de învăţător, un alt copil era sas din Braşov, un băiat era fiu de diplomat, nepotul scriitorului Duiliu Zamfirescu (care mai trăieşte şi acum în Bucureşti, Lascăr Zamfirescu). (Şi ceilalţi elevi fuseseră aleşi tot după aceleaşi criterii?) Eu ştiu doar cum a fost la mine, căci trebuia întâi să fiu din regiunea de graniţă, pe lângă pregătirea şcolară, rezultatele la învăţătură. Probabil că au vrut să fie din toate regiunile ţării şi din toate clasele sociale. A mai fost un băiat de muncitor de la Atelierele Griviţa din Bucureşti, a fost un fiu de ofiţer, Dan Cernovădeanu, a fost Mircea Ionniţiu, care avea să ajungă mai târziu secretarul particular al regelui (tatăl său era directorul editurii Cartea Românească), erau doi fii de avocat (tatăl unuia era avocat la Ministerul de Justiţie), un fiu de preot ungur, de la Târgu Mureş, Kovacs Pavel şi cam atâta.

(Aţi mai păstrat legătura cu colegii dumneavoastră?) Când m-am căsătorit i-am invitat pe toţi la nunta mea, la Bucureşti, în 1946. Acuma am întrerupt orice fel de legătură cu ei. Un singur coleg l-am întâlnit întâmplător aici în Timişoara, Dan Cernovădeanu, care a murit însă şi care era fiu de ofiţer. El a făcut şi un doctorat, fiind istoric. A trecut graniţa, sperând că ajunge la Ambasada americană şi va ajunge dincolo. El fusese implicat într-un proces anticomunist, în ’45-’46 şi vroia să fugă, să se ducă dincolo şi l-au prins sârbii.

(Unde v-aţi născut?) Sunt născut în comuna Petnic, judeţul Caraş-Severin. Atunci era numai judeţul Severin. Tata a fost învăţător, mama ţărancă, fără avere, fără nimic, doar leafa de învăţător. Mai am încă doi fraţi, o soră care trăieşte şi un frate care a murit. Cursurile primare le-am făcut la tata la şcoală.

(Cum se chema tatăl dumneavoastră?) Gheorghe Jurchescu. El era din Veredin, din regiunea aceasta de recalcitranţi anticomunişti.

(Cum a fost copilăria dumneavoastră?) Eu am avut o viaţă normală, obişnuită, de ţară, cu copii de ţărani, cu joacă. (Comuna era numai de români?) Da, numai români erau. Ba, am avut şi ceva ţigani.

Să vă spun care-i problema cu regiunea de graniţă. În partea aceasta de sud a Banatului, a Caraş-Severinului (care merge până la Orşova, Caransebeşul fiind în jos) era o regiune care era un fel de stâlp al apărării Imperiului Austro-Ungar şi noi eram direct opuşi împăratului de la Viena. Noi aveam aici administraţia austriacă mai mult, dar şi ungurească. Pentru că făceam nişte servicii imperiului, ni se arondase această regiune în sudul Banatului, aşa-zisa comunitate de avere, unde cei care erau originari de-aici, născuţi, crescuţi aici, beneficiau de nişte avantaje. Aveau scutiri de muncă şi în orice caz erau mobilizaţi pe loc, ca soldaţi grăniceri în apărarea imperiului. De exemplu aveau dreptul la lemn de pădure pentru construcţie şi pentru încălzit, aveau dreptul la păşune, la izlazurile comunale, aveau dreptul la alte exploatări de piatră de var din pădure, gratuit. Pentru serviciile pe care le făceam aveam aceste privilegii, aşa-zisa comunitate de avere. Mai erau încă şi altele.

Carol al II-lea ştia foarte bine că această regiune, această populaţie de-aicea era ataşată sistemului monarhic. De aceea nu întâmplător regele Mihai vine mereu la Timişoara. (Vă întâlniţi atunci când vine în Timişoara?) Cum să nu, ori de câte ori vine. Am fost şi la Mitropolie, la masă cu el.

Aceasta a fost atunci dorinţa lui Carol al II-lea şi aşa am ajuns acolo. (V-a schimbat astfel drumul vieţii) Cumva, căci tot la ţară m-am întors în vacanţă şi n-am ajuns pe plan social nu ştiu ce.

Pe urmă cursurile s-au desfăşurat în mod obişnuit, exact după aceeaşi programă analitică, cu profesori de liceu. Clasa făcea parte legal din Colegiul Naţional Sf. Sava, din Bucureşti, clasa marelui voievod Mihai. Aşa scrie şi pe diploma mea de bacalaureat.
L-am avut şi pe Iorga profesor, l-am avut pe Mehedinţi profesor, care predau şi ei la noi la şcoală, dar nu permanent. Musceleanu era decanul Facultăţii de Ştiinţe. Ioan Conea era conferenţiar la Facultatea de geografie. La matematică am avut un profesor care era director în Ministerul Învăţământului, dar şi inspector general pe ţară. Profesorii erau bine pregătiţi. Vă închipuiţi că nu şi-a adus Carol al II-lea orice fel de profesori pentru fiul lui.
Eu am făcut prima clasă de liceu aici la Loga şi mă mai întâlnesc şi-acuma cu unii dintre colegii mei din clasa întâi de liceu. După aceea eu am plecat la Bucureşti, în urma selecţionării mele ca elev în această clasă specială.

(Cum era profesorul Iorga?) Iorga era un vulcan.

Clasa avea aceeaşi desfăşurare, potrivit programei analitice, dar la sfârşitul fiecărui an plecam în ţară, în aşa-zise excursii de sinteză, adică ceea ce învăţasem în timpul anului refăceam la locurile istorice respective, la locurile geografice respective. Într-un an am fost aici în Banat, la Reşiţa, într-un an am fost în Ţara Haţegului, în alt an am fost jos, în Oltenia, într-un an am fost în Bucovina, unde am văzut toate mănăstirile, apoi am fost în Constanţa, în alt an la Vatra-Dornei. (Cu ce mergeaţi?) Aveam un tren regal, cu un vagon de dormit. Când am fost de exemplu la Herculane a tras trenul pe linia de triaj. Noi ne căţăram pe munţi, cu profesorii. Din Herculane am plecat spre Oraviţa şi-atunci am trecut şi pe la mine prin comună şi ne-am oprit la mine acasă, apoi am plecat cu maşina, cu un autocar. De la Iablaniţa la Herculane, pe şosea, apoi spre Prigord, pe cumpenea apelor, până la Bozovici, de-acolo la Reşiţa la Oraviţa. La Reşiţa am stat la Sommenfrisch, staţiune unde avea şi o vilă, Auschnitt.

S-a amenajat acolo o sală de curs pentru noi şi în timpul acesta trenul venea pe calea ferată, la Reşiţa. Noi mergeam cu maşina şi venea apoi şi trenul. (Mergeaţi deci cu profesorii) Da, sigur. (A mers vreodată şi Iorga?) Iorga n-a fost pentru că n-a fost profesor permanent. Când eram la Suceava ne-a făcut însă o demonstraţie de lecţie, pe Cetatea lui Ştefan cel Mare. La Haţeg a venit profesorul Daicovici, unde erau săpăturile la cetăţile dacice de la Orăştie. S-a căutat deci să se-nveţe carte la faţa locului.

Aveam şi noi profesor de istorie, titular să-i zicem, dar venea şi Iorga. A venit şi fostul ministru al învăţământului, Angelescu, care era medic de profesie şi a predat şi el o lecţie de anatomie.

(Unde locuiaţi în Bucureşti?) Majoritatea elevilor erau din Bucureşti, iar eu locuiam la o familie a unui regal, Pălăngeanu Emil, care a murit săracul la Canal. Stăteam pe strada Temişana, unde stăteau numai personalităţi. Şi Eugen Ionescu stătea în timpul acela pe strada Temişana. Eram prieten de stradă cu tatăl Corinei Chiriac, Mircea Chiriac.

A fost aici în Timişoara şi ne-am întâlnit. Era un compozitor de talent şi mi se pare că a cântat în primă audiţie o rapsodie bănăţeană. Era ceva mai mare ca mine, cu vreo 2-3 ani şi a murit săracu’. Erau doi actori de teatru, era Ronald Bulfinsky, campion de aviaţie.

Şi-acum când am fost la Bucureşti, cu ocazia unei întruniri monarhice, m-am dus pe strada aia, care e complet schimbată acum. Era chiar în spatele Radiodifuziunii strada Temişana, paralel cu strada General Berthelot.

(Pe Dimitrie Gusti l-aţi cunoscut?) Sigur, l-am cunoscut bine. A venit şi el şi ne-a predat. L-am cunoscut şi pe Anton Golopenţia, care e originar din Prigor.

În perioada aceea eram şi cercetaş, adică făceam parte din organizaţia cercetaşilor şi am fost antrenat în două acţiuni de cercetări sociologice. Nu făceam ceea ce făceau studenţii care erau acolo, ci curierat, ajutor la medicul curant. Aceste echipe regale erau formate din studenţi care erau cam în ultimii ani de facultate. Erau mediciniştii, geografi, istorici, filologi, fete de la Şcoala de menaj. Unde-i Prefectura acuma a fost înainte Şcoala de menaj. Se făcea atunci pregătirea femeilor din toate punctele de vedere, şi ca mame, şi ca soţii.

(Aţi auzit de Avram Imbroane?) I-am cunoscut pe toţi. A fost un preot Imbroane, a fost şi un avocat Imbroane. A fost Bujor Imbroane, Sorin Imbroane care a fost avocat şi părintele Imbroane. Imbroane este o familie veche.
Eu sunt bănăţean, curat bănăţean. Ce să facem, suferim de făloşia asta.
După Revoluţie, după evenimentele din decembrie ’89, am mai lucrat un an de zile şi m-am pensionat, că aveam peste 70 de ani. După aceea, la solicitarea domnului primar m-am dus pentru şase luni, dar am stat 5 ani şi 7 luni la Primărie, aşa că eu numai de un an de zile sunt pensionar adevărat.

Eu nu sunt înscris în nici un partid, să ştiţi

(De ce au bănăţenii această mândrie?) Totdeauna s-au gândit că sunt mai altfel decât restul. Probabil şi datorită influenţei pe care am avut-o din partea nemţilor, pentru că totuşi românii au învăţat de la ei organizare, gospodărie, familie. Singurul lucru prost pe care l-au învăţat este „nur ein kind”, să nu facă mai mult de un copil. Oltenii mai făceau câte 7-8 copii, căci aşa se menţine naţia.

(Cum era regele Carol al II-lea?) Era un om impozant, un om foarte cult şi era o plăcere să-l asculţi vorbind. Avea multă prestanţă. L-am văzut pe Carol al II-lea aproape în fiecare zi, am stat la masă cu el, am vorbit cu el. Era un obicei, ca în fiecare zi, doi dintre noi să participe la dejunul oferit de Carol al II-lea. La mesele la care mi s-a dat ocazia să particip l-am cunoscut pe Duca şi am dat mâna cu bietul Duca, cu puţin timp înainte de a fi omorât. Câţi n-or fost acolo, Inculeţ, Paul Teodorescu, George Enescu… aviatori, miniştri, dintre care Jienescu.

Eu am şase volume de amintiri a lui Carol al II-lea, plus câteva lucrări „Regele trădat”, „Viaţa lui Carol al II-lea”.

Mi-aduc aminte, când eram la masa regală că m-a întrebat Carol al II-lea: „La tine-n comună ce mănâncă ţăranul duminica?” „Mulţi taie o găină şi o prepară. Era acolo un măcelar şi tăia o oaie sau un berbec şi ne duceam şi cumpăram carne, ca să o gătim”

În perioada aceea, când eu am fost selecţionat, a fost marea criză economică, din ’28, care a durat până prin ’32. Am dus nişte lipsuri teribile. Tata nu trăia decât din salariul lui. Pentru părinţii mei, care atunci îşi construiau o casă, cu ajutorul ţăranilor din comună, selecţionarea mea implica o scutire de orice fel de cheltuieli, de la pantofi la bască, totul era gratis. (Primeaţi şi bani de buzunar?) Doar ce-mi dădea taică-miu. El mai avea o fată la şcoală şi a fost greu, dar aşa a fost să fie.

(Ce făceaţi atunci în timpul liber?) Pregăteam lecţiile, căci era regim de şcoală. Dimineaţa mergeam la cursuri, până la prânz, la ora 1, iar după aceea, după-masa mai ieşeam pe stradă cu Mircea Chiriac, cu prietenul lui blănarul, Tudorel.

(Mergeaţi la cinematograf?) Puteam merge, dar noi vedeam filme la palat. Am văzut o mulţime de filme la Palatul regal. Carol era un mare amator de filme, căci întâi filmele treceau pe-acolo. Atuncea erau aparate cu cărbuni, dar avea sală de cinematograf în Palatul regal. Eu ştiu şi sala veche, din palatul vechi, înainte de a se termina palatul acesta nou. În palatul nou era şi sală de spectacole şi multe altele.

Locuinţa unde stăteau efectiv era casa mică, care la 23 august ’44 a fost bombardată de nemţi şi a fost făcută praf, crezând că Mihai era acolo. A fost rasă. Ţin minte că erau două apartamente frumoase.

(Aţi prins şi anumite scene din familia regală, anumite discuţii?) Nu, nu. Pe doamna Lupescu am văzut-o o singură dată. Eram în parcul palatului, în pauza dintre ore şi la un capăt al parcului am văzut-o pe ea şi mi-a spus un servitor că e madam Lupescu. A doua oară am văzut-o într-o fotografie la mama unui coleg de-al nostru. Era o femeie frumoasă într-adevăr, cu părul roşcat. Se pare că totuşi Carol al II-lea a fost omul unei singure femei. Dacă citiţi jurnalul lui, nu există zi de la Dumnezeu să nu scrie ceva despre ea. După ce-au legalizat legătura lor, în ’47, doamna n-a mai fost bolnavă. Probabil că a trăit cu teama că ceva se va întâmpla după 23 august. Se ştie că toţi i-au spus lui Carol să se-ntoarcă în ’30, dar fără dânsa, căci se pare că a avut influenţe politice asupra lui. Împotriva angajamentului solemn regal a adus-o însă şi pe ea cu el.

Pe mama regelui Mihai noi n-am cunoscut-o atunci, ci abia după ’40 am cunoscut-o.

Trebuie să vă spun că în ’40 am intrat în şcoala militară. Clasa a fost restructurată în ’38, după asasinarea lui Armand Călinescu, iar eu, pentru că vroiam să devin militar am cerut şi m-am transferat la Liceul militar din Târgu Mureş.

În ’40 am intrat ca student la Facultatea de Drept. În ’42 am mai putut obţine două amânări de încorporare şi am intrat în armată, la Şcoala de ofiţeri de jandarmi.
De fapt eu vroiam să ajung judecător militar. Când eram mic, la şcoala primară, am jucat rolul unui judecător, piesă adaptată pentru nivelul ţăranilor şi asta a fost dorinţa mea.

Ca să poţi ajunge judecător trebuia să faci studii în drept, dar singura facultate unde concomitent cu armata făceai şi studii de drept a fost Jandarmeria. În ’40 am intrat deci la Facultatea de Drept ca student, la Bucureşti, unde am făcut doi ani, iar după aceea, la Jandarmi veneau profesorii de la Drept şi predau în continuare. Să vă spun că la Drept am avut profesori mari şi nu era unul care să nu fi avut doctoratul la Sorbona. L-am avut pe I.D. Gruia, pe George Strat, pe Fotino, pe Nicescu, pe Sebastian Pela, care a fost judecător la Tribunalul Internaţional de la Haga. Nicescu a fost unul dintre marii avocaţi. I.D. Gruia a fost ministrul justiţiei, Fotino a fost ministru, George Strat a fost ministrul economiei, Bădulescu a fost tot ministrul economiei şi la Banca Naţională a fost, delegatul României după ’44 la Convenţii monetare internaţionale. Ei bine, aproape toţi aceştia au murit la Sighet. Partidul comunist n-a avut nevoie de ei şi i-a omorât. „Era mai bun” Bodnăraș, Nicolschi, Niculescu Mizil.

Toţi aceşti profesori au fost duşi la exterminare. Acolo a murit şi George Brătianu.

Eu fac parte dintr-o asociaţie a foştilor deportaţi în Bărăgan, căci am fost şi eu dus în Bărăgan în ’51 şi am fost, în această calitate, într-o delegaţie la Sighet şi m-am cutremurat pur şi simplu de ce-a fost acolo. M-am uitat pe lista celor care-au murit acolo.

(După ce-aţi terminat facultatea ce s-a întâmplat?) După ce-am terminat facultatea am vrut să fac avocatură. Judecător era foarte problematic încă. Eu am terminat în ’45 şi cât timp am fost internat în spital am pierdut un an, căci după şcoala militară m-am îmbolnăvit. Ca judecător nici nu se punea problema, iar fratele meu mi-a zis să intru în avocatură. Eu aş fi vrut să fac avocatură în regiunea mea, acolo, că lumea mă cunoştea. Dacă mă duceam însă acolo toată lumea ştia ce-am făcut, că am trăit la Palatul regal şi atuncea m-am înscris aici, la Timiş.

După ce m-am înscris în colegiu m-au plasat la Giulvăz avocat, după aceea la Făget, la Ciacova, Deta. Eram tânăr şi când s-au înfiinţat birourile colective de avocaţi sigur că nu-i muta pe cei bătrâni din Timişoara, căci erau oameni care aveau rădăcini şi atuncea i-au trimis pe ăştia tineri.

După câţiva ani de zile, când eram la Giulvăz, m-a ridicat în Bărăgan, în iunie ’51. (Care a fost motivul pentru care v-au ridicat în Bărăgan?) Toată lumea a crezut că din cauză c-am fost coleg cu regele Mihai. Posibil să fi fost şi asta, căci nu ştii după ce criterii au luat. Soţia mea este născută la Chişinău, deci e basarabeancă. Socrul meu a fost directorul Băncii Naţionale din Chişinău şi acolo s-a născut nevastă-mea. Soacra mea era originară din Râmnicu-Vâlcea, dar soţia mea s-a născut în Chişinău şi astfel apare în buletin ca fiind născută în Chişinău – URSS. (Dar n-au trăit în Chişinău mai mult timp?) Nu, căci după vreo câţiva ani s-a mutat socrul meu la Bucureşti. A fost după aceea reglementor al Academiei Comerciale, a fost inspector general pe ţară. (Cum se numea?) Lungu Constantin.

(Acesta a fost în cele din urmă motivul ridicării în Bărăgan?) Da. Când s-a făcut un fel de recensământ prin martie-aprilie au întrebat dacă sunt basarabean.
Ştiam noi că basarabenii sunt urmăriţi, că s-a pornit de la ideea aceasta că or fugit din ţară de frica comunismului, pentru că sunt anticomunişti. Ne-au deportat şi ne-au aruncat acolo.

Am făcut însă nişte memorii, căci noi nu eram basarabeni, căci soţia mea s-a născut întâmplător acolo. (Unde v-a dus în Bărăgan?) La Frumuşiţa, la nord de Galaţi. Când am trecut de Galaţi încolo au spus „Domnule, Siberia…”.

(Cât timp aţi stat acolo?) Până în decembrie ’51. Am stat puţin. Până s-au verificat actele, a fost şi audienţă…

În Bărăgan ne-au dat un par, un ţăruş să ne facem casă. Am făcut cărămidă de chirpici cu soţia mea, cu noroi, cu paie, mestecată, uscată şi am lipit. Am fost ajutaţi şi de ţărani. Am tocmit nişte ţigani acolo care au lipit bordeiul. La început am avut două dulapuri şi am pus nişte covoare peste noi să nu ne plouă. (Vă puneau la muncă acolo?) Făceam şi zi de muncă acolo, dar în primele zile fiecare a căutat să-şi asigure un adăpost pentru iarnă. Era problemă cu apa, pe care o aduceau cu cisternele cu care se stropeau străzile la Galaţi.

(Mai păstraţi legătura cu cei care au fost deportaţi în Bărăgan?) La asociaţie dau consultaţii juridice în fiecare luni şi joi. (V-aţi mai întâlnit cu regele Mihai?) După ’89, după Revoluţie, când a venit prima dată în ţară a fost la Putna şi am avut ocazia atunci să merg cu maşina şi l-am întâlnit. A rămas uimit când m-a văzut acolo. Într-un interviu pe care l-a dat la o revistă din Israel a povestit că a venit şi un prieten de-al lui din Timişoara să-l întâlnească. După aceea, când a venit aici în Timişoara, aproape în fiecare zi am fost cu el.

(Ce aţi făcut după ce v-aţi întors din Bărăgan?) Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă prezint la poliţie aici. Au rămas trăsniţi când m-au văzut înapoi. Şi-au recunoscut greşeala, căci eu fusesem trimis din greşeală acolo. Eu nu intram în categoria suspecţilor care trebuiau urmăriţi. În primele luni m-am dus la poliţie. După aceea m-au reprimit în Colegiul de avocaţi, căci aveam hârtia venită de sus şi n-aveau ce să zică. Mi s-a spus să merg la casierie să-mi iau nişte bani. Atunci erau socializate nişte onorarii în materie penală. La încheierea lunii, după ce se reţineau diferite cotizaţii, cote pe la fel de fel de asociaţii, Crucea roşie, SRCLL, atunci ţi se dădeau şi ţie bani. Onorariile socializate se împărţeau la avocaţi. Apoi, la Giulvăz, am început să muncesc din nou.

(Aţi întâmpinat dificultăţi în perioada comunismului?) În perioada comunismului ştiu că am fost urmărit pentru că mereu mi se spunea de către conducerea colegiului, cu care eram în raporturi excelente. Şi ştiam că sunt urmărit. Era un securist care se pare că era pus pe urmele mele. Simţeam că mă urmăreşte, că-l vedeam pe ăsta şi ştiam când venea unul şi-mi spunea apoi un coleg că iarăşi a cerut acela relaţii despre mine.

Aş vrea să-l văd pe-ăla, să-i mulţumesc „Domnule, ţi-ai făcut datoria, ai apărat ţara. Ai luat un salariu ca să mă urmăreşti pe mine. Pentru ce?! Ce beneficii a avut ţara de pe urma ta?”

(Dumneavoastră unde eraţi în ziua de 23 august ’44?) Eu eram internat în spital, la Sinaia. (Şi regele unde plecase de fapt?) Regele a plecat în Gorj unde Tătărăscu avea o casă.

România ieşise din război, dar nemţii în loc să se retragă au început să bombardeze casa unde locuise regele. Aşa că degeaba îl acuză pe rege. În momentul când s-a spus că războiul a încetat s-a dat ordin pe front, dar nici nemţii n-au ţinut cont de asta, nici ruşii. Ruşii au continuat să ia prizonieri, iar nemţii au început să ne bombardeze. În urma acestui fapt am întors şi noi armele.

(Pe Antonescu l-aţi cunoscut?) L-am văzut doar o dată când eram militar, la o paradă.

N-am cochetat nici cu legionarii, căci n-am avut înclinaţii de genul acesta. L-am cunoscut pe Horia Sima, Odată când veneam de la Târgu Mureş, prin ’38, l-am cunoscut pe Horia Sima, căci era profesor la Caransebeş şi l-am cunoscut în casa unui văr al meu, care era şi el profesor. Nu s-a impus însă cu nimic. Când îl vedeai însă pe Iorga, pe Gusti sau pe Mehedinţi, pe Ion Conea…toţi aceşti profesori erau extraordinari. Acesta nu mi-a spus însă nimic ca persoană.

Am avut prieteni legionari. A fost unul în Timişoara, Zaharia Marineasa, care era consătean cu mine. Eram în raporturi foarte bune, ca şi copii, dar drumurile ni s-au despărţit, căci el a fost în puşcărie încă din ’38. A fost condamnat în timpul lui Carol, după aceea or venit legionarii la putere şi l-or eliberat, apoi Antonescu a început lupta împotriva lor şi iar l-or băgat la puşcărie. O trăit până acum câţiva ani, căci era bolnav. Eram în raporturi bune cu Zaharia, dar nu pe teme politice. N-am avut nici un fel de afinităţi cu mişcarea legionară.

Eu am fost cercetaş şi eram comandantul suprem al cercetăşiei din lumea întreagă. (Era obligatoriu să deveniţi cercetaş?) Nu, era benevol. Pe urmă ne-o transformat în străjerie şi acolo era obligatoriu. Eram îmbrăcaţi ca străjeri, dar noi cercetaşi ne simţeam.

(Şi regele Mihai era cercetaş?) Sigur că da. I-a şi cunoscut pe iniţiatorii cercetăşiei. Era o organizaţie benevolă, internaţionalistă sau cosmopolită. Numai comuniştii făceau distincţie – dacă era internaţionalistă era bine, dacă era cosmopolit era ceva blamabil.

Învăţam o serie de lucruri frumoase. Profesorul Conea, care ne făcea instrucţia sau şedinţele de cercetări, era un profesor de geografie adorat, căci era şi mai apropiat ca vârstă de noi. Ne povestea fel de fel de fapte petrecute în părţile de sud ale globului unde au avut activităţi deosebite cercetaşii englezi.

(Ce jocuri erau înainte?) Noi în clasă practicam voleiul, baschetul şi uneori am jucat şi hochei pe iarbă. Nu toţi colegii mei erau cu fotbalul, dar eu eram mare fotbalist pentru că era aici echipa Ripensia de care eram mândru, căci era şi campioana ţării. Erau atunci ascensiunile pe munte, făceam plimbări.

(Ce cunoaşteţi despre Fundaţiile regale?) Vă spun acum din ceea ce eu ştiu şi din ce s-a practicat. Pe lângă faptul că am fost cu Golopenţia am ajutat la nişte descinderi cu profesorul Gusti, cu care ne-am întâlnit pe când eram noi cu lucrările sau excursiile de sinteză. Ne-am întâlnit atunci prin Ţara Haţegului. Eu apreciez ca pe o treabă extraordinară ce a făcut Carol al II-lea. Îmi pare rău că nu se accentuează destul de mult asupra rolului jucat de aceste cercetări, ca şi subvenţionarea cu bani.

Studenţii aveau atunci şansa să câştige vara un ban şi făceau o treabă care era legată de viitoarea lor pregătire. Erau lucruri care trebuiau descoperite, menţionate, consemnate şi păstrate. Asta face parte din elementele de identificare a unei naţiuni.

Eu am fost cu două echipe şi m-am ataşat odată cu un grup de cercetaşi de la Cluj. Era un grup foarte puternic de cercetaşi la Cluj, pe lângă atelierele CFR din Cluj. Aceştia au lucrat la Rudăria, care e o comună din Banat. Acum i-au schimbat numele comunei. Acolo am lucrat cu ei şi făceam la rigole, la podeţuri, însoţeam medicul pentru cercetări, să vadă bolnavii. Eram un fel de ajutoare. (Câţi ani aveaţi atunci?) Cred că aveam vreo 15-16 ani.

Am mers la Merişor cu profesorul Conea. Merişor este o regiune foarte puţin civilizată, arhaică, rămasă cu obiceiuri ancestrale, ca şi în partea Bozoviciului, unde au rămas oamenii cu obiceiuri vechi. Echipele regale căutau să le identifice, să le conserve, să le menţioneze şi să le prelucreze. În comuna Merişor era de fapt o biserică şi trei case, restul caselor fiind răspândite în munţi. Numai în zilele de sărbătoare coborau toţi la horă, în sat. Se pare că acolo unde au pătruns căile ferate pier celelalte părţi frumoase, arhaice, cum zice şi Eminescu: „Şi cum vin cu drum de fier/ Toate cântecele pier”.

Se schimbă lumea, portul e altul, exprimarea e alta. De la Merişor şi de la Rudăria am rămas cu o impresie foarte bună. N-am stat mult timp, ci perioade scurte de timp, nu cât stăteau echipele, căci noi eram cercetaşi.

(Pe Anton Golopenţia când l-aţi cunoscut?) Pe Anton Golopenţia l-am cunoscut în ’40 pentru că atunci s-a făcut un recensământ şi am intrat şi eu în echipele de recensământ, în Bucureşti.

(Eraţi plătit?) Da, cum să nu. Bine, nu a fost de anvergura recensământului ce s-a făcut acum. Mi-aduc aminte că ne duceam pe străzile repartizate şi intram la familii de evrei şi totdeauna săracii erau speriaţi, neştiind ce să spună, ce să nu spună. (Declarau că sunt evrei?) Da, sigur. Am întocmit fişa unei actriţe de la Teatrul Tănase, Virginica Popescu, care era o femeie simpatică, iar când am întrebat-o ce pregătire are mi-a spus că două clase de liceu. Ce să vă spun, era cuceritoare.

(Aţi participat totuşi într-un fel la cercetările sociologice) Da, că n-am trecut prin viaţa asta chiar aşa, ca gâsca prin apă.

(Ce aţi făcut în perioada războiului?) N-am fost pe front căci eram la şcoala militară. Atuncea eram la examen la Bucureşti, în ’44. Eram internat la Moroieni şi mi se dăduse voie să merg la examen. Bombardamentul din 4 aprilie m-a prins astfel la Bucureşti. Acolo eram chiar în cartierul Griviţa şi a fost bombardat în valuri.

Sora mea era căsătorită atunci în Bucureşti, cu un profesor, Ţăranu, iar după ’44 s-au mutat în Timişoara şi el a fost numit directorul Liceului comercial, unde este acum Primăria.

Timişoara n-a dat pe plan cultural prea mulţi oameni. N-a avut o viaţă culturală cum a avut Bucureştiul şi îndeosebi Iaşiul. A avut în schimb dezvoltată cealaltă parte: comerţ, meserii, şcoală de menaj, şcoală de arte şi meserii, Politehnică. Probabil a fost consecinţa faptului că în această regiune a fost o populaţie preponderent alcătuită din germani şi unguri, care erau mai practici, mai legaţi de rezultatele materiale ale muncii lor.

(De când trăiţi efectiv în Timişoara?) După ce m-am întors din Bărăgan, în ’52 sau în ’53 am reuşit să mă mut în Timişoara. Făceam naveta, căci nu-mi mai convenea să rămân în Giulvăz. Se desfiinţase judecătoria din Giulvăz şi era o treabă foarte grea căci la judecătoriile de lângă graniţă nu puteai pătrunde în fâşia de graniţă decât cu aprobări.

Şi-atunci la fiecare proces trebuia să te duci la poliţie să-ţi dea voie să intri în fâşia de graniţă. De exemplu aveam procese la Orşova, unde mai veneau cunoştinţe de-ale mele, ţărani. De câte ori mă duceam acolo aveam graniţă cu sârbii şi mai era şi conflictul acela între sârbi, căci atuncea era Tito, şi lagărul socialist.

În perioada când în regiunea aceea erau deja mişcări de partizani, în ’51-’53, securitatea, miliţia urmăreau pe-acolo prin gări. A fost o perioadă tristă, înjositoare şi umilitoare. De pe urma comuniştilor nu s-a rămas cu nimic bun.

… Crime, minciună, şantaj, oprimare, opresiuni.

(Cum era Timişoara înainte?) Clasa întâi de liceu am spus că am făcut-o la Loga. Pe strada Remus era Casa învăţătorilor, care avea internat şi copiii de învăţători aveau acces acolo, iar eu fiind copil de învăţător am locuit acolo. Bineînţeles, se plătea o taxă, dar erai găzduit şi ţi se oferea mâncare. Atunci erau case rare pe-acolo. De la Casa învăţătorilor veneam până la Capitol şi pe partea dreaptă nu era nimic. Cum mergi acum pe Loga, pe partea stângă încă nu era construită Mitropolia. Pe partea dreaptă era însă porumbişte. Treceam apoi pe lângă liceul evreiesc. Pe partea dreaptă era loc gol. După ce ajungeam la Loga venea apoi Carmen Sylva, liceul de fete. Pe partea dreaptă începuseră să construiască foarte puţin. Se construise Consulatul german, unde e acum sediul Partidului Social Democrat. Prima oară acolo am văzut zvastica, în ’32, căci era vizavi de Loga.

Tata a făcut Şcoala Normală la Timişoara şi, ca să mă obişnuiască cu oraşul, când mai avea adunări, mă lua cu el atunci când eram copil. Aici unde este Catedrala acum era linie ferată, aşa că circulaţia cu tramvaiul se întrerupea până manevra conductorul trenului care mergea la Buziaş.

Asta a fost una din marile realizări ale unchiului meu, care a fost Generalul George Domăşneanu şi care a fost primar al Timişorii în perioada aceea. Trebuie menţionat ce a făcut ca primar al Timişorii: desfiinţarea căii ferate prin oraş, adică să fie făcută o cale ferată care să ocolească, să nu întrerupă circulaţia internă; a mutat şcoala de ofiţeri de artilerie, care era plasată în Timişoara într-un loc cu totul impropriu, căci exerciţiile de artilerie trebuie să beneficieze de toate formele de relief.
(Ce cinematografe erau?) Era Capitol, în Fabric era cinematograful Apollo, apoi cinema Melodia, înspre gară, dar eu nu mă prea duceam la cinematograf când eram elev.
Se duceau numai elevii mari la cinematograf. Eu spuneam „sărut mâna” unui elev mai mare, căci îl respectam.

(Cum v-aţi cunoscut soţia?) Pe soţia mea am cunoscut-o în Bucureşti. Ea era studentă la Academia Comercială.

(Cât timp aţi fost în clasa regelui Mihai?) Cinci ani, apoi clasa a şaptea şi a opta am făcut-o la Liceul militar din Târgu Mureş. Eu am vrut să devin judecător militar şi venind dintr-o regiune de graniţă militarizată din timpul Imperiului austro-ungar trebuia să devin militar. Militar de infanterie n-am vrut să fiu, deşi acesta a fost angajamentul ferm când m-am dus la Bucureşti.

Am făcut avocatură, pe care mama mea n-a vrut s-o fac, căci avocaţii nu erau bine apreciaţi în acea perioadă.

(Cine se ocupa mai mult de educaţia dumneavoastră în familie, tatăl, ca învăţător sau mama?) Îmi spuneau dacă ceva e bine sau e rău şi-mi cereau corectitudine, respect. Noi ştiam şi de frica părinţilor atunci, nu prea făceai ce vroiai. Eu nu eram fumător, nu eram consumator de băutură. La ţară lucrurile erau mai simple.

(În Banat aţi avut şi prieteni sârbi, maghiari, evrei?) Prieteni e greu de spus, dar am trăit bine cu evreii. Îmi aduc aminte că unul dintre ei ţinea foarte mult la mine, Balacs Victor. Când a murit m-a chemat soţia lui, iar când m-am dus la el era pe jos, căci ei n-au voie să pună mâna pe el. L-au lăsat acolo până au venit oamenii lor care-l pregăteau pentru înmormântare. Era un ritual pe care îl respectau.

Îl ţin minte pentru că el fusese un student strălucit al Universităţii din Budapesta unde fusese şef de promoţie. În anii ’70 şi ceva a fost invitat şi el la Universitatea din Budapesta căci s-a aniversat ceva. Omul s-a pregătit, dar atâta l-au tergiversat că nu a mai mers. Era o crimă evidentă. În definitiv era şi o onoare pentru oraş, pentru ţară.

Cumnatul meu a fost militar şi a făcut Politehnica în Franţa, Şcoala de poduri şi şosele. A venit în ţară şi a ajuns director la I.A.R., fabrica de avioane de la Braşov. A venit regimul comunist şi l-au scos afară de-acolo şi a ajuns instalator. De la inginer de avioane a ajuns instalator. Reuşiseră atunci la I.A.R. să facă un avion foarte bun, un avion de vânătoare…şi s-ajungă instalator?! Cei din Franţa l-au descoperit şi au intrat în legătură cu el, să-şi facă forme şi să meargă să participe la o festivitate. Tot aşa, l-au tergiversat până în ultima zi, iar când a ajuns acolo festivitatea s-a terminat. Avea 70 de ani şi ce mai putea face la vârsta aia?!

(Aţi avut procese mai deosebite ca avocat?) Da, cum să nu. La început, procesele politice le luau numai anumite categorii de avocaţi, verificaţi de conducere, dar cu anii, după aceea au fost luate şi de alţi avocaţi.

De exemplu, eu l-am apărat pe fostul preşedinte al Partidului Social Democrat, Titel Petrescu. Preşedintele Partidului Social Democrat din Timiş era Cocoş Moise.
L-au arestat şi a fost ţinut prin puşcărie, nejudecat, câţiva ani de zile, după care s-au gândit să-i facă proces ca să justifice deţinerea lui. El cunoştea foarte bine o mulţime de avocaţi. L-a cunoscut pe Petric Iosif care a fost şi primarul Timişorii în anii ’50 şi familia a apelat la el, să-l apere, dar acela nu ştiu din ce motive nu a vrut, căci era prieten cu el. Şi-atunci au apelat la Titus Ionescu care fusese prefect în Timişoara, în timpul comuniştilor. Eu m-am împrietenit cu el la un bal al profesorilor la care mă invitase cumnatul meu, care era profesor atunci. L-am cunoscut pe Titus Ionescu şi pe urmă am şi colaborat cu el, în mai multe procese. M-a rugat să-i preiau eu cauza lui Cocoş Moise, că el îl cunoscuse. Familia venea cu încredere la tine şi poate că şi spera să obţii rezultatul.
Aşa m-am trezit cu familia şi m-a angajat pe mine ca avocat şi astfel am preluat cauza.

Omul fusese trimis odată într-o delegaţie la Paris, ca muncitor sindical şi când a fost vorba de unificarea Partidului Social Democrat cu comuniştii el s-a opus. El a fost cu Titel Petrescu şi s-a opus. În replică a fost arestat, că a fost informatorul siguranţei statului şi i s-au adus fel de fel de acuze. L-au bătut până i-au spart timpanul, dar omul n-a recunoscut. I-au dat cinci ani de puşcărie. În timpul acesta familia a spus că nu se poate aşa ceva. Ei cunoşteau la Bucureşti pe procurorul şef, Augustin Alexa.

Augustin Alexa fusese muncitor la CFR, iar în ’33, la greva celebră de la Griviţa a fost unul dintre conducătorii grevei, iar după ce greva a fost stinsă, împreună cu câţiva tovarăşi au venit la Timişoara, la Cocoş şi-l roagă să-i reprimească el aici. Acesta îi reprimeşte ca muncitori aicea.

S-au dus la el şi cred că omul şi-a făcut datoria, apoi au mers în recurs la Bucureşti, au admis recursul meu şi au casat cu trimitere de judecată la Timişoara. E greu de spus prin ce trece un avocat cu nesiguranţa asta. Familia vine şi te imploră, iar tu vezi că poţi să faci ceva dar nu ai probe. Atuncea s-a judecat cauza şi şi-au dat seama că omul ăsta stătuse degeaba în puşcărie. I-au dat trei ani până la urmă. Dar de ce nu l-au achitat?! Pentru că dacă îl achitau, ministerul era obligat să-l despăgubească pentru cei cinci ani primiţi degeaba în puşcărie. I-au găsit astfel o vinovăţie de doi bani, i-au dat trei ani, cât făcuse şi l-au achitat. Aşa era judecata pe timpul acela.

(Erau şi cazuri în care se făcea totuşi dreptate?) Păi acuma s-a făcut dreptate pentru că a intervenit procurorul general.

Am avut un caz al unui muncitor de la Sânnicolau Mare. Omul era muncitor, vânzător la o cooperativă din Sânnicolau Mare şi după ce au închis prăvălia omul s-a dus la un birt de-acolo. Era acolo un local care avea şi piscină. Foarte frumos e la Sânnicolau Mare. Omul se duce la birt, cere o bere şi probabil s-a ameţit puţin şi a cerut tarafului care era acolo să-i cânte „Deşteaptă-te române”. Ăia au rămas trăsniţi când au auzit. În două ore l-au şi ridicat pentru instigare la nesupunere. A fost trimis în judecată şi i-am tot spus procurorului că este o poezie scrisă de un poet român. „Da la ce s-a gândit el când a spus <>?”

Era un principiu în drept care susţinea că nu poţi pedepsi pe cineva pentru ceea ce gândeşte în sinea lui. L-a condamnat la 2-3 ani. A venit familia care-mi spunea că nu se poate aşa ceva. Le-am dat dreptate şi am aşteptat termenul de recurs.

M-am dus aici la bibliotecă şi atunci apăruse o antologie a poeziei româneşti în care era publicat în întregime şi „Deşteaptă-te române”. M-am dus în instanţă şi i-am spus preşedintelui că dacă asta este instigare, atunci publicarea acestei poezii, în această carte care umblă în mii de mâini, a studenţilor, profesorilor, atuncea asta ce este?! L-au achitat şi l-au eliberat.

Deşi mulţi se intitulau muncitori în timpul comunismului, după ce-au ajuns ce-au ajuns au uitat.

(În legătură cu Revoluţia din decembrie 1989, ce credeţi că s-a întâmplat în realitate?) A fost lupta pentru putere. Lumea era aşa de nemulţumită pentru ce se întâmpla, de frica şi lipsurile pe care le îndurau, încât a fost un impuls popular.

Nu pot să spun că a fost meritul cuiva, însă lumea era pregătită pentru treaba aceasta.

(Cum era organizată masa regală?) Totdeauna la mesele de la palat era pusă cartea de vizită în dreptul fiecăruia şi cu meniul care se servea. (La masă stătea întreaga familie regală?) Bineînţeles, căci toată familia era alcătuită de fapt din Carol şi Mihai, întrucât regina Elena plecase în Grecia. Regele Carol şi sora lui, Elisabeta s-au căsătorit cu doi fraţi din Grecia: ea cu regele George al Greciei şi el cu principesa Elena a Greciei. Doi fraţi s-au căsătorit deci cu doi fraţi. Amândouă căsătoriile au ratat, căci şi regina Elisabeta s-a despărţit de soţ, dar şi Carol al II-lea s-a despărţit de Elena. Există o credinţă în popor, că nu-i bine să se căsătorească fraţi cu alţi fraţi.

(Cum vă adresaţi regelui Mihai când eraţi colegi de şcoală?) Când eram la şcoală mă adresam cu „Măria Ta” sau „Măria Voastră”, iar acum cu „Majestate”. Acestea erau exact formulele de protocol folosite de domnitorii noştri. Lui Carol al II-lea ne adresam cu „Majestate”.

(Când a plecat Carol al II-lea din ţară?) Carol al II-lea a plecat în septembrie 1940 şi Mihai a ocupat tronul României, rămânând chipurile şeful statului, căci practic şeful statului a rămas Antonescu. Carol al II-lea a plecat cu Elena Lupescu, iar când au ajuns la Timişoara legionarii erau pe gară şi au tras cu mitraliera în tren, iar Carol şi cu Lupeasca s-au întins pe podeaua vagonului, căci toate geamurile au fost ciuruite.

În ’37 sau 38’, Carol al II-lea a organizat un plebiscit pentru aprobarea Constituţiei. Oamenii din comuna Mehadica, lângă Veredin, nu au mers să voteze Constituţia. Când au văzut ăştia ce se-ntâmplă, au intrat în alertă, căci oamenii din comună nu vroiau să voteze. Au alertat jandarmeria, au venit trupele şi au scos pe oameni cu sila să voteze. Actul era interpretat ca un act de opoziţie faţă de Carol al II-lea. S-a spus atunci că e un act antimonarhic.

În decembrie ’47 regele a fost alungat din ţară şi în ’48, în aceeaşi comună, pe frontispiciul primăriei era şi tabloul regelui Mihai. Comuniştii, activiştii s-au dus acolo să dea tabloul jos. Nişte cetăţeni s-au urcat în turla bisericii, cu arme de luptă, spunând că „Cine îndrăzneşte să se-apropie de tablou este curăţat imediat” şi în 3-4 zile n-a avut nimeni curajul să urce acolo. Prima dată au spus că sunt antimonarhişti şi acum erau monarhişti. Paradoxale situaţii…

Să vă spun ceva, ce mi-a povestit tatăl meu. După primul război mondial s-a instaurat administraţia românească în regiunile alipite. La Mehadia urma să vină autorităţile administrative. Erau câţiva ofiţeri din armata austro-ungară, era şi un general, Cena, oameni îmbrăcaţi frumos şi s-au dus la gară să-i primească pe fraţii din Oltenia. Ăia au coborât însă din tren cu muzica după ei şi au început să joace acolo.

(Cum este acum o zi din viaţa dumneavoastră?) Mai scriu nişte amintiri, pe care le public. În rest, corespondez, căci am un prieten poet la Iaşi, am colegii din Bucureşti. De multe ori dimineaţa sunt la ora zece la cofetăria Violeta unde beau o cafea şi citesc un ziar.

(Ce cofetării erau înainte?) O cofetărie care era celebră când eram noi elevi era cofetăria Potichen, în Iosefin, pe colţ. Când eram elev, în clasa întâi de liceu, n-aveam voie să circulăm pe Corso. Elevii n-aveau voie să treacă pe Corso. Dacă te vedeau te notau, că aveai număr. Acolo erau cele două restaurante mari: Lloyd şi Palace.

Nu doar în Timişoara era aşa, dar şi în Bucureşti, pe Calea Victoriei, duminica, nu doar boierii se plimbau ci şi meseriaşi, profesionişti, cu pălărie, la cravată.
(Cine făcea parte din lumea bună a Timişorii în acea vreme?) În general liber profesioniştii. Era multă mişcare comercială căci Timişoara a fost un oraş de graniţă.

(În ce perioadă a fost echipa Ripensia?) În anii ’30. Stadionul era la CFR.

(Aţi prins şi cealaltă echipă, Chinezul?) Nu, căci trecuse deja în umbră şi se ridicase Ripensia, care era de fapt echipa primăriei. Foarte mulţi dintre ei erau funcţionari, Bindea, Teheranu care a murit de curând. Numele de Ripensia provine de la Dacia Ripensis, care era o regiune râpoasă din Dacia, cu terenuri alunecoase, căzute.

(Mai trăieşte vreunul dintre jucători?) Nu. A fost unul Roiter, care a murit acum câţiva ani şi ultimul a avut 93 de ani. Pe unii i-am avut şi eu clienţi.

(Avocaţii de o anume etnie aveau şi anumiţi clienţi?) Eu aveam un prieten evreu, Schwartz şi-l chema ba Negrea, ba Fechete, care era avocatul bisericii ortodoxe din Lugoj. Nu se punea problema asta, căci astea erau treburi mărunte. Chiar eu am apărat nişte credincioşi de la baptişti, dar în acelaşi timp eram şi membrul consiliului eparhial al Mitropoliei, eu fiind ortodox. Nu se punea astfel problema. Asta era doar în mintea comuniştilor, doar ca să creeze motive de dispute. Nebunia comuniştilor ne-a costat 50 de ani. Eu n-am călătorit decât o dată, cu încă doi colegi. Am făcut o excursie frumoasă în Ungaria, Cehoslovacia, R.D.G., 25 de zile. Unde ne-am dus am avut asigurat hotel şi restaurant.

(Înainte intelectualii puteau să-şi facă totuşi studii în străinătate) Erau susţinuţi, erau trimişi pentru că erau oameni de valoare, căci tot ţara beneficia de pe urma lui. Nici nu se punea problema să nu se întoarcă în ţară. Sau cei care au plecat în America, ca muncitori şi care au muncit acolo pe rupte şi au venit aici şi-au cumpărat pământ, ca agricultori, ţărani. Au venit însă comuniştii în ’48 şi i-au luat pământul. Păi acela a fost exploatator?! El a muncit pentru pământul acela.

Au făcut şantierul naţional Ana Pauker, unde ne-au dus pe noi şi ne-au aruncat pe fundul lacului Brateş pe care l-au asasinat şi ne-au pus să facem sat. (Când s-a întâmplat asta?) Când am fost noi la Frumuşiţa. Lacul Brateş, unde-a pescuit Petru Rareş, l-au asanat şi după aceea a fost totul plin de trestie.

În 1991, când am vorbit prima dată despre regele Mihai am avut o asistenţă fantastică în Aula Magna a Universităţii de Vest.

Am uitat să vă spun că iarna cursurile se ţineau la Castelul Peleş, la Sinaia. Pe timp de iarnă şcoala îşi muta sediul la Peleş. Aveau şi dormitoare acolo, sus, unde dormeam. Era şi sală de muzică.

La şcoală mie mi se spunea Jurchi şi toţi aveam nume prescurtate.

(Mergeaţi cu şcoala şi la Săvârşin?) Nu, căci s-a cumpărat târziu, prin ’40 iar eu nu mai eram atuncea la şcoală.

(L-aţi vizitat vreodată pe regele Mihai?) L-am vizitat pe rege la Palatul Versoix din Elveţia.

(Cum era viaţa în timpul monarhiei?) Asta nu depindea de rege, dar în orice caz era o viaţă mai demnă. Regele era rege şi avea o altă ţinută.